Reflecţie la duminica IV de peste an „A”

Dumnezeu este fericirea celor nefericiţi

După ce duminica trecută l-am văzut pe Isus umblând şi căutând ucenici pentru împărăţia cerurilor, duminica aceasta îl vedem pe Isus, rostind pentru ucenicii de atunci, dar şi pentru toţi cei care în decursul veacurilor vor răspunde chemării lui de a intra în împărăţia cerurilor, “o constituţie regală”, o constituţie diferită de constituţiile omeneşti, o constituţie după ale cărei legi “de fericire”, va trăi şi el însuşi.

Evanghelia de astăzi ne prezintă această nouă “constituţie regală”, care e formată din 8 fericiri, 8 cărări sigure, care ne conduc în drumul deschis de Dumnezeu spre împărăţia sa veşnic fericită.

Şi dacă am fost atenţi la citirea la citirea “constituţiei lui Isus”, am putut vedea că accentul este pus pe “împărăţia cerurilor”, unde trebuie să ajungă fiecare chemat care răspunde cu “da” la chemarea lui. Când ai răspuns cu “da” lui Isus şi împărăţiei sale, mergi după el înfruntând orice obstacole: sărăcie, răutăţi, violenţe, lipsuri, respingere, pericole, duşmănii, prigoane şi chiar moarte. Dar, toate aceste obstacole, pentru ucenicul lui Isus, devin căi care conduc la fericirea cerului. Căci, ce contează toate aceste obstacole în faţa unei veşnicii fericite? Sfântul Paul, spunea: “Suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături de slava viitoare, care ne va fi descoperită” (Rom 8,18).

Profetul Sofonia, cu mulţi ani înainte, a anticipat constituţia regală a lui Isus, atunci când a rostit din partea lui Dumnezeu: „Căutaţi pe Domnul, căutaţi dreptatea, căutaţi umilinţa, căutaţi refugiul în numele Domnului” (Sof 2,3).  

Psalmul responzorial 145 de astăzi, ne spune că, “fericirile divine”, sunt pentru cei „săraci în spirit”; adică sunt pentru cei care din drag pentru împărăţia cerurilor, acceptă să fie: flămânzi, însetaţi, prizonieri, persecutaţi, condamnaţi pe nedrept, străini; exact cum sunt şi cei mai mulţi dintre oamenii credincioşi.   

De aceea, sfântul Paul, în cea de-a doua lectură de astăzi, cheamă pe toţi care cred în Isus, să privească la ei înşişi, şi să vadă că “între ei nu sunt mulţi înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam mare. Căci, Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să le facă de ruşine pe cele tari”  (1Cor 1,26-27). 

Sfântul Ambroziu (337-397) descrie în cuvinte admirabile fericirea celor săraci, dar care îl au pe Dumnezeu:  Ah, cât de bogat este cel care îl cunoaşte pe Dumnezeu, care e preocupat de veşnicie, care adună comori, dar nu de aur, nu de argint şi nu lucruri preţioase, ci de virtuţi! Nu vi se pare bogat cel care are pacea sufletească, liniştea, şi odihna? Cel care nu doreşte nimic, cel care nu se tulbură de nimic, cel care nu se plictiseşte de ceea ce are? Dacă împărăţia lui Dumnezeu aparţine săracilor, cine este mai bogat decât ei? (cf. Sermo 10).

Iată câteva cazuri de oameni care au iubit mult pe Isus şi “împărăţia cerurilor”, şi de aceea, suferinţă şi nefericirea trupească, nu le-au tăiat aripile bucuriei spirituale: Ludwig van Beethoven (1770-1827), ajuns surd, bolnav, complet izolat şi abandonat din cauza surzeniei sale, a compus sublimul imn închinat bucuriei, “Simfonia a noua”. Dostoievski (1821-1881), şi-a scris romanele sale între două crize de epilepsie. John Milton (1608-1674) a scris “Paradisul pierdut şi Paradisul regăsit”, când era bolnav şi complet orb. Christian Johann Heinrich Heine (1797-1856) a semnat cele mai frumoase poezii cu mâna tremurândă într-un azil, şi pe jumătate paralizat. Oscar Wilde (1854-1900), a scris cele mai frumoase poezii, ca “De profundis”, într-o închisoare nedreaptă. Sfântul Francisc de Assisi (1181-1226), a compus cel mai frumos imn închinat bucuriei din câte se cunosc, “Cântarea creaturilor”, cu puţin timp înainte de a muri, pe când zăcea bolnav, aproape complet orb, mâncat de viu de şobolani, în coliba sa de la Porţiuncula. Şi exemplele ar putea continua.

