Reflecţie la  DUMINICA  V  DUPĂ  PAŞTI  „C”

Legitimaţia de intrare în paradis, este iubirea misionară.

La fel ca şi celelalte duminici de după Paşti, şi duminica aceasta, ne arată binefacerile învierii lui Cristos pentru noi cei credincioşi.

După ce duminica trecută am văzut că Isus înviat îi ia pe cei credincioşi în braţele sale şi-i păzeşte şi-i păstrează în har, în vederea vieţii veşnice(cf. In 10,28); astăzi, Isus înviat, prin Cartea Apocalipsului, ne spune că ucenicii lui, vor ajunge mai uşor în paradis, pentru că „marea de piedici” a fost distrusă de patima, moartea şi învierea sa, şi de aceea nu mai este (cf. Ap 21,2).

Înainte de a ne spune cum este negrăita fericirea a cerului, Isus ne asigură astăzi că, în paradis, nu vor mai fi niciuna din temerile noastre, niciuna din urmările vechiului păcat: „nu va mai fi moarte, nici plâns, nici strigăt, nici durere, căci lumea cea dintâi a dispărut” (Ap 21,3-4).

Iar cât despre cei care vor fi rămas pe dinafara porţilor paradisului, Isus ne spune că partea lor va fi iadul sau moartea de-a doua; acolo vor zace într-o eternă despărţire de Dumnezeu, într-un etern întuneric şi  într-un etern plâns al remuşcărilor. Acolo, necredincioşii, fricoşii şi laşii, vor suferi veşnic, pentru că niciodată nu au voit să se hotărască din toată inima pentru Cristos (cf. Ap 21,8).

Paradisul este locuinţa lui Dumnezeu, iar acolo totul este numai iubire, căci „Dumnezeu însuşi este iubire” (1In 4,8,16). Acolo toţi se iubesc: ”Tatăl iubeşte pe Fiul” (cf. In 3,35; Col 1,15), şi Fiul iubeşte pe Tatăl (cf. In 4,34). Persoanele divine iubesc îngerii şi sfinţii, iar îngerii şi sfinţii iubesc pe Dumnezeu. De aceea, nimeni nu poate intra în cer, în locul fără nici o durere (cf. Ap 21,4) şi în locul cu bucurii nespuse (cf. 1Cor 2,9), dacă pe pământ nu a trăit în iubire.

Este o istorioară creştină care ne spune că, pentru a intra în cer, când se ajunge la poarta de intrare, cel care va voi să intre, va trebui să rostească doar atât: „Isuse, te iubesc”! Mulţi oameni când au auzit asta, nu prea şi-au dat silinţa să trăiască frumos, spunând că ei vor rosti formula şi vor putea să intre în cer. Dar când au ajuns faţa porţii cerului şi au dat să rostească formula, pentru că în viaţă nu au trăit în iubirea faţă de Isus şi în iubirea faţă de semeni, au devenit muţi, şi-au pierdut glasul, n-au mai putut rosti formula şi au căzut în osânda veşnică.

Sfinţii, adică oamenii care au ajuns în paradis, au înţeles foarte bine acest adevăr, şi au trăit toată viaţa în dragoste. Un Sfânt, a fost întrebat odată de cineva: Unde locuieşti? În dragoste! – De unde vii? Din dragoste! – Unde lucrezi? În dragoste! - Unde mergi? În dragoste! – Şi la toate întrebările dădea un singur răspuns: „În dragoste”.

Când şi noi vom ajunge să putem spune la fel la întrebările lui Isus şi ale oamenilor, atunci vom putea auzi şi noi de la Isus, mângâietoarele cuvinte: „Nu eşti departe de Împărăţia lui Dumnezeu” (Mc 12,34), şi apoi chemarea sfântă: „Veniţi binecuvântaţii Tatălui meu şi primiţi ca moştenire Împărăţia pregătită pentru voi de la întemeierea lumii” (Mt 25,34).

Deci, biletul de intrare în paradis, este iubirea până la sfârşit (cf. In 13,1). Porunca veche era:

„Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Lev 19,18; Lc 10,27). Dar pentru că pot exista oameni cărora să nu le pese şi nu se iubească nici pe ei înşişi, Isus a venit, a adus şi a dat porunca ce nouă a iubirii, care spune că trebuie să-l iubim pe aproapele nostru fără nici un fel de obiecţii, fără nici un fel de deosebiri, fără nici un fel de clauze, fără nici un fel de motivaţii şi fără nici un fel de condiţii, exact aşa cum ne-a iubit el pe noi toţi, la cruce (cf. In 15,13). Şi de aceea ne-a poruncit: „Precum v-am iubit eu pe voi, tot aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii” (In 13,34).

Şi care este oare primul înţeles al noii porunci a iubirii? La această întrebare ne răspunde prima lectură de astăzi, care ne arată că apostolii au lăsat toate, au mers pe linia poruncii celei noi şi au dus vestea „Evanghelia Împărăţiei” (Lc 8,1), tuturor oamenilor până la marginile pământului. Căci într-adevăr nu este iubire mai mare faţă de cineva, decât să-l conduci la mântuirea adusă de Isus. Prima lectură ne spune că păgânii impresionaţi de dragostea lui Isus pentru ei, au venit la credinţă şi la mântuire (cf. Fap 14,20-27). Mulţi dintre creştini uită prea uşor că, „Evanghelie”, înseamnă, „Vestea bună”, şi de aceea, nu o vestesc, ca şi când ar conţine veşti proaste: ameninţări, pedepse şi restricţii.

