CONSIDERAŢIE LA DUMINICA 17 DE PESTE AN, ANUL C, 2019

Ascultă-mă, Doamne, când strig către tine (cf. Ps 138,3)!

Lecturile biblice din această duminică ne cheamă la rugăciune. Isus este omul prin excelenţă al rugăciunii. Abraham apare ca un om al rugăciunii şi al mijlocirii. Psalmistul este un om al rugăciunii. Apostolul Paul este un om al rugăciunii. Atunci şi creştinul trebuie să fie un om al rugăciunii.

Un grup de copii se jucau şi discutau între ei despre semnificaţia numelui de botez şi de familie a fiecăruia. Unul a zis: „Noi aven toţi câte două nume, dar Dumnezeu de ce are numai unul? Hai să-i mai dăm un nume! Dar cum să-l numim?” Unul a zis: „Să-l numim Dumnezeu-Soare, fiindcă el este lumina adevărată”. Altul: „Să-l numim Dumnezeu-Apă, fiindcă numai ea dă viaţă”. Un altul: „Să-l numim Dumnezeu-Aer, fiindcă fără aer murim”. Altul: „Să-l numim Dumnezeu-Pământ, fiindcă pământul ne dă roadele necesare vieţii. Şi aşa, unul zicea una, altul zicea alta, până când şi-a făcut apariţia un tată, care îşi strângea pruncul la piept, îi vorbea, îi zâmbea, îl săruta şi-l balansa cu mişcări largi şi gingaşe. Atunci unul dintre copii a spus: „Să-l numim pe Dumnezeu-Tată, fiindcă ne iubeşte mai mult decât îşi iubeşte un tată copilul său”.

În evanghelia de astăzi, discipolii, după ce l-au văzut pe Isus rugându-se, îi cer lui Isus să-i înveţe şi pe ei să se roage, aşa cum Ioan Botezătorul i-a învăţat pe discipolii lui. Şi, Isus acceptă. Însă au parte de o mare surpriză. Dacă până la Isus oamenii se adresau lui Dumnezeu cu titlul de „Stăpân” şi cu frică, dacă mai înainte se rugau mai mult pentru lucruri trecătoare decât pentru cele veşnice, Isus îi învaţă acum să se roage altfel: „Când vă rugaţi, spuneţi: Tată şi chiar Tăticule! Auzind acest apelativ, discipolii au rămas cu răsuflarea tăiată: nimeni până atunci la evrei – nici Abraham, nici măcar Moise – nu îndrăznise să-i adreseze lui Dumnezeu cuvântul „Părinte”, darămite cu „Tată”. Noi trebuie să ne rugăm astfel: „Tată, sfinţească-se numele tău, vie împărăţia ta! Dă-ne nouă în fiecare zi pâinea cea de toate zilele şi iartă-ne păcatele noastre pentru că şi noi iertăm oricui ne greşeşte; şi nu ne duce în ispită”. Deci pe primul loc în rugăciune este grija pentru sfinţirea numelui lui Dumnezeu şi aşteptarea venirii împărăţiei sale, aşa cum a făcut şi Isus Cristos. Pâinea pământească este pe locul trei, ca apoi să ne întoarcem să cerem iertarea păcatelor, în măsura în care şi noi ştim să iertăm greşiţilor noştri şi în final să nu ne lase pe noi să cădem în ispită ca cei răi.

O femeie evlavioasă se ruga mult. Preotul a întrebat-o despre felul rugăciunilor pe care le spune mai des, şi ea a răspuns: „Eu nu ştiu decât Tatăl nostru”. „Şi de câte ori îl spui pe zi?” „Când vin la biserică, şi Dumnezeu îmi dă harul să-l spun bine, îl spun pe jumătate; uneori numai un sfert, alteori tot. Dar dacă îl zic în grabă, îl spun de nenumărate ori, dar cred că-l zic rău”. „Cum e posibil?” „Aşa: când îl zic bine, mă gândesc că Dumnezeu e Tatăl meu şi eu sunt fiica lui. Inima mi se umple de atâta bucurie încât nu pot merge mai departe; mai ales când mă gândesc la faptul că, Fiul său, pentru mântuirea mea, s-a făcut om. Atunci simt că l-am spus bine. Uneori îl spun şi de 50 de ori, dar n-am nici o mulţumire că măcar o dată l-aş fi spus cum trebuie”.

Sfânta Tereza de Calcuta (1910-1997), a spus că cea mai mare problemă cu care se confruntă astăzi lumea, nu-i cauzată de faptul că oamenii mor pe străzi în Calcuta. Cea mai mare problema a spus ea, este aşa numita depravare spirituală. A definit această ca fiind spiritul de empatie, asociat cu atitudinea de separare de Dumnezeu şi de ceilalţi fraţi şi surori în credinţă  .

În prima lectură de astăzi, îi avem pe de o parte pe locuitorii din Sodoma, au căzut în ispită şi cum spune sfântul Paul, „măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu l-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu i-au mulţumit, ci s-au dedat la gândiri deşarte şi inima lor fără pricepere s-a întunecat; s-au fălit că sunt înţelepţi şi au înnebunit şi au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare şi târâtoare. De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăţiei, să urmeze poftele inimilor lor, aşa că îşi necinstesc singuri trupurile” (Rom 1,21-24). Iar acum a venit pentru ei ziua judecăţii. Iar pe de altă parte îl avem pe credinciosul Abraham care a ieşit din Ur-ul Caldeii şi a mers după planul lui Dumnezeu. Biblia spune: „Domnul se destăinuie celor care se tem de el“ (cf. Ps 25,14; Am 3,7). Abraham este unul dintre aceştia. Domnul nu i-a ascuns ce are de gând să facă (cf. Gen 18,17) şi a pus în inima lui sentimente identice cu ale sale: compasiune, dorinţa de a-i smulge de sub înspăimântătoarea judecată pe aceia pe care îi iubeşte.

Astfel Abraham îşi începe mijlocirea la Dumnezeu pentru salvarea Sodomei, pornind de la 50 şi ajungând la 10. Abraham, i se adresează lui Dumnezeu ca unui stăpân de temut care se poate mânia uşor şi încă nu pătrunsese planul lui, care avea de gând să mântuiască întreaga lume printr-un singur drept, Isus Cristos. De aceea s-a oprit cu mijlocirea la 10 drepţi.

Datorită lui Isus Cristos, lupta cea mare însă a fost purtată şi câştigată de el. Crucea, locul unde satan pentru o clipă s-a crezut triumfător, a marcat înfrângerea lui totală şi în public (cf. Col 2,15), el însuşi fiind dezbrăcat de armura în care se încrezuse şi de bunurile lui (cf. Lc 11,21-22). Să nu ne lăsăm răpiţi, sau mai degrabă să nu-i răpim noi Domnului ceea ce îi aparţine, orice-ar fi!

Datorită lui Isus Cristos, Dumnezeu a devenit nu numai „Tatăl nostru”, dar şi „Prietenul nostru”, care spre deosebire de tăticii şi prietenii pământeşti, nu se simte deranjat de noi indiferent la ce oră îi cerem ajutorul, mai ales când i-l cerem pe Duhul Sfânt, rod al pătimirii, morţii şi învierii Fiului său.

De aceea, Isus spune astăzi: „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide! Căci oricine cere primeşte; cine caută găseşte; iar celui care bate i se va deschide” (Lc 11,9-10). Ba mai mult, ca un Tată bun, nu înşeală rugăciunile noastre: „Care tată dintre voi, dacă fiul îi cere un peşte, îi va da în loc de peşte un şarpe, sau dacă îi cere un ou, îi va da un scorpion? 

