Reflecţie la sărbătoarea Prezentării la Templu a Domnului nostru Isus Cristos - 2014

Isus este “lumină pentru luminarea neamurilor” (Lc 2,32)

Întâmpinarea Domnului este o frumoasă sărbătoare a luminii în gerul şi întunericului iernii. Ea ne vorbeşte de Isus, Soarele, care a răsărit, pentru a ne lumina, a ne încălzi şi a ne mântui pe noi cei cu mintea întunecată şi rece, consumându-se pe sine, asemenea lumânării pe care o purtăm astăzi în mână.  

Sărbătoarea întâmpinării Domnului, a înlocuit sărbătoarea păgână din această zi, numită: “Sărbătoarea holdelor”, pe care aceştia o serbau purtând făclii aprinse în mâni. Păgânii spuneau că, stăpânul infernului, Pluto, a răpit-o pe Persefona, fica lui Ceres, zeiţa holdelor. Iar mama ei îndurerată, pentru a o găsi, a aprins numeroase făclii. Într-adevăr, fiinţa umană, ieşită din mâinile Domnului, a fost amăgită şi răpită de diavol. Dumnezeu nu a părăsit creatura sa şi l-a trimis pe Isus, ca prin patima, moartea şi învierea să devină lumina a lumii, să găsească fiinţa umană răpită de diavol şi să o mântuiască.

Cel care a introdus această sărbătoare în calendarul Bisericii Romei a fost Papa Sergiu I (687-701) şi tot el a stabilit-o pentru ziua de 2 februarie.

Sărbătoarea prezentării lui Isus la templu încheie, ciclul celor 40 de zile care au trecut de la evenimentul Naşterii Domnului, deoarece ni-l aduce din nou în centrul atenţiei pe pruncul Isus. El vine să se supună Legii lui Moise, dar în realitate el iese în întâmpinarea poporului său credincios. Codul preoţesc spune că timpul „necurăţiei” mamei pentru un copil de parte bărbătească era de 40 de zile, iar pentru un copil de parte femeiască de 80 de zile (cf. Lev 12,1-8). Fiecare copil întâi născut de parte bărbătească trebuia să fie consacrat Domnului. Lucrul acesta se făcea ca o mulţumire pentru eliberarea întâilor născuţi de pe vremea exodului (cf. Ex 13,2.12; Num 3,12.13), şi apoi ca recunoştinţă pentru făgăduinţei lui Dumnezeu de a-l da pe Fiul său pentru a răscumpăra om (cf. Num 21,9).  

În sărbătoarea de astăzi, Întâmpinarea Domnului, îl contemplăm pe Isus, din braţele Mariei şi ale lui Iosif, care îl prezintă la templu “ca să-l ofere Domnului” (Lc 2,22). Isus, din braţele Mariei şi ale lui Iosif, şi apoi din braţele lui Siemeon şi Ana, îi spune Tatălui său ceresc: „Iată, vin să îndeplinesc voinţa ta, Dumnezeule” (Ps 40, 8-9; Evr 10, 7). Iar, voinţa lui Dumnezeu, pentru Isus, este ca el să moară pe mântuirea noastră (cf. In 3,16).  

Evanghelia zilei, ne vorbeşte despre Iosif şi Maria, dar şi despre bătrânii Simeon şi Ana; ei întruchipează pe credincioşii lui Israel, care aşteptau mântuirea promisă. Dar, ei ne profetizează şi pe noi cei de astăzi, care iubindu-l pe Isus, îl întâmpinăm zilnic în templul său, biserica, şi îl primim ca mântuitor al nostru.

Pericopa lecturii a doua de astăzi (cf. Evr 2,14-18), se explică bine cu o altă pericopă tot din Evrei (cf. Evr 9,1-5), unde, Cuvântul lui Dumnezeu, vorbind despre chivot, ne spune că avea în el trei lucruri: vasul de aur cu mana, toiagul lui Aaron şi cele două table de piatră cu cele zece porunci (cf. Evr 9,4). Aceste trei lucruri reprezentau trei momente de rebeliune majoră a omului împotriva lui Dumnezeu: Vasul de aur cu mana, reprezintă respingerea de către popor a hranei trimise Dumnezeu în pustiu. Toiagul lui Aaron reprezenta respingerea aceluiaşi popor a supunerii în faţa lui Dumnezeu, iar tablele legii reprezintă respingerea sfinţeniei cerute de Dumnezeu, de către un popor iubitor de idoli.

Dar, pentru că Dumnezeu a găsit cu cale să-şi arate mila şi îndurarea faţă de fiii lui Abraham şi nu faţă de îngerii căzuţi (cf. Evr 2,16), el a închis toate păcatele oamenilor în chivotul său, numit şi chivotul alianţei; apoi, a pus deasupra lui un capac de îndurare, zis şi capacul ispăşirii; pe acest capac al chivotului, s-au pus doi heruvimi. (cf. Evr 9,5). Ei simbolizau ochii lui Dumnezeu; ochii lui Dumnezeu, văzând sângele de pe capacul ispăşirii, se îndura de oameni, şi nu mai privea spre păcatele lor.   

După jertfa de la cruce a marelui nostru Preot, Isus, chivotul îndurării şi capacul îndurării stropit cu sângele său, a fost mutate în ceruri, lângă tronul harului (cf. Evr 9,23-26). Isus înălţat la Tatăl, după înviere, l-a rugat pe Dumnezeu, să nu mai privească la păcatele noastre, ci numai la sângele său. Numărul şapte, care indică numărul stropirilor cu sânge de pe capacul îndurării, vorbeşte cel mai bine despre perfecţiunea mântuirii adusă nouă de Isus, care n-a mai lăsat loc la nici o teamă.

Această idee, a redat-o şi Giotto di Bondone, (1267-1337), un mare pictor renascentist italian, în tabloul său intitulat: “Prezentarea lui Isus la templu”. În acest tablou, bătrânul Simeon apare ţinându-l pe pruncul Isus în braţe; buzele i se mişcă uşor sub barba stufoasă, rostind cu grijă, pentru el “Nunc dimittis” (Lc 2,29), (acum, slobozeşte în pace pe robul tău, Stăpâne); iar, lui Iosif şi Maria şi tuturor iubitorilor lui Isus, Simeon le face prezicerea dureroasă că, acest copil va fi pus spre căderea şi ridicarea multora şi ca un semn care va stârni împotriviri; împotriviri; împotriviri care vor fi pentru ei ca nişte sabii ce le vor străpunge inimimile (cf. Lc 2,34-35).

Giotto di Bondone, îşi cunoaştea bine personajele pe care le-a pictat. Copilul Isus, departe de a sta liniştit în braţele lui Simeon, reacţionează la fel ca orice bebeluş atunci când este luat în braţe de o persoană necunoscută; ochişorii lui privesc plini de nelinişte la Simion, întinzând braţele către Maria, mama sa. Deşi, stă în braţele lui Simeon, Pruncul Isus, apare în acest tablou suspendat deasupra altarului de jertfă de la templu, arătând chiar de la sosirea sa în lume, că el a venit pentru a împlini jertfa de răscumpărare a omenirii.

Paul VI (1897-1978), în Marialis cultus, spune: "Sărbătoarea de la 2 februarie, este o comemorare îngemănată a Fiului şi a Mamei. Este celebrarea misterului mîntuirii săvârşit de Cristos, la care Fecioara a fost intim asociată ca Mamă a Slujitorului suferind al lui Iahwe, ca executantă a unei misiuni aparţinînd vechiului Israel şi ca model al noului popor al lui Dumnezeu”.

În afară de Maria, toţi cei care au venit în contact cu pruncul Isus, au fost oameni greşitori. Iosif, a voit să o lase pe Maria când era însărcinată cu Isus. Păstorii, trăiau departe de închinarea de la templu, punând cele ale trupului deasupra celor sufleteşti. Magii, au intrat pe la Irod, şi au adus la moartea pruncilor nevinovaţi. Simeon, pe când traducea Biblia, s-a îndoit că o fecioară îl va naşte pe Mesia. Ana, făcea parte din tribul lui Aşer, un trib care la ruperea Israelului, a trecut de partea lui Ieroboam, fiul lui Nebat. Dar, şi unul fiecare dintre noi, este un păcătos, pentru că ne-am născut cu păcatul strămoşesc (cf. Rom 3,10). Toţi cei care s-au simţit şi se simt păcătoşi, au crezut în Isus, l-au căutat pe Isus şi au venit la Isus ca la unicul salvator trimis de Tatăl ceresc. Numai fariseii, care se credeau fără păcat, deşi erau mari păcătoşi, l-au refuzat pe Isus şi jertfa lui de mântuire.

Lumânările binecuvântate şi aprinse astăzi, sunt semnul lui Cristos: lumina care ne atrage; lumina care ne luminează calea; lumină care ne deschide mintea. Purtând lumânările aprinse, credincioşii recunosc că, pentru a merge spre Tatăl, au nevoie de ajutorul şi de lumina lui Isus: “Nimeni nu vine la Tatăl meu decât prin mine” (In 14,6). Dar, lumânările aprinse şi binecuvântate sunt şi semnul a ceea ce trebuie să devină şi fiecare dintre creştini: oameni care trăiesc în lumina lui Isus, şi care se jertfesc împreună cu Isus (cf. Rom 12,1); oameni care luminează mintea şi inima semenilor, şi îi atrag la Cristos.  

Pe malul mării, pe coasta engleză a „Pasului Calais”, punctul cel mai apropiat dintre Franţa şi Anglia, se află un far pe a cărui soclu sunt scrise următoarele cuvinte: „Eu dau lumina; eu salvez vieţile”! Într-o zi, un străin l-a întrebat pe paznicul farului: „Ce s-ar întâmpla, dacă într-o noapte farul s-ar stinge? S-ar întâmpla că, din toate colţurile lumii, vor răsuna voci ca acestea: „Farul în loc să risipească întunericul, a fost înghiţit de beznă. Farul în loc să salveze vieţi, a pierdut vieţi”! Aceste cuvinte răsună în întreg universul, când noi creştinii nu suntem lumină din lumina lui Cristos, când în loc să salvăm oameni, pierdem şi osândim oameni.

Creştinii din Teba, prin fapte de dragoste, l-au adus la lumina credinţei, adică l-au convertit, şi l-au ajutat să devină sfânt, pe soldatul păgân, Pahomie cel Mare (292-346).

Pe mormântul unui tânăr creştin, sunt scrise aceste cuvinte: „Atunci când apărea între noi, era mai uşor să fii bun”!

Diogene din Sinope, zis şi Cinicul (412 î.Cr.-322 î.Cr.), filozof grec, umbla zi şi noapte cu un felinar apris în mână, pentru ca să nu se împiedice lumea de el; dar, şi în ideea că este în căutarea unui om adevărat, care şi în acea vreme, era greu de găsit.

Profetul Malahia ne-a spus astăzi că, Isus vine la întâlnire cu poporul său în templu. El vine ca să curăţe şi să spele de păcate pe fiii lui Levi. Isus, este mirele divin al oricărui om care crede în el. El vine pentru a ne arăta iubirea sa, pentru a ne alina, pentru a analiza problemele noastre şi pentru a le găsi remedii. Locul, în care Isus îşi cheamă mireasa la întâlnire, pentru a o îmbrăţişa, a o mângâia, a o hrăni, şi a o vindeca, este biserica. Procesiunea de azi simbolizează drumul creştinului spre casa lui Dumnezeu, biserica, unde are loc întâlnirea Domnului cu poporul său, unde fiecare om este mireasa sa (Mal 3,1-4).   

