CONSIDERAŢIE LA DUMINICA 13 DE PESTE AN, ANUL C, 2019.

Tu, Doamne, eşti partea mea de moştenire (cf. Ps 16,5).

Isus întreprinde acum cea din urmă călătorie a sa la Ierusalim, cunoscând pe deplin ce îl aşteaptă acolo. Căpetenia mântuirii noastre nu se va abate de la ţinta pe care și-a propus-o în dragostea lui.
Prin evanghelia de astăzi, şi nouă ne-a fost reînnoită chemarea: "Vino după mine!" Isus ne cheamă, iar noi nu trebuie să facem să aştepte în zadar răspunsul nostru. Este uşor de afirmat: „Te voi urma oriunde vei merge, Doamne“ (v. 57), însă Isus nu ascunde ce presupune a-l urma: „Dacă voieşte cineva să vină după mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să mă urmeze” (Lc 9,23). Cele mai mari obstacole nu sunt pe cale, ci în inima noastră, iar pentru a ni le descoperi, Domnul examinează pe rând cele mai tainice unghere ale inimii: plăcerea pentru confort: „Vulpile au vizuini, şi păsările cerului au cuiburi; dar Fiul omului n-are unde-şi odihni capul" (Lc 9,58), anumite convenienţe, anumite afecţiuni sau obiceiuri: "lasă-mă să mă duc întâi să îngrop pe tatăl meu"; lasă-mă întâi să mă duc să-mi iau rămas bun de la ai mei" (Lc 9.59.61) trec uşor înaintea ascultării pe care I-o datorăm lui Cristos şi ne conduc apoi, în mod inevitabil, la regrete, la priviri înapoi şi poate, în final, chiar la o umilitoare renunţare: "Căci oricine pune mâna pe plug, şi se uită înapoi nu este destoinic pentru împărăţia lui Dumnezeu" (Lc 9,62).

Cântarea de la Evanghelie, luând cuvintele profetului Samuel, ne spune: Vorbeşte, Doamne, căci slujitorul ascultă. Din fragedă copilărie, Samuel a aparţinut Domnului şi I-a slujit. Dar îi lipsea cunoaşterea personală a Domnului şi mesajul Cuvântului său. Este posibil ca cineva să fie mântuit, să se bucure de aceasta şi totuşi să nu-l cunoască în mod personal pe Mântuitorul. Aşa a fost cazul şi cu Iov, cel care a trebuit să mărturisească: „Auzisem de tine cu auzul urechii, dar acum ochiul meu te vede“ (Iov 42.5). Este probabil cazul multor creştini. Ei trebuie să-i ceară Domnului Isus să li se facă cunoscut tot mai mult. Dumnezeu vorbeşte! Nu prin viziuni, ca în trecut, ci prin Sfânta Scriptură, care se adresează fiecăruia. Trebuie să o citim ca şi cum ar fi fost scrisă numai pentru noi. Atitudinea lui Samuel este cea pe care trebuie s-o adoptăm de fiecare dată când ne deschidem Bibliile: „Vorbeşte, Doamne, pentru că robul tău ascultă“ (1Sam 3,9). De asemenea, trebuie să fim gata să facem orice ne va spune Domnul. Da, acest frumos răspuns al lui Samuel ne invită să ne punem pe noi înşine complet la dispoziţia Domnului, întrebându-l, asemeni lui Saul imediat după convertirea sa, „Ce să fac, Doamne“ (Fap 22.10)? Eli aude toate cuvintele solemne pe care i le rosteşte cu grijă tânărul slujitor. Se supune şi el îndată: „Este Domnul: să facă ce este bine în ochii săi“ (1Sam 3,18).

Unii ucenici discută aprins între ei pe tema hranei neobişnuite despre care le-a vorbit Isus: carnea şi sângele lui, adică moartea lui. Un Cristos viu pe pământ nu este suficient pentru a face sufletul nostru să trăiască. Trebuie să ne însuşim moartea lui, să mâncăm trupul lui şi să bem sângele lui, pentru a avea viaţă veşnică. De aceea, asemenea lui Petru, care atunci când mulţi ucenici s-au îndepărtat de Isus, să spunem şi noi: „La cine să mergem Doamne, tu ai cuvintele vieţii veşnice” (In 6,68).

