Reflecţie la sărbătoarea Prezentării la Templu a Domnului nostru Isus Cristos - 2014

Isus este “lumină pentru luminarea neamurilor” (Lc 2,32)

Întâmpinarea Domnului este o frumoasă sărbătoare a luminii în gerul şi întunericului iernii. Ea ne vorbeşte de Isus, Soarele, care a răsărit, pentru a ne lumina, a ne încălzi şi a ne mântui pe noi cei cu mintea întunecată şi rece, consumându-se pe sine, asemenea lumânării pe care o purtăm astăzi în mână.  

Sărbătoarea întâmpinării Domnului, a înlocuit sărbătoarea păgână din această zi, numită: “Sărbătoarea holdelor”, pe care aceştia o serbau purtând făclii aprinse în mâni. Păgânii spuneau că, stăpânul infernului, Pluto, a răpit-o pe Persefona, fica lui Ceres, zeiţa holdelor. Iar mama ei îndurerată, pentru a o găsi, a aprins numeroase făclii. Într-adevăr, fiinţa umană, ieşită din mâinile Domnului, a fost amăgită şi răpită de diavol. Dumnezeu nu a părăsit creatura sa şi l-a trimis pe Isus, ca prin patima, moartea şi învierea să devină lumina a lumii, să găsească fiinţa umană răpită de diavol şi să o mântuiască.

Cel care a introdus această sărbătoare în calendarul Bisericii Romei a fost Papa Sergiu I (687-701) şi tot el a stabilit-o pentru ziua de 2 februarie.

Sărbătoarea prezentării lui Isus la templu încheie, ciclul celor 40 de zile care au trecut de la evenimentul Naşterii Domnului, deoarece ni-l aduce din nou în centrul atenţiei pe pruncul Isus. El vine să se supună Legii lui Moise, dar în realitate el iese în întâmpinarea poporului său credincios. Codul preoţesc spune că timpul „necurăţiei” mamei pentru un copil de parte bărbătească era de 40 de zile, iar pentru un copil de parte femeiască de 80 de zile (cf. Lev 12,1-8). Fiecare copil întâi născut de parte bărbătească trebuia să fie consacrat Domnului. Lucrul acesta se făcea ca o mulţumire pentru eliberarea întâilor născuţi de pe vremea exodului (cf. Ex 13,2.12; Num 3,12.13), şi apoi ca recunoştinţă pentru făgăduinţei lui Dumnezeu de a-l da pe Fiul său pentru a răscumpăra om (cf. Num 21,9).  

În sărbătoarea de astăzi, Întâmpinarea Domnului, îl contemplăm pe Isus, din braţele Mariei şi ale lui Iosif, care îl prezintă la templu “ca să-l ofere Domnului” (Lc 2,22). Isus, din braţele Mariei şi ale lui Iosif, şi apoi din braţele lui Siemeon şi Ana, îi spune Tatălui său ceresc: „Iată, vin să îndeplinesc voinţa ta, Dumnezeule” (Ps 40, 8-9; Evr 10, 7). Iar, voinţa lui Dumnezeu, pentru Isus, este ca el să moară pe mântuirea noastră (cf. In 3,16).  

Evanghelia zilei, ne vorbeşte despre Iosif şi Maria, dar şi despre bătrânii Simeon şi Ana; ei întruchipează pe credincioşii lui Israel, care aşteptau mântuirea promisă. Dar, ei ne profetizează şi pe noi cei de astăzi, care iubindu-l pe Isus, îl întâmpinăm zilnic în templul său, biserica, şi îl primim ca mântuitor al nostru.

Pericopa lecturii a doua de astăzi (cf. Evr 2,14-18), se explică bine cu o altă pericopă tot din Evrei (cf. Evr 9,1-5), unde, Cuvântul lui Dumnezeu, vorbind despre chivot, ne spune că avea în el trei lucruri: vasul de aur cu mana, toiagul lui Aaron şi cele două table de piatră cu cele zece porunci (cf. Evr 9,4). Aceste trei lucruri reprezentau trei momente de rebeliune majoră a omului împotriva lui Dumnezeu: Vasul de aur cu mana, reprezintă respingerea de către popor a hranei trimise Dumnezeu în pustiu. Toiagul lui Aaron reprezenta respingerea aceluiaşi popor a supunerii în faţa lui Dumnezeu, iar tablele legii reprezintă respingerea sfinţeniei cerute de Dumnezeu, de către un popor iubitor de idoli.

Dar, pentru că Dumnezeu a găsit cu cale să-şi arate mila şi îndurarea faţă de fiii lui Abraham şi nu faţă de îngerii căzuţi (cf. Evr 2,16), el a închis toate păcatele oamenilor în chivotul său, numit şi chivotul alianţei; apoi, a pus deasupra lui un capac de îndurare, zis şi capacul ispăşirii; pe acest capac al chivotului, s-au pus doi heruvimi. (cf. Evr 9,5). Ei simbolizau ochii lui Dumnezeu; ochii lui Dumnezeu, văzând sângele de pe capacul ispăşirii, se îndura de oameni, şi nu mai privea spre păcatele lor.   