Zilnic, Mirele nostru divin, Isus, vine la întâlnire cu noi, mireasa sa, în Biserica sa, mai ales la sfânta Liturghie şi la împărtăşanie. Numai că noi găsim motive meschine, ca oamenii din parabola Nunţii de împărat, pentru a lipsi de la întâlnirea cu el. Ceea ce a spus Domnul despre cei care şi-au permis luxul de a lipsi de la ospăţul său, pe motive pământeşti şi trecătoare: ogor, animale, distracţie: “Niciunul din cei poftiţi, care au refuzat, nu va gusta în veci din ospăţul meu” (Lc 14,24); a spus şi despre toţi aceea care în decursul veacurilor îşi vor permite luxul obraznic, de la lipsi de la întâlnirea cu el şi de la masa ospăţului său euharistic. Să nu uităm că, Isus, vine la întâlnirea cu noi, mireasa sa, tocmai din înaltul cerului. “Oare cum vom scăpa noi, dacă stăm nepăsători faţă de o mântuire aşa de mare” (Evr 2,3)!

În ziua de 2 februarie, Biserica, mai celebrează şi Ziua Mondială a persoanelor consacrate, zi înstituită de Papa Ioan Paul II (1920-2005), la data de 2 februarie 1997. De aceea, astăzi suntem chemaţi să ne gândim cu recunoştinţă la nenumăratele persoane consacrate, bărbaţi şi femei, din toată lumea, care se oferă zilnic, în jertfă de sine alături de Isus, împreună cu Maria şi cu sfântul Iosif, continunând aşteptatea venirii de-a doua a lui Isus.

Dar, astăzi, mai suntem chemaţi, să însoţim cu rugăciunea noastră, jertfa lor, în multele câmpuri de activitate: în misiunea de răspândire a evangheliei, în misiunea de îngrijirea bolnavilor, în misiunea didactică de a educa generaţiile tinere, în misiunea lor de a promova vocaţiile religioase, şi nu în ultimul rând, în slujirea din parohii, alături de preoţi.

Numai Dumnezeu ştie, pe câţi oameni i-au influenţat spre bine persoanele consacrate. Lor li se potriveşte un mic poem al poetului indian, Rabindranath Tagore (1861-1941). Poetul, spune într-o poezie a sa că, plimbându-se într-o zi pe aleea din grădină, a văzut o frunză deosebită, galben-aurie, pe care a ridicat-o; a mirosit-o şi a simţit că parfumul ei este la fel cu cel al unui trandafir. Şi a întrebat-o: Eşti o frunză şi ai parfum de trandafir? Sau poate eşti chiar trandafir? Şi frunza i-a răspuns: Nu sunt trandafir; sunt numai o frunză, dar am stat mult timp în preajma unui trandafir şi de la el am primit parfumul plăcut. Aşa au schimbat şi schimbă persoanele consacrate, viaţa oamenilor din lume, dându-le parfumul cerului din ele.

Aceste persoane consacrate, un adevărat “dar ceresc” pentru lumea de astăzi, - ca şi pentru toate timpurile, - au răsărit din lăuntrul templului lui Dumnezeu, din meditarea Cuvântului divin şi din împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Cristos, se dăruiesc continuu spre slava lui Dumnezeu şi spre mântuirea sufletelor, ca jertfă de bună mireasmă.

Sfânta Tereza de Calcutta (1910-1997), care a părăsit catedra sa de geografie şi postul de directoare de liceu pentru a se ocupa de bolnavii şi muribunzii culeşi de pe stradă, le-a spus într-o dimineaţă măicuţelor sale, înainte de a pleca la muncă: "Voi aţi văzut că în timpul Liturghiei preotul a atins trupul lui Cristos cu iubire şi gingăşie. Când veţi atinge astăzi bolnavii, voi veţi atingeţi trupul lui Cristos. Arătaţi-le aceeaşi iubire şi aceeaşi gingăşie". După câteva ore, când maicile s-au întors acasă, una din ele s-a apropiat de Maica Tereza şi i-a spus cu faţa strălucind de bucurie: "Am atins trupul lui Cristos timp de trei ore". "Cum adică?" "Am cules un om dintr-un şanţ plin de noroi; era un om plini de viermi. Trei ore m-am ocupat de el; l-am spălat şi l-am îngrijit. Timp de trei ore am simţit că ating trupul lui Cristos".

Persoanele consacrate, - care multe dintre ele au renunţat la o carieră bună în mijlocul lumii, - spun şi ele cu sfânta Tereza de Calcutta (1910-1997): “Isus este Domnul meu. Isus este Mirele meu. Isus este Viaţa mea. Isus este singura mea Iubire. Isus este Tot ce am!  Pe el îl văd la sfânta Liturghie. Pe el îl văd în fiecare făptură umană. Pe el îl văd, când îi slujesc pe oameni” (cf. un interviu din 1974).

Persoanele consacrate, prin jertfa de sine, şi prin viaţa lor curată, împreună cu Isus şi Maria, dau mărturie despre împărăţia cerurilor, acolo unde nimeni nu se mai însoară, şi nici nu se mai mărită (cf. Mc 12,25), trăind încă din această viaţă, fericirea de acolo. Felicitări şi la mulţi ani tuturor persoanelor consacrate!

Doamne, trimite-ne, câţi mai mulţi îngeri în trup, asemenea persoanelor consacrate, care şi-au inspirat viaţa din iubirea şi jertfa, din viaţa lui Isus, a Mariei şi a lui Iosif, pe care îi celebrăm în ziua de astăzi.

                                                                                                                                Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la duminica IV de peste an „A”

Dumnezeu este fericirea celor nefericiţi

După ce duminica trecută l-am văzut pe Isus umblând şi căutând ucenici pentru împărăţia cerurilor, duminica aceasta îl vedem pe Isus, rostind pentru ucenicii de atunci, dar şi pentru toţi cei care în decursul veacurilor vor răspunde chemării lui de a intra în împărăţia cerurilor, “o constituţie regală”, o constituţie diferită de constituţiile omeneşti, o constituţie după ale cărei legi “de fericire”, va trăi şi el însuşi.

Evanghelia de astăzi ne prezintă această nouă “constituţie regală”, care e formată din 8 fericiri, 8 cărări sigure, care ne conduc în drumul deschis de Dumnezeu spre împărăţia sa veşnic fericită.

Şi dacă am fost atenţi la citirea la citirea “constituţiei lui Isus”, am putut vedea că accentul este pus pe “împărăţia cerurilor”, unde trebuie să ajungă fiecare chemat care răspunde cu “da” la chemarea lui. Când ai răspuns cu “da” lui Isus şi împărăţiei sale, mergi după el înfruntând orice obstacole: sărăcie, răutăţi, violenţe, lipsuri, respingere, pericole, duşmănii, prigoane şi chiar moarte. Dar, toate aceste obstacole, pentru ucenicul lui Isus, devin căi care conduc la fericirea cerului. Căci, ce contează toate aceste obstacole în faţa unei veşnicii fericite? Sfântul Paul, spunea: “Suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături de slava viitoare, care ne va fi descoperită” (Rom 8,18).

Profetul Sofonia, cu mulţi ani înainte, a anticipat constituţia regală a lui Isus, atunci când a rostit din partea lui Dumnezeu: „Căutaţi pe Domnul, căutaţi dreptatea, căutaţi umilinţa, căutaţi refugiul în numele Domnului” (Sof 2,3).  

Psalmul responzorial 145 de astăzi, ne spune că, “fericirile divine”, sunt pentru cei „săraci în spirit”; adică sunt pentru cei care din drag pentru împărăţia cerurilor, acceptă să fie: flămânzi, însetaţi, prizonieri, persecutaţi, condamnaţi pe nedrept, străini; exact cum sunt şi cei mai mulţi dintre oamenii credincioşi.   

De aceea, sfântul Paul, în cea de-a doua lectură de astăzi, cheamă pe toţi care cred în Isus, să privească la ei înşişi, şi să vadă că “între ei nu sunt mulţi înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam mare. Căci, Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să le facă de ruşine pe cele tari”  (1Cor 1,26-27). 

Sfântul Ambroziu (337-397) descrie în cuvinte admirabile fericirea celor săraci, dar care îl au pe Dumnezeu:  Ah, cât de bogat este cel care îl cunoaşte pe Dumnezeu, care e preocupat de veşnicie, care adună comori, dar nu de aur, nu de argint şi nu lucruri preţioase, ci de virtuţi! Nu vi se pare bogat cel care are pacea sufletească, liniştea, şi odihna? Cel care nu doreşte nimic, cel care nu se tulbură de nimic, cel care nu se plictiseşte de ceea ce are? Dacă împărăţia lui Dumnezeu aparţine săracilor, cine este mai bogat decât ei? (cf. Sermo 10).

Iată câteva cazuri de oameni care au iubit mult pe Isus şi “împărăţia cerurilor”, şi de aceea, suferinţă şi nefericirea trupească, nu le-au tăiat aripile bucuriei spirituale: Ludwig van Beethoven (1770-1827), ajuns surd, bolnav, complet izolat şi abandonat din cauza surzeniei sale, a compus sublimul imn închinat bucuriei, “Simfonia a noua”. Dostoievski (1821-1881), şi-a scris romanele sale între două crize de epilepsie. John Milton (1608-1674) a scris “Paradisul pierdut şi Paradisul regăsit”, când era bolnav şi complet orb. Christian Johann Heinrich Heine (1797-1856) a semnat cele mai frumoase poezii cu mâna tremurândă într-un azil, şi pe jumătate paralizat. Oscar Wilde (1854-1900), a scris cele mai frumoase poezii, ca “De profundis”, într-o închisoare nedreaptă. Sfântul Francisc de Assisi (1181-1226), a compus cel mai frumos imn închinat bucuriei din câte se cunosc, “Cântarea creaturilor”, cu puţin timp înainte de a muri, pe când zăcea bolnav, aproape complet orb, mâncat de viu de şobolani, în coliba sa de la Porţiuncula. Şi exemplele ar putea continua.

Deşi, Isus, profeţii, apostolii şi sfinţii Bisericii, ne chemă la fericirile lui Dumnezeu; totuşi, oamenii le caută şi le urmează pe cele ale diavolului.

Sunt creştini şi din aceea, care deşi ştiu că îi aşteaptă osânda, slujesc diavolului, în opera sa de pierdere a lumii. Unui bătrân paroh din Italia, i-a fost dat să observe, într-o viziune, cum diavolii îi ispiteau pe copiii care se jucau pe stradă. Erau de toate felurile. Toţi lucrau fără tihnă pentru a-i împinge pe copii la rău, până când a apărut un alt copil. Atunci, toţi diavolii au şters-o veseli. Bunul paroh, s-a gândit că este vorba despre un mare sfânt şi a întrebat cine este noul venit. Diavolii i-au răspuns: „Acum, putem merge să ne odihnim liniştiţi. El face mai mult decât noi toţi la un loc!” (cf. Rivista del clero, nov. 1953).

Am găsit pe un site, fericirile diavolului pentru amăgiţii săi. Iată-le: 1. Ferice de creştinii care sunt prea obosiţi şi prea ocupaţi pentru a petrece timp cu cei aflaţi în dificultate; ei sunt cei mai potriviţi candidaţi la alunecare spirituală. 2. Ferice de creştinii care aşteaptă să fie rugaţi mult pentru a face puţin bine; ei vor încetini mult înaintarea altora. 3. Ferice de creştinii care se supără şi se lasă repede de sfânta Liturghie duminicală ; ei sunt misionarii mei şi-i vor determina şi pe alţii să se lase. 4. Ferice de creştinii care se cred religioşi, fără să facă nimic, dar care calcă pe nervii celorlalţi; ei sunt cele mai bune pietre de poticnire pe care le am la dispoziţie. 5. Ferice de creştinii care aduc tulburare; ei sunt echipa mea de produs stricăciune. 6. Ferice de creştinii care nu se roagă; ei sunt o pradă uşoară pentru atacurile mele. 7. Ferice de creştinii care se plâng tot timpul de una şi de alta; ei sunt descurajatorii mei preferaţi. 8. Ferice de tine care citeşti aceste rânduri, şi crezi că mă refer la alţii, nu şi la tine; te-am prins!

