CONSIDERAŢIE LA DUMINICA 14 DE PESTE AN, ANUL C, 2019.

Să domnească în inimile voastre pacea lui Cristos. Cuvântul lui Cristos să locuiască în voi din plin (Col 3,15-16).

În acel timp, Domnul a ales alţi şaptezeci şi doi şi i-a trimis doi câte doi înaintea sa în toate cetăţile şi locurile pe unde avea să treacă el şi le-a spus: "Secerişul este mare, însă lucrătorii sunt puţini. Rugaţi-l deci pe Domnul secerişului să trimită lucrători în secerişul lui! Mergeţi! Iată, vă trimit ca pe nişte miei în mijlocul lupilor! Nu luaţi nici pungă, nici desagă, nici încălţăminte şi nu salutaţi pe nimeni pe drum. În casa în care intraţi spuneţi mai întâi: «Pace acestei case!» Şi dacă acolo este vreun fiu al păcii, pacea voastră va rămâne peste el. Dacă nu, se va întoarce la voi. Rămâneţi în casa aceea; mâncaţi şi beţi ceea ce vor avea, căci vrednic este lucrătorul de plata sa! Nu vă mutaţi din casă în casă! Când intraţi într-o cetate şi vă primesc mâncaţi ceea ce este pus înaintea voastră, vindecaţi bolnavii din ea şi spuneţi-le: «S-a apropiat de voi împărăţia lui Dumnezeu!» (Lc 10,1-10).

Prin evanghelia de astăzi, şi nouă ne-a fost reînnoită chemarea de a merge doi câte doi înaintea sa în toate cetăţile şi locurile pe unde avea să treacă el şi să-l rugăm pe Domnul secerişului să trimită lucrători în secerişul lui. A nu răspunde chemării lui Cristos înseamnă a renunţa la fericire. Să-l rugăm pe Cristos să ne ajute să răspundem chemării sale, să ne trăim chemarea, să-l facem cunoscut în lume, să-l iubim pe el mai presus de toate, chiar şi în cei săraci, bolnavi şi părăsiţi şi, astfel, la sfârşitul vieţii, să putem cânta împreună cu psalmistul: "Doamne, tu eşti fericirea şi bucuria mea!" (Ps 15,5a).

În capitolul 10, Isus pune deoparte şaptezeci şi doi de lucrători cărora el însuşi le dă avânt în secerişul său. Le dă instrucţiuni şi îi trimite „ca pe nişte miei în mijlocul lupilor“ (cf. Lc 10,3), ei fiind chemaţi să manifeste blândeţea şi smerenia celui care era Mielul în mijlocul aceloraşi lupi. Astăzi, ca şi atunci, sunt puţini lucrători. Să strigăm de aceea în rugăciune către Domnul marelui seceriş (cf. 2Tes 3,1)! El se va îngriji să aleagă, să pregătească şi să trimită noi slujitori; totuşi, pentru a putea cere aceasta cu râvnă şi cu dreptate, trebuie să fim gata să acceptăm noi înşine de a fi trimişi.

Este uşor de afirmat: „Te voi urma oriunde vei merge, Doamne“, însă Isus nu ascunde ce presupune a-l urma: "Dacă voieşte cineva să vină după mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să mă urmeze” (Lc 9,23). Cele mai mari obstacole nu sunt pe cale, ci în inima noastră, iar pentru a ni le descoperi, Domnul examinează pe rând cele mai tainice unghere ale inimii; plăcerea pentru confort, anumite convenienţe, anumite afecţiuni sau obiceiuri, trec uşor înaintea ascultării pe care I-o datorăm lui Cristos şi ne conduc apoi, în mod inevitabil, la regrete, la priviri înapoi şi poate, în final, chiar la o umilitoare renunţare.

Cei şaptezeci şi doi se întorc toţi cu bucurie, iar faptul că au izgonit demonii, l-a dus pe Domnul cu gândul la clipa când însuşi satan va fi izgonit din cer şi aruncat pe pământ (cf. Ap 12,7). Isus însă îi invită pe ucenici să se bucure pentru un alt motiv, anume că cerul, curăţit de prezenţa lui satan, va deveni locuinţa lor. De acum, numele lor sunt scrise acolo. La rândul său, Domnul se bucură şi se minunează nu de puterea exercitată, ci de planurile Dumnezeului dragostei. I-a făcut plăcere Tatălui să se facă cunoscut prin Fiul. Şi, spre deosebire de ceea ce noi le spunem de obicei copiilor: «când vei fi mare, vei înţelege aceasta sau aceea», o asemenea descoperire a fost făcută tocmai pruncilor şi acelora care se aseamănă lor prin smerenie şi prin simplitatea credinţei.

Ierusalimul, simbol al paradisului, este un subiect de bucurie pentru credincioşii poporului: „Bucuraţi-vă împreună cu Ierusalimul şi veseliţi-vă cu el, toţi cei care-l iubiţi“ (Is 66,10). Tot acestora li se adresează şi psalmul 122,6: „Rugaţi-vă pentru pacea Ierusalimului! Cei care te iubesc vor prospera“. Ca răspuns la această rugăciune, pacea se aşterne peste cetate şi devine centrul de la care se răspândeşte către toate naţiunile cunoştinţa gloriei lui Dumnezeu. Domnul este şi astăzi la fel de atent faţă de rugăciunile celor care iubesc adunarea lui (cf. Ps 122,6; 2Cor 11,28). Să cerem ca aceasta să rămână în pace şi să poată manifesta gloria Domnului Cristos aici, jos, pe pământ.

