Reflecţie la SĂRBĂTOAREA  SFÂNTULUI  IOSIF  MUNCITORUL 2013

"Tot ce faceţi, să faceţi spre slava lui Dumnezeu" (cf. 1Cor 10,31).

Rabindranath Tagore (1861-1941), scriitor și filosof indian din provincia Bengal, supranumit Sufletul Bengalului și Profetul Indiei moderne, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1913, spunea: „Am dormit şi am visat că viaţa este bucurie. M-am trezit şi am văzut că viaţa e muncă. Am pornit cu toate forţele la muncă  şi am văzut că munca este bucurie”.

Munca, care multă vreme a fost percepută şi privită ca un blestem, iată că acum datorită lui Dumnezeu cel întreit şi unic, care a voit ca Mântuitorul Isus să se nască în familia a doi muncitori cu braţele, în familia lui Iosif şi Maria; care a voit ca prin Mântuitorul Isus să ne descopere că întreaga sfântă Treime lucrează până acum (cf. In 5,17); şi că printre primii oameni pe care şi-a asociat la misiunea sa mântuitoare, au fost tot nişte muncitori cu braţele, apostolii; zic, iată că acum datorită acestor descoperiri divine, munca nu mai este este socotită ca un blestem, dar ca o mare onoare şi ca o mare binecuvântare, care a ajuns să fie cinstită şi cântată chiar şi de poeţii păgâni.

Pius al XII-lea (1876-1958), instituind în anul 1955 sărbătoarea "Sfântul Iosif Muncitorul", a intenţionat ca în sfântul Iosif, să ofere muncitorului creştin un model şi un protector. "Orice muncă, spunea el în radiomesajul de Crăciun din 1942, are o o nobilă demnitate, de vreme ce  Cristos însuşi a voit să fie muncitor manual, petrecând o mare parte a vieţii în atelierul lui Iosif”.   

Astăzi îl celebrăm pe sfântul Iosif Muncitorul, care şi-a făcut din munca manuală o mare onoare, care şi-a împlinit munca sa cu toată dăruirea, şi astfel a ajuns să guste din farmecul bucuriei eterne. A muncit cu Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. A muncit şi s-a rugat lui Dumnezeu, de aceea Iosif este sfântul cu genunchii şi cu mâinile bătătorite”. Şi încă ceva ce nu trebuie uitat, a muncit cu ajutorul şi cu mijlocirea sfintei Fecioare Maria, pe care Dumnezeu însuşi i-a poruncit să o ia la el.

Să ştii să lucrezi împreună cu Dumnezeu şi pentru Dumnezeu, să ştii să lucrezi cu supunere la voinţa lui Dumnezeu şi să te rogi lui pentru ajutor, şi apoi să mai ştii să o iei şi pe Maica Domnului cu tine, asta înseamnă cu adevărat înţelepciune şi putere.

Şi aş vrea să punctez în mod deosebit aici, înţelepciunea de a nu uita s-o iei pe Maria la tine. La doi dintre bărbaţii feciorelnici ai Biblie, cerul le porunceşte să o ia la ei pe Maria. Este vorba de sfântul Iosif (cf. Mt 1,19-24), şi de sfântul Ioan, apostol şi evanghelist (cf. In 19,27).Deci, primul dintre înţelepţii şi puternicii credinţei care trebuiesc amintiţi aici, este sfântul Iosif; iar al doilea este sfântul apostol Ioan. Aapoi nu trebuie să-i uităm pe cei de la Nunta din Cana (cf. In 2,1); apoi nu trebuie să-i uităm pe primii apostoli şi ucenici (cf. Fap 1,14); apoi nu trebuie să-i uităm nici pe toţi creştinii buni din lume, care alături de Isus, o au asemenea lui Iosif şi Ioan, pe Maria lângă ei.  

Conciliul al II-lea din Vatican (1962-1965), afirmă că, prin munca sa, omul devine colaborator al lui Dumnezeu la opera de  desăvârşirea a creaţiei. (cf. GS 67). Şi iarăşi, primul exemplul clasic de om care a colaborat prin munca sa cu Dumnezeu la desăvârşirea creaţiei divine, şi asa a ajuns fericit pe pământ şi în cer, este tot sfântul Iosif, dulgherul din Nazaret, pe care îl sărbătorim astăzi, şi care ne este propus ca exemplu de urmat.

Găsim scris în literatura iudaică veche că, atunci când părintele nostru Adam a fost izgonit din paradis din cauza păcatului său, un înger a primit însărcinarea să-i procure lui Adam seminţe de bună calitate pentru ca să-şi poată scoate hrana din munca câmpului. Adam a început să-şi cultive ogorul, după ce cu multă trudă l-a curăţit de spini şi pălămidă. Într-o zi pe când săpa pământul şi se simţea istovit de oboseală, şi oprindu-se să-şi şteargă sudoarea de pe frunte, a văzut lângă el un înger care ţinea în mâini un vas frumos. Adam crezând că îngerul a venit ca să-i aducă puţină apă ca să bea, şi-a întins mâna după ulcior. Dar, îngerul i-a zis: "Nu-i nimic de băut în ulciorul acesta. Eu am fost trimis de Dumnezeu ca să-ţi adun în acest ulcior picăturile de sudoare a muncii care îţi curg de pe frunte, împlinind porunca lui: “În sudoarea frunţii tale îţi vei mânca pâinea” (Gen 2,19). Acest ulcior este măsura pocăinţei şi desăvârşirii tale de pe pământ. Când îl vei fi umplut ulciorul cu sudorile frunţii, vei putea să te odihneşti". Adam a înţeles atunci că numai aşa putea să-şi ispăşească greşeala şi să ajungă la bucuria pierdută, şi liniştit şi-a continuat munca.

Psalmistul spune aşa de mângâitor pentru noi: “Tu numeri paşii vieţii mele de pribeag; şi-mi pui lacrimile în burduful tău, şi apoi sunt scrise în cartea ta” (Ps 56,8).  Parafrazând, putem spune că Dumnezeu ne numără şi picăturile de sudoare, dar şi paşii spre locurile noastre de muncă.

Vai, cât de mulţi sunt oamenii care refuză munca poruncită în mod expres de Creator (cf. Gen 1,28); şi mai ales munca cu Dumnezeu şi pentru Dumnezeu, după a cor chip şi asemănare au fost creaţi (cf. Gen 1,26-27); munca împletită cu rugăciunea (cf. Gen 2,2-3); munca ca remediu contra păcatului, şi munca ca mijloc de participare alături de Dumnezeu la desăvârşirea actului creaţiei, dar ca şi mijloc de desăvârşire personală (cf. In 5,17; Ps 89,16); munca ca mijloc de a dobândi bucuria de aici şi fericirea în Împărăţia Cerului. Şi pentru că refuză să privească şi să împlinească munca prin această prismă, îşi măresc singuri suferinţele şi îşi îmulţesc nefericirile. 

O persoană consacrată a întâlnit odată un copil cerşetor, fiu al doi părinţi cerşetori. Spunându-i că dacă ar munci măcar puţin, ar duce-o mult mai bine cu viaţa, el s-a întors serios spre dânsa, şi făcându-i din deget, într-un fel ameninţător, i-a spus respicat: “Noi suntem cine suntem şi noi nu muncim! Ai înţeles?” Cât dispreţ aici faţă de muncă, dar şi cât dispreţ faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni!

Tot acea persoană consacrată îmi povestea că, altădată a întâlnit o persoană foarte săracă şi care se descurca foarte greu. Avusese un simplu serviciu de supraveghetor de pe scaun. I s-a părut greu acest serviciu de pe scaun, şi l-a părăsit. Dar tot acelei persoane sărace, greu i-a venit să şadă şi o oră duminica pe scaun la biserică, şi a părăsit-o. Această femeie a refuzat, cum spun şi poveştile noastre populare, şi “pesmeţii muiaţi” şi chiar proverbiala “pară mălăiaţă”.

Vai, cât de mult îi lipseşte lumii de astăzi, o educaţie creştină şi şi în mod special, o educaţie în spiritul muncii; muncă poruncită de Creator (cf. Gen 3,19), muncă exemplificată de Persoanele divine (cf. In 5,17), şi muncă judecată de Persoanele divine: “Cine nu munceşte, nici să nu mănânce” (2Tes 3,10). Refuzul muncii este o gravă şi condamnabilă hoţie, care exclude de la Împărăţia lui Dumnezeu (cf. 1Cor 6,9-10).

Franco Zeffirelli, realizator, scenarist, producător de film și actor italian, născut la 12 februarie 1923, la Florența, în Italia. În filmul său “Viaţa lui Isus”, surprinde acceptarea de către Isus, a lui Iuda, în rândul apostolilor. În discursul său, Iuda, îşi face singur un elogiu malefic, şi-i arată lui Isus palmele sale care n-au lucrat niciodată mucă fizică, crezând că prin asta îşi demonstrează  nobleţea şi înţelepciunea. Şi ştim cât de nobil şi înţelept a fost Iuda, că şi-a vândut pe câţiva bănuţi pe Dumnezeul său şi apoi s-a spânzurat. Orice om care refuză munca, îl vinde pe Dumnezeu şi se îndreaptă spre osândă.

De aceea, Biblia ne spune că, prin munca noastră în credinţă, îl slăvim pe Tatăl ceresc (cf. 1Cor 10,31), şi îl slujim pe Cristos Domnul (cf. Col 3,24).  