Contardo Ferrini (1859-1902), profesor la universitatea din Pavia (Italia) spunea: „O viaţă fără de rugăciune nici nu-mi pot închipui. A te scula dimineaţa, fără a-l saluta pe Bunul Dumnezeu, seara, a-ţi pune capul pe pernă spre odihnă, dar nu pe pieptul lui Isus, este un lucru pe care eu nu-l pot înţelege. O atare viaţă se poate asemăna cu o noapte întunecoasă care ne face amărâţi, trişti şi descurajaţi; blestemul lui Dumnezeu apasă asupra ei. De aceea ne lipseşte puterea de a ne împotrivi ispitelor şi de a suferi cu folos şi merit în faţa lui Dumnezeu, fiindcă nu ne rugăm suficient”. 

Noi, care cunoaştem mântuirea lui Dumnezeu prin Cristos şi Duhul Sfânt; noi care cunoaştem şi sentinţa asupra lumii şi iminenţa executării ei, suntem oare mişcaţi de aceleaşi sentimente în timp ce ne gândim la soarta grozavă a nenumăratelor suflete pierdute pentru eternitate? Fiecare dintre noi are în familie, printre prieteni sau printre colegii de la slujbă, persoane neîntoarse la Dumnezeu. Ce putem face pentru ei? Sigur că trebuie să-i prevenim, dar şi să mijlocim insistent, cum a făcut Abraham pentru Sodoma în care se afla Lot, nepotul lui (cf. Ier 5,1). În 1Timotei 2,1-4, Paul ne invită să facem rugăciuni pentru toţi oamenii, adresându-ne celui pe care, prin experienţă, îl recunoaştem cu frumosul nume de „Dumnezeu, mântuitorul nostru“, care „doreşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi“. „Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit” (Iac 5,16).

Poetul Wilhelm Kaulisch (1827-1881) povesteşte că pe când era tânăr a făcut o vizită în satul vecin. La întoarcere a fost cuprins de o furtună de zăpadă şi nu reuşea să se mai orienteze. Noapteă îl ameninţa ca un alt duşman. Totuşi, sleit de puteri, a reuşit să ajungă acasă. „Am privit prin geam. Ce să văd? Mama mea era în genunchi în faţa icoanei Maicii Domnului şi se ruga rozariul pentru mine”.

Dwight Lyman Moody (1837-1899), un evanghelist american, avea un frate, Samuel, pentru a cărui convertire s-a rugat ani de zile. Cred ca n-am iubit niciodată pe nimeni pe pământ, aşa cum l-am iubit pe acest frate al meu, zicea Moody. Într-o seara la sfârşitul predicii, când am spus că dacă cineva vrea să-şi ia crucea şi să-l urmeze pe Isus, mare bucurie am avut când l-am văzut pe fratele meu păşind în faţă. Un timp au lucrat împreună predicând evanghelia. La un an, Samuel, a avut accident şi a murit. Am fost mângâiat de cuvintele lui Isus:”Eu îl voi învia în ziua de apoi” (In 6,54).

În timp ce preotul francez Raelot de Mirepoix era dus la moarte de revoluţionari, în 1794, o femeie destrăbălată i-a adresat câteva cuvinte neruşinate. Preotul i-a zis: „Roag-te pentru mine”. „De ce să mă rog pentru tine?” „Da, doamnă, spune un Tatăl nostru pentru sărmanul meu suflet, care în curând va ajunge înaintea judecăţii lui Dumnezeu”. Impresionată, femeia a spus rugăciunea, dar apoi şi-a schimbat total felul de viaţă şi în fiecare an a făcut, cât a trăit, un pelerinaj pentru ispăşirea păcatelor ei, cu gândul că în curând şi sufletul ei va ajunge la tribunalul divin.

                                                                                                     Pr. Ioan Lungu

8 IULIE, SFINŢII AQUILA ŞI PRISCILA (sec. I), SOŢI MARTIRI

Aquilla (vultur) era un evreu din Italia, care s-a mutat în Corint împreună cu soţia sa Priscila (venerabilă), atunci când împăratul roman Claudiu în anul 48 i-a alungat pe evrei din Italia. Apostolul Paul i-a întâlnit în Corint, i-a convertit şi le-a botezat întreaga casă, apoi a rămas cu ei timp de un an şi jumătate. Aquila şi Priscilla au mers împreună cu sfântul Paul în Efes, unde acesta a scris prima sa Epistolă către Biserica din Corint, în care el îi menţionează pe sfinţii Acvila şi Priscila (cf- ICor 16,19). Când a murit împăratul Claudiu, evreilor li s-a permis să se reîntoarcă la Roma, ceea ce sfinţii Aquila şi Priscilla au şi făcut. Astfel, atunci când sfântul Apostol Paul a scris Bisericii din Roma, el i-a salutat pe vechii săi prieteni în Epistola sa (cf. Rom 16,3-4). Mai târziu, aceşti sfinţi au mers încă o dată la Efes, împreună cu apostolul Timotei, iar sfântul Apostol Paul îi menţionează iarăşi în a doua Epistolă către Timotei (cf. 2Tim 4,19).

Să vedem ce putem învăţa de la ei:

1) Efectul creştinismului asupra vieţii de familie era iubirea între soţi. În cele mai multe locuri unde sunt amintite aceste două nume, Priscila este primul. Se pare că a fost o mai bună credincioasă decât soţul ei. Aşa era perechea în care soţia a luat locul de frunte, lucru care la păgâni era o imposibilitate absolută. Faptul acesta arată că creştinismul, din primele secole şi până astăzi, cere ridicarea femeii la locul ei potrivit. Aceştia doi, înrolaţi în lucrarea creştină, sunt un tablou al vieţii de familie, plină de iubire, deasupra căreia domină credinţa glorioasă.

Să observăm că în puţinul care ni se spune despre aceşti oameni, de două ori se aminteşte de casa lor. Din aceasta se vede că ei puneau la dispoziţia fraţilor propria lor locuinţă sau atelierul lor pentru adunările de rugăciune.

2) Ambii au muncit şi nu le-a fost ruşine să lucreze cu mâinile. Pe vremea lor, lucrul era treaba sclavilor. Prin faptul că nu s-au ruşinat să lucreze, ei au un merit foarte mare. Isus a muncit de asemenea cu mâinile, căci era tâmplar. Paul a confecţionat corturi şi chiar şi-a făcut un titlu de mândrie din aceasta. El şi-a câştigat existenţa muncind cu propriile mâini. Dar Acuila şi Priscila nu au petrecut tot timpul în atelier, ci şi-au făcut timp şi pentru un serviciu mai înalt pentru împărăţia lui Cristos. Deşi nu au fost nici conducători, nici predicatori, ci simpli membri, Paul i-a onorat cu prietenia lui şi şi-a amintit adesea de ei, fiindcă au fost lucrători buni în locul în care i-a pus Domnul. Noi trebuie să învăţăm de la Acuila şi Priscila că dacă suntem creştini buni, trebuie să-l mărturisim pe Cristos oriunde ne aflăm, acasă, în atelier, la birou şi oriunde ne trăim viaţa. Să nu ne plângem că locul nostru este prea strâmt, ci să ne dăm silinţa să muncim, să-l lărgim şi să fim o lumină pe unde trecem. De aici vine şi zicătoarea, „Omul sfinţeşte locul”. Când Isus l-a vindecat pe demonizatul din Gadara şi acesta a vrut să-l urmeze, el i-a zis, „Du-te la ai tăi şi spune tot ce ţi-a făcut Domnul”. Aşa au făcut Acuila şi Priscila. Aşa trebuie să facem şi noi.

