Refecţie  DUMINICA  III  DUPĂ  PAŞTI  „C”

"Creştinule, paşte mieluşeii mei, paşte mieii mei, paşte oile mele”!

Suntem în timpul sfânt al Paştelui, iar lecturile biblice de la sfânta Liturghie de astăzi, ne prezintă o apariţie ale lui Isus înviat, şi două vorbiri despre el, pentru a ne determina să credem şi să-i mărturisim învierea, fundamentul credinţei creştine şi al mântuirii noastre (cf. Rom 10,9).

Legendele greceşti, ne vorbesc despre un anume, Midas, rege frigian, care era fiul lui Gordius, autorul nodului gordian şi al promisiunii că cel care-l va desface, va primi în dar stăpânirea Asiei. Soluţia desfacerii acestui renumit nod a fost concepută a fi una singură, tăierea. Singur, Alexandru Macedon, a intuit soluţia, a tăiat acest nod, şi a devenit stăpân peste Asia.

Se spune că la un moment dat, Silenus, un slujitor al zelui Dionysos, s-a rătăcit de cortegiul lui care călătorea din Tracia spre Frigia. Fiindcă Midas l-a găsit pe Silenus chiar în grădinile sale cu trandafiri şi s-a purtat bine cu el, zeul Dionysos, i-a făgăduit drept răsplată, că îi va îndeplini orice dorinţă. Dornic de bogăţii, Midas a cerut ca tot ceea ce va atinge să se transforme în aur. Iar Dionysos i-a îndeplinit dorinţa, aşa cum făgăduise.

Extrapolând, trecând de la una la alta, spunem şi noi că, Isus Cristos pentru fidelitatea sa arătată la jertfa de pe cruce, unde a tăiat “nodul gordian al păcatului nostru”, ţesut de satan, Tatăl i-a promis că-i va da tot ce-i va cere: “Cere-mi, şi-ţi voi da neamurile de moştenire, şi marginile pământului în stăpânire” (Ps 2,8). Iar Isus cum era dornic de mântuirea oamenilor, i-a cerut Tatălui, ca pe orice om îl va atinge cu harul său, să-l transforme într-un suflet de aur curat, vrednic de Împărăţia sa veşnic fericită. Şi Tatăl i-a îndeplinit dorinţa.

Suntem în Timpul Pascal, şi vedem că prin apariţiile sale, Isus înviat din morţi, Isus care şi-a dat viaţa pentru că aşa a voit, Isus care a avut puterea de a-şi da viaţa şi putere a avut de a o lua înapoi (cf. In 10,18), îi caută acum pe cei întristaţi sau căzuţi din cauza evenimentelor Calvarului, ca să-i aducă înapoi la credinţa în el, să-i aducă la credinţa în Tatăl ceresc şi în Duhul Sfânt.

Isus înviat caută să-i aducă pe toţi la credinţa în divinitatea sa dovedită prin înviere, dar şi la credinţa în Tatăl ceresc şi în Duhul Sfânt care niciodată nu l-au lăsat singur pe el, dar care nu îi vor lăsa singuri nici pe cei care cred în el (In 16,32); la Tatăl şi la acel Duhul Sfânt, care i-au fost mereu alături lui, dar care vor fi alături şi de toţi cei care vor crede în el. De aceea, ceea ce sfântul Paul spune despre Isus, e valabil şi pentru cei cred în Isus: „Cristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui (cf. Rom 6,4); „Duhul Tatălui l-a înviat pe Isus din morţi” (Rom 8,11).  

Iată unde a voit să-i aducă Isus înviat pe apostoli, şi iată unde voieşte să ne aducă şi pe unul fiecare dintre noi, Isus înviat, la iubirea lui, la iubirea Tatălui şi la iubirea Duhului Sfânt, pentru ca nici noi să nu fim părăsiţi niciodată, pentru ca şi noi să aflăm mereu mângâiere în suferinţe şi în moarte, şi pentru ca şi pe noi să fim înviaţi şi primiţi în Împărăţia cerească.  

Evanghelia de astăzi ne spune că, Isus a apărut astăzi pe malul Lacului Genezaret, acolo unde pescuiau şapte dintre apostolii săi, pentru: a lua un pescuit obişnuit şi la transformat într-unul extraordinar, într-un pescuit de oameni; pentru a lua o barcă şi un pescar şi a-i transforma într-o biserică şi un păstor; pentru a lua o situaţie de tristeţe şi o transformă într-una de bucurie; pentru a lua nişte simpli pescari şi a-i transforma în mari şi renumiţi apostoli; concret pentru a lua nişte păcătoşi, nişte laşi, nişte nimeni, şi a-i transforma în nişte eroi pentru cer şi pământ.