Apoi mai sunt oameni care îşi împlinesc munca lor numai pentru viaţa aceasta, fără nici o perspectivă cerească, şi fără nici respect faţă de repausul poruncit (cf. Gen 2,3). Şi ei sunt nişte nefericiţi.

Biblia spune că, cine-l caută pe Isus numai pentru lumea aceasta, este cel mai nefericit dintre oameni (cf. 1Cor 15,19). Iar la acest punct putem parafraza şi să spunem că, cine îşi împlineşte munca numai pentru viaţa aceasta, acela este cel mai nefericit dintre oameni. De aceea, nu trebuie uităm motto-ul creştin: “Ora et labora”!

Un ziarist a întrebat odată pe cititorii ziarului la care lucra: „Care este cel mai mare preocupare a vieţii dumneavoastră”? Răspunsurile la întrebare au fost diferite: „Să nu mă las subjugată, să mă distrez şi să fiu fericită“, a spus o femeie. „Să promovez încrederea în sine“, a spus un altul. O femeie dintr-un mare oraş a spus: „În viaţa mea are prioritate liniştea, sănătatea şi bucuria. Eu mă bizui pe prietenii mei“. Un tată îngrijorat a spus: „Cel mai important lucru pentru mine sunt copiii mei şi ca ei să trăiască fericiţi“. Însă nimeni nu a spus nimic despre Împărăţia lui Dumnezeu, care este scopul şederii noastre pe pământ, unde trebuie să muncim mereu ca pentru Domnul şi nu ca pentru oameni (cf. Col 3,23). 

David Livingstone (1813-1873), care anul acesta, de 1 mai face 140 de ani de la moarte, a avut un frate pe nume John Livingstone. Au crescut împreună. David şi-a închinat viaţa Mântuitorului Isus, mergând ca misionar în Africa. John s-a hotărât să facă avere. A muncit din greu şi a reuşit să-şi facă o frumoasă avere. David însă a fost toată viaţa sărac, a trăit într-o colibă săracă din Africa, a îndurat multe lipsuri şi a murit tot sărac şi pe genunchi pe acest continent. Dar lumea întreagă a auzit despre el. John a murit într-o casă mare, în bogăţie. La moartea lui John, un ziar local care a anunţat moartea lui, l-a prezentat ca fiind fratele lui David Livingstone. Bogăţia lui nu i-a dat un renume nici măcar pentru pământ şi cu atât mai puţin pentru cer. Însă prin munca lui închinată Domnului, David, şi-a dobândit un nume veşnic şi o bucurie eternă.

Dacă vom privi la munca noastră numai ca la o modalitate de a câştiga ceva bani pentru supravieţuire sau pentru îmbogăţre, nu vom fi prea fericiţi în munca noastră. Dar dacă ne vom hotărî să glorificăm prin munca noastră pe Sfânta Treime, nu numai că vom fi fericiţi în munca noastră, dar Dumnezeu ne va împlini toate trebuinţele.  

Sir Christopher Wren (1632-1723), a fost unul dintre cei mai buni şi apreciaţi arhitecţi englezi ai tuturor timpurilor, arhitect şi realizator a 54 de biserici în Londra, dar şi proiectantul catedralei sfântul Paul din Londra, una dintre cele mai frumoase clădiri din lume, scria despre reacţia muncitorilor constructori când erau întrebaţi ce fac. Muncitorii care erau plictisiţi şi obosiţi răspundeau: "Eu aşez cărămizi" sau "Eu transport ciment". Un muncitor însă, care prepara amestecul de ciment părea vesel şi entuziast în munca sa. Întrebat ce face, el a răspuns: "Eu construiesc o catedrală magnifică" .

Sfântul Iosif, deşi a muncit din greu pentru întreţinerea familiei sale, el şi-a împlinit munca ca şi cum ar construi o catedrală magnifică. Un suflet bun, spunea că sfântul Iosif îşi făcea orice lucrare cu gândul la Mesia care trebuie să vină. Astfel, când făcea o uşă, se gândea la Mesia ca la singura cale de acces la cer; când făcea o fereastră, se gândea la Mesia ca la singura cale pe unde ne vine lumina din cer: când făcea un pat sau un scaun, se gândea la Mesia ca singura odihnă pentru cei credincioşi (cf. Col 3, 15-24).

Munca făcută de un închinător, poartă în ea eternitatea. În credinţă, munca devine o închinare şi, închinarea devine o muncă. De aceea, tot ceea ce facem, să facem cu dragoste! (cf. 1Cor 16,14).

                                                                                                                     Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la  DUMINICA  V  DUPĂ  PAŞTI  „C”

Legitimaţia de intrare în paradis, este iubirea misionară.

La fel ca şi celelalte duminici de după Paşti, şi duminica aceasta, ne arată binefacerile învierii lui Cristos pentru noi cei credincioşi.

După ce duminica trecută am văzut că Isus înviat îi ia pe cei credincioşi în braţele sale şi-i păzeşte şi-i păstrează în har, în vederea vieţii veşnice(cf. In 10,28); astăzi, Isus înviat, prin Cartea Apocalipsului, ne spune că ucenicii lui, vor ajunge mai uşor în paradis, pentru că „marea de piedici” a fost distrusă de patima, moartea şi învierea sa, şi de aceea nu mai este (cf. Ap 21,2).

Înainte de a ne spune cum este negrăita fericirea a cerului, Isus ne asigură astăzi că, în paradis, nu vor mai fi niciuna din temerile noastre, niciuna din urmările vechiului păcat: „nu va mai fi moarte, nici plâns, nici strigăt, nici durere, căci lumea cea dintâi a dispărut” (Ap 21,3-4).

Iar cât despre cei care vor fi rămas pe dinafara porţilor paradisului, Isus ne spune că partea lor va fi iadul sau moartea de-a doua; acolo vor zace într-o eternă despărţire de Dumnezeu, într-un etern întuneric şi  într-un etern plâns al remuşcărilor. Acolo, necredincioşii, fricoşii şi laşii, vor suferi veşnic, pentru că niciodată nu au voit să se hotărască din toată inima pentru Cristos (cf. Ap 21,8).

Paradisul este locuinţa lui Dumnezeu, iar acolo totul este numai iubire, căci „Dumnezeu însuşi este iubire” (1In 4,8,16). Acolo toţi se iubesc: ”Tatăl iubeşte pe Fiul” (cf. In 3,35; Col 1,15), şi Fiul iubeşte pe Tatăl (cf. In 4,34). Persoanele divine iubesc îngerii şi sfinţii, iar îngerii şi sfinţii iubesc pe Dumnezeu. De aceea, nimeni nu poate intra în cer, în locul fără nici o durere (cf. Ap 21,4) şi în locul cu bucurii nespuse (cf. 1Cor 2,9), dacă pe pământ nu a trăit în iubire.

Este o istorioară creştină care ne spune că, pentru a intra în cer, când se ajunge la poarta de intrare, cel care va voi să intre, va trebui să rostească doar atât: „Isuse, te iubesc”! Mulţi oameni când au auzit asta, nu prea şi-au dat silinţa să trăiască frumos, spunând că ei vor rosti formula şi vor putea să intre în cer. Dar când au ajuns faţa porţii cerului şi au dat să rostească formula, pentru că în viaţă nu au trăit în iubirea faţă de Isus şi în iubirea faţă de semeni, au devenit muţi, şi-au pierdut glasul, n-au mai putut rosti formula şi au căzut în osânda veşnică.

Sfinţii, adică oamenii care au ajuns în paradis, au înţeles foarte bine acest adevăr, şi au trăit toată viaţa în dragoste. Un Sfânt, a fost întrebat odată de cineva: Unde locuieşti? În dragoste! – De unde vii? Din dragoste! – Unde lucrezi? În dragoste! - Unde mergi? În dragoste! – Şi la toate întrebările dădea un singur răspuns: „În dragoste”.

Când şi noi vom ajunge să putem spune la fel la întrebările lui Isus şi ale oamenilor, atunci vom putea auzi şi noi de la Isus, mângâietoarele cuvinte: „Nu eşti departe de Împărăţia lui Dumnezeu” (Mc 12,34), şi apoi chemarea sfântă: „Veniţi binecuvântaţii Tatălui meu şi primiţi ca moştenire Împărăţia pregătită pentru voi de la întemeierea lumii” (Mt 25,34).

Deci, biletul de intrare în paradis, este iubirea până la sfârşit (cf. In 13,1). Porunca veche era:

„Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Lev 19,18; Lc 10,27). Dar pentru că pot exista oameni cărora să nu le pese şi nu se iubească nici pe ei înşişi, Isus a venit, a adus şi a dat porunca ce nouă a iubirii, care spune că trebuie să-l iubim pe aproapele nostru fără nici un fel de obiecţii, fără nici un fel de deosebiri, fără nici un fel de clauze, fără nici un fel de motivaţii şi fără nici un fel de condiţii, exact aşa cum ne-a iubit el pe noi toţi, la cruce (cf. In 15,13). Şi de aceea ne-a poruncit: „Precum v-am iubit eu pe voi, tot aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii” (In 13,34).

Şi care este oare primul înţeles al noii porunci a iubirii? La această întrebare ne răspunde prima lectură de astăzi, care ne arată că apostolii au lăsat toate, au mers pe linia poruncii celei noi şi au dus vestea „Evanghelia Împărăţiei” (Lc 8,1), tuturor oamenilor până la marginile pământului. Căci într-adevăr nu este iubire mai mare faţă de cineva, decât să-l conduci la mântuirea adusă de Isus. Prima lectură ne spune că păgânii impresionaţi de dragostea lui Isus pentru ei, au venit la credinţă şi la mântuire (cf. Fap 14,20-27). Mulţi dintre creştini uită prea uşor că, „Evanghelie”, înseamnă, „Vestea bună”, şi de aceea, nu o vestesc, ca şi când ar conţine veşti proaste: ameninţări, pedepse şi restricţii.

