Reflecţie la SĂRBĂTOAREA  SFÂNTULUI  IOSIF  MUNCITORUL 2013

"Tot ce faceţi, să faceţi spre slava lui Dumnezeu" (cf. 1Cor 10,31).

Rabindranath Tagore (1861-1941), scriitor și filosof indian din provincia Bengal, supranumit Sufletul Bengalului și Profetul Indiei moderne, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1913, spunea: „Am dormit şi am visat că viaţa este bucurie. M-am trezit şi am văzut că viaţa e muncă. Am pornit cu toate forţele la muncă  şi am văzut că munca este bucurie”.

Munca, care multă vreme a fost percepută şi privită ca un blestem, iată că acum datorită lui Dumnezeu cel întreit şi unic, care a voit ca Mântuitorul Isus să se nască în familia a doi muncitori cu braţele, în familia lui Iosif şi Maria; care a voit ca prin Mântuitorul Isus să ne descopere că întreaga sfântă Treime lucrează până acum (cf. In 5,17); şi că printre primii oameni pe care şi-a asociat la misiunea sa mântuitoare, au fost tot nişte muncitori cu braţele, apostolii; zic, iată că acum datorită acestor descoperiri divine, munca nu mai este este socotită ca un blestem, dar ca o mare onoare şi ca o mare binecuvântare, care a ajuns să fie cinstită şi cântată chiar şi de poeţii păgâni.

Pius al XII-lea (1876-1958), instituind în anul 1955 sărbătoarea "Sfântul Iosif Muncitorul", a intenţionat ca în sfântul Iosif, să ofere muncitorului creştin un model şi un protector. "Orice muncă, spunea el în radiomesajul de Crăciun din 1942, are o o nobilă demnitate, de vreme ce  Cristos însuşi a voit să fie muncitor manual, petrecând o mare parte a vieţii în atelierul lui Iosif”.   

Astăzi îl celebrăm pe sfântul Iosif Muncitorul, care şi-a făcut din munca manuală o mare onoare, care şi-a împlinit munca sa cu toată dăruirea, şi astfel a ajuns să guste din farmecul bucuriei eterne. A muncit cu Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. A muncit şi s-a rugat lui Dumnezeu, de aceea Iosif este sfântul cu genunchii şi cu mâinile bătătorite”. Şi încă ceva ce nu trebuie uitat, a muncit cu ajutorul şi cu mijlocirea sfintei Fecioare Maria, pe care Dumnezeu însuşi i-a poruncit să o ia la el.

Să ştii să lucrezi împreună cu Dumnezeu şi pentru Dumnezeu, să ştii să lucrezi cu supunere la voinţa lui Dumnezeu şi să te rogi lui pentru ajutor, şi apoi să mai ştii să o iei şi pe Maica Domnului cu tine, asta înseamnă cu adevărat înţelepciune şi putere.

Şi aş vrea să punctez în mod deosebit aici, înţelepciunea de a nu uita s-o iei pe Maria la tine. La doi dintre bărbaţii feciorelnici ai Biblie, cerul le porunceşte să o ia la ei pe Maria. Este vorba de sfântul Iosif (cf. Mt 1,19-24), şi de sfântul Ioan, apostol şi evanghelist (cf. In 19,27).Deci, primul dintre înţelepţii şi puternicii credinţei care trebuiesc amintiţi aici, este sfântul Iosif; iar al doilea este sfântul apostol Ioan. Aapoi nu trebuie să-i uităm pe cei de la Nunta din Cana (cf. In 2,1); apoi nu trebuie să-i uităm pe primii apostoli şi ucenici (cf. Fap 1,14); apoi nu trebuie să-i uităm nici pe toţi creştinii buni din lume, care alături de Isus, o au asemenea lui Iosif şi Ioan, pe Maria lângă ei.  

Conciliul al II-lea din Vatican (1962-1965), afirmă că, prin munca sa, omul devine colaborator al lui Dumnezeu la opera de  desăvârşirea a creaţiei. (cf. GS 67). Şi iarăşi, primul exemplul clasic de om care a colaborat prin munca sa cu Dumnezeu la desăvârşirea creaţiei divine, şi asa a ajuns fericit pe pământ şi în cer, este tot sfântul Iosif, dulgherul din Nazaret, pe care îl sărbătorim astăzi, şi care ne este propus ca exemplu de urmat.