3) În al treilea rând, putem lua ca exemplu spiritul lor de jertfă. Paul spune, „Şi-au pus capul în joc ca să-mi scape viaţa”. Nu ştim unde s-a întâmplat asta. Poate în Efes, când Paul a fost în pericol din cauza lui Alexandru, sau poate altădată. Oricum ar fi, faptul că şi-au pus capul în joc ne arată că l-au iubit pe Paul şi că spiritul lui Cristos a pătruns în viaţa lor.

Oare în zilele noastre ne putem sacrifica astfel? Da, dacă putem trăi o viaţă sfântă oricând se cere spirit de sacrificiu. Noi toţi putem fi eroi dacă iubirea lui Cristos este în noi!

Cu câteva luni înainte de moarte, Paul scria, „Mi-am isprăvit alergarea, mi-am păzit credinţa”. „Dima m-a părăsit. Numai Luca este cu mine”. Atât Timotei, căruia îi scria, precum şi această pereche de care îşi aminteşte cu dragoste, sunt prietenii care nu l-au părăsit pe Paul până la moarte. De aceea, Paul îi salută în ultima lui epistolă. Stăpânul şi Domnul lui Paul îi va răsplăti cu o cunună de glorie, pentru că Isus a zis, „Cine mă va mărturisi înaintea oamenilor, nu mă voi ruşina nici eu de el înaintea Tatălui meu”.

Familia aceasta bună şi pioasă, pe vremea când locuia în marele oraş comercial Corint, l-a primit pe Paul în casa şi în atelierul lor. Astfel a început o prietenie creştină şi o tovărăşie de lucru şi devotare în Cristos Isus. Paul şi Acuila aveau aceeaşi meserie, confecţionau corturi din piei de animale. Ei erau de acelaşi neam, evrei, dar în acelaşi timp erau şi urmaşi ai lui Cristos. Interesele lor erau aceleaşi, deci s-a putut lega o mare prietenie între doi oameni de mare credinţă, care locuiau într-o ţară, într-un oraş străin. Priscila îşi avea locul ei alături de cei doi, în devotare, în serviciu, în evlavie şi zel pentru Cristos. Ei vorbeau despre Isus şi cauza sa într-un oraş cu o mare faimă de imoralitate şi nelegiuire. Ei se rugau împreună pentru adunarea fraţilor creştini şi pentru evreii necredincioşi şi duşmănoşi. Ne închipuim că tovărăşia lor a fost întărită şi mai mult de duşmănia celor de neamul lor care le-au produs atâtea necazuri. Ei s-au bucurat împreună când unii dintre fraţii lor evrei au fost aduşi la Păstorul şi Episcopul sufletelor lor.

În Fapte 18,18 citim că Paul şi-a luat rămas-bun de la fraţi din Corint şi a plecat cu corabia spre Siria împreună cu Priscila şi Acuila… şi au ajuns în Efes, unde Paul i-a lăsat acolo pe însoţitorii lui. Tot în capitolul 18 se spune, „La Efes a venit un iudeu numit Apolo, de neam din Alexandria. Omul acesta avea darul vorbirii şi era tare în Scripturi” (v.24). El era învăţat în ce priveşte Calea Domnului, avea un duh înfocat şi vorbea şi învăţa amănunţit pe oameni despre Isus, deşi nu cunoştea decât botezul lui Ioan. A început să vorbească cu îndrăzneală în sinagogă. Acuila şi Priscila, când l-au auzit, l-au luat la ei şi i-au arătat cu de-amănuntul Calea lui Dumnezeu.

Apolo a făcut cunoştinţă cu Acuila şi Priscila. Deşi Apolo era plin de învăţătură şi cunoştea toată filozofia grecilor, totuşi avea nevoie de o înţelegere mai clară a credinţei creştine. Vedem aici că nişte servi umili ai lui Cristos pot da un bun ajutor unui predicator mai învăţat.

Au fost serviciul iluminării. Acuila şi Priscila, care au învăţat „Calea lui Dumnezeu” de la Paul, au putut s-o explice lui Apolo, ca acesta să o înţeleagă mai bine.

Există o tradiţie care spune că Acuila şi Priscila au suferit moartea de martiri. Perechea aceasta fidelă a fost dusă afară din oraş şi decapitată.

CONSIDERAŢIE LA DUMINICA 14 DE PESTE AN, ANUL C, 2019.

Să domnească în inimile voastre pacea lui Cristos. Cuvântul lui Cristos să locuiască în voi din plin (Col 3,15-16).

În acel timp, Domnul a ales alţi şaptezeci şi doi şi i-a trimis doi câte doi înaintea sa în toate cetăţile şi locurile pe unde avea să treacă el şi le-a spus: "Secerişul este mare, însă lucrătorii sunt puţini. Rugaţi-l deci pe Domnul secerişului să trimită lucrători în secerişul lui! Mergeţi! Iată, vă trimit ca pe nişte miei în mijlocul lupilor! Nu luaţi nici pungă, nici desagă, nici încălţăminte şi nu salutaţi pe nimeni pe drum. În casa în care intraţi spuneţi mai întâi: «Pace acestei case!» Şi dacă acolo este vreun fiu al păcii, pacea voastră va rămâne peste el. Dacă nu, se va întoarce la voi. Rămâneţi în casa aceea; mâncaţi şi beţi ceea ce vor avea, căci vrednic este lucrătorul de plata sa! Nu vă mutaţi din casă în casă! Când intraţi într-o cetate şi vă primesc mâncaţi ceea ce este pus înaintea voastră, vindecaţi bolnavii din ea şi spuneţi-le: «S-a apropiat de voi împărăţia lui Dumnezeu!» (Lc 10,1-10).

Prin evanghelia de astăzi, şi nouă ne-a fost reînnoită chemarea de a merge doi câte doi înaintea sa în toate cetăţile şi locurile pe unde avea să treacă el şi să-l rugăm pe Domnul secerişului să trimită lucrători în secerişul lui. A nu răspunde chemării lui Cristos înseamnă a renunţa la fericire. Să-l rugăm pe Cristos să ne ajute să răspundem chemării sale, să ne trăim chemarea, să-l facem cunoscut în lume, să-l iubim pe el mai presus de toate, chiar şi în cei săraci, bolnavi şi părăsiţi şi, astfel, la sfârşitul vieţii, să putem cânta împreună cu psalmistul: "Doamne, tu eşti fericirea şi bucuria mea!" (Ps 15,5a).

În capitolul 10, Isus pune deoparte şaptezeci şi doi de lucrători cărora el însuşi le dă avânt în secerişul său. Le dă instrucţiuni şi îi trimite „ca pe nişte miei în mijlocul lupilor“ (cf. Lc 10,3), ei fiind chemaţi să manifeste blândeţea şi smerenia celui care era Mielul în mijlocul aceloraşi lupi. Astăzi, ca şi atunci, sunt puţini lucrători. Să strigăm de aceea în rugăciune către Domnul marelui seceriş (cf. 2Tes 3,1)! El se va îngriji să aleagă, să pregătească şi să trimită noi slujitori; totuşi, pentru a putea cere aceasta cu râvnă şi cu dreptate, trebuie să fim gata să acceptăm noi înşine de a fi trimişi.

Este uşor de afirmat: „Te voi urma oriunde vei merge, Doamne“, însă Isus nu ascunde ce presupune a-l urma: "Dacă voieşte cineva să vină după mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să mă urmeze” (Lc 9,23). Cele mai mari obstacole nu sunt pe cale, ci în inima noastră, iar pentru a ni le descoperi, Domnul examinează pe rând cele mai tainice unghere ale inimii; plăcerea pentru confort, anumite convenienţe, anumite afecţiuni sau obiceiuri, trec uşor înaintea ascultării pe care I-o datorăm lui Cristos şi ne conduc apoi, în mod inevitabil, la regrete, la priviri înapoi şi poate, în final, chiar la o umilitoare renunţare.