Un vapor fu prins de furtună în largul mării. Valurile îl acopereau, ameninţându-l cu naufragiul. Un marinar, trecând pe punte spre a îndeplini o poruncă a căpitanului, fu luat de un val şi aruncat în mare. Era noapte întunecoasă. Se făcu alarmă pe vapor. Săriră ceilalţi marinari ca să-l scape. Unul din ei îi aruncă o frânghie, strigându-i cu glas tare să se prindă de ea. Dar cel căzut în mare nu putea vedea nimic. În vremea aceasta, într-o cabină, unul din marinarii bolnavi, şi aflând pricina larmei de pe punte, se rugă lui Dumnezeu: "Doamne, ajută-mi şi mie să fiu de folos prietenului aflat în primejdie!? Ca împins de puterea lui Dumnezeu, marinarul bolnav luă lampa din perete şi o aşeză în dreptul ochiului de fereastră al cabinei. Un firişor slab de lumină pătrunse în întunerecul nopţii, şi datorită acestui firişor de lumină, marinarul căzut în apă, văzu frânghia, a prins-o, şi s-a salvat.   

De o mică rază din lumină iubirii lui Isus, are nevoie şi orice om naufragiat pe mare învolburată a acestei lumi. Ferice de acela care are credinţa s-o ofere! Va fi veşnic fericit, împreună cu Isus.

Noi trebuie să ştim că tot ceea ce spunem şi tot ceea ce facem, este o predică pentru cei din jur; o predică bună sau o predică rea. Astfel noi predicăm şi când ne rugăm şi când nu ne rugăm; când venim la sfânta Liturghie şi când nu venim; când vorbim bine şi când vorbim rău; când tăcem bine şi când tăcem rău; când scriem bine şi când scriem rău; când citim cărţi bune şi când citim cărţi rele; când lucrăm binele şi când lucrăm răul; când ne odihnim şi când lenevim; când mergem şi când stăm; şi când ajutăm şi când suntem ajutaţi. Deci, noi predicăm prin fiecare gest, cuvânt, faptă şi atitudine. În toate aceste feluri au predicat şi sfinţii, dar şi cei care s-au pierdut.

Printre păgânii din Asia, este şi astăzi obiceiul ca, atunci când un copil se îmbolnăveşte, mama lui să bată din poartă în poartă, şi să-i întrebe pe oameni dacă nu cumva au, sau ştiu vreun leac pentru copilul ei. Odată, o astfel de femeie ce avea un copil bolnav, a bătut la poarta unei creştine. Această femeie creştină, asemenea apostolilor care i-au spus ologului din naştere de la poarta cea frumoasă a templului, care cerea pomană, că argint sau aur nu au, dar ceea ce au aceea îi dau; şi rugându-se lui Isus l-au vindecat şi l-au făcut ucenic (cf. Fap 3,1-11); zic, această femeie creştină, i-a spus şi ea mamei care avea copilul bolnav: „Leac pământesc nu am, dar cunosc un vindecător divin, căruia mă voi ruga pentru vindecarea copilului tău”. Şi s-a aşezat pe genunchi la rugăciune. După terminarea rugăciunii, ca prin minune, copilul acelei femei s-a vindecat. Iar mai apoi femeia a devenit creştină.  

Fratele Ginepro (+1258), ucenic al Sfântului Francisc de Assisi (+1226), din dragoste faţă de Dumnezeu, dădea săracilor tot ce avea, chiar şi hainele de pe el. Superiorul i-a interzis, dar într-o zi, întâlnind un sărac, i-a spus: „mi-au interzis să mai dau haina de pe mine, dar dacă tu mi-o iei, eu nu mă opun”. Ajuns acasă fără haină, superiorul l-a întrebat despre lipsa ei, şi el a răspuns: „Un om bun mi-a luat-o din spate şi s-a dus cu ea”.  

Părintelui Bonaventura (1218-1274, îi spunea odată un călugăraş simplu, Fratele Gilbert , în timp ce mătura coridoarele mănăstirii, lui cardinalul şi viitorul învăţător al Bisericii: Dumneavoastră, savant cum sunteţi, veţi putea ajunge mai uşor sfânt. Pe când eu, care nu ştiu nici să scriu, nici să citesc, vai de capul meu! Frate Gilbert, ascultă-mă! Dacă vei întâlni o bătrânică mai ignorantă decât tine, dar care îl iubeşte pe bunul Dumnezeu şi pe oameni, mai mult decât mine, ei bine, crede-mă, că ea, cu toată ignoranţa ei este mult mai sfântă decât mine.

Deci, nu ne putem mântui fără iubirea de Dumnezeu şi fără iubirea de aproapele”. Mergi şi fă şi tu la fel (cf. Lc 10,37).

                                                                                                                    Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la  SARBĂTOAREA  SFÂNTULUI  GHEORGHE

Icoana sfântului Gheorghe ne vorbeşte în mod sugestiv despre viaţa şi activitatea lui

Astăzi întreaga creştinătate, îl sărbătoreşte pe sfântul mare mucenic Gheorghe (275-303), care s-a născut într-o familie creştină din Capadocia, "țara cailor frumoși", şi care a trăit şi a fost martirizat în timpul domniei împăratului Diocleţian (244–311).

Capadocia, este o regiune nu departe de poalele Munților Taurus, şi a fost în vechime patria renumitului imperiu Hitit; dar mai apoi a fost cucerită rând pe rând de perşi, greci şi romani, iar astăzi se află în regiunea Anatolia, din Turcia. Istoricul evreu Iosif Flavius (37-100), ne spune că locuitorii Capadociei descindeau din Meşec, unul din fiii lui Iafet, fiul lui Noe (cf. Gen 10,2; 1Cr 1,4-5), şi era un popor foarte crud şi idolatru (cf. Ps 120,5; Ez 27,13); dar despre care Cartea Faptele apostolilor ne spune că oamenii din Capadocia au fost printre primii care au primit credinţa creştină, chiar în ziua de Rusalii (cf. Fap 2,9); iar Cartea Vieţile Sfinţilor ne spune că a ajuns un popor atât de bun, că a dat Bisericii mai mulţi sfinţi.

Între sfinţii daţi Bisericii, de fostul popor crud şi idolatru al Capadociei, dar transformat de puterea tainică a lui Cristos şi a Duhului Sfânt, amintim în primul rând pe sfântul mare mucenic Gheorghe; apoi pe sfinţii Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Grigorie de Nyssa; apoi pe: sfânta Irina, cea mult jertfitoare; pe sfânta Macrina, bunica Sfantului Vasile cel Mare; pe sfântul Meletie; pe sfântul Sava; pe sfânta Parascheva, etc.

Toate acestea să ne spună să ne amintească şi nouă celor de astăzi, că chiar dacă acum suntem păcătoşi şi răi, că chiar dacă ne tragem din strămoşi răi, prin Cristos şi Duhul Sfânt, putem deveni buni şi sfinţi, căci: “Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă, şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască; pentrucă a rânduit o zi, în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul, pe care L-a rânduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin faptul că l-a înviat din morţi” (Fap 17,30-31)

Astăzi mi-am propus să redau viaţa şi activitatea sfântului Gheorghe, privind la icoana lui, căci icoana sfântului Gheorghe, ne aminteşte mereu de cele duhovniceşti, şi la cele la care suntem chemaţi să fim şi să devenim.

Sfântul Gheorghe, a fost un căpitan din armata romană, ce s-a împotrivit unui edict dat de împăratul păgân, Diocleţian, care ordona prigonirea şi exterminarea creştinilor din Imperiul Roman.. Aşa cum se vede din icoana care îl reprezintă, sfântul Gheorghe s-a luptat cu diavolul, simbolizat de balaur, şi a salvat sfânta Biserică, simbolizată de prinţesa căreia îi salvează viaţa din ghearele lui.

În icoană, sfântul Gheorghe, fiind din Capadocia, "țara cailor frumoși”, este prezentat călărind pe un cal alb, simbolul harului şi al tăriei creştine. Aplicând la noi, chipul din icoana al sfântului Gheorghe, trebuie să spunem că şi noi suntem chemaţi, cu ajutorul harului şi al puterii lui Dumnezeu, să înfruntăm şi să luptăm contra balaurului demonic, care caută să ne distrugă viaţa şi să ne fure mântuirea adusă nouă de patimile, moartea şi învierea lui Cristos.

Apoi trebuie să ştim că răul nu există numai în balaurul cel mare, înfăţişat în icoana sfântului Gheorghe, în şarpele cel vechi, în diavolul şi satana, şi în acela care înşeală întreaga lume (cf. Ap 12,9); nu există numai în oamenii cei răi; dar răul există şi în noi înşine, adică în inima şi trupul nostru, în sufletul şi existenţa noastră; de aceea, astăzi, prin sărbătoarea sfântului Gheorghe, suntem chemaţi şi îndemnaţi să ne ridicăm şi să luptăm contra lui. Căci iată ce ne spune, Isus Cristos, Mântuitorul nostru: „Căci din inimă ies gândurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele” (Mt 15,19). Aceştia sunt balaurii cu care trebuie să luptăm şi pe care să-i ucidem în fiecare zi.