Sfântul Augustin (354-430), în celebra sa lucrare: “De civitate Dei”, vorbeşte despre două împărăţii, despre două cetăţi: cetatea lui Dumnezeu şi cetatea oamenilor nesupuşi lui Dumnezeu. A doua cetate s-a născut din amorul propriu, şi din invidie: Două iubiri au zidit două cetăţi. Iubirea de sine împinsă până la dispreţul faţă de Dumnezeu a zidit cetatea oamenilor; iubirea faţă de Dumnezeu împinsă până la dispreţul de sine a zidit cetatea lui Dumnezeu. Una se laudă în ea însăşi, cealaltă în Domnul; una cerşeşte mărire de la oameni, cealaltă îşi găseşte mărirea în Dumnezeu. Primul cetăţean, pe care sfântul Augustin îl plasează în cetatea potrivnică lui Dumnezeu, este Cain, primul criminal din istoria omenirii, cel care, cuprins de mânie, l-a prigonit şi l-a ucis pe fratele său Abel; iar mânia sa s-a născut din orgoliu, şi din invidie; i s-a părut că Dumnezeu priveşte cu mai multă plăcere la jertfa fratelui său Abel decât la a sa. Iar invidia ce altceva este decât o formă de mândrie?

Ce trist! Să doreşti să fii fericit, să ştii şi calea, dar să mergi pe o cale străină fericirii! Poate acesta e motivul pentru care oamenii nu ajung niciodată la fericire.  

Cei “săraci în duh”, sunt toţi acei care s-au întors la Isus, ca  fiul risipitor la tatăl său; care nu mai au nimic, ci doar încredere în iubirea lui Dumnezeu.

În autobiografia sa, “Istoria primăverii unei mici flori albe”, sfânta Tereza a Pruncului Isus (1873-1897), scrie: „Chiar dacă aş avea pe conştiinţă toate păcatele ce se pot săvârşi, aş merge cu inima zdrobită să mă arunc în braţele lui Isus, deoarece ştiu cât de drag îi este lui Isus fiul risipitor care se întoarce la el”.

Agostino Gemelli (1878-1959 ), a fost întemeietorul celebrei Universităţi Sacro Cuore din Milano. Fiind medic, în timpul primului război mondial a fost repartizat să-şi facă serviciul militar într-un spital, la o secţie de boli contagioase. Deşi, era ateu, conducea cu dăruire acea secţie de care toţi fugeau, îngrijea cu devotament de bolnavi şi făcea munci pe care uneori chiar infirmierii refuzau să le facă. Într-o zi i-au adus în secţie un soldat complet distrus de tuberculoză. Soldatul şi-a dat seama că salonul în care a fost internat este anticamera morţii. Într-o seară, la vizita medicală, bolnavul îi zise: "Ascultă, doctore, eu mor departe de toţi ai mei. Dacă ar fi aici mama mea, mi-ar da un sărut. Vrei să mi-l dai tu în locul ei?" În inima tânărului doctor s-a dat o luptă aprigă. Bolnavul era acoperit de răni. Dar şi-a învins repugnanţa, l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat pe muribund. Pe faţa muribundului a apărut un zâmbet ca o rază de soare. "Mulţumesc, i-a zis bolnavul. Acum du-te şi cheamă preotul spitalului. Spune-i să-mi aducă sfânta Împărtăşanie". Când l-a văzut şi l-a auzit, preotul nu ştia ce să creadă. Doctorul Agostino Gemelli, cunoscut ca ateu, nu călcase niciodată în capela spitalului. În acel moment medicul a primit harul credinţei prin gestul lui de caritate. Atunci a făcut-o pentru prima dată pe ministrantul, însoţindu-l pe preot cu lumânarea aprinsă la patul muribundului, deşi nu ştia răspunsurile pe care trebuia să le dea ministrantul. Atunci s-a simţit pentru prima dată în viaţă, fericit. Aceasta este istoria doctorului Agostino Gemelli, care ulterior avea să devină preot şi călugăr franciscan, conducând mulţi oameni la fericire.

Sfântul Augustin (354-430), avea să spună în “Confesiunile” sale: Târziu te-am iubit, frumuseţe atât de veche şi atât de nouă, târziu te-am iubit! Da, pentru că tu erai înăuntrul meu, iar eu eram afară. Acolo te căutam. Urât cum eram, mă aruncam asupra formelor frumoase ale creaturilor tale. Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu tine. Mă ţineau departe de tine creaturile tale. M-ai strigat şi strigătul tău a spart surzenia mea; m-ai atins şi ard dorind pacea ta” (cf. Confesiuni X, 27, 38).

De ce sunt fericiţi, creştinii în suferinţă? Pentru că Isus suferă şi merge alături de ei şi pentru că ştiu că-i aşteaptă fericirile promise. Jacques Maritain (1882-1973), cu câţiva ani înainte de a muri, scria: "Dacă oamenii ar şti că: Dumnezeu suferă cu ei, că el luptă cu răul care devastează pământul, şi că dincolo îi aşteaptă fericirile promise, fără îndoială că multe lucruri s-ar schimba şi multe suflete s-ar simţi eliberate".

                                                                                                                               Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la sărbătoarea convertirii sfântului apostol Paul – 2014.

„Voi vesti tuturor popoarelor numele Domnului” (Ps 116,1-2).

Convertirea Sfântului Paul, este o sărbătoare specific romano-catolică, fixată pentru 25 ianuarie în Calendarul roman universal. Sărbătoarea îşi are originea, probabil, în Galia, Franţa de astăzi, unde exista deja în sec. VIII. În ziua de 25 ianuarie 1554, misionarii iezuiţi au înfiinţat o misiune, au numit-o „Sfântul Paul” şi au aşezat-o pe coasta de est a Braziliei; această misiune a dus la naşterea oraşului São Paulo, şi la fixarea sărbătorii convertirii sfântului Paul, la această dată de 25 ianuarie.

Iar acum, iată şi câteva date biografice ale sfântului Paul. Era din seminţia lui Veneamin şi un membru zelos al partidei fariseilor (cf. Rom 11,1; Fil 3,5; Fap 23,6). Paul a fost născut în Tars, în anul 5, ca cetăţean roman (Fap 16,37; 21,39; 22,25-29). Ca şi tânăr fariseu (Fap 7,58; Gal 1,13-14; 1Cor 15,9), lui Paul i s-a încredinţat misiunea de a persecuta pe creştini, care erau văzuţi ca un pericol pentru statul iudeu şi religia ebraică. Ca membru marcant şi activ al Sinedriului, el personal mergea prin case şi localităţi, pentru a-i găsi şi pentru a-i stârpi pe creştini. El însuşi declară: „îmi dădeam şi eu votul împotriva creştinilor" (cf. Fap 26,10). Prin această crudă prigoană împotriva creştinilor, Paul a dovedit că era un adevărat veniamit: „Veniamin este un lup răpitor; dimineaţa va sfâşia prada şi seara va împărţi jaful“ (Gen 49,27).Dar, un imn creştin, completează în chip fericit aplicarea acestei profeţii lui Paul, şi adaugă: „Lupul răpitor s-a schimbat în mieluşel”. Hortus Deliciarum (sec.XII), a redat această idee într-un frumos tablou.

Diavolul îi aţâţase de multă vreme pe iudei să închidă gura celui mai îndrăzneţ dintre martorii lui Isus, Ştefan. Ce mult trebuie să se fi bucurat el la moartea lui Ştefan! Dar, Domnul i-a replicat satanei, prin convertirea lui Paul din Tars: „L-ai luat pe Ştefan, cel mai bun dintre oamenii mei; eu îl voi lua pe cel mai bun dintre oamenii tăi, pe Paul“. Şi aşa a fost. În ziua convertirii sale, Paul a aflat că există o legătură intimă între creştinii de pe pământ şi Isus: „Eu sunt Isus pe care-l prigoneşti“; de aceea, a renunţat la satana şi a acceptat autoritatea lui Isus asupra lui: „Doamne, ce vrei să fac“ (cf. Fap 9,4-6)?

De la intrarea păcatului în lume, toţi oamenii poartă în ochii sufletelor lor, nişte solzi de orbire, ca Paul (cf. Fap 9,18); iar aceşti solzi de orbire nu cad decât în momentul întâlnirii cu Isus şi cu lumina sa divină. Paul era un om religios, cunoştea Scripturile, predica în sinagogi; şi cu toate aceste trăia în cea mai cumplită erezie, aceea de a prigoni, de a târa prin închisori şi tribunale, de a condamna şi ucide oameni nevinovaţi în numele religiei; trăia, deci, în cea mai cumplită erezie, pentru că era orb sufleteşte. Dar, Cristos l-a scăpat de orbire şi ruină sufletească. Cristos l-a scăpat din această orbire, pentru că săvârşea aceste rele, convins că face bine; de aceea, i-a dat o viaţă nouă, prin vestirea evangheliei (cf. 1Tim 1,13).

Sfântul Beda Venerabilul (672-735), un preot călugăr, adaugă următoarele despre prezenţa solzilor: „Se spune că trupul fiecărui balaur este acoperit de solzi. Aşadar, fiindcă iudeii erau numiţi «şerpi şi pui de vipere» (Mt 23,33), acest om, care fusese un adept râvnitor al necredinţei lor, avea ochii inimii acoperiţi cu o piele de şarpe. Însă odată cu căderea solzilor de pe ochii, prin credinţă şi Botez, el a mărturisit că a primit lumina cea adevărată în cugetul său” (cf. Sfântul Beda, Tâlcuire la Faptele Apostolilor, 9.18).

Biserica ni-l prezintă astăzi pe sfântul Paul ca pe un exemplu al convertirii la Dumnezeu; dar şi ca pe o ilustrare de cum trebuie conlucrat cu harul lui Dumnezeu, când e vorba de convertire. Paul îşi urma implacabil calea rea pe care şi-o alesese, crezând că este calea cea dreaptă. Nimeni de pe pământ nu ar fi putut să-l schimbe. Dar a fost schimbat de o lumină din cer şi de vocea lui Isus care i-a vorbit. Domnul avusese faţă de el o îndelungă răbdare şi îi trezise sufletul într-un moment când i-ar fi fost greu să „lovească cu piciorul într-un ţepuş“ (Fap 9,5). Rezultatul întâlnirii lui Paul cu Cristos cel înviat, a fost transformarea lui, din mândru în smerit, din duşman, în apostol, din pierdut în mântuit.

Sfântul Augustin (354-430), comentând convertirea sfântului Paul zice: „Aici vedem puterea minunată a harului căruia nimic nu-i poate rezista; aici vedem înţelepciunea lui Dumnezeu care face de ruşine înţelepciunea falsă a lumii; aici vedem milostivirea minunată a Domnului care nu respinge nici pe cel mai mare dintre păcătoşi; aici vedem cum şi cel mai mare dintre păcătoşi poate ajunge cel mai mare dintre sfinţi; aici vedem cum rugăciunea unui drept, a lui Ştefan, poate influenţa chiar şi pe cel mai înrăit dintre păcătoşi. Să nu disperăm niciodată de mântuirea nimănui; rugăciunii, unită cu harul lui Dumnezeu, toate îi sunt cu putinţă. Numai în cer vom înţelege valoarea rugăciunii şi a ascultării de Cuvântul lui Dumnezeu, în lucrarea de convertire şi de mântuire a păcătoşilor”.

„Cugetul vostru v-a făcut să rătăciţi departe de Dumnezeu; întorcându-vă, străduiţi-vă să-l căutaţi din nou. Fiindcă el, care a trimis asupra voastră prăpădul, vă va da o dată cu mântuirea o bucurie veşnică” (Bar 4,28-29).

Să vedem în continuare, ce schimbări a adus în viaţa sfântului Paul, întâlnirea cu Isus înviat şi glorificat?