Cei şaptezeci şi doi se întorc toţi cu bucurie, iar faptul că au izgonit demonii, l-a dus pe Domnul cu gândul la clipa când însuşi satan va fi izgonit din cer şi aruncat pe pământ (cf. Ap 12,7). Isus însă îi invită pe ucenici să se bucure pentru un alt motiv, anume că cerul, curăţit de prezenţa lui satan, va deveni locuinţa lor. De acum, numele lor sunt scrise acolo. La rândul său, Domnul se bucură şi se minunează nu de puterea exercitată, ci de planurile Dumnezeului dragostei. I-a făcut plăcere Tatălui să se facă cunoscut prin Fiul. Şi, spre deosebire de ceea ce noi le spunem de obicei copiilor: «când vei fi mare, vei înţelege aceasta sau aceea», o asemenea descoperire a fost făcută tocmai pruncilor şi acelora care se aseamănă lor prin smerenie şi prin simplitatea credinţei.

Ierusalimul, simbol al paradisului, este un subiect de bucurie pentru credincioşii poporului: „Bucuraţi-vă împreună cu Ierusalimul şi veseliţi-vă cu el, toţi cei care-l iubiţi“ (Is 66,10). Tot acestora li se adresează şi psalmul 122,6: „Rugaţi-vă pentru pacea Ierusalimului! Cei care te iubesc vor prospera“. Ca răspuns la această rugăciune, pacea se aşterne peste cetate şi devine centrul de la care se răspândeşte către toate naţiunile cunoştinţa gloriei lui Dumnezeu. Domnul este şi astăzi la fel de atent faţă de rugăciunile celor care iubesc adunarea lui (cf. Ps 122,6; 2Cor 11,28). Să cerem ca aceasta să rămână în pace şi să poată manifesta gloria Domnului Cristos aici, jos, pe pământ.

În timpurile fericite despre care vorbeşte psalmul 65 de astăzi, lui Israel îi va reveni misiunea de a invita naţiunile la a se bucura şi la a-l lăuda pe Dumnezeu, întâi pentru lucrările lui înfricoşătoare, apoi pentru bunătatea sa îndreptată spre poporul său. Ieşirea din Egipt şi intrarea în Canaan sunt cele dintâi acte ale măreţiei puterii şi ele trebuie întotdeauna preamărite. Creştini, să nu încetăm niciodată să celebrăm crucea Domnului nostru Isus Cristos! El ne-a eliberat de sub jugul prinţului acestei lumi (Egiptul) şi ne-a făcut să intrăm în binecuvântările cereşti (Canaan).

Sunt apoi reamintite lungile suferinţe ale lui Israel. Iudeii au fost (şi sunt încă) încercaţi în toate felurile, asupriţi şi călcaţi în picioare de naţiunile în mijlocul cărora au fost risipiţi. În curând însă îl vor putea binecuvânta pe Dumnezeul care le-a scăpat sufletul şi care i-a curăţit în cuptorul încercării. În ce ne priveşte, noi suntem cu mult mai responsabili dacă vom uita vreodată acest obiectiv divin atât de preţios! Psalmul 65,18 ne reaminteşte un adevăr deosebit de important: Dumnezeu nu poate asculta rugăciunile noastre atât timp cât avem pe conştiinţă un păcat nejudecat; de aceea, să ne grăbim să i-l mărturisim, pentru a ne putea bucura din nou de comuniunea cu el (cf. Is 1,15; Ps 32,5-6)!

Chiar şi în mijlocul fericirii milenare trebuie să rămână o mărturie vizibilă a pedepsirii nelegiuiţilor, o privelişte cutremurătoare, ca aducere-aminte, cum a fost mormanul de pietre de pe mormântul lui Absalom (cf. 2Sam 18,17). Astfel se încheie această frumoasă carte a lui Isaia, cea mai întinsă dintre toate profeţiile, cea mai des citată în Noul Testament, de circa şaizeci de ori şi cea care acordă cel mai mare spaţiu Domnului Isus în suferinţele şi gloriile sale.

Ceea ce a dezbrăcat omul cel vechi se compune din triste zdrenţe, desemnate în Col 3,8-9: mânie, răutate, defăimare. Să ne fie ruşine să ne înfăţişăm astfel! Să îmbrăcăm mai degrabă veşmintele luminoase ale omului nou, căruia Cristos îi este modelul desăvârşit (cf. Col 3,10). Podoabele sale sunt descrise: milă, smerenie, blândeţe, îndelungă-răbdare, iertare… Iar mai presus de toate, să ne acoperim cu dragostea, care este însăşi natura sa, pentru că dragostea ne va face recunoscuţi ca ucenici ai lui Isus (cf. In 13,35).

Starea noastră lăuntrică nu este de mai mică importanţă. În noi trebuie să locuiască: Cristos care este totul, pacea sa, Cuvântul său. Doar a avea Biblia acasă sau chiar la căpătâi nu ne va face nici cel mai mic bine. Bucatele cele mai tonice nu ne hrănesc câtă vreme rămân în farfurie. Cuvântul trebuie să locuiască în noi din belşug (cf. Rom 10,8). Un alt mijloc la care încă nu ne gândim, pentru a fi învăţaţi şi îndemnaţi, sunt cântările cântate lui Dumnezeu de inimile noastre (cf. Ps 119,54). Să nu-l privăm de acestea nici pe el, nici pe noi. În fine, pentru fiecare dintre cuvintele sau faptele noastre, o dublă întrebare va servi ca piatră de încercare. Pot eu spune sau face aceasta în Numele Domnului Isus? Pot eu să-i aduc mulţumiri pentru aceasta lui Dumnezeu Tatăl?

Capitolul 6 din Galateni ne învaţă cum să ne purtăm: faţă de un frate căzut, fără a pierde din vedere responsabilitatea pe care o avem cu privire la el; faţă de cei care sunt copleşiţi de poveri; faţă de cei „din casa credinţei“ şi faţă de toţi, făcând bine. În prezent, noi semănăm, în vederea secerişului „la timpul potrivit“. Şi un principiu este evident: recolta va fi, inevitabil, de aceeaşi natură cu sămânţa. Numai un nebun s-ar putea aştepta să culeagă grâu dintr-un loc în care a plantat scaieţi. Carnea generează întotdeauna corupţie, în timp ce roada Duhului germinează pentru viaţa veşnică. De aceea acum trebuie făcută alegerea; mai târziu regretele vor fi zadarnice.

Creştinul a fost deja declarat mort faţă de lege (cf. Gal 2,19) şi mort faţă de carne (cf. Gal 5,24). Aici el este recunoscut ca mort faţă de lume şi reciproc (cf. Gal 6,14). De acum încolo, lumea nu mai are drepturi asupra mea mai mult decât am eu asupra ei. Între ea şi mine se ridică o barieră de netrecut, şi aceasta este „crucea Domnului nostru Isus Cristos“, eliberarea mea şi gloria mea.

Pr. Ioan Lungu

CONSIDERAŢIE LA DUMINICA 13 DE PESTE AN, ANUL C, 2019.

Tu, Doamne, eşti partea mea de moştenire (cf. Ps 16,5).