Sfântul apostol Paul, îi amintea ucenicului său Timotei că, orice „ostaş al lui Cristos”, trebuie să se angajeze în luptă contra duşmanului, căci cei care şi-au luat crucea lui Cristos, au pornit deja această luptă (cf. 2Tim 2,3-5).

Se spune că odată, un duhovnic, l-a întrebat pe un creştin: Ce lucrezi tu în fiecare zi? Creştinul i-a răspuns:  Am multe de lucrat: am de îmblânzit doi şoimi, de condus doi cerbi, de înfrânat doi ulii, de răpus un vierme, de luptat cu un urs şi de îngrijit un bolnav. Duhovnicul i-a spus: Unde întâlneşti tu zilnic animale despre ce vorbeşti? Creştinul i-a răspuns: Şoimii sunt ochii mei. Mult mă chinui să-i îmblânzesc, pentru a nu privi în toate părţile, că nu cumva să mă ducă în ispită. Cerbii sunt picioarele mele: trebuie să am bună grijă de ele, să le conduc pentru a nu mă duce la păcat. Ulii sunt mâinile mele, pe care caut să le înfrânez să nu apuce tot ce găsesc în cale şi să le pun la lucru pentru bine. Viermele e limba mea, cu care mă lupt să nu bârfească pe alţii. Ursul este inima mea cu care mă bat mereu, pentru a nu mă lasă ispitit de lucrurile lumii. Bolnavul este tot trupul meu, de care port grijă să nu slujească păcatului.

În icoană, sfântul Gheorghe este prezentat echipat cu arme pentru a învinge balaurul cel mare, şarpele de la început; el poartă în mână o suliţă, pe al cărui vârf era gravată o cruce. Asta vrea să ne spună că şi noi trebuie să fim echipaţi cu „armele dreptăţii” şi cu “armura lui Dumnezeu”. Dar mai vrea să ne spună că, aşa cum sfântul Gheorghe n-a învins balaurul cu de la sine putere, dar cu puterea crucii lui Cristos; tot astfel nici noi nu vom învinge balaurii care ne atacă în orice clipă, cu de la noi putere, ci numai cu forţa venită de la crucea lui Cristos.  

Iată cum ne avertizează sfântul Petru: „Fiţi treji, şi vegheaţi! Pentru că protivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care mugeşte, căutând pe cine să înghită. Împotriviţi-vă lui tari în credinţă, ştiind că şi fraţii voştri în lume trec prin aceleaşi suferinţe ca voi. Dumnezeul oricărui har, care v-a chemat în Cristos Isus la slava sa vecinică, după ce veţi suferi puţină vreme, vă va desăvârşi, vă va întări, vă va da putere şi vă va face neclintiţi” (1Pt 5,8-10).

De aceea, sfântul Paul ne îndeamnă: „Luați toată armura lui Dumnezeu, ca să vă puteți împotrivi în ziua cea rea și să rămâneți în picioare, după ce veți fi biruit totul. Stați gata dar, având mijlocul încins cu adevărul, îmbrăcați cu platoșa neprihănirii, având picioarele încălțate cu râvna Evangheliei păcii. Pe deasupra tuturor acestora, luați scutul credinței, cu care veți putea stinge toate săgețile arzătoare ale celui rău. Luați și coiful mântuirii și sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu” (Ef  6,13-17).  Căci măcar “că trăim în firea pământească, totuşi nu ne luptăm călăuziţi de firea pământească. Căci armele cu cari ne luptăm noi, nu sunt supuse firii pământeşti, ci sunt puternice, întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile răului” (2Cor 10,3-4).     

 Astfel întăriţi de Domnul şi de puterea lui (cf. Ef 6,10), vom fi şi noi asemenea sfântului Gheorghe pe care îl sărbătorim astăzi, mai mult decât biruitori (cf. Rom 8,37).

Acesta este mesajul icoanei sfântului Gheorghe.

La mulţi ani tuturor bărbaţilor şi femeilor care îşi au numele legat de cel al sfântului Gheorghe!

Cristos a înviat!

                                                                                                                   Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la  DUMINICA  IV  DUPĂ  PAŞTI  „C”

Binefacerile învierii lui Cristos pentru cei credincioşi

Suntem în duminica a patra de după Paşti, din anul liturgic, notat simbolic „C”, şi suntem chemaţi să medităm despre „ Isus, Păstorul cel bun care a înviat din morţi, după ce mai înainte şi-a dat viaţa pentru oile sale şi a binevoit să moară pentru turma sa” (cf. Antifona de la Împărtăşanie); dar mai suntem chemaţi astăzi, ca sub deviza: “Vocaţiile, sunt un semn al speranţei întemeiate pe credinţă”, să mai medităm şi să ne rugăm şi pentru: vocaţii la preoţie, la viaţa consacrată, dar şi pentru vocaţii la viaţa de apostolat a tuturor botezaţilor.  

În duminicile care s-au scurs de la Paşti şi până acum, am putut vedea cum apariţiile lui Isus înviat din morţi, au adus bucurie femeilor întristate de moartea lui (cf. Mt 28,9); au adus pace şi iertare ucenicilor scandalizaţi de evenimentele Calvarului (cf. In 20,21.26); au adus ridicare, transformare şi repunere în funcţii a aceloraşi ucenici ce erau deprimaţi de moartea lui (cf. In 21,1-9). Şi duminica aceasta ne arată nişte binefaceri ale învierii lui Cristos pentru cei credincioşi.

1. Pentru început, să medităm la cuvintele lui Isus: „Eu le dau viaţa veşnică: nu vor pieri nicicând şi nimeni nu le va răpi din mâna mea” (In 10,28). Isus ia drept garanţie pentru aceste cuvinte, atotputernicia Tatălui cu care el este una: “Tatăl meu, care mi le-a dat, este mai mare decât toţi şi nimeni nu poate să le răpească din mâna Tatălui meu. Eu şi Tatăl una suntem". (cf. In 10,29-30).

Prin aceste cuvinte, Isus le spune apostolilor săi, dar şi tuturor celor care au venit cu viaţa lor la el, că vor fi păziţi şi păstraţi în harul mântuirii pe care l-au primit odată cu credinţa în el. Despre această păzire şi păstrare în har, ne vorbesc şi multe alte texte din sfânta Scriptură: „Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi” (cf 1Pt 1,5); „Ştim că oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte, căci Dumnezeu îl păzeşte şi cel rău nu se atinge de el” (1In 5,18). „Sunt încredinţat că el are putere să păzească ce i-am încredinţat până în ziua aceea” (2Tim 1,12). „Credincios este Domnul: El vă va întări şi vă va păzi de cel rău” (2Tes 3,3).

Prin aceste cuvinte, Isus înviat, vrea să ne facă să ne încredem în puterea şi lui şi nu în puterea noastră. Fără Isus omul îşi pierde viaţa. Cu Isus omul îşi câştigă viaţa. De aceea este bine să venim cu viaţa noastră la Isus. El o poate schimba, o poate înnoi, o poate desăvârşi, o poate mântui, aşa cum a făcut cu cea a apostolilor şi a credincioşilor săi din toate timpurile.  

Dovada cea mai bună a păzirii şi păstrării în har, sunt toţi martirii. În toate timpurile cei credincioşi au avut parte de mari batjocuri şi persecuţii. “Căci toţi ceice voiesc să trăiască cu evlavie în Cristos Isus, vor fi prigoniţi” (2Tim 3,12). Şi iarăşi: “Unii fost chinuiţi. Alţii au suferit batjocuri, bătăi, lanţuri şi închisoare; au fost ucişi cu pietre, tăiaţi în două cu ferestrăul, chinuiţi; au murit ucişi de sabie, au pribegit îmbrăcaţi cu cojoace şi în piei de capre, lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi; ei, de cari lumea nu era vrednică, au rătăcit prin pustiuri, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pămîntului. (cf. Evr 11,36-39). Numai catacombele Romei adăpostesc osemintele a 3 milioane de sfinţi martiri, cărora Dumnezeu le-a dat puterea să rabde până la capăt. „Ei l-au biruit, prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor, şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte” (Ap 12,11). Promisiunea lui de a-i păzi şi păstra în har, a fost îndeplinită (In 17,12).

Se vorbeşte despre un creştin bun care a stat 12 ani în detenţie pentru credinţa lui. În notiţele lui din închisoare, vorbeşte tocmai de însoţirea lui Dumnezeu şi de păzirea în har. Într-o noapte a avut o vedenie: lângă gardul închisorii a izbucnit un foc; cu cât gardienii închisorii căutau să-l stingă, cu atât el se aprindea mai tare. Când s-a uitat mai bine, a văzut că de dincolo de gard, cineva turna ulei pe acel foc ca să nu se stingă. Atunci a înţeles că aşa face şi Dumnezeu prin Isus şi Duhul Sfânt cu toţi cei încredinţaţi lui, toarnă mereu peste ei uleiul credinţei şi al puterii de sus, pentru ca focul credinţei lor ca să nu se stingă şi ca încercările vrăjmaşilor să nu-i biruie.