Prima schimbare pe care a adus-o Isus în viaţa lui Paul, este că din mândru, s-a făcut smerit. Chiar numele pe care şi l-a luat după convertire, Paul, înseamnă „cel mic”. „Eu sunt cel mai neînsemnat dintre apostoli; nu sunt vrednic să port numele de apostol, fiindcă am prigonit Biserica lui Dumnezeu” (1Cor 15,9).Ca om smerit, el şi-a recunoscut imediat greşeala şi şi-a cerut iertare. „O, adevărat şi cu totul vrednic de primit este cuvântul care zice: Isus a venit pe lume pentru a mântui pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu. Dar am căpătat îndurare, pentru ca Isus Cristos să-şi arate în mine, cel dintâi, toată îndelunga lui răbdare, ca o pildă celor ce ar crede în el, ca să capete viaţa veşnică" (1Tim 1,15-16). Marele apostol Paul, avea mare plăcere să se numească pe sine: „rob al lui Isus Cristos” (Rom 1,1). Oare cunoaştem noi această robie binecuvântată?

Dumnezeu lucrează cel mai bine şi cel mai sigur, cu cei smeriţi. Primul dintre cei smeriţi, a fost Isus, „care n-a considerat un beneficiu propriu egalitatea sa cu Dumnezeu, ci s-a despuiat i pe sine luând firea sclavului, devenind asemenea oamenilor,  iar, după felul lui de a fi, a fost socotit ca un om. S-a umilit pe sine, făcându-se ascultător până la moarte, şi încă moartea pe cruce” (Fil 2,6-8). Smeriţi au fost David, Iosif şi Maria, cei 12 apostoli, smeriţi au fost toţi sfinţii şi toţi creştinii cei buni. De aceea, Domnul a privit spre ei (cf. Lc 1,48). Şi cât de mult a lucrat Dumnezeu cu acest „vas ales” şi „cât de mult a suferit el pentru Evanghelie”! (Fap 9,15-16).

A doua schimbare este aceea că, Paul din prigonitor, s-a făcut apostol.  Isus, îi spunea lui Paul, la arătarea lui pe drumul Damascului: „M-am arătat ţie, ca să te pun slujitor şi martor atât al lucrurilor pe care le-ai văzut, cât şi al lucrurilor pe care mă vei vedea făcându-le. Te-am ales din mijlocul norodului acestuia şi din mijlocul Neamurilor la care te trimit, ca să le deschizi ochii, să se întoarcă de la întuneric la lumină, şi de sub puterea satanei la Dumnezeu; şi să primească, prin credinţa în mine, iertare de păcate şi moştenirea împreună cu cei sfinţiţi” (Fap 26,16-18).

A duce evanghelia la toţi oamenii, înseamnă prima urgenţă pe care o are însuşi Dumnezeu atunci când intervine în viaţa unui om. "Mergeţi în lumea întreagă, predicaţi evanghelia la toată făptura” (Mc 16,15). Dumnezeu este gata să ierte orice unui om care este gata să se ridice şi să meargă pentru a vesti mântuirea realizată prin moartea şi învierea Fiului său prea iubit. Paul a înţeles motivul pentru care Dumnezeu s-a îndurat de el şi l-a chemat la mântuire: „Dar când i-a plăcut lui Dumnezeu, cel care m-a ales încă din sânul mamei mele şi m-a chemat prin harul său, mi l-a descoperit pe Fiul său în mine ca să-l vestesc păgânilor, am plecat imediat” (Gal 1,15-16). „Am lucrat mai mult decât toţi ceilalţi apostoli (cf. 1Cor 15,9-10).

A făcut trei mari călătorii misionare, călătorind din Iudeea până în Spania. A scris 13 Scrisori. A suferit multe pentru a duce evanghelia popoarelor păgâne. Iată necazurile sfântului Paul îndurate pentru evanghelie: „De cinci ori am căpătat de la iudei patruzeci de lovituri fără una; de trei ori am fost bătut cu nuiele; o dată am fost împroşcat cu pietre; de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine; o noapte şi o zi am fost în adâncul mării. Deseori am fost în călătorii, în primejdii pe râuri, în primejdii din partea tâlharilor, în primejdii din partea celor din neamul meu, în primejdii din partea păgânilor, în primejdii în cetăţi, în primejdii în pustiu, în primejdii pe mare, în primejdii între fraţii mincinoşi; n osteneli şi necazuri, în privegheri adesea, în foame şi sete, în posturi adesea, în frig şi lipsă de îmbrăcăminte! Şi, pe lângă lucrurile de afară, în fiecare zi mă apasă grija pentru toate bisericile. Cine este slab, şi să nu fiu şi eu slab? Cine cade în păcat, şi eu să nu ard” (2Cor 11,24-29)? „Am ales am pierd toate şi să le socotesc ca fiind gunoi, numai ca să-l câştig pe Cristos” (Fil 3,8).

A treia schimbare, a fost aceea de a trece de la un om pierdut, la un om mântuit. „Dumnezeu, care m-a pus deoparte din sânul mamei mele şi m-a chemat prin harul său, a găsit cu cale să descopere în mine pe Fiul său” (Gal 1,15-16). Din momentul întâlnirii sale cu Isus înviat, nimic n-a mai putut să-l despartă de dragostea lui Isus: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Cristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu care este în Isus Cristos, Domnul nostru” (Rom 8,35.38-39). A murit de sabie, în anul 67, din drag pentru Isus, pentru evanghelia sa şi pentru mântuirea sa.

Au fost şi sunt încă multe întoarceri la Dumnezeu, dar nu au fost şi nu sunt la fel spectaculoase ca a lui Paul; dar, în fiecare din ele, regulile sunt aceleaşi, fie că se văd sau nu. Întoarcerea la Dumnezeu, sau convertirea este întotdeauna har divin şi este legată de lumina din cer şi de glasul lui Isus venit din cer. Iar, sufletul trebuie să se deschidă la Isus, căci el este cel care mântuieşte. Aceste lucruri nu se pot vedea şi auzi în mod natural, dar aceasta nu le face mai puţin reale. Orice convertire este tot atât de reală ca cea a lui Paul, chiar dacă nu tot atât de evidentă şi spectaculoasă. 

Un caz renumit de convertire, după modelul lui Paul din Tars, este şi cel a lui sfântului Augustin din Tagaste (354-430); după mai mulţi ani de viaţă desfrânată în secta maniheilor, revenindu-şi în fire, s-a întors la Dumnezeu şi drept recunoştinţă a scris o carte în care şi-a recunoscut public mizeria proprie, şi a preamărit milostivirea lui Dumnezeu: „Tu eşti milostivirea, eu sunt păcatul”; şi iarăşi: „Tu eşti forţă misterioasă bună care m-a făcut să trec dintr-un loc murdar într-un palat regesc”.

Fericitul Egidiu Portughezul (1190-1265), era al treilea fiu al lui Don Rodrigo de Vagliaditos, guvernatorul oraşului Coimbra din Portugalia. Părinţii l-au destinat carierei bisericeşti. Egidiu ducea o viaţă leneşă; nu-i păsa de regula călugărească; s-a plictisit repede, a fugit din mănăstire şi s-a oprit la Toledo unde s-a iniţiat în practicile alchimiei şi ale vrăjitoriei. Aici a încheiat un pact cu diavolul, pe care l-a iscălit cu sângele său, dar, nu se simţea deloc fericit. Într-o noapte, a avut un vis înfricoşător: i se părea că se află în cimitirul mănăstirii sale din Portugalia, iar din morminte se auzeau glasuri care îi strigau: “Vai ţie, nenorocitule, dacă nu-ţi schimbi viaţa! Vai ţie! Îngrozit, a cerut ajutorul sfintei Fecioare. Şi-a ars cărţile de magie, şi a părăsit meseria de medic şi vrăjitor, apoi a pornit spre patria sa. Trecând prin Spania, a văzut la Valencia un grup de călugări dominicani care îşi zideau o mănăstire, iar în inimă a auzit glasul sfintei Fecioare care îl îndemna să rămână acolo şi să intre în comunitatea lor. Aşa a şi făcut. Stareţul l-a primit cu bunătate, i-a ascultat mărturisirea şi l-a admis între fraţi. Egidiu, care avea atunci 30 de ani, a început o viaţă aspră de pocăinţă. Diavolul l-a atacat de multe ori, ispitindu-l să cadă în disperare la gândul pactului iscălit cu sângele său. Sfânta Fecioară i-a smuls pactul din ghearele Diavolului şi i l-a restituit. După ce l-a rupt şi l-a ars, şi-a redobândit liniştea şi viaţa lui a luat un nou avânt. După terminarea studiilor, a fost sfinţit preot. Timp de peste 25 de ani a depus o rodnică activitate de predicator şi duhovnic, aducând la Dumnezeu multe suflete.

Convertire înseamnă iubire a lui Cristos, iubirea vestirii evangheliei, iubire faţă de sufletele de mântuit şi multă smerenie. Poţi să fii creştin de 100 de ani, dacă toate acestea, nu eşti încă convertit cu adevărat.

Dă-ne şi nouă Doamne, ca şi sfântului Paul, ca şi tuturor sfinţilor ajunşi în patria cerească, harul adevăratei convertiri!

                                                                                                                                    Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la duminica III de peste an  „A”

 “Domnul este lumina şi mântuirea mea” (Ps 26,1) 

Pe timpul regelui David (1012-972 î.C.), rege credincios şi bun, toate cele 12 triburi ale lui Israel s-au reunit într-o singură confederaţie şi au format regatul davidic. După moartea lui David, a urmat la tron fiul său, Solomon (972-932 î.C.), care datorită femeilor păgâne care şi le luase de neveste, contra voinţei lui Dumnezeu (cf. Ex 34,16), a început puţin câte puţin să se îndepărteze de Dumnezeu până ce a ajuns idolatru. Din această decădere a început să-şi asuprească propriul popor şi să-l împovăreze de biruri. Acest fapt a dus la tulburări mari în popor şi la pericolul secesiunii. După el, a urmat la tron fiul său, Roboam (932-917 î.C.), de la care oamenii din popor aşteptau schimbarea. Dar acesta a dispreţuit sfatul bătrânilor, şi a pus pe spatele poporului poveri şi mai grele decât ale tatălui său (cf. 1Rg 12,3-11). Astfel poporul s-a dezbinat. Zece din cele 12 triburi, l-au urmat pe idolatrul Ieroboam, fiul lui Nebat (1Rg 11,26), şi numai două au mai rămas cu el. Ruptura aceasta a slăbit forţa poporului şi l-a făcut vulnerabil în faţa marilor puteri şi a duşmanilor din jur.

Prima lectură de astăzi, luată din cartea profetului Isaia (cf. Is 9,1-4), ne vorbeşte despre două din triburile, cele mai afectate de această ruptură, triburile lui Zabulon şi Neftali, care locuiau în partea de sud a Galileei. Zabulon este al zecelea fiu al lui Iacob, iar Neftalii este al şaselea. La intrarea în Ţara Cananului, triburile lui Zabulon şi Neftali, au primit teritorii cu ieşire la mare şi la marile drumuri comerciale. Această poziţionare, aparent fericită, s-a dovedit a fi una nefericită. Fiind teritorii cu ieşire la mare şi la marile drumuri comerciale, au suferit multe influenţe păgâne care le-a slăbit credinţa, iar mai apoi au fost cuceriţi de păgânii asirieni, iar parte din ei, în anul 722 î.C, au fost deportaţi în Asiria, de către împăratul Teglatfalasar III (745-737 î.C.) şi de către fiul său, Salmanasar V (727-722 î.C.)