Un vapor fu prins de furtună în largul mării. Valurile îl acopereau, ameninţându-l cu naufragiul. Un marinar, trecând pe punte spre a îndeplini o poruncă a căpitanului, fu luat de un val şi aruncat în mare. Era noapte întunecoasă. Se făcu alarmă pe vapor. Săriră ceilalţi marinari ca să-l scape. Unul din ei îi aruncă o frânghie, strigându-i cu glas tare să se prindă de ea. Dar cel căzut în mare nu putea vedea nimic. În vremea aceasta, într-o cabină, unul din marinarii bolnavi, şi aflând pricina larmei de pe punte, se rugă lui Dumnezeu: "Doamne, ajută-mi şi mie să fiu de folos prietenului aflat în primejdie!? Ca împins de puterea lui Dumnezeu, marinarul bolnav luă lampa din perete şi o aşeză în dreptul ochiului de fereastră al cabinei. Un firişor slab de lumină pătrunse în întunerecul nopţii, şi datorită acestui firişor de lumină, marinarul căzut în apă, văzu frânghia, a prins-o, şi s-a salvat.   

De o mică rază din lumină iubirii lui Isus, are nevoie şi orice om naufragiat pe mare învolburată a acestei lumi. Ferice de acela care are credinţa s-o ofere! Va fi veşnic fericit, împreună cu Isus.

Noi trebuie să ştim că tot ceea ce spunem şi tot ceea ce facem, este o predică pentru cei din jur; o predică bună sau o predică rea. Astfel noi predicăm şi când ne rugăm şi când nu ne rugăm; când venim la sfânta Liturghie şi când nu venim; când vorbim bine şi când vorbim rău; când tăcem bine şi când tăcem rău; când scriem bine şi când scriem rău; când citim cărţi bune şi când citim cărţi rele; când lucrăm binele şi când lucrăm răul; când ne odihnim şi când lenevim; când mergem şi când stăm; şi când ajutăm şi când suntem ajutaţi. Deci, noi predicăm prin fiecare gest, cuvânt, faptă şi atitudine. În toate aceste feluri au predicat şi sfinţii, dar şi cei care s-au pierdut.

Printre păgânii din Asia, este şi astăzi obiceiul ca, atunci când un copil se îmbolnăveşte, mama lui să bată din poartă în poartă, şi să-i întrebe pe oameni dacă nu cumva au, sau ştiu vreun leac pentru copilul ei. Odată, o astfel de femeie ce avea un copil bolnav, a bătut la poarta unei creştine. Această femeie creştină, asemenea apostolilor care i-au spus ologului din naştere de la poarta cea frumoasă a templului, care cerea pomană, că argint sau aur nu au, dar ceea ce au aceea îi dau; şi rugându-se lui Isus l-au vindecat şi l-au făcut ucenic (cf. Fap 3,1-11); zic, această femeie creştină, i-a spus şi ea mamei care avea copilul bolnav: „Leac pământesc nu am, dar cunosc un vindecător divin, căruia mă voi ruga pentru vindecarea copilului tău”. Şi s-a aşezat pe genunchi la rugăciune. După terminarea rugăciunii, ca prin minune, copilul acelei femei s-a vindecat. Iar mai apoi femeia a devenit creştină.  

Fratele Ginepro (+1258), ucenic al Sfântului Francisc de Assisi (+1226), din dragoste faţă de Dumnezeu, dădea săracilor tot ce avea, chiar şi hainele de pe el. Superiorul i-a interzis, dar într-o zi, întâlnind un sărac, i-a spus: „mi-au interzis să mai dau haina de pe mine, dar dacă tu mi-o iei, eu nu mă opun”. Ajuns acasă fără haină, superiorul l-a întrebat despre lipsa ei, şi el a răspuns: „Un om bun mi-a luat-o din spate şi s-a dus cu ea”.  

Părintelui Bonaventura (1218-1274, îi spunea odată un călugăraş simplu, Fratele Gilbert , în timp ce mătura coridoarele mănăstirii, lui cardinalul şi viitorul învăţător al Bisericii: Dumneavoastră, savant cum sunteţi, veţi putea ajunge mai uşor sfânt. Pe când eu, care nu ştiu nici să scriu, nici să citesc, vai de capul meu! Frate Gilbert, ascultă-mă! Dacă vei întâlni o bătrânică mai ignorantă decât tine, dar care îl iubeşte pe bunul Dumnezeu şi pe oameni, mai mult decât mine, ei bine, crede-mă, că ea, cu toată ignoranţa ei este mult mai sfântă decât mine.

Deci, nu ne putem mântui fără iubirea de Dumnezeu şi fără iubirea de aproapele”. Mergi şi fă şi tu la fel (cf. Lc 10,37).

                                                                                                                    Pr. Ioan Lungu