Iată ce ne spune apostolul Ioan, în lectura a doua de astăzi: „Eu, Ioan, am văzut o mulţime imensă, pe care nimeni nu putea să o numere, din toate naţiunile şi rasele, popoarele şi limbile. Ei stăteau în faţa tronului şi în faţa Mielului, îmbrăcaţi în veşminte albe şi cu ramuri de palmier în mână. Unul dintre bătrâni mi-a zis: "Aceştia vin din strâmtorarea cea mare; ei şi-au spălat veşmintele, le-au curăţit în sângele Mielului. De aceea stau înaintea tronului lui Dumnezeu şi-i slujesc ziua şi noaptea în templul lui. Cel care şede pe tron va locui printre ei. Nu vor mai suferi de foame, nici de sete, nici nu-i va mai chinui arşiţa soarelui, pentru că Mielul, care stă în mijlocul tronului, va fi păstorul lor, ca să-i conducă la izvoarele apelor vieţii; iar Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor” (Ap 7,9-17).

Creştinule, treci prin greutăţi din cauza numelui Domnului şi ţi se pare că nu mai poţi? Atunci ia această asigurare care este exact pentru tine. Isus cel una cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, poate şi vrea să te păzească, căci este cu noi în toate zilele până la sfârşitul lumii (cf. Mt 28,20).

2. Diavolul a semănat în lume multe înşelăciuni. Una dintre ele este şi aceea că a accentuat la maximum lucrarea lui Dumnezeu de păzire şi în păstrare în har, şi a trecut sub tăcere partea de lucrare ca răspuns al credinciosului. Păzirea şi păstrarea în har nu înseamnă scutirea de luptă cu ispitele, încercările şi suferinţele, căci nici Mântuitorul Cristos nu a fost scutit de ele.

Noi nu trebuie să uităm că şi după Botez rămânem oameni cu voinţă liberă şi deci cu posibilitatea de a spune “nu” harului şi “nu” lui Cristos. Ca să fim siguri că nu am căzut, trebuie să ne reînnoim zilnic adeziunea noastră la Cristos. „Prea iubiţilor, duceţi până la capăt mântuirea voastră, cu frică şi cutremur, nu numai când sunt eu de faţă, ci cu mult mai mult în lipsa mea” (Fil 2,12).

A trăit odată un tânăr, care îşi zicea credincios, dar care frecventa noaptea locurile cu faimă rea. El spunea că pe el nu-l poate afecta toate acestea, căci el este botezat şi mântuit. Însă curând a căzut din viaţa creştină. Nu a căzut pentru că Domnul nu l-ar fi ajutat, ci pentru că el nu a fost gata să trăiască într-un chip vrednic de Domnul. Şi ca o mică paranteză, spun aici, că exact aşa spunea şi exact aşa i s-a întâmplat şi unui prieten al sfântului Augustin, care după venirea împreună cu el la credinţa în Isus, a continuat să mai frecventeze “show-urile” de noapte ale păgânilor. A sfârşit prin a-l părăsi pe Isus. “Nu vă faceţi după chipul lumii acesteia” (Rom 12,2). „Pentru că eşti numai căldicel, nici fierbinte, nici rece, te voi vărsa din gura mea” (Ap 3,16).  

 În vechime, indienii americani aveau obiceiul de a trece băieţii ajunşi la vârsta majoratului, printr-un „examen al curajului“. Cei care treceau cu bine acest examen se bucurau de stimă şi încredere în mijlocul tribului, ba chiar puteau fi aleşi mai târziu ca şefi de trib. Aşa a venit şi rândul unui anume, Tom Craw. Bătrânii tribului s-au sfătuit şi au hotărât ca Tom să-şi dovedească curajul stând o noapte întregă într-o pădure întunecată şi plină de animale sălbatice. Tom a fost lăsat în plină noapte beznă singur în adâncul pădurii. Inima îi bătea cu putere. Orice foşnet îl făcea să tresară. A fost cea mai îngrozitoare noapte din viaţa lui. Dar iată că se iviră zorii zilei! De după un copac se aud mişcări. Speriat, Tom, strigă: Cine-i acolo? Sunt eu, tatăl tău, ai trecut cu bine examenul! Da, tată, răspunse Tom cu ochii în lacrimi, dar mi-a fost atât de frică de animalele sălbatice. Dragul meu, eu am fost toată noaptea alături de tine şi am vegheat, ca să nu ţi se întâmple ceva rău.

Aşa procedează şi Mântuitorul cu toţi cei cre sunt ai săi. Putem fi singuri, dar nu părăsiţi. „Fiindcă mă iubeşte, zice Domnul, de aceea îl voi izbăvi; îl voi ocroti, căci cunoaşte numele meu. Când mă va chema, îi voi răspunde; voi fi cu el în strâmtorare, îl voi izbăvi şi-l voi proslăvi” (Ps 91,14-15). Să ne încredem total în Domnul, căci tot el a mai spus: „Nicidecum n-am să te las“ (Evr 13,5)!

Deci, noi creştinii, nu suntem scutiţi de greutăţi, dar suntem întăriţi atunci când trecem prin ele: “Suntem încolţiţi în toate chipurile, dar nu la strîmtoare; în grea cumpănă, dar nu desnădăjduiţi; prigoniţi, dar nu părăsiţi; trântiţi jos, dar nu omorâţi. Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus, pentruca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru” (2Cor 4,8-10). Şi iarăşi: “Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fim ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, ne-a pregătit şi mijlocul de a ieşiţi din ea, ca s-o putem răbda” (1Cor 10,13).

Ispitele, încercările şi suferinţele, care nu trebuiesc căutate, sunt necesare vieţii, aşa cum sunt necesare avioanelor în zbor, generatoarele “de vortex”. Generatoarele de vortex, sunt nişte lamele metalice montate la distanţe egale de-a lungul aripilor de avioan. Trebuie să ştim că dacă fluxul de aer este absolut lipsit de turbulenţe, avionul nu poate fi pilotat la fel de bine ca în cazul unor turbulenţe uşoare. Aşa că, atunci când şi uşoarele turbulenţe lipsesc, ele sunt provocate de un generator de vortex, prin care aerul trecând, produce o mică turbulenţă şi astfel permite pilotarea avionului în siguranţă. Această informaţie ne aminteşte de un cuvânt Scripturii care spune: “Căci prin multe necazuri trebuie să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu” (Fap 14,22). Fără ele nu ne putem mântui.

Apostolii din prima lectură de astăzi au trebuit să lupte contra invidiei, insultelor, contrazicerilor, respingerilor, ameninţărilor şi prigoanelor iudeilor. Dar luminaţi şi întăriţi de Dumnezeu, au luat cea mai binecuvântată hotărâre, aceea de a merge cu evanghelia la păgâni. (cf. Fap 13,45-46).

Ienupărul, lemn de estenţă foarte tare, creşte în vârf de munte unde vânturile şi gerurile sunt grele. De aceea, din el se fac vase rezistente şi uleiuri pentru întărirea instrumentelor muzicale. Ispitele şi suferinţele sunt testul care ne arată la ce stadiu spiritual am ajuns; şi ele fac din noi “vase alese” (cf. Fap 9,15) şi “nişte instrumente care cântă gloria lui Dumnezeu” (Ef 1,12).

3. Deci, alături de păzirea şi păstrarea în har din partea Domnului, mai trebuie şi corespunderea noastră la har, colaborarea noastră cu harul. Iar colaboarea noastră cu harul lui Dumnezeu se face cel mai bine prin trăirea şi mărturisirea publică a credinţei, aşa cum a cerut Isus la învierea sa, şi aşa cum au făcut astăzi apostolii din prima lectură. “Precum m-a trimis pe mine Tatăl, şi eu vă trimit pe voi” (In 20, 21). “Te-am pus ca lumină a neamurilor, pentru ca prin tine, mântuirea să ajungă până la capătul pământului" (Fap 13,47). „Paul şi Barnaba, îi încurajau pe cei din Antiohia Pisidiei să rămână statornici în harul lui Dumnezeu” (Fap 13,43).

E nevoie de creştini care să devină colaboratorii lui Dumnezeu în opera de mântuire a lumii (cf. 1Cor 3,9). De aceea Biserica ne chemă astăzi să ne rugăm pentru vocaţii la preoţie, la viaţa consacrată, dar şi pentru vocaţii de a avea creştini buni, creştini cu o trăire autentică şi cu mărturisire comunitară şi publică a credinţei. Astăzi, Biserica, prin glasul sfântului Părinte Papa, ne cere astăzi să ne rugăm, să ne trăim şi să ne mărturisim credinţa şi speranţa mântuirii, asemenea lui Abraham şi a apostolilor. „Când păgânii i-au auzit pe Paul şi Barnaba, s-au bucurat şi au preamărit cuvântul lui Dumnezeu. Şi câţi erau pregătiţi de Dumnezeu, pentru viaţa veşnică, au crezut. Astfel cuvântul Domnului s-a răspândit prin tot ţinutul” (Fap 13,48-49).

Cuvântul “vocaţie” defineşte foarte bine raporturile lui Dumnezeu cu fiecare fiinţă umană în libertatea iubirii, deoarece “fiecare viaţă este vocaţie” (Paul al VI-lea, Populorum progressio, 15). „Vocaţia creştină de a trăi şi mărturisi public credinţa, este bogăţia şi darul lui Dumnezeu pentru toţi botezaţii. Atât cei căsătoriţi, cât şi cei consacraţi, sunt aleşi, chemaţi şi trimişi să-şi trăiască şi să vestească public evanghelia şi să transmită mai departe mântuirea primită” (cf. Ioan Paul al II-lea, Mesaj pentru Vocaţii, 28 aprilie 1996). “Familia este primul “seminar” al vocaţiilor... Familia este “heleşteul” natural al vocaţiilor (cf. Ioan Paul II, Mesaj pentru Vocaţii 14 mai 2000).