Prima lectură ne spune că Dumnezeu poate să-i trezească pe oameni prin dovezi ale puterii lui, dar numai vocea tandră a harului este în stare să atingă inimile. Din nou este necesar, pentru a-l primi, simţul propriei nimicnicii. Pentru că n-a fost capabil să înţeleagă acest limbaj, Ilie trebuie să fie dat deoparte şi Eliseu este chemat în locul lui. În ce-l priveşte, Domnul va şti cum să-l facă pe popor să audă această voce a dragostei. În final, Dumnezeu îl învaţă pe Ilie încă o lecţie. Acesta urcase pe munte crezând că el singur rămăsese credincios. Şi coboară având învăţat faptul că era numai unul dintre cei şapte mii de oameni pe care Dumnezeu îi păstrase pentru sine în Israel. Dacă el însuşi nu fusese în stare să-i descopere pe cei 7000, Dumnezeu, pe de altă parte, îi cunoştea pe fiecare dintre ei: "Domnul îi cunoaşte pe cei ce sunt ai lui" (2Tim 2,19).

Ce drum minunat, ne-a deschis nouă Isus, ca să mergem pe el, păşind pe urmele sale: „Şi la aceasta aţi fost chemaţi; fiindcă şi Cristos a suferit pentru voi şi v-a lăsat o pildă, ca să călcaţi pe urmele lui” (1Pt 2,21). De altfel, cine altul decât el ar îndrăzni să declare: „Am pus întotdeauna pe Domnul înaintea mea“ (Ps 16,8)? Îl contemplăm aici pe Mântuitorul ca pe Modelul, ca pe Omul credinţei. Încrederea, dependenţa, răbdarea, credinţa, sunt sentimente umane. Pentru a le manifesta în perfecţiune, Cristos a venit să locuiască pe pământ şi trăind viaţa unui om, însă a unui om fără păcat!.
El ni s-a prezentat supus lui Dumnezeu, găsindu-şi plăcerea în cei credincioşi, în partea pe care Tatăl i-a rezervat-o: „Domnul este partea mea de moştenire şi cupa mea cu sorţi, tu eşti acela care ai în mână soarta mea” (Ps 16,5). „Să ne uităm ţintă la căpetenia şi desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-i era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea, şi şade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu” (Evr 12,2). Domnul însuşi ne ajută să-l privim încrezători până şi la moarte.

Omul a considerat dintotdeauna libertatea ca fiind bunul cel mai de preţ. Unde însă o poate gusta cu adevărat? Sărman sclav al propriilor patimi, el se naşte şi moare cu lanţuri ţintuite de inimă. Numai Isus Cristos îl poate elibera (cf. Gal 5,1; In 8,36). Se pune atunci o altă întrebare: în ce fel va face uz răscumpăratul Domnului de libertatea sa? Se va supune el de bunăvoie jugului riguros al legii? (v. 1). Ar fi o atitudine la fel de neobişnuită ca cea a unui ocnaş eliberat care şi-ar exprima dorinţa de a se întoarce la ocnă! Se va folosi el atunci de aceasta ca de „un prilej pentru carne“ (v. 13)? Ar însemna atunci că parcurge calea inversă a tesalonicenilor, trecând de la slujirea lui Dumnezeu înapoi sub tirania idolilor lumii (1Tes 4,8/9; Lc 11,26; 1 Tes 1,9). Nu, această libertate, atât de scump plătită de Mântuitorul său la cruce, creştinul o va folosi în slujirea aproapelui! Şi astfel, în final, el va împlini legea, de vreme ce aceasta se rezumă printr-o singură expresie (cf. Gal 5,14) sau, mai degrabă, printr-un singur cuvânt: iubire. „Cine iubeşte pe altul a împlinit legea“ (Rom 13,8/9). El împlineşte astfel porunca Domnului Isus, a cărui cea din urmă şi cea mai scumpă dorinţă este să ne iubim unii pe alţii cum ne-a iubit el (cf. In 13,34; 15,12.17).

