Reflecţie la  DUMINICA  IV  DUPĂ  PAŞTI  „C”

Binefacerile învierii lui Cristos pentru cei credincioşi

Suntem în duminica a patra de după Paşti, din anul liturgic, notat simbolic „C”, şi suntem chemaţi să medităm despre „ Isus, Păstorul cel bun care a înviat din morţi, după ce mai înainte şi-a dat viaţa pentru oile sale şi a binevoit să moară pentru turma sa” (cf. Antifona de la Împărtăşanie); dar mai suntem chemaţi astăzi, ca sub deviza: “Vocaţiile, sunt un semn al speranţei întemeiate pe credinţă”, să mai medităm şi să ne rugăm şi pentru: vocaţii la preoţie, la viaţa consacrată, dar şi pentru vocaţii la viaţa de apostolat a tuturor botezaţilor.  

În duminicile care s-au scurs de la Paşti şi până acum, am putut vedea cum apariţiile lui Isus înviat din morţi, au adus bucurie femeilor întristate de moartea lui (cf. Mt 28,9); au adus pace şi iertare ucenicilor scandalizaţi de evenimentele Calvarului (cf. In 20,21.26); au adus ridicare, transformare şi repunere în funcţii a aceloraşi ucenici ce erau deprimaţi de moartea lui (cf. In 21,1-9). Şi duminica aceasta ne arată nişte binefaceri ale învierii lui Cristos pentru cei credincioşi.

1. Pentru început, să medităm la cuvintele lui Isus: „Eu le dau viaţa veşnică: nu vor pieri nicicând şi nimeni nu le va răpi din mâna mea” (In 10,28). Isus ia drept garanţie pentru aceste cuvinte, atotputernicia Tatălui cu care el este una: “Tatăl meu, care mi le-a dat, este mai mare decât toţi şi nimeni nu poate să le răpească din mâna Tatălui meu. Eu şi Tatăl una suntem". (cf. In 10,29-30).

Prin aceste cuvinte, Isus le spune apostolilor săi, dar şi tuturor celor care au venit cu viaţa lor la el, că vor fi păziţi şi păstraţi în harul mântuirii pe care l-au primit odată cu credinţa în el. Despre această păzire şi păstrare în har, ne vorbesc şi multe alte texte din sfânta Scriptură: „Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi” (cf 1Pt 1,5); „Ştim că oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte, căci Dumnezeu îl păzeşte şi cel rău nu se atinge de el” (1In 5,18). „Sunt încredinţat că el are putere să păzească ce i-am încredinţat până în ziua aceea” (2Tim 1,12). „Credincios este Domnul: El vă va întări şi vă va păzi de cel rău” (2Tes 3,3).

Prin aceste cuvinte, Isus înviat, vrea să ne facă să ne încredem în puterea şi lui şi nu în puterea noastră. Fără Isus omul îşi pierde viaţa. Cu Isus omul îşi câştigă viaţa. De aceea este bine să venim cu viaţa noastră la Isus. El o poate schimba, o poate înnoi, o poate desăvârşi, o poate mântui, aşa cum a făcut cu cea a apostolilor şi a credincioşilor săi din toate timpurile.  

Dovada cea mai bună a păzirii şi păstrării în har, sunt toţi martirii. În toate timpurile cei credincioşi au avut parte de mari batjocuri şi persecuţii. “Căci toţi ceice voiesc să trăiască cu evlavie în Cristos Isus, vor fi prigoniţi” (2Tim 3,12). Şi iarăşi: “Unii fost chinuiţi. Alţii au suferit batjocuri, bătăi, lanţuri şi închisoare; au fost ucişi cu pietre, tăiaţi în două cu ferestrăul, chinuiţi; au murit ucişi de sabie, au pribegit îmbrăcaţi cu cojoace şi în piei de capre, lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi; ei, de cari lumea nu era vrednică, au rătăcit prin pustiuri, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pămîntului. (cf. Evr 11,36-39). Numai catacombele Romei adăpostesc osemintele a 3 milioane de sfinţi martiri, cărora Dumnezeu le-a dat puterea să rabde până la capăt. „Ei l-au biruit, prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor, şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte” (Ap 12,11). Promisiunea lui de a-i păzi şi păstra în har, a fost îndeplinită (In 17,12).