Găsim scris în literatura iudaică veche că, atunci când părintele nostru Adam a fost izgonit din paradis din cauza păcatului său, un înger a primit însărcinarea să-i procure lui Adam seminţe de bună calitate pentru ca să-şi poată scoate hrana din munca câmpului. Adam a început să-şi cultive ogorul, după ce cu multă trudă l-a curăţit de spini şi pălămidă. Într-o zi pe când săpa pământul şi se simţea istovit de oboseală, şi oprindu-se să-şi şteargă sudoarea de pe frunte, a văzut lângă el un înger care ţinea în mâini un vas frumos. Adam crezând că îngerul a venit ca să-i aducă puţină apă ca să bea, şi-a întins mâna după ulcior. Dar, îngerul i-a zis: "Nu-i nimic de băut în ulciorul acesta. Eu am fost trimis de Dumnezeu ca să-ţi adun în acest ulcior picăturile de sudoare a muncii care îţi curg de pe frunte, împlinind porunca lui: “În sudoarea frunţii tale îţi vei mânca pâinea” (Gen 2,19). Acest ulcior este măsura pocăinţei şi desăvârşirii tale de pe pământ. Când îl vei fi umplut ulciorul cu sudorile frunţii, vei putea să te odihneşti". Adam a înţeles atunci că numai aşa putea să-şi ispăşească greşeala şi să ajungă la bucuria pierdută, şi liniştit şi-a continuat munca.

Psalmistul spune aşa de mângâitor pentru noi: “Tu numeri paşii vieţii mele de pribeag; şi-mi pui lacrimile în burduful tău, şi apoi sunt scrise în cartea ta” (Ps 56,8).  Parafrazând, putem spune că Dumnezeu ne numără şi picăturile de sudoare, dar şi paşii spre locurile noastre de muncă.

Vai, cât de mulţi sunt oamenii care refuză munca poruncită în mod expres de Creator (cf. Gen 1,28); şi mai ales munca cu Dumnezeu şi pentru Dumnezeu, după a cor chip şi asemănare au fost creaţi (cf. Gen 1,26-27); munca împletită cu rugăciunea (cf. Gen 2,2-3); munca ca remediu contra păcatului, şi munca ca mijloc de participare alături de Dumnezeu la desăvârşirea actului creaţiei, dar ca şi mijloc de desăvârşire personală (cf. In 5,17; Ps 89,16); munca ca mijloc de a dobândi bucuria de aici şi fericirea în Împărăţia Cerului. Şi pentru că refuză să privească şi să împlinească munca prin această prismă, îşi măresc singuri suferinţele şi îşi îmulţesc nefericirile. 

O persoană consacrată a întâlnit odată un copil cerşetor, fiu al doi părinţi cerşetori. Spunându-i că dacă ar munci măcar puţin, ar duce-o mult mai bine cu viaţa, el s-a întors serios spre dânsa, şi făcându-i din deget, într-un fel ameninţător, i-a spus respicat: “Noi suntem cine suntem şi noi nu muncim! Ai înţeles?” Cât dispreţ aici faţă de muncă, dar şi cât dispreţ faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni!

Tot acea persoană consacrată îmi povestea că, altădată a întâlnit o persoană foarte săracă şi care se descurca foarte greu. Avusese un simplu serviciu de supraveghetor de pe scaun. I s-a părut greu acest serviciu de pe scaun, şi l-a părăsit. Dar tot acelei persoane sărace, greu i-a venit să şadă şi o oră duminica pe scaun la biserică, şi a părăsit-o. Această femeie a refuzat, cum spun şi poveştile noastre populare, şi “pesmeţii muiaţi” şi chiar proverbiala “pară mălăiaţă”.

Vai, cât de mult îi lipseşte lumii de astăzi, o educaţie creştină şi şi în mod special, o educaţie în spiritul muncii; muncă poruncită de Creator (cf. Gen 3,19), muncă exemplificată de Persoanele divine (cf. In 5,17), şi muncă judecată de Persoanele divine: “Cine nu munceşte, nici să nu mănânce” (2Tes 3,10). Refuzul muncii este o gravă şi condamnabilă hoţie, care exclude de la Împărăţia lui Dumnezeu (cf. 1Cor 6,9-10).

Franco Zeffirelli, realizator, scenarist, producător de film și actor italian, născut la 12 februarie 1923, la Florența, în Italia. În filmul său “Viaţa lui Isus”, surprinde acceptarea de către Isus, a lui Iuda, în rândul apostolilor. În discursul său, Iuda, îşi face singur un elogiu malefic, şi-i arată lui Isus palmele sale care n-au lucrat niciodată mucă fizică, crezând că prin asta îşi demonstrează  nobleţea şi înţelepciunea. Şi ştim cât de nobil şi înţelept a fost Iuda, că şi-a vândut pe câţiva bănuţi pe Dumnezeul său şi apoi s-a spânzurat. Orice om care refuză munca, îl vinde pe Dumnezeu şi se îndreaptă spre osândă.