Aşa cum cea mai bună metodă de păstrare a luminii este ca ea să fie dăruită, la fel este şi cu credinţa, ca să fie păstrată trebuie dăruită. Aşa cum apa care nu curge, că se alterează. La fel este şi cu credinţa care nu curge de la noi spre alţii, se alterează şi se pierde. Oare de ce în zilele noastre sunt aşa de mulţi “creştini” fără credinţă şi aşa de mulţi care-şi părăsesc credinţa? Pentru că nu au cunoscut-o în toată frumuseţea ei, pentru că nu trăit-o zi de zi cu bucurie, şi pentru că nici n-au mărturisit-o public celor care aveau nevoie de ea!   

Mi-amintesc de un filmuleţ, unde un om deprimat căuta un creştin care crede până acolo să fie gata să moară pentru credinţa lui. A ales pe cineva pe care-l credea credincios, şi când acesta la ameniţarea cu moartea a cedat credinţa, a început să ţipe de durere, zicând: “Aveam atât de mare nevoie de credinţa ta, pentru pacea mea”! Acesta e şi strigătul lumii de astăzi către noi!

                                                                                                               Pr. Ioan Lungu

Refecţie  DUMINICA  III  DUPĂ  PAŞTI  „C”

"Creştinule, paşte mieluşeii mei, paşte mieii mei, paşte oile mele”!

Suntem în timpul sfânt al Paştelui, iar lecturile biblice de la sfânta Liturghie de astăzi, ne prezintă o apariţie ale lui Isus înviat, şi două vorbiri despre el, pentru a ne determina să credem şi să-i mărturisim învierea, fundamentul credinţei creştine şi al mântuirii noastre (cf. Rom 10,9).

Legendele greceşti, ne vorbesc despre un anume, Midas, rege frigian, care era fiul lui Gordius, autorul nodului gordian şi al promisiunii că cel care-l va desface, va primi în dar stăpânirea Asiei. Soluţia desfacerii acestui renumit nod a fost concepută a fi una singură, tăierea. Singur, Alexandru Macedon, a intuit soluţia, a tăiat acest nod, şi a devenit stăpân peste Asia.

Se spune că la un moment dat, Silenus, un slujitor al zelui Dionysos, s-a rătăcit de cortegiul lui care călătorea din Tracia spre Frigia. Fiindcă Midas l-a găsit pe Silenus chiar în grădinile sale cu trandafiri şi s-a purtat bine cu el, zeul Dionysos, i-a făgăduit drept răsplată, că îi va îndeplini orice dorinţă. Dornic de bogăţii, Midas a cerut ca tot ceea ce va atinge să se transforme în aur. Iar Dionysos i-a îndeplinit dorinţa, aşa cum făgăduise.

Extrapolând, trecând de la una la alta, spunem şi noi că, Isus Cristos pentru fidelitatea sa arătată la jertfa de pe cruce, unde a tăiat “nodul gordian al păcatului nostru”, ţesut de satan, Tatăl i-a promis că-i va da tot ce-i va cere: “Cere-mi, şi-ţi voi da neamurile de moştenire, şi marginile pământului în stăpânire” (Ps 2,8). Iar Isus cum era dornic de mântuirea oamenilor, i-a cerut Tatălui, ca pe orice om îl va atinge cu harul său, să-l transforme într-un suflet de aur curat, vrednic de Împărăţia sa veşnic fericită. Şi Tatăl i-a îndeplinit dorinţa.

Suntem în Timpul Pascal, şi vedem că prin apariţiile sale, Isus înviat din morţi, Isus care şi-a dat viaţa pentru că aşa a voit, Isus care a avut puterea de a-şi da viaţa şi putere a avut de a o lua înapoi (cf. In 10,18), îi caută acum pe cei întristaţi sau căzuţi din cauza evenimentelor Calvarului, ca să-i aducă înapoi la credinţa în el, să-i aducă la credinţa în Tatăl ceresc şi în Duhul Sfânt.

Isus înviat caută să-i aducă pe toţi la credinţa în divinitatea sa dovedită prin înviere, dar şi la credinţa în Tatăl ceresc şi în Duhul Sfânt care niciodată nu l-au lăsat singur pe el, dar care nu îi vor lăsa singuri nici pe cei care cred în el (In 16,32); la Tatăl şi la acel Duhul Sfânt, care i-au fost mereu alături lui, dar care vor fi alături şi de toţi cei care vor crede în el. De aceea, ceea ce sfântul Paul spune despre Isus, e valabil şi pentru cei cred în Isus: „Cristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui (cf. Rom 6,4); „Duhul Tatălui l-a înviat pe Isus din morţi” (Rom 8,11).  

Iată unde a voit să-i aducă Isus înviat pe apostoli, şi iată unde voieşte să ne aducă şi pe unul fiecare dintre noi, Isus înviat, la iubirea lui, la iubirea Tatălui şi la iubirea Duhului Sfânt, pentru ca nici noi să nu fim părăsiţi niciodată, pentru ca şi noi să aflăm mereu mângâiere în suferinţe şi în moarte, şi pentru ca şi pe noi să fim înviaţi şi primiţi în Împărăţia cerească.  

Evanghelia de astăzi ne spune că, Isus a apărut astăzi pe malul Lacului Genezaret, acolo unde pescuiau şapte dintre apostolii săi, pentru: a lua un pescuit obişnuit şi la transformat într-unul extraordinar, într-un pescuit de oameni; pentru a lua o barcă şi un pescar şi a-i transforma într-o biserică şi un păstor; pentru a lua o situaţie de tristeţe şi o transformă într-una de bucurie; pentru a lua nişte simpli pescari şi a-i transforma în mari şi renumiţi apostoli; concret pentru a lua nişte păcătoşi, nişte laşi, nişte nimeni, şi a-i transforma în nişte eroi pentru cer şi pământ.

Pentru ce oare a reţinut apostolul Ioan această întâmplare în evanghelia sa? Pentru că Isus a venit să facă la fel şi cu unul fiecare dintre cei care vor crede în el. Pentru faptul că şi noi suntem păcătoşi, pentru faptul că şi mulţi dintre noi suntem nişte fricoşi şi nişte laşi într-ale credinţei, pentru faptul că şi mulţi dintre noi avem nişte servicii umile, pentru faptul că şi mulţi dintre noi suntem nişte neînsemnaţi în comparaţie cu alţii (cf. 1Cor 1,26-27), Isus înviat a venit să facă şi din noi nişte eroi ai credinţei, chemându-ne în slujba şi Împărăţia sa; căci ce nobleţe este mai mare, în cer şi pe pământ, decât cea de fi slujitorul lui şi vestitorul evangheliei sale? „E mic lucru să fii servitorul meu, ca să ridici seminţiile lui Iacob şi să-i întorci pe cei care au mai rămas dintre fiii lui Israel? Voi face din tine lumina popoarelor, ca să duci mântuirea mea până la marginile pământului" (Is 49,6).

Tot Evanghelia de astăzi ne spune că, Isus înviat din morţi, a luat nişte falimente fizice şi spirituale şi le-a  transformat în succese. Şapte oameni trişti, descurajaţi şi slăbiţi în credinţă de evenimentele Calvarului, şapte oameni falimentaţi din toate punctele de vedere, şapte oameni care s-au întors la vechea lor viaţă şi meserie, şapte oameni care după ce au şi mai trudit o noapte întreagă şi nu au prins nici măcar un peşte pentru foamea lor, erau acum într-o situaţie de plâns. Dar când Isus apare pe ţărm şi intervine, mrejele sunt gata să se rupă de mulţimea de peşti, bucuria le umple inimile, şi credinţa li se aprinde iarăşi în suflete (cf. In 21,6). Isus a făcut şi va face această lucrare şi pentru noi, dar şi pentru toţi descurajaţii, deprimaţii şi falimentaţii de astăzi, şi de până la sfârşitul veacurilor (cf. Mt 28,20), pentru ca şi noi să acceptăm să-l urmăm şi să-i fim apostoli până la moarte, iar apoi tovarăşi de fericire în cer.

Sfântul Ieronim (342-420), ne spune că cei 153 de peşti mari, reprezintă totalitatea numărului de soiuri de peşti comestibili cunoscuţi la acea vreme. Parafrazând, spunem şi noi că, cei 153 de peşti mari, reprezintă totalitate lumii de mântuit cunoscută de atunci şi până astăzi, la care apostolii au mers să predice, la care trebuie să mergem şi noi să predicăm, şi din care să scoatem cu plasa evangheliei, o mulţime imensă de oameni mântuiţi. Apostolatul primilor ucenici a fost doar începutul pescuirii minunate de suflete, căci acest pescuit minunat de suflete pentru Împărăţia lui Dumnezeu, a continuat cu generaţiile următoare de creştini, care continuă şi cu noi acum, şi care va continua şi cu toate generaţiile care vor urma. Noi care suntem urmaşii apostolilor, câţi peşti am prins până acum, câte suflete am câştigat pentru Isus?

Tot în Evanghelia de astăzi, Isus ia un greşit şi-l repune înapoi în funcţia de “cap văzut al Bisericii sale” (cf. Mt 6,18). Practic, Isus, îi ia pe toţi greşiţii săi, şi îi repune în misiunea de “pescari de oameni, pe care au primit-o la chemarea lor (cf. Mt 4,19). Ceea ce a făcut tatăl cu fiul său risipitor căit (cf. Lc 15,22-23), aceea a făcut Isus cu Petru, cu ceilalţi apostoli, dar şi toţi păcătoşii căiţi.