Astfel, aceste două triburi au început să trăiască într-un multiplu întuneric: de credinţă, de lipsuri spirituale şi materiale, de suferinţe sufleteşti şi trupeşti, de rele fără număr, de dispreţ, de umilinţe fără număr, şi de moarte  (cf. 2Rg 15,29). Văzând întunericul şi umbra morţii care trăiau, Dumnezeu a plănuit să înceapă lumina şi mântuirea poporului său, pornind tocmai de la aceste două triburi, Zabulon şi Neftali, teritorii de „întuneric şi moarte”. De aceea, Dumnezeu îl trimite pe profetul Isaia (745-695 î.C.) ca să vestească iminenta sosire a lui Mesia, care va fi pentru ei: eliberare, lumină, viaţă, pace şi bucurie. Bucuria adusă de Mesia va depăşi cu mult bucuria din timpul culesului şi de la împărţirea prăzilor; căci, Mesia, va sfărâma jugul celui care îi asuprea, şi v-a rupe nuiaua celor care le lovea spinarea, ca în ziua lui Madian. (cf. Is 9,1-4).

Într-o grădină se înălţa drept un brad, care crescuse foarte frumos. Văzut de departe, părea încă plin de viaţă. Dar, dacă te apropiai de el, îţi dădeai seama că era mort şi că stătea în picioare numai datorită nenumăratelor tulpini de iederă care îl înfăşuraseră strâns, de la bază până la vârf. Când vântul a suflat în rafale violente, bradul a căzut la pământ arătând că rădăcinile sale erau moarte. Aceasta este şi imaginea multor creştini. Înfăţişarea lor exterioară, ca şi aşezarea geografică a triburilor lui Zabulon şi Neftali, poate da iluzia că sunt fericiţi. Dar în ei nu circulă nici o sevă spirituală. De aceea, asemenea triburilor lui Zabulon şi Neftali, au nevoie se seva dătătoare de viaţă a evangheliei lui Isus.

În timp ce capitolul 8 din Isaia se încheie cu „întunericul greu" în care Israel umblă bâjbâind ca un orb; capitolul  9 se deschide cu „o mare lumină" strălucind înaintea paşilor săi. Citarea acestui pasaj în evanghelia zilei de astăzi (cf. Mt 4,12-23), ne arată clar că, Isus, este Lumina lumii (cf. In 9,5). Galileea cea dispreţuită, prin primirea lui Isus Cristos, a devenit dintr-o dată cea înălţată: „până la cer" (cf. Mt 11,23). Dacă, Zabulon şi Neftali au putut face acest salt, noi cei de astăzi oare de ce nu am putea? Căci, lumina lui Isus, nu le-a fost rezervată numai celor din Zabulon şi Neftalii, nu numai poporului evreu, ci ea a fost trimisă să „lumineze pe orice om din această lume” (In 1,9).  

Pictorul austriac, Joseph von Führich (1800-1876), cel care a însoţit cu imagini pioase cartea, Imitaţiunea lui Cristos, într-una din picturile sale, ni-l prezintă pe Isus, călător prin lumea noastră. În mâna dreaptă ţine toiagul de păstor, iar cu mâna stângă arată spre persoana sa spunând: „Eu sunt lumina lumii. Cine mă urmează pe mine, nu umblă în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (In 8,12). Iar pe marginea drumului pe care umblă Cristos şi cheamă oameni la lumina sa, se vede un indicator în formă de cruce, sub care scrie: „Spre paradis”!

Deşi au fost şi mulţi oameni au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. (cf. In 1,9; 3,19), totuşi nu toţi oamenii au refuzat lumina mântuitoare a lui Isus. Isus trecând pe lângă ape şi printre câmpuri de la ţară, pe străzile şi prin pieţele de la oraş, binecuvânta munca oamenilor şi îi chema să-l urmeze pe calea luminii şi a împărăţiei sale. La chemarea lui începe adunarea Bisericii, doi de aici, doi de dincolo: Simon şi Andrei; Iacob şi Ioan. Aceştia numai într-o zi. Pentru aceşti primi patru ucenici sosise clipa care le-a schimbat viaţa şi pe care n-o vor uita niciodată. Ei îşi părăsesc îndată familiile, corăbiile, şi mrejele, pentru că l-au găsit pe Mesia, comoara şi mărgăritarul lor de mare preţ (cf. Mt 13,44-46); pentru că şi-au găsit cel mai nobil şi profitabil loc de muncă, împărăţia cerurilor; pentru că au schimbat pescuitul de peşti cu pescuitul de oameni; pentru din oameni simpli au devenit apostolii lui Isus.

Umblarea lui Isus prin lume şi căutarea de oameni dispuşi să-l urmeze pe calea împărăţiei cerurilor, continuă şi astăzi, şi va continua până la sfârşitul timpurilor. Şi astăzi, Isus, caută oameni dispuşi să lase toate cele pământeşti, care pot deveni obstacole în cale mântuirii (cf. Lc 14,18-20), şi să-l urmeze, asemenea celor 12 apostoli. Dar, Isus, mai cheamă şi oameni care să rămână în familiile lor şi la locurile lor de muncă, fără să şi lase îndeletnicirile cu care şi câştigă pâinea, şi nici să renunţe la bucuria legăturilor de familie; dar care din familia şi din ocupaţia lui, să fie apostoli şi pescari de oameni pentru împărăţia lui Dumnezeu (cf. Mc 5,18-20; Lc 8,38-39). Am răspuns noi la această chemare?

Isaia şi toţi profeţii Vechiului Testament au fost trimişi să vorbească lumii despre Isus, lumina care va veni. Paul, toţi apostolii şi toţi creştinii, sunt trimişi să vorbească lumii despre, Isus, lumina care a venit: „Cristos, m-a trimis să vestesc evanghelia, şi asta nu prin cuvântări înalte, ceea ce ar face fără sens crucea lui Cristos” (1Cor 1,17). Pentru a deveni fi profeţi, apostoli, ucenici, sau creştini pescari de oameni, pentru împărăţia lui Dumnezeu şi viaţa veşnică, nu ni se cer „cuvântări înalte”, ci ne sunt suficiente cuvintele simple pe care le avem şi viaţa de lumină cerută de Isus (cf. Mt 5,14-16).

Nu trebuie să ne descurajăm din pricina marelui întuneric spiritual în care trăim. Dacă pe timpul profetului Isaia, ne spune că poporul „umbla în întuneric“; fragmentul evangheliei de astăzi, ne spune că, pe timpul lui Isus, poporul „zăcea căzut în întuneric“. Această situaţie dramatică şi aparent fără ieşire, a fost momentul optim când Dumnezeu a putut interveni cu cea mai mare eficienţă.  

Am citit undeva că, un om a căzut într-o apă adâncă şi că a început să se lupte cu disperare cu valurile. Pe ţărm se afla un bun înotător, care, deşi a văzut căderea, totuşi nu a intervenit. De ce nu sari ca să-l scapi, i-au strigat oamenii prezenţi acolo? Acum, cât mai are forţe proprii, nu-l poate salva nimeni, fără să-şi pericliteze viaţa. Când se va epuiza, îl voi salva în siguranţă. Acum când poporul stătea în întuneric şi în umbra morţii, şi nu mai avea nici o speranţă de nicăieri, tocmai acela a fost momentul propice ca Dumnezeu să intervină pentru salvarea lui. Dacă ne vom oferi ca Isaia, ca cei 12 apostolii, ca Paul, ca şi norul de martori (cf. Evr 12,1) care au trăit şi trăiesc în lume, atunci vom vedea şi noi pustiul transformat în grădină, şi ne vom bucura veşnic de frumuseţea Domnului, cercetând lăcaşul său (cf. Ps 26,4).

Deşi, vor mai fi oameni care nu se vor lăsa salvaţi, nici în ultimul ceas, nici când sunt gata de moarte veşnică, aşa cum a fost cazul liderilor religioşi, fariseilor şi cărturarilor; totuşi, cei mai mulţi se vor lăsa salvaţi, făcând bucurie lui Dumnezeu şi îngerilor săi, ca vameşii, săracii şi păcătoşii publici (cf. Lc 15,10).

Aşa cum Isus, cel anunţat de Isaia, a venit în întunericul şi umbra morţii evreilor, pentru a-i lumina şi salva, încât aceştia plini de admiraţie exclamau: „Iată o învăţătură nouă vestită cu autoritate!; el porunceşte duhurilor necurate, şi ele i se supun!” (Mc 1,27); „El porunceşte vânturilor şi mării şi ele ascultă”! (Lc 8, 25); „El deschide ochii orbilor din naştere”! (In 9,32); „El învie morţii” (Lc 7,22)! Tot astfel, Isus, a venit şi vine şi în „întunericul şi moartea oamenilor de astăzi”. Dar, şi ei asemenea apostolilor,  trebuie să lase tot ceea ce-i ţine legaţi de lumea aceasta: mrejele celor apropiaţi; şi bărcile şubrede ale speranţelor pământeşti; şi prietenii de fiecare zi; şi, apoi să mergă după Isus, ca să-i fie apostoli. 

Convertirea personală este cel mai frumos zâmbet pe care îl putem da lui Dumnezeu. Sfântul Ciprian (195-258) a fost un distins orator şi aristocrat din Cartagina, Africa de Nord, i-a dăruit Domnului acest zâmbet. Era bogat şi poseda o vastă cultură, dar în adâncul sufletului său era un sărman păcătos. Într-o scrisoare adresată lui Donatus, el îşi descria starea sa, zicând: "Rătăceam orbeşte în întunericul nopţii, încercam o cale şi alta, pe marea învolburată a lumii; pluteam ignorant de propria mea viaţă şi străin de adevăr şi de lumină. Cum s-ar putea un om naşte din nou, mă întrebam pe mine? Cum s-ar putea regenera un om? Şi cum i s-ar putea schimba inima şi sufletul, fără schimbări fizice? Ar putea să fie posibilă o aşa convertire? Căci eu eram robit şi ţinut prizonier de nenumărate păcate, din trecutul vieţii mele. Devenisem sclavul viciilor mele." Dar după un timp viaţa lui a devenit schimbată. Atunci a spus: "O lumină de sus a pătruns în inima mea şi a curăţit-o de toate murdăriile ei. Duhul din cer m-a schimbat într-un om nou, prin a doua naştere. Aproape într-un fel minunat, îndoielile s-au spulberat şi siguranţa le-a luat locul; ceea ce înainte era închis, acum s-a deschis; lumina a strălucit în locul întunecos; ceea ce mai înainte mi se părea greu, acum a devenit uşor, ceea ce consideram imposibil, acum a devenit posibil".

Despre “corbul alb”, se vorbeşte cu referinţă la un om, care ieşind din mulţimea relelor, merge să-i scoată şi pe alţii. Sfântul Ciprian, despre care am vorbit mai sus, după ce a fost schimbat de harul lui Dumnezeu, a mers să schimbe şi să salveze şi pe alţii, prin acelaşi har. S-a făcut preot, apoi a devenit episcop, apoi martir al predicării evangheliei printre oamenii care aşteptau lumina lui Isus.

La 1 noiembrie 1912, doi elevi de şcoală, au găsit pe câmp o grnadă activă şi au început să se joace cu ea. La un moment dat, unul ţinând grenada în mână, i-a spus celuilalt: “Trage siguranţa să vedem ce se întâmplă”! S-a întâmplat că trupurile le-au fost umplute de schije. Unul a scăpat numai cu schije în trup; celălat, Fericitul Cezarino Pisano (1900-1957), a rămas orb de amândoi ochii. Părinţii săi, fiind necredincioşi, l-au abandonat pentru todeauna într-un centru pentru nevăzători. Dar, iată că într-o zi, în acel centru pentru nevăzători a apărut sfântul preot, Don Orione (1872-1940), care îi dăruişte lumina credinţei în Cristos şi-l face apostol al luminii pentru cei care au ochi, dar nu văd (cf. Mt 13,13). S-a făcut pustnic şi şi-a luat numele de: “Fratele Ave Maria”. Prin pierderea vederii trupeşti, el a dobândit lumina credinţei. Şi, prin el mulţi orbi cu ochi sănătoşi şi-au dobândit lumina credinţei şi a mântuirii veşnice.