Isus întreprinde acum cea din urmă călătorie a sa la Ierusalim, cunoscând pe deplin ce îl aşteaptă acolo. Căpetenia mântuirii noastre nu se va abate de la ţinta pe care și-a propus-o în dragostea lui.
Prin evanghelia de astăzi, şi nouă ne-a fost reînnoită chemarea: "Vino după mine!" Isus ne cheamă, iar noi nu trebuie să facem să aştepte în zadar răspunsul nostru. Este uşor de afirmat: „Te voi urma oriunde vei merge, Doamne“ (v. 57), însă Isus nu ascunde ce presupune a-l urma: „Dacă voieşte cineva să vină după mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să mă urmeze” (Lc 9,23). Cele mai mari obstacole nu sunt pe cale, ci în inima noastră, iar pentru a ni le descoperi, Domnul examinează pe rând cele mai tainice unghere ale inimii: plăcerea pentru confort: „Vulpile au vizuini, şi păsările cerului au cuiburi; dar Fiul omului n-are unde-şi odihni capul" (Lc 9,58), anumite convenienţe, anumite afecţiuni sau obiceiuri: "lasă-mă să mă duc întâi să îngrop pe tatăl meu"; lasă-mă întâi să mă duc să-mi iau rămas bun de la ai mei" (Lc 9.59.61) trec uşor înaintea ascultării pe care I-o datorăm lui Cristos şi ne conduc apoi, în mod inevitabil, la regrete, la priviri înapoi şi poate, în final, chiar la o umilitoare renunţare: "Căci oricine pune mâna pe plug, şi se uită înapoi nu este destoinic pentru împărăţia lui Dumnezeu" (Lc 9,62).

Cântarea de la Evanghelie, luând cuvintele profetului Samuel, ne spune: Vorbeşte, Doamne, căci slujitorul ascultă. Din fragedă copilărie, Samuel a aparţinut Domnului şi I-a slujit. Dar îi lipsea cunoaşterea personală a Domnului şi mesajul Cuvântului său. Este posibil ca cineva să fie mântuit, să se bucure de aceasta şi totuşi să nu-l cunoască în mod personal pe Mântuitorul. Aşa a fost cazul şi cu Iov, cel care a trebuit să mărturisească: „Auzisem de tine cu auzul urechii, dar acum ochiul meu te vede“ (Iov 42.5). Este probabil cazul multor creştini. Ei trebuie să-i ceară Domnului Isus să li se facă cunoscut tot mai mult. Dumnezeu vorbeşte! Nu prin viziuni, ca în trecut, ci prin Sfânta Scriptură, care se adresează fiecăruia. Trebuie să o citim ca şi cum ar fi fost scrisă numai pentru noi. Atitudinea lui Samuel este cea pe care trebuie s-o adoptăm de fiecare dată când ne deschidem Bibliile: „Vorbeşte, Doamne, pentru că robul tău ascultă“ (1Sam 3,9). De asemenea, trebuie să fim gata să facem orice ne va spune Domnul. Da, acest frumos răspuns al lui Samuel ne invită să ne punem pe noi înşine complet la dispoziţia Domnului, întrebându-l, asemeni lui Saul imediat după convertirea sa, „Ce să fac, Doamne“ (Fap 22.10)? Eli aude toate cuvintele solemne pe care i le rosteşte cu grijă tânărul slujitor. Se supune şi el îndată: „Este Domnul: să facă ce este bine în ochii săi“ (1Sam 3,18).

Unii ucenici discută aprins între ei pe tema hranei neobişnuite despre care le-a vorbit Isus: carnea şi sângele lui, adică moartea lui. Un Cristos viu pe pământ nu este suficient pentru a face sufletul nostru să trăiască. Trebuie să ne însuşim moartea lui, să mâncăm trupul lui şi să bem sângele lui, pentru a avea viaţă veşnică. De aceea, asemenea lui Petru, care atunci când mulţi ucenici s-au îndepărtat de Isus, să spunem şi noi: „La cine să mergem Doamne, tu ai cuvintele vieţii veşnice” (In 6,68).

Prima lectură ne spune că Dumnezeu poate să-i trezească pe oameni prin dovezi ale puterii lui, dar numai vocea tandră a harului este în stare să atingă inimile. Din nou este necesar, pentru a-l primi, simţul propriei nimicnicii. Pentru că n-a fost capabil să înţeleagă acest limbaj, Ilie trebuie să fie dat deoparte şi Eliseu este chemat în locul lui. În ce-l priveşte, Domnul va şti cum să-l facă pe popor să audă această voce a dragostei. În final, Dumnezeu îl învaţă pe Ilie încă o lecţie. Acesta urcase pe munte crezând că el singur rămăsese credincios. Şi coboară având învăţat faptul că era numai unul dintre cei şapte mii de oameni pe care Dumnezeu îi păstrase pentru sine în Israel. Dacă el însuşi nu fusese în stare să-i descopere pe cei 7000, Dumnezeu, pe de altă parte, îi cunoştea pe fiecare dintre ei: "Domnul îi cunoaşte pe cei ce sunt ai lui" (2Tim 2,19).

Ce drum minunat, ne-a deschis nouă Isus, ca să mergem pe el, păşind pe urmele sale: „Şi la aceasta aţi fost chemaţi; fiindcă şi Cristos a suferit pentru voi şi v-a lăsat o pildă, ca să călcaţi pe urmele lui” (1Pt 2,21). De altfel, cine altul decât el ar îndrăzni să declare: „Am pus întotdeauna pe Domnul înaintea mea“ (Ps 16,8)? Îl contemplăm aici pe Mântuitorul ca pe Modelul, ca pe Omul credinţei. Încrederea, dependenţa, răbdarea, credinţa, sunt sentimente umane. Pentru a le manifesta în perfecţiune, Cristos a venit să locuiască pe pământ şi trăind viaţa unui om, însă a unui om fără păcat!.
El ni s-a prezentat supus lui Dumnezeu, găsindu-şi plăcerea în cei credincioşi, în partea pe care Tatăl i-a rezervat-o: „Domnul este partea mea de moştenire şi cupa mea cu sorţi, tu eşti acela care ai în mână soarta mea” (Ps 16,5). „Să ne uităm ţintă la căpetenia şi desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-i era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea, şi şade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu” (Evr 12,2). Domnul însuşi ne ajută să-l privim încrezători până şi la moarte.

Omul a considerat dintotdeauna libertatea ca fiind bunul cel mai de preţ. Unde însă o poate gusta cu adevărat? Sărman sclav al propriilor patimi, el se naşte şi moare cu lanţuri ţintuite de inimă. Numai Isus Cristos îl poate elibera (cf. Gal 5,1; In 8,36). Se pune atunci o altă întrebare: în ce fel va face uz răscumpăratul Domnului de libertatea sa? Se va supune el de bunăvoie jugului riguros al legii? (v. 1). Ar fi o atitudine la fel de neobişnuită ca cea a unui ocnaş eliberat care şi-ar exprima dorinţa de a se întoarce la ocnă! Se va folosi el atunci de aceasta ca de „un prilej pentru carne“ (v. 13)? Ar însemna atunci că parcurge calea inversă a tesalonicenilor, trecând de la slujirea lui Dumnezeu înapoi sub tirania idolilor lumii (1Tes 4,8/9; Lc 11,26; 1 Tes 1,9). Nu, această libertate, atât de scump plătită de Mântuitorul său la cruce, creştinul o va folosi în slujirea aproapelui! Şi astfel, în final, el va împlini legea, de vreme ce aceasta se rezumă printr-o singură expresie (cf. Gal 5,14) sau, mai degrabă, printr-un singur cuvânt: iubire. „Cine iubeşte pe altul a împlinit legea“ (Rom 13,8/9). El împlineşte astfel porunca Domnului Isus, a cărui cea din urmă şi cea mai scumpă dorinţă este să ne iubim unii pe alţii cum ne-a iubit el (cf. In 13,34; 15,12.17).