Pentru ce oare a reţinut apostolul Ioan această întâmplare în evanghelia sa? Pentru că Isus a venit să facă la fel şi cu unul fiecare dintre cei care vor crede în el. Pentru faptul că şi noi suntem păcătoşi, pentru faptul că şi mulţi dintre noi suntem nişte fricoşi şi nişte laşi într-ale credinţei, pentru faptul că şi mulţi dintre noi avem nişte servicii umile, pentru faptul că şi mulţi dintre noi suntem nişte neînsemnaţi în comparaţie cu alţii (cf. 1Cor 1,26-27), Isus înviat a venit să facă şi din noi nişte eroi ai credinţei, chemându-ne în slujba şi Împărăţia sa; căci ce nobleţe este mai mare, în cer şi pe pământ, decât cea de fi slujitorul lui şi vestitorul evangheliei sale? „E mic lucru să fii servitorul meu, ca să ridici seminţiile lui Iacob şi să-i întorci pe cei care au mai rămas dintre fiii lui Israel? Voi face din tine lumina popoarelor, ca să duci mântuirea mea până la marginile pământului" (Is 49,6).

Tot Evanghelia de astăzi ne spune că, Isus înviat din morţi, a luat nişte falimente fizice şi spirituale şi le-a  transformat în succese. Şapte oameni trişti, descurajaţi şi slăbiţi în credinţă de evenimentele Calvarului, şapte oameni falimentaţi din toate punctele de vedere, şapte oameni care s-au întors la vechea lor viaţă şi meserie, şapte oameni care după ce au şi mai trudit o noapte întreagă şi nu au prins nici măcar un peşte pentru foamea lor, erau acum într-o situaţie de plâns. Dar când Isus apare pe ţărm şi intervine, mrejele sunt gata să se rupă de mulţimea de peşti, bucuria le umple inimile, şi credinţa li se aprinde iarăşi în suflete (cf. In 21,6). Isus a făcut şi va face această lucrare şi pentru noi, dar şi pentru toţi descurajaţii, deprimaţii şi falimentaţii de astăzi, şi de până la sfârşitul veacurilor (cf. Mt 28,20), pentru ca şi noi să acceptăm să-l urmăm şi să-i fim apostoli până la moarte, iar apoi tovarăşi de fericire în cer.

Sfântul Ieronim (342-420), ne spune că cei 153 de peşti mari, reprezintă totalitatea numărului de soiuri de peşti comestibili cunoscuţi la acea vreme. Parafrazând, spunem şi noi că, cei 153 de peşti mari, reprezintă totalitate lumii de mântuit cunoscută de atunci şi până astăzi, la care apostolii au mers să predice, la care trebuie să mergem şi noi să predicăm, şi din care să scoatem cu plasa evangheliei, o mulţime imensă de oameni mântuiţi. Apostolatul primilor ucenici a fost doar începutul pescuirii minunate de suflete, căci acest pescuit minunat de suflete pentru Împărăţia lui Dumnezeu, a continuat cu generaţiile următoare de creştini, care continuă şi cu noi acum, şi care va continua şi cu toate generaţiile care vor urma. Noi care suntem urmaşii apostolilor, câţi peşti am prins până acum, câte suflete am câştigat pentru Isus?

Tot în Evanghelia de astăzi, Isus ia un greşit şi-l repune înapoi în funcţia de “cap văzut al Bisericii sale” (cf. Mt 6,18). Practic, Isus, îi ia pe toţi greşiţii săi, şi îi repune în misiunea de “pescari de oameni, pe care au primit-o la chemarea lor (cf. Mt 4,19). Ceea ce a făcut tatăl cu fiul său risipitor căit (cf. Lc 15,22-23), aceea a făcut Isus cu Petru, cu ceilalţi apostoli, dar şi toţi păcătoşii căiţi.

Isus, văzând părerea sa de rău a lui Petru pentru tripla sa cădere (cf. In 18,17.25.27), văzând şi alergarea lui până la mormânt (cf. In 20,3), văzând predica pe care i-a făcut-o lui Toma şi celorlalţi apostoli (cf. In 20,25), l-a chemat la sine şi l-a pus ca tot de trei ori să-şi mărturisească iubirea faţă de el, iubire concretizată în urmarea şi mărturia lui până la moarte (cf. In 21,15-19). După ce Petru şi-a mărturisit iubirea, Isus l-a repus în funcţia de păstor suprem al Bisericii sale: "căci lui Dumnezeu nu-i pare rău de darurile sale" (Rom 11, 29). Şi oare ce face Isus cu noi la Botez şi la Spovadă? Oare nu ne repune în calitatea de pescari de oameni, de fii ai lui Dumnezeu şi de moştenitori ai Împărăţiei Cerurilor?

Repet iarăşi un lucru foarte important, şi noi creştinii trebuie să fim apostoli care să-i ajutăm pe semenii noştri îndepărtaţi de cele sfinte, să fie repuşi în demnităţile date lor de Dumnezeu.