Un scriitor aducea următoarea asemănare: O albină, când se înfurie, se apropie de om şi, pentru a se răzbuna, îşi înfige acul în el. Răul cel mai mare şi-l face însă sieşi, nu omului, căci duşmanul albinei (omul) nu moare din cauza acestei înţepături, dar albina întotdeauna. Aşa este şi cu cel răzbunător. Răul cel mai mare şi-l face în primul rând sieşi, atrăgând numai nenorocire asupra sa, astfel încât duşmanii noştri cei mai mari nu sunt în afara noastră, ci duşmanul cel mai mare se află chiar în inima noastră; e ura, e dorinţa de răzbunare din noi. Şi l-am auzit iarăşi pe sfântul Paul spunând: "Toată legea se cuprinde într-un singur cuvânt: iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi".

Comunistul francez Andre Gide spunea că dacă fiecare creştin ar avea în venele sale numai o picătură din sângele sfântului Francisc din Assisi lumea ar fi schimbată. Iată deci că numai prin iubire şi iertare putem schimba lumea.

În timpul cumplitei prigoane comuniste împotriva Bisericii Catolice din Mexic din 1927, părintele Pro, unul dintre preoţii iezuiţi care a căzut martir în acest timp, într-o zi este urmărit pe bicicletă de un agent secret, cu numele Ruiz. După o alergare disperată, la un moment dat, agentul cade şi se răneşte grav. Părintele Pro se opreşte şi se întoarce, îl ridică pe urmăritor, îl pansează, opreşte un taxi şi-i plăteşte şoferului să-l ducă la spital. Acest gest de iertare şi iubire a fost de ajuns să-l întoarcă pe prigonitor la Dumnezeu. Iată, aşadar, un model de creştin care şi-a trăit chemarea, iubindu-l chiar şi pe duşmanul său.

Prin evanghelia de astăzi, şi nouă ne-a fost reînnoită chemarea: "Vino după mine!" Isus ne cheamă, iar noi nu trebuie să facem să aştepte în zadar răspunsul nostru. A nu răspunde chemării lui Cristos înseamnă a renunţa la fericire.

Domnul ne explică după ce se poate recunoaşte o lucrare, dacă este a cărnii sau dacă este din Duhul (cf. Mt 7,16-20; In 3,6). „Un pom bun nu poate să facă roade rele“. Cele din versetele 19-21 nu pot deci să provină decât din pomul rău: carnea. Iar carnea este încă în fiecare dintre noi, cu acelaşi potenţial redutabil. Dacă însă suntem „ai lui Cristos“ (Gal 5,24), în noi rămâne de asemeni o altă putere să acţioneze: Duhul Sfânt. El ne face să trăim (cf. Gal 5,25); şi el ne face să umblăm; se împotriveşte cărnii; ne conduce; aduce la maturitate roada sa proprie, imposibil de confundat cu o alta, un ciorchine preţios, căruia versetul 22 îi enumeră nouă „boabe“ delicioase: dragoste, bucurie, pace… Din nefericire însă, un pom poate rămâne neroditor dacă întreaga sa forţă se risipeşte în vlăstari inutili crescând din partea de jos. Ce face atunci grădinarul? Taie aceste mlădiţe, pentru ca seva să circule din nou îmbelşugat prin ramurile altoite. Aceasta este semnificaţia versetului Gal 5,24. „Cei ai lui Cristos au răstignit carnea“ la întoarcerea lor la Dumnezeu. Prin credinţă, ei s-au supus sentinţei morţii pronunţate asupra întregii lor naturi (pomul sălbatic a fost tăiat pentru a fi altoit). De atunci încolo, ei trebuie să judece în ei manifestările cărnii: patimi şi pofte. „Dacă trăim în Duh, în Duh să şi umblăm“ (cf. Gal 5,25).

Pr. Ioan Lungu