Un scriitor aducea următoarea asemănare: O albină, când se înfurie, se apropie de om şi, pentru a se răzbuna, îşi înfige acul în el. Răul cel mai mare şi-l face însă sieşi, nu omului, căci duşmanul albinei (omul) nu moare din cauza acestei înţepături, dar albina întotdeauna. Aşa este şi cu cel răzbunător. Răul cel mai mare şi-l face în primul rând sieşi, atrăgând numai nenorocire asupra sa, astfel încât duşmanii noştri cei mai mari nu sunt în afara noastră, ci duşmanul cel mai mare se află chiar în inima noastră; e ura, e dorinţa de răzbunare din noi. Şi l-am auzit iarăşi pe sfântul Paul spunând: "Toată legea se cuprinde într-un singur cuvânt: iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi".

Comunistul francez Andre Gide spunea că dacă fiecare creştin ar avea în venele sale numai o picătură din sângele sfântului Francisc din Assisi lumea ar fi schimbată. Iată deci că numai prin iubire şi iertare putem schimba lumea.

În timpul cumplitei prigoane comuniste împotriva Bisericii Catolice din Mexic din 1927, părintele Pro, unul dintre preoţii iezuiţi care a căzut martir în acest timp, într-o zi este urmărit pe bicicletă de un agent secret, cu numele Ruiz. După o alergare disperată, la un moment dat, agentul cade şi se răneşte grav. Părintele Pro se opreşte şi se întoarce, îl ridică pe urmăritor, îl pansează, opreşte un taxi şi-i plăteşte şoferului să-l ducă la spital. Acest gest de iertare şi iubire a fost de ajuns să-l întoarcă pe prigonitor la Dumnezeu. Iată, aşadar, un model de creştin care şi-a trăit chemarea, iubindu-l chiar şi pe duşmanul său.

Prin evanghelia de astăzi, şi nouă ne-a fost reînnoită chemarea: "Vino după mine!" Isus ne cheamă, iar noi nu trebuie să facem să aştepte în zadar răspunsul nostru. A nu răspunde chemării lui Cristos înseamnă a renunţa la fericire.

Domnul ne explică după ce se poate recunoaşte o lucrare, dacă este a cărnii sau dacă este din Duhul (cf. Mt 7,16-20; In 3,6). „Un pom bun nu poate să facă roade rele“. Cele din versetele 19-21 nu pot deci să provină decât din pomul rău: carnea. Iar carnea este încă în fiecare dintre noi, cu acelaşi potenţial redutabil. Dacă însă suntem „ai lui Cristos“ (Gal 5,24), în noi rămâne de asemeni o altă putere să acţioneze: Duhul Sfânt. El ne face să trăim (cf. Gal 5,25); şi el ne face să umblăm; se împotriveşte cărnii; ne conduce; aduce la maturitate roada sa proprie, imposibil de confundat cu o alta, un ciorchine preţios, căruia versetul 22 îi enumeră nouă „boabe“ delicioase: dragoste, bucurie, pace… Din nefericire însă, un pom poate rămâne neroditor dacă întreaga sa forţă se risipeşte în vlăstari inutili crescând din partea de jos. Ce face atunci grădinarul? Taie aceste mlădiţe, pentru ca seva să circule din nou îmbelşugat prin ramurile altoite. Aceasta este semnificaţia versetului Gal 5,24. „Cei ai lui Cristos au răstignit carnea“ la întoarcerea lor la Dumnezeu. Prin credinţă, ei s-au supus sentinţei morţii pronunţate asupra întregii lor naturi (pomul sălbatic a fost tăiat pentru a fi altoit). De atunci încolo, ei trebuie să judece în ei manifestările cărnii: patimi şi pofte. „Dacă trăim în Duh, în Duh să şi umblăm“ (cf. Gal 5,25).

Pr. Ioan Lungu

3 IULIE, REFLECŢIE LA SĂRBĂTOAREA SFÂNTULUI TOMA, APOSTOL ŞI MARTIR AL LUI ISUS CRISTOS – 2019.

Sfântul apostol Toma este fratele nostru geamăn

Sfântul Toma (sec. I) este unul dintre cei doisprezece apostoli ai lui Isus, era de loc din Cezareea lui Filip şi aparţinea de Galileea neamurilor, regiune de unde Isus şi-a ales majoritatea apostolilor. Pe când Isus era pe pământ şi umbla prin oraşe şi sate învăţând noroadele şi făcând multe minuni, tămăduind orice boală şi orice neputinţă (cf. Mt 4,23; 9,35), Toma i-a auzit cuvintele, i-a văzut minunile, l-a îndrăgit şi a umblat după el, nesăturându-se parcă de învăţătura, de minunile sale şi de chipul său. Pentru marea sa iubire faţă de el şi faţă de învăţătura lui, Toma a fost ales de Isus să facă parte din numărul celor 12 apostoli, şi l-a urma pe Isus până la mântuitoarele lui patimi şi i-a pregătit calea lui Isus (cf. Mc 6,13). Sfântul Toma, chiar prin „întrebările şi uimirile sale””, a sporit mult credinţa apostolilor şi a comunităţii creştine.

În listele celor 12 apostoli care sunt aranjate în trei grupuri de câte patru, Toma apare din grupul al doilea (cf. Mt 10,2-4; Mc 3,16-19; Lc 6,14-16; Fap 1,13). El este asociat cu Matei (cf. Mt 10,3 şi cu Filip (cf. Fap 1,13). Numele său derivă de la aramaicul „te’oma” care înseamnă „geamăn"; Ioan foloseşte de trei ori versiunea greacă a numelui, „Didimus" (cf. In 11,16; 20,24; 21,2). Nu se ştie sigur cine a fost fratele lui geamăn şi dacă a avut un frate geamăn. Unele tradiţii (siriacă şi egipteană) sugerează că numele lui personal ar fi fost Iuda, dar nume care mai apoi i-a fost schimbat de Isus în Toma. După moartea şi învierea lui Isus Cristos, după Rusalii, sorţii au decis ca Toma sa meargă în India. Ştiind că acelea erau meleaguri îndepărtate în care trăiau neamuri sălbatice, Toma s-a întristat, însa Isus i s-a arătat în vis, promiţându-i că îl va însoţi neîncetat.

Înainte de reforma calendarului din 1969, sfântul Toma era sărbătorit la 21 decembrie, ziua premergătoare solstiţiului de iarnă, când pământul se afla la cea mai mare depărtare de soare, când temperatura este cea mai scăzută, iar noaptea este cea mai lungă dintre toate; această dată făcea referire directă la starea sufletească a lui Toma, care era supranumit şi "necredinciosul": "Dacă nu voi vedea în mâinile lui semnul cuielor... nu voi crede". (In 20,25). Calendarul nou repune sărbătorirea lui la 3 iulie, dată la care era sărbătorit în secolul al VI-lea, amintindu-se aducerea rămăşiţelor sale pământeşti din India unde a murit ca martir, la Edessa, un vechi oraş din Mesopotamia, azi localitatea Urfa din Turcia.

Dacă din punct de vedere pământesc este posibil ca Toma să fi avut şi un frate geamăn, cu siguranţă din punct de vedere spiritual, Toma are mulţi fraţi gemeni. Lui Toma mulţi oameni îi seamănă fie în scăderile de la început, fie în părţile lui frumoase ale maturităţii creştine. Noi semănăm cu Toma în scăderile de la început, atunci când ne permitem: 1. să lipsim de la întâlnirea duminicală cu Isus şi cu fraţii noştri; 2. să trăim în îndoieli de credinţă faţă de Isus care a murit din dragoste pentru noi.

Toma este fratele nostru geamăn atunci când şi noi căutăm o mulţime de motive şi scuze pentru a lipsi de la întâlnirea duminicală cu Isus care se face prezent în biserică când creştinii sunt chemaţi să se adune în Casa Domnului, deşi porunca lui Dumnezeu este fără echivoc: „Adu-ţi aminte să sfinţeşti Ziua Domnului” (Ex 20,8). Duminica Isus vine la întâlnire cu noi mireasa sa pentru a pregăti detaliile nunţii noastre veşnice cu el din paradis şi pentru a ne întări în urmarea lui.