În timpurile fericite despre care vorbeşte psalmul 65 de astăzi, lui Israel îi va reveni misiunea de a invita naţiunile la a se bucura şi la a-l lăuda pe Dumnezeu, întâi pentru lucrările lui înfricoşătoare, apoi pentru bunătatea sa îndreptată spre poporul său. Ieşirea din Egipt şi intrarea în Canaan sunt cele dintâi acte ale măreţiei puterii şi ele trebuie întotdeauna preamărite. Creştini, să nu încetăm niciodată să celebrăm crucea Domnului nostru Isus Cristos! El ne-a eliberat de sub jugul prinţului acestei lumi (Egiptul) şi ne-a făcut să intrăm în binecuvântările cereşti (Canaan).

Sunt apoi reamintite lungile suferinţe ale lui Israel. Iudeii au fost (şi sunt încă) încercaţi în toate felurile, asupriţi şi călcaţi în picioare de naţiunile în mijlocul cărora au fost risipiţi. În curând însă îl vor putea binecuvânta pe Dumnezeul care le-a scăpat sufletul şi care i-a curăţit în cuptorul încercării. În ce ne priveşte, noi suntem cu mult mai responsabili dacă vom uita vreodată acest obiectiv divin atât de preţios! Psalmul 65,18 ne reaminteşte un adevăr deosebit de important: Dumnezeu nu poate asculta rugăciunile noastre atât timp cât avem pe conştiinţă un păcat nejudecat; de aceea, să ne grăbim să i-l mărturisim, pentru a ne putea bucura din nou de comuniunea cu el (cf. Is 1,15; Ps 32,5-6)!

Chiar şi în mijlocul fericirii milenare trebuie să rămână o mărturie vizibilă a pedepsirii nelegiuiţilor, o privelişte cutremurătoare, ca aducere-aminte, cum a fost mormanul de pietre de pe mormântul lui Absalom (cf. 2Sam 18,17). Astfel se încheie această frumoasă carte a lui Isaia, cea mai întinsă dintre toate profeţiile, cea mai des citată în Noul Testament, de circa şaizeci de ori şi cea care acordă cel mai mare spaţiu Domnului Isus în suferinţele şi gloriile sale.

Ceea ce a dezbrăcat omul cel vechi se compune din triste zdrenţe, desemnate în Col 3,8-9: mânie, răutate, defăimare. Să ne fie ruşine să ne înfăţişăm astfel! Să îmbrăcăm mai degrabă veşmintele luminoase ale omului nou, căruia Cristos îi este modelul desăvârşit (cf. Col 3,10). Podoabele sale sunt descrise: milă, smerenie, blândeţe, îndelungă-răbdare, iertare… Iar mai presus de toate, să ne acoperim cu dragostea, care este însăşi natura sa, pentru că dragostea ne va face recunoscuţi ca ucenici ai lui Isus (cf. In 13,35).

Starea noastră lăuntrică nu este de mai mică importanţă. În noi trebuie să locuiască: Cristos care este totul, pacea sa, Cuvântul său. Doar a avea Biblia acasă sau chiar la căpătâi nu ne va face nici cel mai mic bine. Bucatele cele mai tonice nu ne hrănesc câtă vreme rămân în farfurie. Cuvântul trebuie să locuiască în noi din belşug (cf. Rom 10,8). Un alt mijloc la care încă nu ne gândim, pentru a fi învăţaţi şi îndemnaţi, sunt cântările cântate lui Dumnezeu de inimile noastre (cf. Ps 119,54). Să nu-l privăm de acestea nici pe el, nici pe noi. În fine, pentru fiecare dintre cuvintele sau faptele noastre, o dublă întrebare va servi ca piatră de încercare. Pot eu spune sau face aceasta în Numele Domnului Isus? Pot eu să-i aduc mulţumiri pentru aceasta lui Dumnezeu Tatăl?

Capitolul 6 din Galateni ne învaţă cum să ne purtăm: faţă de un frate căzut, fără a pierde din vedere responsabilitatea pe care o avem cu privire la el; faţă de cei care sunt copleşiţi de poveri; faţă de cei „din casa credinţei“ şi faţă de toţi, făcând bine. În prezent, noi semănăm, în vederea secerişului „la timpul potrivit“. Şi un principiu este evident: recolta va fi, inevitabil, de aceeaşi natură cu sămânţa. Numai un nebun s-ar putea aştepta să culeagă grâu dintr-un loc în care a plantat scaieţi. Carnea generează întotdeauna corupţie, în timp ce roada Duhului germinează pentru viaţa veşnică. De aceea acum trebuie făcută alegerea; mai târziu regretele vor fi zadarnice.

Creştinul a fost deja declarat mort faţă de lege (cf. Gal 2,19) şi mort faţă de carne (cf. Gal 5,24). Aici el este recunoscut ca mort faţă de lume şi reciproc (cf. Gal 6,14). De acum încolo, lumea nu mai are drepturi asupra mea mai mult decât am eu asupra ei. Între ea şi mine se ridică o barieră de netrecut, şi aceasta este „crucea Domnului nostru Isus Cristos“, eliberarea mea şi gloria mea.

Pr. Ioan Lungu