După jertfa de la cruce a marelui nostru Preot, Isus, chivotul îndurării şi capacul îndurării stropit cu sângele său, a fost mutate în ceruri, lângă tronul harului (cf. Evr 9,23-26). Isus înălţat la Tatăl, după înviere, l-a rugat pe Dumnezeu, să nu mai privească la păcatele noastre, ci numai la sângele său. Numărul şapte, care indică numărul stropirilor cu sânge de pe capacul îndurării, vorbeşte cel mai bine despre perfecţiunea mântuirii adusă nouă de Isus, care n-a mai lăsat loc la nici o teamă.

Această idee, a redat-o şi Giotto di Bondone, (1267-1337), un mare pictor renascentist italian, în tabloul său intitulat: “Prezentarea lui Isus la templu”. În acest tablou, bătrânul Simeon apare ţinându-l pe pruncul Isus în braţe; buzele i se mişcă uşor sub barba stufoasă, rostind cu grijă, pentru el “Nunc dimittis” (Lc 2,29), (acum, slobozeşte în pace pe robul tău, Stăpâne); iar, lui Iosif şi Maria şi tuturor iubitorilor lui Isus, Simeon le face prezicerea dureroasă că, acest copil va fi pus spre căderea şi ridicarea multora şi ca un semn care va stârni împotriviri; împotriviri; împotriviri care vor fi pentru ei ca nişte sabii ce le vor străpunge inimimile (cf. Lc 2,34-35).

Giotto di Bondone, îşi cunoaştea bine personajele pe care le-a pictat. Copilul Isus, departe de a sta liniştit în braţele lui Simeon, reacţionează la fel ca orice bebeluş atunci când este luat în braţe de o persoană necunoscută; ochişorii lui privesc plini de nelinişte la Simion, întinzând braţele către Maria, mama sa. Deşi, stă în braţele lui Simeon, Pruncul Isus, apare în acest tablou suspendat deasupra altarului de jertfă de la templu, arătând chiar de la sosirea sa în lume, că el a venit pentru a împlini jertfa de răscumpărare a omenirii.

Paul VI (1897-1978), în Marialis cultus, spune: "Sărbătoarea de la 2 februarie, este o comemorare îngemănată a Fiului şi a Mamei. Este celebrarea misterului mîntuirii săvârşit de Cristos, la care Fecioara a fost intim asociată ca Mamă a Slujitorului suferind al lui Iahwe, ca executantă a unei misiuni aparţinînd vechiului Israel şi ca model al noului popor al lui Dumnezeu”.

În afară de Maria, toţi cei care au venit în contact cu pruncul Isus, au fost oameni greşitori. Iosif, a voit să o lase pe Maria când era însărcinată cu Isus. Păstorii, trăiau departe de închinarea de la templu, punând cele ale trupului deasupra celor sufleteşti. Magii, au intrat pe la Irod, şi au adus la moartea pruncilor nevinovaţi. Simeon, pe când traducea Biblia, s-a îndoit că o fecioară îl va naşte pe Mesia. Ana, făcea parte din tribul lui Aşer, un trib care la ruperea Israelului, a trecut de partea lui Ieroboam, fiul lui Nebat. Dar, şi unul fiecare dintre noi, este un păcătos, pentru că ne-am născut cu păcatul strămoşesc (cf. Rom 3,10). Toţi cei care s-au simţit şi se simt păcătoşi, au crezut în Isus, l-au căutat pe Isus şi au venit la Isus ca la unicul salvator trimis de Tatăl ceresc. Numai fariseii, care se credeau fără păcat, deşi erau mari păcătoşi, l-au refuzat pe Isus şi jertfa lui de mântuire.

Lumânările binecuvântate şi aprinse astăzi, sunt semnul lui Cristos: lumina care ne atrage; lumina care ne luminează calea; lumină care ne deschide mintea. Purtând lumânările aprinse, credincioşii recunosc că, pentru a merge spre Tatăl, au nevoie de ajutorul şi de lumina lui Isus: “Nimeni nu vine la Tatăl meu decât prin mine” (In 14,6). Dar, lumânările aprinse şi binecuvântate sunt şi semnul a ceea ce trebuie să devină şi fiecare dintre creştini: oameni care trăiesc în lumina lui Isus, şi care se jertfesc împreună cu Isus (cf. Rom 12,1); oameni care luminează mintea şi inima semenilor, şi îi atrag la Cristos.  

Pe malul mării, pe coasta engleză a „Pasului Calais”, punctul cel mai apropiat dintre Franţa şi Anglia, se află un far pe a cărui soclu sunt scrise următoarele cuvinte: „Eu dau lumina; eu salvez vieţile”! Într-o zi, un străin l-a întrebat pe paznicul farului: „Ce s-ar întâmpla, dacă într-o noapte farul s-ar stinge? S-ar întâmpla că, din toate colţurile lumii, vor răsuna voci ca acestea: „Farul în loc să risipească întunericul, a fost înghiţit de beznă. Farul în loc să salveze vieţi, a pierdut vieţi”! Aceste cuvinte răsună în întreg universul, când noi creştinii nu suntem lumină din lumina lui Cristos, când în loc să salvăm oameni, pierdem şi osândim oameni.