Din anii de început ai preoţiei mele, mi-amintesc de o tânără care a fost cucerită de un tânăr german venit în ţara noastră cu afaceri şi care putea să vină în localitatea tinerei numai duminica. Deşi tânăra lucra în schimburi, pentru a fi liberă duminica şi pentru a se putea întâlni cu iubitul ei, făcea tot ce omeneşte vorbind era posibil, numai ca să poată merge la întâlnire cu iubitul ei: schimba ture, făcea două ture una după alta, lucra peste program, plătea om în loc, îşi lua zile din concediu, se învoia. Văzând atâta iubire, tânărul german a luat-o în căsătorie, iar astăzi trăieşte fericită în Germania.

Pentru că Isus ne iubeşte atât de mult, el nu a rezistat şi nu rezistă fără să nu ne vadă şi mai ales nu rezistă fără să nu ni se dăruiască în cuvânt şi euharistie, de aceea, el zilnic face un drum lung de la cer la pământ. El vine din cer să ne înveţe limba şi purtarea paradisului, să ne spele de păcate şi să ne hrănească cu pâinea învierii. Nici nu ştim ce şi cât pierdem când lipsim de la Liturghie duminicală şi chiar de fiecare zi atunci când avem posibilitatea. Numai la mare judecată vom vedea ceea ce am pierdut, pierzând o sfântă Liturghie, dar va fi prea târziu şi vom regreta asta veşnic.

Dacă noi l-am iubi pe Isus cu iubirea pe care o meritată, am face totul ca să fim la „întâlnire şi la împărtăşire” ca acea tânără din povestirea de mai sus. Nu contează motivele invocate pentru a nu participa la Liturghie, căci dacă am dori sincer am găsi rezolvare. Cert este că totdeauna când lipsim pierdem ceva important: pierdem întâlnirea cu Biserica adunată, unde Isus se face prezent (cf. Mt 18,20); pierdem intimitatea cu mirele nostru veşnic şi detaliile pregătirii noastre pentru nunta veşnică; apoi, pierdem darul păcii interioare de care avem atâta nevoie (cf. In 20,19.21.26). Totdeauna când ne lipsim de la sfânta Liturghie, pierdem ceva important. Iar lipsa de la sfânta Liturghie vădeşte şi puţina dragoste pe care i-o purtăm lui Isus.

Toma este fratele nostru geamăn şi atunci când avem îndoieli în credinţă. Cum să te îndoieşti de dragostea lui Isus care de dragul nostru a lăsat fericirea cerului şi a venit la noi, ne-a luat povoara păcatului şi veninul morţi, a suferit şi a murit în locul nostru, apoi înviind din morţi ne-a redat viaţa fericită din paradis? Cum de îl putem crede pe diavol, deşi ştim mincinos şi că ne-a nefericit?

Dacă în ce priveşte slăbiciunile, nu ne-am dori să-i semănăm lui Toma, în ce priveşte lucrurile pozitive, să ne ajute Dumnezeu să-i semănăm, aşa cum seamănă „fraţii gemeni”:

1. În credinţa lui: Toma s-a îndoit câteva clipe, mai exact ar fi spus: „Este prea frumos ca să fie adevărat!”, dar apoi a enunţat cea mai profundă expresie de credinţă: „Domnul meu şi Dumnezeul meu” (In 20,28), prin care a recunoscut divinitatea lui Isus. Să-l imităm în părăsirea îndoielilor şi apoi în afirmarea publică a credinţei, căci nimeni nu ne iubeşte mai mult decât Dumnezeul nostru!

2. În devotamentul pentru Cristos: Când Isus a decis să meargă în Betania ca să-l învie pe Lazăr, deşi iudeii căutau să-l omoare, atunci Toma, zis Geamănul, a zis celorlalţi ucenici: "Haidem să mergem şi noi să murim cu el” (In 11,16)! Oare suntem gata să suferim şi să murim pentru Isus ca Toma?

3. În sinceritate faţă de Isus. Toma a fost sincer şi a recunoscut că nu înţelege unele cuvinte ale lui Isus, în timp ce alţii s-au sfiit să recunoască asta. Sincerităţii lui Toma îi datorăm minunatele cuvinte ale Isus: "Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine" (In 14,6).

4. În unitatea frăţească. După regretatul moment al lipsei din adunarea apostolilor, Toma n-a mai lipsit niciodată. Nici la pescuitul din Galileea, unde apostolii aşteptau întâlnirea cu Isus (cf. In 21,1-3); nici de la adunarea apostolilor din Cenacol, unde se aştepta revărsarea Duhului Sfânt (cf. Fap 1,13-14).

5. În îndeplinirea misiunii apostolice. Isus, le spusese apostolilor: „Veţi primi o putere când se va coborî Duhul Sfânt peste voi, şi-mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului” (Fap 1,6-8). Lui Toma i-a căzut la sorţi să misioneze India, pe care a evanghelizat-o prin cuvânt, fapte şi minuni.

De acest ultim punct, de mărturia lui Toma, care cuprinde tot ce este frumos din viaţa lui, aş vrea să mă opresc în următoarele momente. Ştim că Isus le-a zis apostolilor care au părăsit toate (cf. Mt 19,27-29) pentru a-l urma: „În casa Tatălui meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus, mă duc să vă pregătesc un loc” (In 14,2). Sfântul Toma a pornit în misiune cu deviza lui Isus de a construi case în cer pentru cei care vor crede în Isus.

Potrivit tradiţiei, primul pentru care sfântul apostol Toma a construit un palat în cer, a fost Gundafor, împăratul Indiei. Gundafor, dorea nişte palate frumoase şi de aceea l-a trimis în lume, în cătarea unui iscusit meşter constructor, pe un anume Avan, un negustor indian, care prin multe peripeţii, l-a adus pe Toma din Palestina în India, ca fiind cel mai iscusit şi rapid meşter în a construi palate. Împăratul Gundafor, văzându-l pe Toma, s-a bucurat şi după ce i-a arătat locul cam pe unde voia să-şi construiască palatele, i-a dat mult aur pentru zidire, iar el a plecat într-o călătorie. Toma, luând aurul, l-a împărţit imediat la cei săraci şi bolnavi, iar el a început să predice Evangheliei, aducând pe mulţi oameni la credinţa în Cristos şi la Botez. Primii oameni pe care i-a câştigat pentru Cristos, au fost doi tineri soţi, Dionisie şi Pelagia, pe care i-a trimis în ţinuturilor lor de baştină să cucerească suflete pentru Cristos.

După o oarecare vreme împăratul Gundafor s-a întors din călătorie şi a aflat că nici măcar nu s-a început zidirea palatului şi că tot aurul lui a fost împărţit la săraci. Mânios împăratul l-a chemat la ordin pe apostol: "Mi-ai zidit palatele"? "Le-am zidit şi sunt foarte frumoase"! "Să mergem să le vedem"! "Nu le poţi vedea în această viaţă, căci îţi trebuie alţi ochi şi alte simţuri, pe care le vei dobândi când vei muri. Împăratul, socotind că este luat în râs, a poruncit ca apostolul Toma să fie aruncat în temniţă, împreună cu Avan, negustorul care l-a adus.