„Cât de frumoase sunt picioarele celor ce vestesc pacea, ale celor ce vestesc Evanghelia”! (Is 52,7; Rom 10,15). În Sofia, dinainte de 1989, un creştin a fost pus într-o celulă care avea dimensiunile unui om. Pereţii erau plini de cuie care, la cea mai mică mişcare, se înfigeau în piele. După ce s-a încuiat uşa, primele sale cuvinte au fost: „Tată, iartă-i căci nu ştiu ce fac"! Gardianul l-a luat la întrebări; a avut ocazia să asculte evanghelia. Rezultatul: uşa a fost deschisă. Ofiţerul care a venit mai târziu i-a găsit, pe deţinut şi pe gardian, în genunchi, adorându-l pe Domnul Isus. Gardianul i-a spus: „Nu mai sunt sub ordinele dumneavoastră, eu îi aparţin lui acum lui Cristos." A fost aruncat şi el în temniţă. Dar, acum, era fericit.

La fericirea, prin Cristos, cu Cristos şi în Cristos, vrea Biserica să ne conducă în această duminică.

                                                                                                                  Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la Octava Mondială de Rugăciuni pentru Unitatea Creştinilor 2014.

Dacă păgânii n-au avut curajul să frângă hainele lui Isus, creştinii au avut îndrăzneala să-l frângă pe Isus însuşi, şi să-l împartă între ei.

În fiecare an, în perioada 18-25 ianuarie, Biserica, ne cheamă să ne rugăm toţi împreună, pentru unitatea tuturor creştinilor în Cristos. Şi creştinii romano-catolici şi greco-catolici, din Vatra Dornei, împreună cu păstorii lor, Pr. Lungu Ioan şi Pr. Veneciuc Ilie, s-au întâlnit în rugăciune pentru unitate, duminică 20.01.2014. Ne-am rugat mai întâi pentru unitate în comunităţile noastre, şi apoi pentru unitate cu toţi fraţii creştini despărţi.

Dacă păgânii şi-au împărţit între ei hainele lui Isus, trăgând la sorţi, de teamă să nu le frângă (cf. Mt 27,35), creştinii au au îndrăznit, în mod necuviincios, să frângă trupul lui Isus, Biserica, şi s-o împartă între ei, arătându-se mai cruzi decât păgânii. Creştinii au frânt trupul lui Isus, Biserica, în ciuda poruncii exprese a lui Dumnezeu de a nu face aşa ceva (cf. Ps 33,19; In 19,33); în ciuda poruncii testamentare a lui Isus de a nu face aşa ceva (cf. In 17,21); şi în ciuda poruncii Duhul Sfânt, de a nu face aşa; poruncă exprimată prin gura sfântului apostol Paul, care astăzi ne spune că, Trupul lui Isus nu poate şi nu trebuie să fie împărţit (cf. 1Cor 1,13).  

Tema de rugăciune şi de meditaţie, a Octavei Mondiale de Rugăciuni pentru Unitatea Creştinilor 2014, este: „Oare a fost Cristos împărţit?” (1Cor 1,13). Această temă este o chemare adresată tuturor creştinilor, de a reveni la unitatea Bisericii de la început.  

Munca pentru alegerea textului biblic, a rugăciunilor şi a meditaţiilor din Octava de Rugăciuni pentru Unitatea Creştinilor din acest an, 2014, a fost făcută de un grup de creştini din Canada, reunit la invitaţia Centrului Canadian pentru Ecumenism şi a Centrului pentru Ecumenism „La Prairie”.

De la bun început trebuie să spun că, de starea de despărţire a creştinilor, nu sunt vinovaţi creştinii de astăzi, oriărui cul ar aparţine ei. Ei s-au născut în această stare de despărţire, şi cu ajutorul lui Dumnezeu, caută soluţii de intrare în normalitate. Nici cei din trecut nu au fost cu toţii vinovaţi de ruperea Bisericii, ci numai unii dintre ei care nu au avut Duhul lui Dumnezeu şi al lui Cristos. Rândurile de mai jos, se vor un imbold pentru unitate şi nu o critică la adresa cuiva.

La Berlin, pe locul fostului lagăr de concentrare nazist, a fost ridicată o biserică modernă închinată  Mariei, Regina Martirilor. În această biserică se află un presepiu care atrage atenţia tuturor vizitatorilor. În locul celor trei magi se află trei personalităţi ale timpului respectiv: îngenuncheat în faţa lui Isus din iesle este Papa Paul al VI-lea; de o parte, în picioare, e patriarhul Atenagora, de cealaltă parte episcopul protestant Dibelius. E un presepiu ecumenic inspirat din documentul Conciliului Vatican II, pentru refacerea unităţii, în care găsim Biserica Catolică întinzând punţile de legătură celor două biserici surori separate – Biserica Ortodoxă în Orient, Biserica Protestantă în Occident.

Textul biblic, ales şi propus anul acesta, 2014, ca izvor de rugăciune şi de meditaţie (1Cor 1,1-17), ne arată că, încă de la naşterea Bisericii şi până în ziua de astăzi, duhul de grup, duhul de separare, duh indus de diavol, (diavol al cărui nume înseamnă „împrăştiere”), a sfâşiat trupul lui Isus, Biserica, făcându-l să sângereze continuu. Chiar de la început şi până astăzi, aşa cum am putut citi în textul ales şi propus, unii creştini au spus şi poate mai spun încă, fără să gândească: „Eu sunt al lui Paul!” – „Eu sunt al lui Apolo!” – „Eu sunt al lui Chefa!” – „Eu sunt al lui Cristos!”, deşi Cristos nu poate fi împărţit (cf. 1Cor 1,12-13), deşi, Isus a lăsat ca testament al inimii sale, porunca: „Ca toţi să fie una”! (cf. In 17,21).  

Ne va fi mai uşor să înţelegem textul propus spre meditaţie şi acţiune în anul acesta, 2014, dacă vom ţine cont de faptul că, întrucât corintenii sunt greci, ei au o mare predilecţie pentru filozofia şi înţelepciunea umană şi mai puţină înclinaţie pentru spiritualitate (cf. 1Cor 1,18-25). Pentru ei, filozofii erau eroi naţionali. Ei se mândreau cu: Thales, Socrate, Platon sau Aristotel. Ei aveau şcoli filozofice renumite: şcoala epicuriană, şcoala stoică, şcoala peripatetică. Convertindu-se numai parţial la Cristos, ei au mai păstrat multe din spiritul păgân, spirit care i-a împiedicat să trăiască total după spiritul lui Cristos. 

Mare pericol este pentru credinţa creştină, să nu te converteşti total de la aşa zis-ul spirit: latin, răsăritean, african, american, la spiritul lui Cristos şi al Bisericii sale. Mare pericol pentru mântuire este să te alipeşti de anumite persoane, chiar declarate sfinte, ca Paul, Petru, Andrei, Apolo, şi să uiţi de Cristos şi spusele lui. Mare pericol este pentru trăirea credinţei şi pentru mântuire este să te încrezi în anumite centre geografice şi comerciale, şi să nu te încrezi în marele centre de mântuire, Cristos şi Biserica sa. Nu neagă nimeni valorile zonelor, ţărilor, oraşelor, sau a anumitor personaje. Dar când acestea sunt puse înaintea lui Cristos, ele devin idoli otrăvitori pentru credinţă şi mântuire.  „Oare a fost Cristos împărţit?”! „Oare Paul a fost răstignit pentru voi, sau în numele lui Paul aţi fost botezaţi”? De aceea, să avem acelaşi fel de vorbire, de trăire şi de simţire (cf. 1Cor 1,10.13).

Mulţi creştini din trecut s-au crezut stăpâni pe grădina Bisericii, aşa cum stăpâni s-au crezut şi vierii din evanghelie pe via Stăpânului lor, şi au ucis pe mulţi dintre slujitorii marelui Rege şi chiar pe Fiul moştenitor al acestuia; dar această îndrăzneală i-a costat viaţa (cf. Mt 21,33-45). Serge-Thomas Bonino Domenicano, secretar general al Comisiei Teologice Internaţionale, spune că: „Violenţa în numele lui Dumnezeu, este o adevărată erezie”. Iată cu ce păcat s-au încărcat, şi se încarcă poate, cei care, într-un fel sau altul, îşi apără partida religioasă, clevetind şi ridicând la luptă creştini unii împotriva altora.

Faptul că, unii sau alţii au fost primiţi în rândul clerului sau al monahismului, sau în rândurile ierarhiei Bisericii, asta nu înseamnă că ei pot da legi peste legile lui Cristos; faptul că unii sau alţii au primit diferite daruri: al profeţiei sau al ştiinţei; al vorbirii sau al sărăciei; al jertfei sau al martiriului; nici asta nu înseamnă şi nu valorează nimic, dacă nu se trăieşte în unitatea şi dragostea lui Cristos. Căci dragostea lui Cristos: este îndelung răbdătoare; este plină de bunătate; dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă; nu se umflă de mândrie; nu se poartă necuviincios; nu caută folosul său; nu se mânie; nu se gândeşte la rău; nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr; acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul (cf. 1Cor 13,1-7).

Toţi aceşti „oameni înţelepţi”, în sensul păgân al cuvântului, care şi-au făurit „biserici” şi “grupuri”, în afara Bisericii lui Cristos, care au căutat să-i impună lui Dumnezeu legile şi poruncile lor, care au predicat dezbinarea şi ura, trecând sub tăcere unitatea şi iubirea, care le cere Isus (cf. In 13,35); zic, toţi aceştia s-au predicat pe ei înşişi, şi nu pe Cristos; au risipit şi nu au adunat; au osândit şi nu au mântuit (cf. Mt 12,30), căci mântuirea este numai prin Cristos şi Biserica sa (cf. Fap 4,12).

Nici un păcat din câte a putut să născocească satana, n-a făcut atâta pagubă Bisericii lui Cristos, ca păcatul partidelor religioase, şi ca cearta dintre aceste partide, care au dus în final la sfâşierea Bisericii, Trupul său mistic. Acoperit, ca şi diavolul, de mantia luminii (cf. 1Cor 11,14), fiecare impostor susţine că apără adevărul. Dar, care şi al cui adevăr? Al lui personal, al partidei lui, al interesului său, al duhului luciferic care îşi face lucrarea de împrăştiere prin el, dărâmând tot ce-i dumnezeiesc şi sfânt.

Scriptura spune foarte clar: „Oala nu este înaintea Olarului (cf. Is 29,16). „Ucenicul nu este înaintea Maestrului” (cf. Mt 10,24-25). Instrumentul, nu este înaintea artistului. Unealta nu este înaintea lucrătorului. Am auzit vorbindu-se de sabia lui David, de steaua lui Iacob, de grota lui Isus, de ucenicii Domnului. David este important, nu sabia lui. Iacob este important, nu steaua lui. Isus este important, nu grota lui. Isus este important, nu ucenicii lui. Isus s-a întristat când ucenicii îşi disputau întâietatea, şi nu-l puneau pe el pe primul loc (cf. Lc 22,24). Paul s-a mâhnit când creştinii timpului său vorbeau mai mult de el, de Apolo, sau de Chefa, şi nu-l puneau pe Cristos pe primul loc în viaţa lor (cf. 1Cor 1,12-13).