Isus, văzând părerea sa de rău a lui Petru pentru tripla sa cădere (cf. In 18,17.25.27), văzând şi alergarea lui până la mormânt (cf. In 20,3), văzând predica pe care i-a făcut-o lui Toma şi celorlalţi apostoli (cf. In 20,25), l-a chemat la sine şi l-a pus ca tot de trei ori să-şi mărturisească iubirea faţă de el, iubire concretizată în urmarea şi mărturia lui până la moarte (cf. In 21,15-19). După ce Petru şi-a mărturisit iubirea, Isus l-a repus în funcţia de păstor suprem al Bisericii sale: "căci lui Dumnezeu nu-i pare rău de darurile sale" (Rom 11, 29). Şi oare ce face Isus cu noi la Botez şi la Spovadă? Oare nu ne repune în calitatea de pescari de oameni, de fii ai lui Dumnezeu şi de moştenitori ai Împărăţiei Cerurilor?

Repet iarăşi un lucru foarte important, şi noi creştinii trebuie să fim apostoli care să-i ajutăm pe semenii noştri îndepărtaţi de cele sfinte, să fie repuşi în demnităţile date lor de Dumnezeu.

Sfântul Iohannes Nanus (339-409), spunea: “Nu se poate construi o casă de sus în jos, ci de la temelie la acoperiş”. Când l-au întrebat ce înseamnă acest fel de a vorbi, el a răspuns: “Temelia zidirii Împărăţiei lui Dumnezeu în lume, este aproapele căruia trebuie să-i fim de folos şi pe care trebuie să-l câştigăm pentru Cristos. Căci de porunca dragostei de aproapele atârnă toate celelalte porunci rostite de Cristos. “Iubirea este împlinirea Legii” (Rom 13,10). “Din aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” (In 13,35).

Citind în evanghelia de astăzi cu tripla mărturisire de credinţă, speranţă şi iubire a lui Petru, mi-am amintit că o scenă asemănătoare s-a petrecut şi în viaţa unei alte păcătoase convertite şi ajunsă sfântă, e vorba despre italianca, sfânta Margareta de Cortona (1247-1297). Aceasta după după nouă ani de viaţă păcătoasă, s-a convertit. Ei, i-a apărut Isus, ca şi lui Petru, şi a întrebat-o tot de trei ori: Margareta mă iubeşti? Doamne, nu numai că te iubesc, dar aş vrea să intru în inima ta! A întrebat-o pentru a doua oară: Margareta, mă iubeşti? Doamne, încă nu simt că te iubesc destul! Dar când mă vei iubi destul? Când voi simţi în inima mea chinurile pătimirii tale! Atunci a întrebat-o pentru a treia oară: Margareta mă iubeşti? Doamne, tot nu simt că te iubesc, căci dacă te-aş iubi, te-aş sluji mai bine! Şi când mă vei sluji mai bine? Când voi ajunge ca din dragoste pentru tine să fiu gata să-mi vărs sângele, aşa cum ai făcut-o tu pentru mine!

Să nu uităm că alţi căzuţi: Adam, Cain, Esau, Saul, Vasti, Iuda, pentru că nu şi-au recunoscut vina, şi pentru că au rămas încăpăţinaţi în mândria lor, n-au mai fost repuşi în funcţiile şi locurile de mai înainte.

Prima lectură luată din cartea Faptele Apostolilor 5, 27-41, ne arată o altă transformare realizată de Isus; ni-i arată pe apostoli, care cu puţin timp înainte erau nişte fricoşi şi nişte fugari, iar după ce s-au întâlnit cu Isus înviat, dintr-o dată au ieşit din ascunzişuri, predică cu toate puterile pe Cristos, neţinând cont de opreliştile, ameninţările, ocările şi bătăile Sinedriului, ba chiar bucurându-se de ele (cf. Fap 5,41), şi socotindu-le ca pe un câştig în economia mântuirii (cf. Fil 3,8). Noi de ce mai suntem încă fricoşi şi laşi, când ştim că Isus speranţa şi fericirea noastră a înviat, şi în ciuda tuturor ocărilor şi suferinţelor, vom fi şi ni noi înviaţi şi făcuţi veşnic fericiţi în cer?

Lectura a doua din Cartea Apocalipsului (cf. Ap 5,11-14), ne arată o altă tranformare, ne arată cum Isus mută atenţia oamenilor atinşi de el, de pe cele trecătoare pe cele veşnice. Apostolii Iacob şi Ioan, care mai înainte căutau ambiţiile şi onorurile pământeşti, răzbunarea cu foc (cf. Lc 9,54) şi satisfacerea egoismului de a sta numai ei singuri lângă Isus (cf. Mc 10,37); acum după întâlnirea cu Isus înviat, Iacob a fost cel dintâi care şi-a dat viaţa din drag pentru Isus şi evanghelia sa (cf. Fap 12,2); iar Ioan exilat în Insula Patmos, din cauza Cuvântului şi a mărturiei lui Cristos (cf. Ap 1,9), el cel mândru odinioară, avea să spună în Apocalipsa sa, că numai „Mielul care a fost înjunghiat, e vrednic să primească puterea, bogăţia, înţelepciunea, tăria, cinstea, slava şi binecuvântarea" (Ap 5,12). Dar şi la ceilalţi apostoli, Isus le-a schimbat atenţia: de la peşte la oameni; de la pescuit la păstorit suflete; de la bucuria pentru peşti la bucuria pentru oamenii mântuiţi; de la ascultarea de oameni la ascultarea de Dumnezeu; de la cele trecătoare la cele veşnice. Noi facem parte din această categorie?

Toate aceste schimbări întâmplate cu toţi protagoniştii lecturilor de astăzi, la atingerea harului lui Cristos, trebuie să se întâmple şi cu orice om, şi cu orice familie şi cu orice comunitate creştină.

Cristos a înviat!

                                                                                                                               Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la BUNAVESTIRE  2013

"Iată slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul tău" (Lc 1,38).

După ce primul astronaut american, Neil Armstrong (1930-2012), de la bordul navetei spaţiale, Apollo 11, a pus piciorul pe lună, la 20 iulie 1969, Preşedintele Statelor Unite de atunci, Richard Nixon (1913-1994), a lăudat această reuşită a ştiinţei moderne, spunând: "Punerea piciorului unui om pe lună este cel mai mare moment din istoria omenirii". La scurtă vreme după aceea, William Franklin Graham, Jr., zis şi Billy Graham (n. 7 noiembrie 1918), un pastor protestant, predicând pe un mare stadion, a pus lucrurile la punct: "Cu tot respectul cuvenit Preşedintelui, Richard Nixon, cel mai mare moment din istoria omenirii n-a fost atunci când omul a pus piciorul pe lună, ci atunci când Dumnezeu cel infinit şi veşnic a pus piciorul pe pământ în persoana lui Isus Cristos".

Ei bine, anunţul şi pregătirea divino-umană, pentru cel mai mare eveniment din istoria omenirii, venirea lui Isus, Fiul lui Dumnezeu pe pământ, prin zămislirea lui de la Duhul Sfânt, în sânul imaculat al fecioarei Maria, le sărbătorim noi astăzi.  

Prima lectură ne spune că cel dintâi împărat la care este trimis Isaia, este cel al lui Iuda, la răutăciosul Ahaz, într-un ceas de cumpănă pentru micul său regat. Acesta era ameninţat nu numai de Reţin, împăratul Siriei, ci, mai trist, şi de Pecah, împăratul lui Israel. Folosindu-se de aceşti “doi tăciuni”, satan căuta să răstoarne tronul lui David şi astfel să se împotrivească domniei lui Mesia cel promis (cf. 2Rg 16,1-7). Însă profetul este purtătorul unor bune veşti divine: cei doi asediatori nu-şi vor putea împlini planurile lor rele. Apoi Ahaz este invitat să audă o revelaţie pe cât de măreaţă, pe atât de glorioasă: este cea a naşterii lui Emanuel. Acesta va aduce mântuire casei lui David, lui Israel şi întregii lumi (cf. Is 7,10-14).

O veche istorioară, povesteşte că Fiul lui Dumnezeu, Emanuel, după vestirea naşterii sale de către Isaia, a adunat toţi îngerii şi le-a spus: “Vreau să merg la oamenii pe pământ, să mă fac unul asemenea lor. Vreau să le duc oamenilor daruri care să fie utile pentru fericirea lor. Aşadar coborâţi pe pământ şi observaţi bine de ce lucruri au mai mare nevoie oamenii!” Îngerii au plecat. Cercetând bine lumea, s-au întors în cer pentru a aduce la cunoştinţă cele constatate. Atunci îngerii i-au spus: Dintre multele nevoi ale oamenilor, iată pe cele mai importante: Oamenii au nevoie de pâine! Eu voi fi pâinea lor, le răspunse Isus. Oamenii au nevoie de vindecare şi alinare pentru că sunt bolnavi. Eu voi fi vindecarea şi alinarea lor. Oamenii au nevoie de jertfă de iertare pentru că sunt păcătoşi! Eu voi fi jertfa lor de iertare! Oamenii au nevoie de adevăr pentru a descoperi sensul vieţii! Eu voi fi adevărul lor! Oamenii au nevoie de iubire! Eu voi fi iubirea lor! În sfârşit, oamenii au nevoie de viaţă! Eu voi fi viaţa lor pentru totdeauna, le răspunse Isus.