Dar s-a întâmplat ca fratele regelui Gundafor să se îmbolnăvească şi să moară chiar în acea noapte. Îngerul lui Dumnezeu, luând sufletul celui care murise, l-a înălţat în lăcaşurile cereşti şi i-a arătat multe palate minunate, frumoase şi luminoase. Şi îngerul l-a întrebat pe fratele regelui, în care din acele palate ar voi să locuiască?" Iar el privind a zărit un frumos palat şi a zis: "În acest palat aş dori să locuiesc şi nimic nu mi-ar mai trebui". Iar îngerul i-a zis: "Nu vei putea să locuieşti în acest palat pentru că este al fratelui tău pe care le-a zidit străinul Toma din aurul care i s-a dat". Atunci, el a zis: "Te rog, Doamne, dă-mi voie să mă duc la fratele meu şi să răscumpăr de la dânsul acest palat şi apoi mă voi întoarce aici". Atunci îngerul i-a întors sufletul în trup şi îndată mortul a înviat şi, deşteptându-se ca din somn, i-a şi întrebat pe cei de faţă unde este fratele lui şi îi rugă să-i spună împăratului să vină până la dânsul. Atunci i-a zis fratelui său: "Dacă mă iubeşti, dă-mi palatele tale din cer pe care ţi le-a zidit Toma şi toată bogăţia mea de pe pământ să o iei tu în locul lor". Atunci împăratul s-a bucurat de două ori: odată pentru învierea fratelui său şi odată pentru palatele pe care le avea în ceruri. Palatele nu ţi le pot da. Dar, îl avem pe Toma lângă noi şi îl vom tocmi să-ţi zidească şi ţie unele la fel. Împăratul a trimis îndată la temniţă ca să-i scoată pe sfântul Toma şi pe negustorul Avan, ca să se apuce imediat de lucru la palatele fratelui său, care i-a pus la dispoziţie întreaga sa avere. Apoi regele Gundafor şi fratele său s-au botezat împreună cu familiile, curtenii şi supuşii împărăţiei lor. Apostolul Toma lumina sufletele, propovăduind cu zel Evanghelia şi zidind celor care voiau palate în cer.

Apropo, noi ne-a pregătit o casă în cer? Noi, i-am ajutat pe alţii să-şi construiască? Noi le-m spus oamenilor că Isus ne-a construit o casă în cer, dar că trebuie să ne aducem şi noi aportul pentru a putea intra în ea? De noi depinde dacă acea casă zidită pentru noi în cer este palat sau cocioabă. Iată o povestire inspirată din învăţătura sfântului Toma:

Demult, a trăit un prinţ tare bogat, dar care era foarte zgârcit. Nu ar fi dat niciodată nimic. Dar, într-o noapte, a visat că a murit şi că a ajuns la poarta raiului. Acolo, sfântul Petru i-a spus: Vino cu mine să îţi arăt unde vei stă de acum încolo. La un moment dat, au ajuns lângă un palat mare şi frumos. Aici voi sta? Nu, aici va locui, după moarte, grădinarul tău. El tot ce a câştigat a împărţit mereu cu cei mai sărmani decât el. Pe pământ nu a strâns nimic, fiindcă a dăruit totul, dar uite aici câte a strâns aici! Tot ce vezi aici este rodul bunătăţii lui. Bine, dar eu unde o să stau? Uite acolo, în cocioaba aceea dărăpănată! În acea clipă tânărul prinţ s-a trezit speriat din visul sau. Din acea zi, s-a schimbat. Nu a mai adunat comori pe pământ, ci în cer. Cu tot ce a avut, i-a ajutat pe cei sărmani şi în acest fel, a strâns o avere mult mai de preţ, avere pe care nimeni nu i-ar fi putut să i-o fure (cf. Mt 6,19-20)! Înţelept ar fi ca şi noi toţi să procedăm aidoma prinţului din poveste, pentru că adevărată este vorba care spune că "Nu rămânem decât ce ceea ce am dăruit". "Pe calea binelui mai repede oboseşti odihnindu-te, decât oboseşti ostenindu-te".

Când a sosit vremea mutării a Maicii Domnului din această viaţă la cer, toţi apostolii din diferite ţări au fost aduşi de nori la mormântul Mariei. Numai Toma care era prea ocupat cu apostolatul a fost lăsat să vină singur. Aşa a rânduit Dumnezeu lucrurile pentru a adeveri că Maica Domnului a fost înviată şi înălţată cu trupul şi sufletul la cer. Şi pentru că atunci când Toma a ajuns la mormântul Maicii Domnului, voia şi el să o vadă pe Maria, ca să se mângâie, au deschis mormântul, însă acesta era gol. Atunci, îngerul care le-a anunţat învierea şi înălţarea lui Isus, le-a anunţat acum şi învierea şi înălţarea Mariei cu trupul şi sufletul la cer. Iată că, de la sfântul Toma avem învăţătura Bisericii cu privire la învierea şi înălţarea Mariei cu trupul şi sufletul la cer. Oare noi la moartea noastră ce învăţături vom lăsa lumii, mântuitoare, sau pierzătoare?

După aceasta, sfântul Toma s-a întors în părţile Indiei şi a propovăduit acolo pe Isus Cristos şi cu semne, minuni şi cuvinte îi aducea pe mulţi la credinţă. Ajungând la Meliapor, o regiune din India, acolo oamenii se închinau la un lemn foarte mare pe care nimeni nu putea să-l mişte din loc. Iar apostolul Toma a tras pe acel lemn cu brâul său şi l-a adus într-un loc pentru zidirea unei biserici. Văzând acest lucru, credincioşii s-au întărit în credinţă, iar cei necredincioşi s-au convertit.

Apoi un evreu duşmănos pe Toma, şi-a ucis fiul, spunând că Toma l-a ucis. Sfântul Toma l-a înviat pe mort care a mărturisit că tatăl său l-a ucis. Atunci mulţi alţi păgâni s-au convertit primind Botezul.

În Calamida, o regiune din India, unde stăpânea împăratul Muzdie, apostolul Toma a fost supus la chinuri grele, căci convertise mulţi oameni la Cristos, printre care se numărau împărăteasa Tertiana, şi fiul său Azan. Împăratul Muzdie l-a obligat pe Toma să venereze un idol. Tradiţia spune că sfântul a topit zeul păgân, rugându-se lui Dumnezeu, spre bucuria credincioşilor. Atunci, împăratul a poruncit că Toma să fie ucis. Fiul acestuia, deja creştinat, a mers după apostol, la locul execuţiei, iar Toma l-a desemnat să aibă grijă de locuitorii botezaţi întru Cristos. Ostaşii i-au străpuns trupul sfântului Toma cu trei suliţe. Azan, fiul împăratului Muzdie, a înmormântat cu cinste rămăşiţele pământeşti ale apostolului Toma.

Din dragoste pentru Cristos şi pentru suflete, sfântul apostol Toma a călătorit în ţinuturi îndepărtate, a predicat credinţa în Isus mort şi înviat din dragoste faţă de oameni, s-a făcut totul pentru toţi, a îndurat închisori, bătăi şi moarte. Să-l mărturisim şi noi pe Isus cu toată fiinţa noastră şi cu toate mijloacele pe care le avem şi atunci vom ajunge „fraţi gemeni” cu sfântul Toma în palatele şi împărăţia lui Cristos.

Sfântul Grigore cel Mare (540-604), papa, meditând cuvintele "Fericiţi cei care nu au văzut şi totuşi cred" (In 20,29), face următoarea reflexie: "În noi se împlinesc aceste cuvinte dacă credinţa noastră este urmată de fapte; căci acela crede cu adevărat care traduce în fapte reale ceea ce crede"; dimpotrivă, despre cei care numai cu numele sunt credincioşi, Sfântul spune "prin cuvinte afirmă că îl cunosc pe Dumnezeu, dar îl neagă prin faptele lor".

La mulţi ani fericiţi în Domnul tuturor care au numele legat de cel al sfântului Toma şi le dorim ca împreună cu toţi credincioşii, să fie „fraţi gemeni” ai sfântului Toma în palatele din împărăţia lui Isus! Pr. Ioan Lungu