Sfântul Iohannes Nanus (339-409), spunea: “Nu se poate construi o casă de sus în jos, ci de la temelie la acoperiş”. Când l-au întrebat ce înseamnă acest fel de a vorbi, el a răspuns: “Temelia zidirii Împărăţiei lui Dumnezeu în lume, este aproapele căruia trebuie să-i fim de folos şi pe care trebuie să-l câştigăm pentru Cristos. Căci de porunca dragostei de aproapele atârnă toate celelalte porunci rostite de Cristos. “Iubirea este împlinirea Legii” (Rom 13,10). “Din aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” (In 13,35).

Citind în evanghelia de astăzi cu tripla mărturisire de credinţă, speranţă şi iubire a lui Petru, mi-am amintit că o scenă asemănătoare s-a petrecut şi în viaţa unei alte păcătoase convertite şi ajunsă sfântă, e vorba despre italianca, sfânta Margareta de Cortona (1247-1297). Aceasta după după nouă ani de viaţă păcătoasă, s-a convertit. Ei, i-a apărut Isus, ca şi lui Petru, şi a întrebat-o tot de trei ori: Margareta mă iubeşti? Doamne, nu numai că te iubesc, dar aş vrea să intru în inima ta! A întrebat-o pentru a doua oară: Margareta, mă iubeşti? Doamne, încă nu simt că te iubesc destul! Dar când mă vei iubi destul? Când voi simţi în inima mea chinurile pătimirii tale! Atunci a întrebat-o pentru a treia oară: Margareta mă iubeşti? Doamne, tot nu simt că te iubesc, căci dacă te-aş iubi, te-aş sluji mai bine! Şi când mă vei sluji mai bine? Când voi ajunge ca din dragoste pentru tine să fiu gata să-mi vărs sângele, aşa cum ai făcut-o tu pentru mine!

Să nu uităm că alţi căzuţi: Adam, Cain, Esau, Saul, Vasti, Iuda, pentru că nu şi-au recunoscut vina, şi pentru că au rămas încăpăţinaţi în mândria lor, n-au mai fost repuşi în funcţiile şi locurile de mai înainte.

Prima lectură luată din cartea Faptele Apostolilor 5, 27-41, ne arată o altă transformare realizată de Isus; ni-i arată pe apostoli, care cu puţin timp înainte erau nişte fricoşi şi nişte fugari, iar după ce s-au întâlnit cu Isus înviat, dintr-o dată au ieşit din ascunzişuri, predică cu toate puterile pe Cristos, neţinând cont de opreliştile, ameninţările, ocările şi bătăile Sinedriului, ba chiar bucurându-se de ele (cf. Fap 5,41), şi socotindu-le ca pe un câştig în economia mântuirii (cf. Fil 3,8). Noi de ce mai suntem încă fricoşi şi laşi, când ştim că Isus speranţa şi fericirea noastră a înviat, şi în ciuda tuturor ocărilor şi suferinţelor, vom fi şi ni noi înviaţi şi făcuţi veşnic fericiţi în cer?

Lectura a doua din Cartea Apocalipsului (cf. Ap 5,11-14), ne arată o altă tranformare, ne arată cum Isus mută atenţia oamenilor atinşi de el, de pe cele trecătoare pe cele veşnice. Apostolii Iacob şi Ioan, care mai înainte căutau ambiţiile şi onorurile pământeşti, răzbunarea cu foc (cf. Lc 9,54) şi satisfacerea egoismului de a sta numai ei singuri lângă Isus (cf. Mc 10,37); acum după întâlnirea cu Isus înviat, Iacob a fost cel dintâi care şi-a dat viaţa din drag pentru Isus şi evanghelia sa (cf. Fap 12,2); iar Ioan exilat în Insula Patmos, din cauza Cuvântului şi a mărturiei lui Cristos (cf. Ap 1,9), el cel mândru odinioară, avea să spună în Apocalipsa sa, că numai „Mielul care a fost înjunghiat, e vrednic să primească puterea, bogăţia, înţelepciunea, tăria, cinstea, slava şi binecuvântarea" (Ap 5,12). Dar şi la ceilalţi apostoli, Isus le-a schimbat atenţia: de la peşte la oameni; de la pescuit la păstorit suflete; de la bucuria pentru peşti la bucuria pentru oamenii mântuiţi; de la ascultarea de oameni la ascultarea de Dumnezeu; de la cele trecătoare la cele veşnice. Noi facem parte din această categorie?

Toate aceste schimbări întâmplate cu toţi protagoniştii lecturilor de astăzi, la atingerea harului lui Cristos, trebuie să se întâmple şi cu orice om, şi cu orice familie şi cu orice comunitate creştină.

Cristos a înviat!

                                                                                                                               Pr. Ioan Lungu