Se vorbeşte despre un creştin bun care a stat 12 ani în detenţie pentru credinţa lui. În notiţele lui din închisoare, vorbeşte tocmai de însoţirea lui Dumnezeu şi de păzirea în har. Într-o noapte a avut o vedenie: lângă gardul închisorii a izbucnit un foc; cu cât gardienii închisorii căutau să-l stingă, cu atât el se aprindea mai tare. Când s-a uitat mai bine, a văzut că de dincolo de gard, cineva turna ulei pe acel foc ca să nu se stingă. Atunci a înţeles că aşa face şi Dumnezeu prin Isus şi Duhul Sfânt cu toţi cei încredinţaţi lui, toarnă mereu peste ei uleiul credinţei şi al puterii de sus, pentru ca focul credinţei lor ca să nu se stingă şi ca încercările vrăjmaşilor să nu-i biruie.

Iată ce ne spune apostolul Ioan, în lectura a doua de astăzi: „Eu, Ioan, am văzut o mulţime imensă, pe care nimeni nu putea să o numere, din toate naţiunile şi rasele, popoarele şi limbile. Ei stăteau în faţa tronului şi în faţa Mielului, îmbrăcaţi în veşminte albe şi cu ramuri de palmier în mână. Unul dintre bătrâni mi-a zis: "Aceştia vin din strâmtorarea cea mare; ei şi-au spălat veşmintele, le-au curăţit în sângele Mielului. De aceea stau înaintea tronului lui Dumnezeu şi-i slujesc ziua şi noaptea în templul lui. Cel care şede pe tron va locui printre ei. Nu vor mai suferi de foame, nici de sete, nici nu-i va mai chinui arşiţa soarelui, pentru că Mielul, care stă în mijlocul tronului, va fi păstorul lor, ca să-i conducă la izvoarele apelor vieţii; iar Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor” (Ap 7,9-17).

Creştinule, treci prin greutăţi din cauza numelui Domnului şi ţi se pare că nu mai poţi? Atunci ia această asigurare care este exact pentru tine. Isus cel una cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, poate şi vrea să te păzească, căci este cu noi în toate zilele până la sfârşitul lumii (cf. Mt 28,20).

2. Diavolul a semănat în lume multe înşelăciuni. Una dintre ele este şi aceea că a accentuat la maximum lucrarea lui Dumnezeu de păzire şi în păstrare în har, şi a trecut sub tăcere partea de lucrare ca răspuns al credinciosului. Păzirea şi păstrarea în har nu înseamnă scutirea de luptă cu ispitele, încercările şi suferinţele, căci nici Mântuitorul Cristos nu a fost scutit de ele.

Noi nu trebuie să uităm că şi după Botez rămânem oameni cu voinţă liberă şi deci cu posibilitatea de a spune “nu” harului şi “nu” lui Cristos. Ca să fim siguri că nu am căzut, trebuie să ne reînnoim zilnic adeziunea noastră la Cristos. „Prea iubiţilor, duceţi până la capăt mântuirea voastră, cu frică şi cutremur, nu numai când sunt eu de faţă, ci cu mult mai mult în lipsa mea” (Fil 2,12).

A trăit odată un tânăr, care îşi zicea credincios, dar care frecventa noaptea locurile cu faimă rea. El spunea că pe el nu-l poate afecta toate acestea, căci el este botezat şi mântuit. Însă curând a căzut din viaţa creştină. Nu a căzut pentru că Domnul nu l-ar fi ajutat, ci pentru că el nu a fost gata să trăiască într-un chip vrednic de Domnul. Şi ca o mică paranteză, spun aici, că exact aşa spunea şi exact aşa i s-a întâmplat şi unui prieten al sfântului Augustin, care după venirea împreună cu el la credinţa în Isus, a continuat să mai frecventeze “show-urile” de noapte ale păgânilor. A sfârşit prin a-l părăsi pe Isus. “Nu vă faceţi după chipul lumii acesteia” (Rom 12,2). „Pentru că eşti numai căldicel, nici fierbinte, nici rece, te voi vărsa din gura mea” (Ap 3,16).  