Să vedem contextul Bunei-Vestiri. Cu mai bine de 2000 de ani în urmă, ca şi pe timpul lui Isaia, pe pământ domneau iar întunericul, ignoranţa şi fărădelegile (cf. Is 9,2). Lumea era într-o criză şi o tensiune fără precedent. Fiecare om se simţea ca un “Prometeu înlănţuit” căruia un vultur îi ciugulea zilnic măruntaiele. După profeţie, toţi oamenii, asemenea lui Prometeu, aşteptau o salvare de sus, toţi aşteptau un Mântuitor. Şi când a venit "împlinirea vremii" (cf. Gal 4,4), Dumnezeu în marea sa grijă şi dragoste faţă de oameni, pentru ca mântuirea noastră să nu fie întârziată, şi-a împlinit făgăduinţele trimiterii unui Mântuitor (cf. Gen 3,15; Num 24,17; Is 7,14; Is 9,1-2; ler 23, 5-6; Ez 44,1-3), pregătind ambientul prin vestita „pace romană” şi vestind naşterea Fiului său lumii întregi, mai întâi prin arhanghelul Gabriel, Fecioarei Maria, pe care a chemat-o să-i fie şi mamă, iar apoi prin Maria, Elisabetei şi locuitorilor din ţinutul muntos al Iudeii, şi apoi lumii întregi prin steaua lui Iacob care i-a călăuzit până şi pe Magi (cf. Num 24,17; Mt 2,2).

Şi într-adevăr, lumea a aşteptat, a dorit şi a primit un Mântuitor, care să-i fie: pâine, vindecare, alinare, iertare, adevăr, dreptate, lumină, pace, iubire, jertfă ispăşitoare şi izvor de viaţă.

Prima şi cea mai importantă misiune a lui Isus în lume, a fost cea de Mântuitor, aşa cum i s-a pus şi numele (cf. Mt 1,21). Isus ne-a mântuit prin jertfa sa de pe cruce: „Cristos Isus a venit în lume ca să-i mântuiască pe cei păcătoşi” (1Tim 1,15). Isus şi-a dat viaţa ca răscumpărare pentru mulţi (cf. Mc 10,45). Isus şi-a vărsat sângele, căci fără vărsare de sânge nu există iertare de păcate (cf. Evr 9,22).

De aceea lectura a doua de astăzi ne spune: “Fiindcă era cu neputinţă ca sângele taurilor şi al berbecilor să spele păcatele. Cristos, intrând în lume, spune: "Jertfă şi prinos n-ai voit dar mi-ai întocmit un trup. Arderi de tot şi jertfe pentru păcat nu ţi-au plăcut; atunci am zis: Iată, vin ca să fac voinţa ta, Dumnezeule” (Evr 10,4-7).

Un preot idolatru, fiind martorul unei minuni săvârşite de sfântul Grigore Taumaturgul (213-273), golirea unui templu păgân de diavoli, a rămas atât de mişcat sufleteşte încât l-a rugat pe Sfânt să-l ajute ca să se convertească la creştinism. După ce i-a vorbit despre Sfânta Treime, a început să-i explice Misterul Întupării, cum Fiul, a doua persoană dumnezeiască, milostivindu-se de lumea noastră atât de păcătoasă şi pe cale de osândă veşnică, s-a coborât pe pământ şi a luat trup şi suflet omenesc, aşa ca noi, cu scopul de a suferi şi de a muri din iubire faţă de întreg neamul omenesc. Preotul păgân i-a spus: „Aşa ceva este cu neputinţă. Lucrul acesta nu-l pot înţelege”. Sfântul Grigore i-a spus: „Nici eu nu-l înţeleg, pentru că este vorba de un mister, dar cu toate aceste, eu cred cu sinceritate, pentru că asemenea adevăruri nu pot fi demonstrate cu silogismele sărmanei noastre raţiuni, ci sunt dovedite numai prin minunile atotputerniciei lui Dumnezeu”.

Pentru legătura intimă a lui Isus cu Maria, şi a Mariei cu Isus, creştinii buni o iubesc şi o preţuiesc pe Maria, care ne-a adus mai întâi vestea mântuirii, iar apoi ni l-a adus pe Mântuitorul însuşi.

Cardinalul belgian, Leo Jozef Suenens (1904-1996) povesteşte ca, fiind primat al Belgiei, îl însoţea pe regele Balduino I (1930-1993) în vizitele sale prin nenumăratele localităţi ale ţării. Îi atrăgea atenţia faptul ca lumea, în prezenta regelui, obişnuia să strige: „Trăiască Regina, trăiască Fabiola!" (n. 1928), chiar daca ea nu era prezentă. Cardinalul, împins de curiozitate, întreba uneori lumea: De ce o aclamaţi pe Regina daca ea tot nu este de faţă şi nici nu va poate auzi? Iar lumea răspundea: Strigăm „trăiască Regina" pentru ca ştim ca aceasta îi place tare mult Regelui. Lui Balduino îi plăcea să audă cum este aclamată regina sa pentru ca o iubea din tot sufletul.  

Şi lui Isus îi place mult să audă cum este ovaţionată şi aclamată mama sa, Maria, pentru că ea l-a iubit aşa cum nici o altă inimă omeneasca nu nu a făcut-o. Oricât de multă dragoste am avea şi am manifesta faţă de Preasfânta Fecioară Maria, niciodată nu vom reuşi să o iubim aşa cum Isus o iubeşte. În privinţa iubirii faţă de Maria nu există pericolul de a întrece măsura. Singurul risc care ar putea să apara este acela de a rămâne mai prejos decât merită Maria. 

De aceea, spune mai departe Cardinalul belgian, Leo Jozef Suenens: “Trebuie să o iubim şi să o cinstim pe Maica Domnului, pentru că prin ea Fiul lui Dumnezeu a venit la noi; Fiul lui Dumnezeu s-a asemănat cu noi în toate lucrurile, afară de păcat (cf. Evr 4,15); Fiul lui Dumnezeu ni l-a făcut cunoscut pe Tatăl şi pe Duhul Sfânt (cf. In 1,18; In 14,26); Fiul lui Dumnezeu a suferit şi a murit în locul nostru (cf. 1In 2,2); Fiul lui Dumnezeu ne-a redeschis porţile iertării şi binecuvântărilor cerului şi ale vieţii veşnice (cf. In 11,25).

Iată, aceasta este prima parte a Bunei-Vestiri ce ni s-a făcut nouă astăzi. Dar, misterul Bunei-Vestiri, mai cuprinde o parte, parte care ne include şi pe noi.

Aşa cum Tatăl a ales-o pe Maria, dintre toate fecioarele lui Israel, pentru a fi cea în care îşi va împlini făgăduinţele cu privire la Mântuitorul lumii; Aşa cum Fiul a ales-o pe Maria de mamă dintre toate făpturile de pe pământ; Aşa cum Duhul Sfânt a ales-o pe Maria de mireasă; tot astfel ne-a ales şi pe noi Preasfânta Treime, pentru ca asemenea Mariei şi asemenea ucenicilor săi, prin ascultarea şi vestirea Cuvântul său, să-i fim şi noi: “frate, soră şi mamă” (cf. Mt 7,21).

Deci, evenimentul Bunei-Vestiri, de acum mai bine 2000 de ani în urmă, ne spune că Maria a fost numai începutul unei vii relaţii dintre Preasfânta Treime şi oameni, căci Preasfânta Treime doreşte ca această relaţie începută cu Maria şi apoi cu primii ucenici, să continuie cu fiecare om de mântuit (cf. LG 68). Cu alte cuvinte, Preasfânta Treime doreşte ca şi fiecare om să se deschidă la lumina Scripturilor şi a Duhului Sfânt şi să-l zămislească pe Isus mai întâi în inima lui, aşa cum au făcut Maria şi primii ucenici; iar apoi după ce l-a zămislit şi născut în inima sa, fiecare om să-şi asume zămislirea şi durerile naşterii lui Isus în inima oamenilor pe care îi întâlnesc, asemenea Mariei şi a primilor ucenici.

Maria l-a zămislit şi l-a născut pe Isus în inima Elisabetei, a lui Zaharia (cf. Lc 1,39); Elisabeta şi Zaharia l-au zămislit şi născut pe Isus în inimile locuitorilor din ţinutul muntos al Iudeii (cf. Lc 1,65); Paul l-a zămislit şi născut pe Isus în inima sclavului rebel al lui Filemon (cf. Flm 1,10-11); Petru şi ceilalţi apostoli, l-au zămislit şi născut pe Isus, în inima a 3000 de suflete (cf. Fap 2,41); Paul, l-a zămislit şi născut în inima corintenilor, de aceea le spune că, asemenea lui Dumnezeu este gelos pe ei, pentru că i-a logodit cu un singur mire (cf. 2Cor 11,2).

Noi cum am purtat mai departe evenimentul Bunei-Vestiri? Noi pe câţi i-am binevestit până acum cu Mântuitorul Isus?; Mai exact în câte inimi l-am zămislit şi născut pe Isus până acum?

În funcţie de răspunsul pe care îl vom da în faţa Bisericii, a conştiinţei şi a lui Dumnezeu, ne bucurăm şi suntem părtaşi de evenimentul Bunei-Vestiri; ni se vor acoperi o mulţime de păcate şi vom ajunge la mântuire (cf. Iac 5,20).

                                                                                                         Pr. Ioan Lungu