Deşi, Isus, profeţii, apostolii şi sfinţii Bisericii, ne chemă la fericirile lui Dumnezeu; totuşi, oamenii le caută şi le urmează pe cele ale diavolului.

Sunt creştini şi din aceea, care deşi ştiu că îi aşteaptă osânda, slujesc diavolului, în opera sa de pierdere a lumii. Unui bătrân paroh din Italia, i-a fost dat să observe, într-o viziune, cum diavolii îi ispiteau pe copiii care se jucau pe stradă. Erau de toate felurile. Toţi lucrau fără tihnă pentru a-i împinge pe copii la rău, până când a apărut un alt copil. Atunci, toţi diavolii au şters-o veseli. Bunul paroh, s-a gândit că este vorba despre un mare sfânt şi a întrebat cine este noul venit. Diavolii i-au răspuns: „Acum, putem merge să ne odihnim liniştiţi. El face mai mult decât noi toţi la un loc!” (cf. Rivista del clero, nov. 1953).

Am găsit pe un site, fericirile diavolului pentru amăgiţii săi. Iată-le: 1. Ferice de creştinii care sunt prea obosiţi şi prea ocupaţi pentru a petrece timp cu cei aflaţi în dificultate; ei sunt cei mai potriviţi candidaţi la alunecare spirituală. 2. Ferice de creştinii care aşteaptă să fie rugaţi mult pentru a face puţin bine; ei vor încetini mult înaintarea altora. 3. Ferice de creştinii care se supără şi se lasă repede de sfânta Liturghie duminicală ; ei sunt misionarii mei şi-i vor determina şi pe alţii să se lase. 4. Ferice de creştinii care se cred religioşi, fără să facă nimic, dar care calcă pe nervii celorlalţi; ei sunt cele mai bune pietre de poticnire pe care le am la dispoziţie. 5. Ferice de creştinii care aduc tulburare; ei sunt echipa mea de produs stricăciune. 6. Ferice de creştinii care nu se roagă; ei sunt o pradă uşoară pentru atacurile mele. 7. Ferice de creştinii care se plâng tot timpul de una şi de alta; ei sunt descurajatorii mei preferaţi. 8. Ferice de tine care citeşti aceste rânduri, şi crezi că mă refer la alţii, nu şi la tine; te-am prins!

Sfântul Augustin (354-430), în celebra sa lucrare: “De civitate Dei”, vorbeşte despre două împărăţii, despre două cetăţi: cetatea lui Dumnezeu şi cetatea oamenilor nesupuşi lui Dumnezeu. A doua cetate s-a născut din amorul propriu, şi din invidie: Două iubiri au zidit două cetăţi. Iubirea de sine împinsă până la dispreţul faţă de Dumnezeu a zidit cetatea oamenilor; iubirea faţă de Dumnezeu împinsă până la dispreţul de sine a zidit cetatea lui Dumnezeu. Una se laudă în ea însăşi, cealaltă în Domnul; una cerşeşte mărire de la oameni, cealaltă îşi găseşte mărirea în Dumnezeu. Primul cetăţean, pe care sfântul Augustin îl plasează în cetatea potrivnică lui Dumnezeu, este Cain, primul criminal din istoria omenirii, cel care, cuprins de mânie, l-a prigonit şi l-a ucis pe fratele său Abel; iar mânia sa s-a născut din orgoliu, şi din invidie; i s-a părut că Dumnezeu priveşte cu mai multă plăcere la jertfa fratelui său Abel decât la a sa. Iar invidia ce altceva este decât o formă de mândrie?