De aceea, Biblia ne spune că, prin munca noastră în credinţă, îl slăvim pe Tatăl ceresc (cf. 1Cor 10,31), şi îl slujim pe Cristos Domnul (cf. Col 3,24).  

Apoi mai sunt oameni care îşi împlinesc munca lor numai pentru viaţa aceasta, fără nici o perspectivă cerească, şi fără nici respect faţă de repausul poruncit (cf. Gen 2,3). Şi ei sunt nişte nefericiţi.

Biblia spune că, cine-l caută pe Isus numai pentru lumea aceasta, este cel mai nefericit dintre oameni (cf. 1Cor 15,19). Iar la acest punct putem parafraza şi să spunem că, cine îşi împlineşte munca numai pentru viaţa aceasta, acela este cel mai nefericit dintre oameni. De aceea, nu trebuie uităm motto-ul creştin: “Ora et labora”!

Un ziarist a întrebat odată pe cititorii ziarului la care lucra: „Care este cel mai mare preocupare a vieţii dumneavoastră”? Răspunsurile la întrebare au fost diferite: „Să nu mă las subjugată, să mă distrez şi să fiu fericită“, a spus o femeie. „Să promovez încrederea în sine“, a spus un altul. O femeie dintr-un mare oraş a spus: „În viaţa mea are prioritate liniştea, sănătatea şi bucuria. Eu mă bizui pe prietenii mei“. Un tată îngrijorat a spus: „Cel mai important lucru pentru mine sunt copiii mei şi ca ei să trăiască fericiţi“. Însă nimeni nu a spus nimic despre Împărăţia lui Dumnezeu, care este scopul şederii noastre pe pământ, unde trebuie să muncim mereu ca pentru Domnul şi nu ca pentru oameni (cf. Col 3,23). 

David Livingstone (1813-1873), care anul acesta, de 1 mai face 140 de ani de la moarte, a avut un frate pe nume John Livingstone. Au crescut împreună. David şi-a închinat viaţa Mântuitorului Isus, mergând ca misionar în Africa. John s-a hotărât să facă avere. A muncit din greu şi a reuşit să-şi facă o frumoasă avere. David însă a fost toată viaţa sărac, a trăit într-o colibă săracă din Africa, a îndurat multe lipsuri şi a murit tot sărac şi pe genunchi pe acest continent. Dar lumea întreagă a auzit despre el. John a murit într-o casă mare, în bogăţie. La moartea lui John, un ziar local care a anunţat moartea lui, l-a prezentat ca fiind fratele lui David Livingstone. Bogăţia lui nu i-a dat un renume nici măcar pentru pământ şi cu atât mai puţin pentru cer. Însă prin munca lui închinată Domnului, David, şi-a dobândit un nume veşnic şi o bucurie eternă.

Dacă vom privi la munca noastră numai ca la o modalitate de a câştiga ceva bani pentru supravieţuire sau pentru îmbogăţre, nu vom fi prea fericiţi în munca noastră. Dar dacă ne vom hotărî să glorificăm prin munca noastră pe Sfânta Treime, nu numai că vom fi fericiţi în munca noastră, dar Dumnezeu ne va împlini toate trebuinţele.  

Sir Christopher Wren (1632-1723), a fost unul dintre cei mai buni şi apreciaţi arhitecţi englezi ai tuturor timpurilor, arhitect şi realizator a 54 de biserici în Londra, dar şi proiectantul catedralei sfântul Paul din Londra, una dintre cele mai frumoase clădiri din lume, scria despre reacţia muncitorilor constructori când erau întrebaţi ce fac. Muncitorii care erau plictisiţi şi obosiţi răspundeau: "Eu aşez cărămizi" sau "Eu transport ciment". Un muncitor însă, care prepara amestecul de ciment părea vesel şi entuziast în munca sa. Întrebat ce face, el a răspuns: "Eu construiesc o catedrală magnifică" .

Sfântul Iosif, deşi a muncit din greu pentru întreţinerea familiei sale, el şi-a împlinit munca ca şi cum ar construi o catedrală magnifică. Un suflet bun, spunea că sfântul Iosif îşi făcea orice lucrare cu gândul la Mesia care trebuie să vină. Astfel, când făcea o uşă, se gândea la Mesia ca la singura cale de acces la cer; când făcea o fereastră, se gândea la Mesia ca la singura cale pe unde ne vine lumina din cer: când făcea un pat sau un scaun, se gândea la Mesia ca singura odihnă pentru cei credincioşi (cf. Col 3, 15-24).

Munca făcută de un închinător, poartă în ea eternitatea. În credinţă, munca devine o închinare şi, închinarea devine o muncă. De aceea, tot ceea ce facem, să facem cu dragoste! (cf. 1Cor 16,14).

                                                                                                                     Pr. Ioan Lungu