 În vechime, indienii americani aveau obiceiul de a trece băieţii ajunşi la vârsta majoratului, printr-un „examen al curajului“. Cei care treceau cu bine acest examen se bucurau de stimă şi încredere în mijlocul tribului, ba chiar puteau fi aleşi mai târziu ca şefi de trib. Aşa a venit şi rândul unui anume, Tom Craw. Bătrânii tribului s-au sfătuit şi au hotărât ca Tom să-şi dovedească curajul stând o noapte întregă într-o pădure întunecată şi plină de animale sălbatice. Tom a fost lăsat în plină noapte beznă singur în adâncul pădurii. Inima îi bătea cu putere. Orice foşnet îl făcea să tresară. A fost cea mai îngrozitoare noapte din viaţa lui. Dar iată că se iviră zorii zilei! De după un copac se aud mişcări. Speriat, Tom, strigă: Cine-i acolo? Sunt eu, tatăl tău, ai trecut cu bine examenul! Da, tată, răspunse Tom cu ochii în lacrimi, dar mi-a fost atât de frică de animalele sălbatice. Dragul meu, eu am fost toată noaptea alături de tine şi am vegheat, ca să nu ţi se întâmple ceva rău.

Aşa procedează şi Mântuitorul cu toţi cei cre sunt ai săi. Putem fi singuri, dar nu părăsiţi. „Fiindcă mă iubeşte, zice Domnul, de aceea îl voi izbăvi; îl voi ocroti, căci cunoaşte numele meu. Când mă va chema, îi voi răspunde; voi fi cu el în strâmtorare, îl voi izbăvi şi-l voi proslăvi” (Ps 91,14-15). Să ne încredem total în Domnul, căci tot el a mai spus: „Nicidecum n-am să te las“ (Evr 13,5)!

Deci, noi creştinii, nu suntem scutiţi de greutăţi, dar suntem întăriţi atunci când trecem prin ele: “Suntem încolţiţi în toate chipurile, dar nu la strîmtoare; în grea cumpănă, dar nu desnădăjduiţi; prigoniţi, dar nu părăsiţi; trântiţi jos, dar nu omorâţi. Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus, pentruca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru” (2Cor 4,8-10). Şi iarăşi: “Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fim ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, ne-a pregătit şi mijlocul de a ieşiţi din ea, ca s-o putem răbda” (1Cor 10,13).

Ispitele, încercările şi suferinţele, care nu trebuiesc căutate, sunt necesare vieţii, aşa cum sunt necesare avioanelor în zbor, generatoarele “de vortex”. Generatoarele de vortex, sunt nişte lamele metalice montate la distanţe egale de-a lungul aripilor de avioan. Trebuie să ştim că dacă fluxul de aer este absolut lipsit de turbulenţe, avionul nu poate fi pilotat la fel de bine ca în cazul unor turbulenţe uşoare. Aşa că, atunci când şi uşoarele turbulenţe lipsesc, ele sunt provocate de un generator de vortex, prin care aerul trecând, produce o mică turbulenţă şi astfel permite pilotarea avionului în siguranţă. Această informaţie ne aminteşte de un cuvânt Scripturii care spune: “Căci prin multe necazuri trebuie să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu” (Fap 14,22). Fără ele nu ne putem mântui.

Apostolii din prima lectură de astăzi au trebuit să lupte contra invidiei, insultelor, contrazicerilor, respingerilor, ameninţărilor şi prigoanelor iudeilor. Dar luminaţi şi întăriţi de Dumnezeu, au luat cea mai binecuvântată hotărâre, aceea de a merge cu evanghelia la păgâni. (cf. Fap 13,45-46).

Ienupărul, lemn de estenţă foarte tare, creşte în vârf de munte unde vânturile şi gerurile sunt grele. De aceea, din el se fac vase rezistente şi uleiuri pentru întărirea instrumentelor muzicale. Ispitele şi suferinţele sunt testul care ne arată la ce stadiu spiritual am ajuns; şi ele fac din noi “vase alese” (cf. Fap 9,15) şi “nişte instrumente care cântă gloria lui Dumnezeu” (Ef 1,12).

