8 IULIE, SFINŢII AQUILA ŞI PRISCILA (sec. I), SOŢI MARTIRI

Aquilla (vultur) era un evreu din Italia, care s-a mutat în Corint împreună cu soţia sa Priscila (venerabilă), atunci când împăratul roman Claudiu în anul 48 i-a alungat pe evrei din Italia. Apostolul Paul i-a întâlnit în Corint, i-a convertit şi le-a botezat întreaga casă, apoi a rămas cu ei timp de un an şi jumătate. Aquila şi Priscilla au mers împreună cu sfântul Paul în Efes, unde acesta a scris prima sa Epistolă către Biserica din Corint, în care el îi menţionează pe sfinţii Acvila şi Priscila (cf- ICor 16,19). Când a murit împăratul Claudiu, evreilor li s-a permis să se reîntoarcă la Roma, ceea ce sfinţii Aquila şi Priscilla au şi făcut. Astfel, atunci când sfântul Apostol Paul a scris Bisericii din Roma, el i-a salutat pe vechii săi prieteni în Epistola sa (cf. Rom 16,3-4). Mai târziu, aceşti sfinţi au mers încă o dată la Efes, împreună cu apostolul Timotei, iar sfântul Apostol Paul îi menţionează iarăşi în a doua Epistolă către Timotei (cf. 2Tim 4,19).

Să vedem ce putem învăţa de la ei:

1) Efectul creştinismului asupra vieţii de familie era iubirea între soţi. În cele mai multe locuri unde sunt amintite aceste două nume, Priscila este primul. Se pare că a fost o mai bună credincioasă decât soţul ei. Aşa era perechea în care soţia a luat locul de frunte, lucru care la păgâni era o imposibilitate absolută. Faptul acesta arată că creştinismul, din primele secole şi până astăzi, cere ridicarea femeii la locul ei potrivit. Aceştia doi, înrolaţi în lucrarea creştină, sunt un tablou al vieţii de familie, plină de iubire, deasupra căreia domină credinţa glorioasă.

Să observăm că în puţinul care ni se spune despre aceşti oameni, de două ori se aminteşte de casa lor. Din aceasta se vede că ei puneau la dispoziţia fraţilor propria lor locuinţă sau atelierul lor pentru adunările de rugăciune.

2) Ambii au muncit şi nu le-a fost ruşine să lucreze cu mâinile. Pe vremea lor, lucrul era treaba sclavilor. Prin faptul că nu s-au ruşinat să lucreze, ei au un merit foarte mare. Isus a muncit de asemenea cu mâinile, căci era tâmplar. Paul a confecţionat corturi şi chiar şi-a făcut un titlu de mândrie din aceasta. El şi-a câştigat existenţa muncind cu propriile mâini. Dar Acuila şi Priscila nu au petrecut tot timpul în atelier, ci şi-au făcut timp şi pentru un serviciu mai înalt pentru împărăţia lui Cristos. Deşi nu au fost nici conducători, nici predicatori, ci simpli membri, Paul i-a onorat cu prietenia lui şi şi-a amintit adesea de ei, fiindcă au fost lucrători buni în locul în care i-a pus Domnul. Noi trebuie să învăţăm de la Acuila şi Priscila că dacă suntem creştini buni, trebuie să-l mărturisim pe Cristos oriunde ne aflăm, acasă, în atelier, la birou şi oriunde ne trăim viaţa. Să nu ne plângem că locul nostru este prea strâmt, ci să ne dăm silinţa să muncim, să-l lărgim şi să fim o lumină pe unde trecem. De aici vine şi zicătoarea, „Omul sfinţeşte locul”. Când Isus l-a vindecat pe demonizatul din Gadara şi acesta a vrut să-l urmeze, el i-a zis, „Du-te la ai tăi şi spune tot ce ţi-a făcut Domnul”. Aşa au făcut Acuila şi Priscila. Aşa trebuie să facem şi noi.