Deşi Cristos i-a spus clar şi răspicat lui Petru, în faţa tuturor apostolilor: „Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea”! (cf. Mt 16,18-19); Cu toate acestea, satana, i-a făcut pe mulţi creştini din vechime, să afirme fără jenă, că ei sunt: ai lui Paul, Apolo sau Chefa, pentru că aceştia au dovedit o oarecare înţelepciune; tot lucrare a celui rău este să te numeşti creştin al lui Toma, chiar dacă trăieşti în India; sau al lui Matei, chiar dacă trăieşti în Etiopia; sau a lui Andrei, chiar dacă a fost printre primii apostoli care l-a întâlnit Isus, şi chiar dacă trăieşti în Grecia, sau în alte părţi unde a predicat el; sau a lui Iacob, chiar dacă trăieşti în Spania. Este o mare greşeală să spui că aparţii lor şi să-l aşezi pe Cristos şi învăţătura lui pe locul doi, sau sub tăcere. Fără Cristos, şi fără ascultare totală de el, nici Chefa, nici Paul, nici Andrei, nici Apolo, nici Matei, nici Iacob, şi nici nimeni, nu sunt nimic. Căci nu ei au murit pentru noi şi nu în numele lor am fost mântuiţi (cf. 1Cor 1,13). Totul este prin Cristos, şi de el nu trebuie să ne despartă nimic, nici viaţa nici moartea, nici oamenii nici îngerii, nici pământul şi nici cerul (cf. Rom 8,35-39).

Iar, dacă Isus, a voit un responsabil peste toţi apostolii şi ucenicii săi, l-a numit el însuşi, şi nu a lăsat să-l numească tovarăşii săi de apostolat (cf. Mt 16,18-19); apoi, Isus, nu l-a demis pe Petru din funcţie, nici după greşelile făcute (cf. Mt 16,22-23; In 21,15-17); şi nici nimeni dintre apostolii şi ucenicii lui Isus, nu a comentat numirea lui Petru şi nici nu i-au refuzat întâietatea şi respectul (cf. Fap 2,14.38).

Să nu ne înşelăm, Cristos i-a spus numai lui Petru, şi nu la toţi: „Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea”! Cristos a spus că va întemeia „Biserica sa”, şi nu bisericile sale. Isus vorbeşte despre „o singură turmă şi un singur păstor” (In 10,16). Chiar dacă mai există şi alte oi, acestea trebuie să fie aduse tot în unica sa turmă (cf. In 10,16). Scriptura mai spune că este: „numai un singur Duh, un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez, şi un singur Dumnezeu, Tată al tuturor (cf. Ef 4,4-6). 

Ioan Paul al II-lea (1920-2005), a scris în cartea sa, Să trecem pragul speranţei , că „Slujirea lui Petru este o slujire spre unitate şi are un sens profund ecumenic”. Şi aşa este, toţii papii după Conciliul al II-lea din Vatican, de la Paul al VI-lea la Francisc I, sunt papi ecumenici care vor unitatea; şi în acest sens primatul lor nu numai că nu este un obstacol, ci este şi o mare punte pentru ecumenism.

Nicolae Geantă (n. 1969), un teolog protestant român, spune: “Biserica primară a reuşit să câştige lupta credinţei cu păgânii, deşi încolţită din toate părţile. În răcoarea catacombelor, unitatea le-a ţinut loc de agent termic. În dărnicie, sărăcia le-a devenit belşug. Toţi, o inimă şi-un suflet, au schimbat lumea (cf. Fap 4,32). Astăzi, lumea a reuşit să schimbe Biserica, făcând creştini lumeşti, “creştini” care au scurtcircuitat energia Duhului Sfânt. Avem eşecuri pentru că nu suntem toţi laolaltă într-un cuget. Am ridicat garduri între noi: evangheliştii, baptiştii, penticostalii, tudoriştii, ortodocşii, catolicii, ostaşii. Nici în biserici nu suntem 100% unul pentru altul. Ne-am divizat, în caste, în simpatizanţi, în tabere”. Iar diavolul ne râde în faţă, pentru că şi astăzi sunt mulţi creştini ca: Iuda (cf. In 17,12), Alexandru (cf. 2Tim 4,14), Dima (cf. 2Tim 4,10), Diotref (cf. 3In 1,9-10), Figel şi Ermogen (cf. 2Tim 1,15).

În anul 1620, când din pricina unei prigoane, mulţi credincioşi au părăsit Olanda plecând în America, pastorul unei biserici, înainte de plecarea credincioşilor, le-a spus: „Luther şi Calvin, deşi au fost oameni luminaţi, nu au cunoscut totuşi întreg sfatul lui Dumnezeu”. Acelaşi lucru se poate spune despre orice „reformator religios”: „A fost luminat, dar nu a cunoscut întreg sfatul lui Dumnezeu”. De aceea, să fim atenţi numai la adevărul cunoscut din Cuvântul lui Dumnezeu, căci numai el ne poate păzi de cădere, atunci când aşa zişii, „reformatorii”, ne cheamă, cu amăgitoarele lor glasuri de “sirene pierzătoare”.

Sfântul Augustin (354-430), vorbind despre fraţii creştini despărţiţi ai timpului său, spunea: „Fie că vor, fie că nu vor, sunt fraţii noştri. Atunci vor înceta să mai fie fraţii noştri, când vor înceta să mai spună Tatăl nostru” (Mt 6,9). Ei pot să spună: „De ce ne căutaţi? De ce ne vreţi?” Noi le vom răspunde: „Sunteţi fraţii noştri” (Is 66,5 LXX). De aceea, când aceştia ne spun: „Nu sunteţi fraţii noştri”, sau ne numesc păgâni, noi să le răspundem: Sunteţi fraţii noştri! Pot să ne spună: „Plecaţi de la noi, nu avem nimic de-a face cu voi!” Atunci, să le răspundem: „Noi avem de-a face cu voi, pentru că mărturisind un singur Cristos, trebuie să fim într-un singur trup, sub un singur cap”. (cf. Comentariu asupra Psalmilor, Ps 32, 29).

Patriarhul ortodox de Constantinopol, Atenagora Spirou (1948-1972), la întâlnirea cu Papa Paul VI (1897-1978), din 1964, de la Ierusalim, spunea: „A venit ceasul să ne întâlnim şi la acelaşi altar. A venit ceasul să nu mai trăim străini şi rivali unii faţă de alţii”.

Cancelarul german, Angela Merkel (n. 1954), a spus într-o conferinţă de presă, cu ocazia aniversării a 500 de ani de la reforma lui Martin Luther, că,” a sosit timpul ca, protestanţii şi catolicii, să pună accentul pe asemănările dintre cele două biserici şi nu pe ceea ce le separă”.   

la 5 iulie 2011, o biserică episcopaliană (aripa americană a anglicanismului) a decis împreună cu pastorul ei, să se întoarcă la comuniunea cu Petru.  

Patriarhul latin al Ierusalimului, Fouad Twal (n.1940), spunea de curând: "Creştinii din Ţara Sfântă nu-şi pot permite luxul de a trăi despărţiţi". Iar, dacă este să comentăm aceste cuvinte, trebuie să spunem că, nicăieri creştinii nu ar mai trebui să-şi permită luxul de a trăi despărţiţi.

În această Octavă mondială pentru unitatea creştinilor, nu trebuie să uităm că avem eroi ai unităţii: Robert Peckam, un cavaler englez de pe timpul regelui Henric al VIII-lea (1491-1547), a suferit exilul pentru unitate. Sfinţii Ciril (827-869) şi Metodiu (815-885) au călătorit şi predicat mult pentru unitate; Sfântul Iosafat (1580-1623), a suferit martiriul pentru unitate. Noi, ce-a făcut şi ce facem pentru unitatea?

Barbu Ştefănescu Delavrancea (1858-1918), în opera sa „Apus de soare”, a pus în gura sfântului Ştefan cel Mare (1447-1504), următoarele cuvinte: „Moldova, n-a fost a strămoşilor mei, n-a fost a mea şi nu este nici a voastră, ci a urmaşilor voştri şi a urmaşilor, urmaşilor voştri, în veacul vecilor"!

Închei, parafrazându-l pe Ştefan, aplicând la Biserica cuvintele lui: „Biserica, nu a fost a strămoşilor noştri, nu este a noastră celor de astăzi, nu va fi nici măcar a celor care vor urma; ci, Biserica a fost, este şi va fi numai a lui Isus Cristos, în vecii vecilor. Amin”. Ca atare, nimeni, nu poate să o mutileze, să o sfâşie, să o folosească după propriile interese, să o ponegrească şi să o prigonească, fără a răspunde la Judecată.

Sfântă Fecioară Marie, care i-ai adunat pe ucenici risipiţi ai Fiului tău, în Cenacol (cf. Fap 1,14), adună-i şi pe ucenicii divizaţi de astăzi, în aceeaşi unitate a Bisericii Fiului tău! Amin!

                                                                                                                        Pr. Ioan Lungu 

Reflecţie la duminica II de peste an  „A”

“Migranţi şi refugiaţi spre o lume mai bună”.

Astăzi, când se celebrează Ziua Mondială a Migrantului şi a Refugiatului, pe lângă grija şi atenţia pe care trebuie să o dăm acestor categorii de oameni aflaţi în suferinţă, Biserica, îşi chemă fiii, să se gândească şi la faptul că, toţi sunt „migranţi şi refugiaţi” spre o patrie mai bună şi fericită, paradisul” (cf. Evr 13,16).

Dacă duminica trecută am văzut că Isus a fost numit de Tatăl ceresc: „Fiul meu preaiubit în care îmi găsesc toată bucuria” (Mt 3,17); duminica aceasta vedem că, acelaşi Tată ceresc, prin gura lui Ioan Botezătorul, în numeşte pe Isus: „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii” (In 1,29). Dacă, Dumnezeu, l-a făcut pe Fiul său preaiubit, şi „Miel care ridică păcatele lumii”, a făcut acest lucru numai pentru noi, pentru ca prin jertfa lui Isus de la cruce, să ne facă şi pe unul fiecare dintre noi „fii săi preaiubiţi în care să-şi găsească toată bucuria”, pentru a face şi din unul fiecare dintre noi, locuitori ai paradisului.

De aceea, sfântul apostol Paul, în lectura a doua de astăzi, numeşte pe toţi cei botezaţi, pe toţi cei care sunt în Cristos: „popor sfânt”, şi „biserică sfinţită” (cf. 1Cor 1,2).

Când o regină păgână şi bolnavă, a auzit vorbindu-se despre Isus, care din dragoste pentru omenirea căzută în păcat, s-a coborât din cer pentru a se face Mielul lui Dumnezeu care ia asupra sa păcatele lumii întregi, deci şi pentru ale ei, de bucurie s-a creştinat şi s-a vindecat.

Astăzi, Biserica, doreşte ca toţi oamenii, mai întâi creştinii şi apoi necreştinii, să ajungă la logica acestei regine din povestirea de mai sus, şi să vină cu păcatele şi bolile sale la Isus, care singurul are puterea de a ne ierta, vindeca şi mântui.  

Izvoarele iudaice, vorbesc despre „Miel”, cu referinţă la curăţirea de păcate: la fiecare Paşte, fiecare familie, îşi făcea curăţirea printr-un miel (cf. Ex 12,4-14); zilnic la templu, preoţii făceau curăţirea de păcate, pentru întreg poporul, tot printr-un miel (Ex 29,38-46); apoi, anual, preoţii făceau curăţirea de păcate a poporului, printr-un ţap ispăşitor, asupra căruia fiecare îşi rostea păcatele (cf. Lev 16,21-22); mai târziu, Dumnezeu i-a luminat pe profeţi şi pe oameni ca să înţeleagă, că acest „Miel ispăşitor”, care va face o curăţire reală de păcate, va fi un Slujitor al Domnului (cf. Is 53,7.11-12); Ioan Botezătorul, ne-a spus în evanghelia de astăzi că, acest „Miel” şi că, acest „Slujitor al Domnului”, care va face curăţirea şi ispăşirea totală şi reală de păcate, este Isus (cf. In 1,29); iar, sfântul Ioan apostolul, confirmă în Cartea Apocalipsului, că într-adevăr, Isus Cristos, a realizat ispăşirea reală şi totală de păcate, pentru întreaga lume, la cruce (cf. Ap 14,1). Deci, toate jertfele Vechiului Testament, au fost profeţii şi prefigurări ale lui Isus, adevăratul Miel al lui Dumnezeu, care va ridica, va curăţi şi va ispăşi păcatele lumii (cf. In 1,29).