3. Deci, alături de păzirea şi păstrarea în har din partea Domnului, mai trebuie şi corespunderea noastră la har, colaborarea noastră cu harul. Iar colaboarea noastră cu harul lui Dumnezeu se face cel mai bine prin trăirea şi mărturisirea publică a credinţei, aşa cum a cerut Isus la învierea sa, şi aşa cum au făcut astăzi apostolii din prima lectură. “Precum m-a trimis pe mine Tatăl, şi eu vă trimit pe voi” (In 20, 21). “Te-am pus ca lumină a neamurilor, pentru ca prin tine, mântuirea să ajungă până la capătul pământului" (Fap 13,47). „Paul şi Barnaba, îi încurajau pe cei din Antiohia Pisidiei să rămână statornici în harul lui Dumnezeu” (Fap 13,43).

E nevoie de creştini care să devină colaboratorii lui Dumnezeu în opera de mântuire a lumii (cf. 1Cor 3,9). De aceea Biserica ne chemă astăzi să ne rugăm pentru vocaţii la preoţie, la viaţa consacrată, dar şi pentru vocaţii de a avea creştini buni, creştini cu o trăire autentică şi cu mărturisire comunitară şi publică a credinţei. Astăzi, Biserica, prin glasul sfântului Părinte Papa, ne cere astăzi să ne rugăm, să ne trăim şi să ne mărturisim credinţa şi speranţa mântuirii, asemenea lui Abraham şi a apostolilor. „Când păgânii i-au auzit pe Paul şi Barnaba, s-au bucurat şi au preamărit cuvântul lui Dumnezeu. Şi câţi erau pregătiţi de Dumnezeu, pentru viaţa veşnică, au crezut. Astfel cuvântul Domnului s-a răspândit prin tot ţinutul” (Fap 13,48-49).

Cuvântul “vocaţie” defineşte foarte bine raporturile lui Dumnezeu cu fiecare fiinţă umană în libertatea iubirii, deoarece “fiecare viaţă este vocaţie” (Paul al VI-lea, Populorum progressio, 15). „Vocaţia creştină de a trăi şi mărturisi public credinţa, este bogăţia şi darul lui Dumnezeu pentru toţi botezaţii. Atât cei căsătoriţi, cât şi cei consacraţi, sunt aleşi, chemaţi şi trimişi să-şi trăiască şi să vestească public evanghelia şi să transmită mai departe mântuirea primită” (cf. Ioan Paul al II-lea, Mesaj pentru Vocaţii, 28 aprilie 1996). “Familia este primul “seminar” al vocaţiilor... Familia este “heleşteul” natural al vocaţiilor (cf. Ioan Paul II, Mesaj pentru Vocaţii 14 mai 2000).

Aşa cum cea mai bună metodă de păstrare a luminii este ca ea să fie dăruită, la fel este şi cu credinţa, ca să fie păstrată trebuie dăruită. Aşa cum apa care nu curge, că se alterează. La fel este şi cu credinţa care nu curge de la noi spre alţii, se alterează şi se pierde. Oare de ce în zilele noastre sunt aşa de mulţi “creştini” fără credinţă şi aşa de mulţi care-şi părăsesc credinţa? Pentru că nu au cunoscut-o în toată frumuseţea ei, pentru că nu trăit-o zi de zi cu bucurie, şi pentru că nici n-au mărturisit-o public celor care aveau nevoie de ea!   

Mi-amintesc de un filmuleţ, unde un om deprimat căuta un creştin care crede până acolo să fie gata să moară pentru credinţa lui. A ales pe cineva pe care-l credea credincios, şi când acesta la ameniţarea cu moartea a cedat credinţa, a început să ţipe de durere, zicând: “Aveam atât de mare nevoie de credinţa ta, pentru pacea mea”! Acesta e şi strigătul lumii de astăzi către noi!

                                                                                                               Pr. Ioan Lungu