Ce trist! Să doreşti să fii fericit, să ştii şi calea, dar să mergi pe o cale străină fericirii! Poate acesta e motivul pentru care oamenii nu ajung niciodată la fericire.  

Cei “săraci în duh”, sunt toţi acei care s-au întors la Isus, ca  fiul risipitor la tatăl său; care nu mai au nimic, ci doar încredere în iubirea lui Dumnezeu.

În autobiografia sa, “Istoria primăverii unei mici flori albe”, sfânta Tereza a Pruncului Isus (1873-1897), scrie: „Chiar dacă aş avea pe conştiinţă toate păcatele ce se pot săvârşi, aş merge cu inima zdrobită să mă arunc în braţele lui Isus, deoarece ştiu cât de drag îi este lui Isus fiul risipitor care se întoarce la el”.

Agostino Gemelli (1878-1959 ), a fost întemeietorul celebrei Universităţi Sacro Cuore din Milano. Fiind medic, în timpul primului război mondial a fost repartizat să-şi facă serviciul militar într-un spital, la o secţie de boli contagioase. Deşi, era ateu, conducea cu dăruire acea secţie de care toţi fugeau, îngrijea cu devotament de bolnavi şi făcea munci pe care uneori chiar infirmierii refuzau să le facă. Într-o zi i-au adus în secţie un soldat complet distrus de tuberculoză. Soldatul şi-a dat seama că salonul în care a fost internat este anticamera morţii. Într-o seară, la vizita medicală, bolnavul îi zise: "Ascultă, doctore, eu mor departe de toţi ai mei. Dacă ar fi aici mama mea, mi-ar da un sărut. Vrei să mi-l dai tu în locul ei?" În inima tânărului doctor s-a dat o luptă aprigă. Bolnavul era acoperit de răni. Dar şi-a învins repugnanţa, l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat pe muribund. Pe faţa muribundului a apărut un zâmbet ca o rază de soare. "Mulţumesc, i-a zis bolnavul. Acum du-te şi cheamă preotul spitalului. Spune-i să-mi aducă sfânta Împărtăşanie". Când l-a văzut şi l-a auzit, preotul nu ştia ce să creadă. Doctorul Agostino Gemelli, cunoscut ca ateu, nu călcase niciodată în capela spitalului. În acel moment medicul a primit harul credinţei prin gestul lui de caritate. Atunci a făcut-o pentru prima dată pe ministrantul, însoţindu-l pe preot cu lumânarea aprinsă la patul muribundului, deşi nu ştia răspunsurile pe care trebuia să le dea ministrantul. Atunci s-a simţit pentru prima dată în viaţă, fericit. Aceasta este istoria doctorului Agostino Gemelli, care ulterior avea să devină preot şi călugăr franciscan, conducând mulţi oameni la fericire.

Sfântul Augustin (354-430), avea să spună în “Confesiunile” sale: Târziu te-am iubit, frumuseţe atât de veche şi atât de nouă, târziu te-am iubit! Da, pentru că tu erai înăuntrul meu, iar eu eram afară. Acolo te căutam. Urât cum eram, mă aruncam asupra formelor frumoase ale creaturilor tale. Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu tine. Mă ţineau departe de tine creaturile tale. M-ai strigat şi strigătul tău a spart surzenia mea; m-ai atins şi ard dorind pacea ta” (cf. Confesiuni X, 27, 38).

De ce sunt fericiţi, creştinii în suferinţă? Pentru că Isus suferă şi merge alături de ei şi pentru că ştiu că-i aşteaptă fericirile promise. Jacques Maritain (1882-1973), cu câţiva ani înainte de a muri, scria: "Dacă oamenii ar şti că: Dumnezeu suferă cu ei, că el luptă cu răul care devastează pământul, şi că dincolo îi aşteaptă fericirile promise, fără îndoială că multe lucruri s-ar schimba şi multe suflete s-ar simţi eliberate".

                                                                                                                               Pr. Ioan Lungu