Un om, povestea într-un grup de prieteni că, într-o zi, pe când urca un deal, a auzit deodată paşi în urma lui. Întorcându-se, văzu pe un bărbat care urca cu greu, purtând o foarte grea povară în spate. Uitându-se mai bine la el, observă că avea mâinile străpunse. A înţeles imediat că era Isus. „Doamne, a strigat el, povara pe care o porţi este povara păcatului lumii?" „Nu, răspunse Isus, nu este povoara păcatului lumii, ci este povoara păcatului tău"! Această idee, am auzit-o redată, şi într-un cântec „Mielul lui Dumnezeu” de la sfânta Liturghie, unde alături de „păcatele lumii”, erau accentuate şi „păcatele noastre”.

Cuvintele lui Isus, au pus stăpânire pe mintea şi pe inima celor care au ascultat povestirea. Când au ajuns acasă, fiecare dintre ei, a îngenuncheat în faţa Răstignitului, şi i-a cerut Mielului lui Dumnezeu, ca să-l cureţe de păcatele lui. Apropo, noi, când am îngenunchiat ultima dată în faţa Răstignitului, şi am recunoscut că moartea lui Isus pe cruce, a fost din cauza păcatelor noastre.

Astăzi, suntem chemaţi să înţelegem un lucru foarte importante pentru mântuirea noastră, şi anume că nimeni nu se poate mântui singur. Aşa cum evreii nu s-au putut scăpa singuri din sclavia Egiptului, ci au avut nevoie de un Dumnezeu şi de un „Miel salvator” (cf. Ex 12,1-14); tot astfel nici oamenii din toate timpurile, nu se pot salva singuri din sclavia diavolului în care au căzut, ci au avut nevoie de un salvator, de „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii” (cf. In 1,29). Aşa cum cei trei tineri din cuptorul cu foc nu s-au putut salva singuri din mijlocul flăcărilor, ci au avut nevoie de un salvator (cf. Dan 3,24-25); tot astfel, omenirea pentru a scăpa din cuptorul cu foc în care a împins-o diavolul, a avut nevoie de salvatorul Isus (cf. Mt 17,15). Aşa cum grâul nu-şi poate curăţi singur neghina; aşa cum pomii nu-şi pot curăţi singuri omizile; aşa cum omul căzut într-o prăpastie adâncă nu se poate salva singur. Tot astfel omul nu se poate scăpa singur de sub sclavia diavolului şi de sub povoara păcatului.

Dacă, la templu, dimineaţa şi seara se sacrificau miei în credinţa şi speranţa că Dumnezeu va spăla păcatele oamenilor (cf. Ex 29,38-42); tot astfel, în bisericile creştine, în fiecare dimineaţă şi seară, ba chiar, la toate orele din zi şi din noapte, se oferă jertfa sfintei Liturghii, care continuă în chip nesângeros jertfa de pe Calvar, jertfă care cu adevărat spală păcatele oamenilor care o primesc. Michelangelo Buonarroti (1475-1564), un celebru pictor italian, printr-un tablou al său, ne spune că, atunci când se va celebra ultima sfântă Liturghie, va fi şi ziua venirii de-a doua a lui Isus Cristos.

Într-un sat, o echipă de muncitori lucrau la reconstrucţia unei biserici. Ridicaseră schele înalte pentru a putea reface întreg peretele. Întrucât în curtea bisericii era iarbă multă, un păstor adusese oile să pască. Ele păşteau libere si nu păreau deranjate de muncitorii care lucrau pe schele. La un moment dat, din neatenţie, un muncitor s-a dezechilibrat şi s-a prăbuşit în gol de la mai mulţi metri. Căzătura fu rapidă iar impactul cu solul foarte puternic. Din fericire pentru el, a căzut pe unul din mieii care păşteau sub schelă. Mielul fu zdrobit sub lovitură dar omul scăpă nevătămat.

Exact aşa s-a întâmplat şi se întâmplă cu omenirea de mântuit. De mii de ani era în cădere liberă spre osândă, însă din fericire pentru ea, şi încheiat căderea, pe Mielul lui Dumnezeu, care a fost zdrobit de fărădelegile noastre (cf. Is 53,4-9; Ap 5,6). Iar, Slujitorul Domnului (cf. Is 49-53), Mielul lui Dumnezeu (cf. In 1,29), pentru ca şi-a dat viaţa ca jertfă pentru păcat, şi-a dobândit o sămânţă de urmaşi (cf. Is 53,10).

Undeva, într-o ţară, la un loc bine văzut, s-a aşezat odată un domn bine îmbrăcat, care avea în mâna un coşuleţ plin cu monezi mari de aur, şi care strigă tare: dau un galben mare, un Napoleon, pentru un cent! Omul acesta făcuse prinsoare cu cineva, că timp de patru ore, mai nimeni nu va veni că să schimbe un cent cu un Napoleon. Şi aşa a fost. Omul striga mereu schimbul, dar oamenii treceau zâmbind, convinşi fiind că este o glumă. Cele patru ore se scurseră, di nimeni nu venise. Un copilaş, ce se ţinea de mâna tatălui, auzind anunţul, l-a bătut la cap pe tatăl său ca să facă schimbul. Tatăl a făcut schimbul, un cent pentru un Napoleon şi a intrat repede într-un magazin că să probeze. Banul era veritabil. A ieşit repede ca să mai schimbe şi alţi cenţi, dar timpul expirase şi omul plecase. Ce regret pe el!

Domnul nostru Isus Cristos, stă în fiecare zi şi strigă: ”Cine vrea să-şi lase viaţă lui rea şi păcătoasă şi să primească în loc o viaţă nouă, veşnică şi fericită! Creştinule, omule, vino repede, vino chiar azi şi acum (cf. 2Cor 6,2) şi fă acest schimb, căci timpul e aproape de expirare”! Cei mai mulţi oameni îşi văd liniştiţi de drumul lor păcătos, că şi cum această veste bună ar fi o păcăleală. Diavolul îi păcăleşte să nu facă acest schimb. Autorul Scrisorii către evrei, ne spune: ”Oare cum vom scapă noi care stăm nepăsători faţă de o mântuire aşa de mare?” (Evr 2,3).

Pentru a ajunge fii preaiubiţi a lui Dumnezeu, fii care să domnească împreună cu Isus în cer, fiecare om, trebuie, ca aici pe pământ, să-l primească pe Isus ca mântuitor al său. Iar, primul semn că, un om l-a primit pe Isus ca mântuitor al său, este că trăieşte în această lume, aşa cum a trăit Isus (cf. 1In 2,6).

Isaia, ne întreabă pe unul fiecare dintre noi cei chemaţi de Dumnezeu să trăim cum a trăit Isus: "E mic lucru să fii servitorul meu, ca să ridici seminţiile lui Iacob şi să-i întorci pe cei care au mai rămas dintre fiii lui Israel? Voi face din tine lumina popoarelor, ca să duci mântuirea mea până la marginile pământului" (Is 49,6). Viaţa de apostolat, viaţa care vorbeşte lumii despre răutatea păcatului pentru mântuire, dar şi viaţa care vorbeşte lumii despre mântuirea adusă nouă de Isus, Mielul lui Dumnezeu, este primul semn al omului devenit ucenic al lui Isus.

În timpul celui de-al doilea război mondial, oraşul Palermo din Sicilia, obiectiv militar pentru aliaţi, urma să fie bombardat de forţele aeriene americane. Mii de fluturaşi au fost împrăştiaţi în oraş în prealabil, avertizând locuitorii de atacul iminent, însă oamenii pur şi simplu nu au putut crede cele scrise acolo. Au auzit, dar nu au ascultat. Când avioanele americane s-au arătat şi au început bombardamentul, sute de sicilieni au fost ucişi, ba în mâinile unor cadavre s-au găsit chiar fluturaşii prin care li se spunea să părăsească oraşul. Trebuie să împărţim lumii atenţionările în ceea ce priveşte pericolul păcatului, dar şi locul de adăpost, oferit nouă de Dumnezeu, în Cristos.

Episcopul maghiar, Ottokar Prohászka (1858-1927), spune: “Orice suflet care trăieşte curat, asemenea lui Cristos, este o binecuvântare pentru toţi: este ca un izvor în pustiu, este ca o vatră caldă pe vreme geroasă, este ca o lumină în miez de noapte, este ca un sprijin pentru cei slabi. Ce vocaţie sublimă este să fii ucenic apostol, adică să fii izvor, căldură, lumină şi sprijin multora!”

A trăi aşa cum a trăit Isus, mai înseamnă şi să avem şi capacitatea de jertfă a lui Isus, devenind oiţe blânde într-o lume de păcat şi de lupi răpitori. Tu nu doreşti nici jertfă, nici ofrande; tu mi-ai deschis urechile; nu ceri nici ardere de tot, nici jertfă de ispăşire. Atunci am zis: "Iată, vin!" (Ps 40,7-8).

Profesoara de limba română, Ileana Vasilescu (n. 18 aprilie 1955), din Bucureşti, are o istorioară frumoasă, unde ne vorbeşte despre o blândă oiţă, prigonită şi năpăstuită de toţi cei care întâlneau. Astfel: vitele o loveau cu coarnele şi o alungau, câinii o muşcau, lupii îi furau mieii şi-o sfâşiau în iernile  geroase, iar ciobanii o loveau şi ei cu nuieluşele. Dumnezeu, văzând aceasta, o chemă la dânsul şi-i vorbi cu blândeţe şi bunătate, dorind să o ajute şi să facă dreptate. Dumnezeu îi zise: Văd, buna mea oiţă, cât eşti tare năpăstuită de celelalte animale, şi că nu te aperi, pentru că nu ai cu ce. Am să-ţi dau gheare şi am să-ţi pun în gură colţi puternici ca să sfâşii şi să te poţi apăra. Doamne, nu vreau să semăn cu leul, lupul, ursul sau altă fiară, şi să fugă toţi îngroziţi când mă văd! Am să pun otravă în gura ta. Doamne, nu vreau să fiu ca şerpii cei vicleni şi lipsiţi de inimă şi să fugă din calea mea!  Atunci am să-ţi pun coarne puternice pe frunte, am să-ţi întăresc spinarea pentru a trânti pe oricine! Nu vreau nici coarne, căci nu vreau să fiu asemenea ţapilor care căuta mereu prilej de sfadă pentru a se făli! Domnul o privi cu mirare stătu puţin pe gânduri şi o întrebă: Vrei, tu ceva anume, ca să te poţi apăra? Nu, Doamne, nu vreau nici să muşc, nici să sfâşii, nici să îndurerez, nici să fac vreun alt rău cuiva. Lasă-mă, Doamne aşa cum sunt. Domnul o privi cu bucurie şi mulţumire, apoi o binecuvântă. De aceea, oaia, îndură în tăcere toate nedreptăţile, fiind imagine a lui Isus şi a bunilor creştini, care iubesc, se jertfesc şi iertă totul, chiar şi celor care le fac răul (cf. Povestiri pentru copii).

Isus, Fiul şi Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii, este chipul după care fiecare om trebuie să se modeleze, „pentru a se refugia şi a migra spre o patrie mai bună”, pentru a intra în împărăţia cerurilor, ca toţi înaintaşii noştri în credinţă (cf. Evr 11,16). Doamne, ajută-ne, să ne modelăm după chipul lui Isus, Fiul şi Mielul tău blând, pentru ca după pelerinajul nostru prin această lume ostilă, să ajungem în cer la tine; ba mai mult, dorim ca, în drumul nostru spre cer, să atragem şi pe cât mai mulţi oameni la tine. Amin.

                                                                                                                          Pr. Ioan Lungu.