3) În al treilea rând, putem lua ca exemplu spiritul lor de jertfă. Paul spune, „Şi-au pus capul în joc ca să-mi scape viaţa”. Nu ştim unde s-a întâmplat asta. Poate în Efes, când Paul a fost în pericol din cauza lui Alexandru, sau poate altădată. Oricum ar fi, faptul că şi-au pus capul în joc ne arată că l-au iubit pe Paul şi că spiritul lui Cristos a pătruns în viaţa lor.

Oare în zilele noastre ne putem sacrifica astfel? Da, dacă putem trăi o viaţă sfântă oricând se cere spirit de sacrificiu. Noi toţi putem fi eroi dacă iubirea lui Cristos este în noi!

Cu câteva luni înainte de moarte, Paul scria, „Mi-am isprăvit alergarea, mi-am păzit credinţa”. „Dima m-a părăsit. Numai Luca este cu mine”. Atât Timotei, căruia îi scria, precum şi această pereche de care îşi aminteşte cu dragoste, sunt prietenii care nu l-au părăsit pe Paul până la moarte. De aceea, Paul îi salută în ultima lui epistolă. Stăpânul şi Domnul lui Paul îi va răsplăti cu o cunună de glorie, pentru că Isus a zis, „Cine mă va mărturisi înaintea oamenilor, nu mă voi ruşina nici eu de el înaintea Tatălui meu”.

Familia aceasta bună şi pioasă, pe vremea când locuia în marele oraş comercial Corint, l-a primit pe Paul în casa şi în atelierul lor. Astfel a început o prietenie creştină şi o tovărăşie de lucru şi devotare în Cristos Isus. Paul şi Acuila aveau aceeaşi meserie, confecţionau corturi din piei de animale. Ei erau de acelaşi neam, evrei, dar în acelaşi timp erau şi urmaşi ai lui Cristos. Interesele lor erau aceleaşi, deci s-a putut lega o mare prietenie între doi oameni de mare credinţă, care locuiau într-o ţară, într-un oraş străin. Priscila îşi avea locul ei alături de cei doi, în devotare, în serviciu, în evlavie şi zel pentru Cristos. Ei vorbeau despre Isus şi cauza sa într-un oraş cu o mare faimă de imoralitate şi nelegiuire. Ei se rugau împreună pentru adunarea fraţilor creştini şi pentru evreii necredincioşi şi duşmănoşi. Ne închipuim că tovărăşia lor a fost întărită şi mai mult de duşmănia celor de neamul lor care le-au produs atâtea necazuri. Ei s-au bucurat împreună când unii dintre fraţii lor evrei au fost aduşi la Păstorul şi Episcopul sufletelor lor.

În Fapte 18,18 citim că Paul şi-a luat rămas-bun de la fraţi din Corint şi a plecat cu corabia spre Siria împreună cu Priscila şi Acuila… şi au ajuns în Efes, unde Paul i-a lăsat acolo pe însoţitorii lui. Tot în capitolul 18 se spune, „La Efes a venit un iudeu numit Apolo, de neam din Alexandria. Omul acesta avea darul vorbirii şi era tare în Scripturi” (v.24). El era învăţat în ce priveşte Calea Domnului, avea un duh înfocat şi vorbea şi învăţa amănunţit pe oameni despre Isus, deşi nu cunoştea decât botezul lui Ioan. A început să vorbească cu îndrăzneală în sinagogă. Acuila şi Priscila, când l-au auzit, l-au luat la ei şi i-au arătat cu de-amănuntul Calea lui Dumnezeu.

Apolo a făcut cunoştinţă cu Acuila şi Priscila. Deşi Apolo era plin de învăţătură şi cunoştea toată filozofia grecilor, totuşi avea nevoie de o înţelegere mai clară a credinţei creştine. Vedem aici că nişte servi umili ai lui Cristos pot da un bun ajutor unui predicator mai învăţat.

Au fost serviciul iluminării. Acuila şi Priscila, care au învăţat „Calea lui Dumnezeu” de la Paul, au putut s-o explice lui Apolo, ca acesta să o înţeleagă mai bine.

Există o tradiţie care spune că Acuila şi Priscila au suferit moartea de martiri. Perechea aceasta fidelă a fost dusă afară din oraş şi decapitată.