Creştinii din Teba, prin fapte de dragoste, l-au adus la lumina credinţei, adică l-au convertit, şi l-au ajutat să devină sfânt, pe soldatul păgân, Pahomie cel Mare (292-346).

Pe mormântul unui tânăr creştin, sunt scrise aceste cuvinte: „Atunci când apărea între noi, era mai uşor să fii bun”!

Diogene din Sinope, zis şi Cinicul (412 î.Cr.-322 î.Cr.), filozof grec, umbla zi şi noapte cu un felinar apris în mână, pentru ca să nu se împiedice lumea de el; dar, şi în ideea că este în căutarea unui om adevărat, care şi în acea vreme, era greu de găsit.

Profetul Malahia ne-a spus astăzi că, Isus vine la întâlnire cu poporul său în templu. El vine ca să curăţe şi să spele de păcate pe fiii lui Levi. Isus, este mirele divin al oricărui om care crede în el. El vine pentru a ne arăta iubirea sa, pentru a ne alina, pentru a analiza problemele noastre şi pentru a le găsi remedii. Locul, în care Isus îşi cheamă mireasa la întâlnire, pentru a o îmbrăţişa, a o mângâia, a o hrăni, şi a o vindeca, este biserica. Procesiunea de azi simbolizează drumul creştinului spre casa lui Dumnezeu, biserica, unde are loc întâlnirea Domnului cu poporul său, unde fiecare om este mireasa sa (Mal 3,1-4).   

Zilnic, Mirele nostru divin, Isus, vine la întâlnire cu noi, mireasa sa, în Biserica sa, mai ales la sfânta Liturghie şi la împărtăşanie. Numai că noi găsim motive meschine, ca oamenii din parabola Nunţii de împărat, pentru a lipsi de la întâlnirea cu el. Ceea ce a spus Domnul despre cei care şi-au permis luxul de a lipsi de la ospăţul său, pe motive pământeşti şi trecătoare: ogor, animale, distracţie: “Niciunul din cei poftiţi, care au refuzat, nu va gusta în veci din ospăţul meu” (Lc 14,24); a spus şi despre toţi aceea care în decursul veacurilor îşi vor permite luxul obraznic, de la lipsi de la întâlnirea cu el şi de la masa ospăţului său euharistic. Să nu uităm că, Isus, vine la întâlnirea cu noi, mireasa sa, tocmai din înaltul cerului. “Oare cum vom scăpa noi, dacă stăm nepăsători faţă de o mântuire aşa de mare” (Evr 2,3)!

În ziua de 2 februarie, Biserica, mai celebrează şi Ziua Mondială a persoanelor consacrate, zi înstituită de Papa Ioan Paul II (1920-2005), la data de 2 februarie 1997. De aceea, astăzi suntem chemaţi să ne gândim cu recunoştinţă la nenumăratele persoane consacrate, bărbaţi şi femei, din toată lumea, care se oferă zilnic, în jertfă de sine alături de Isus, împreună cu Maria şi cu sfântul Iosif, continunând aşteptatea venirii de-a doua a lui Isus.

Dar, astăzi, mai suntem chemaţi, să însoţim cu rugăciunea noastră, jertfa lor, în multele câmpuri de activitate: în misiunea de răspândire a evangheliei, în misiunea de îngrijirea bolnavilor, în misiunea didactică de a educa generaţiile tinere, în misiunea lor de a promova vocaţiile religioase, şi nu în ultimul rând, în slujirea din parohii, alături de preoţi.

Numai Dumnezeu ştie, pe câţi oameni i-au influenţat spre bine persoanele consacrate. Lor li se potriveşte un mic poem al poetului indian, Rabindranath Tagore (1861-1941). Poetul, spune într-o poezie a sa că, plimbându-se într-o zi pe aleea din grădină, a văzut o frunză deosebită, galben-aurie, pe care a ridicat-o; a mirosit-o şi a simţit că parfumul ei este la fel cu cel al unui trandafir. Şi a întrebat-o: Eşti o frunză şi ai parfum de trandafir? Sau poate eşti chiar trandafir? Şi frunza i-a răspuns: Nu sunt trandafir; sunt numai o frunză, dar am stat mult timp în preajma unui trandafir şi de la el am primit parfumul plăcut. Aşa au schimbat şi schimbă persoanele consacrate, viaţa oamenilor din lume, dându-le parfumul cerului din ele.

Aceste persoane consacrate, un adevărat “dar ceresc” pentru lumea de astăzi, - ca şi pentru toate timpurile, - au răsărit din lăuntrul templului lui Dumnezeu, din meditarea Cuvântului divin şi din împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Cristos, se dăruiesc continuu spre slava lui Dumnezeu şi spre mântuirea sufletelor, ca jertfă de bună mireasmă.

Sfânta Tereza de Calcutta (1910-1997), care a părăsit catedra sa de geografie şi postul de directoare de liceu pentru a se ocupa de bolnavii şi muribunzii culeşi de pe stradă, le-a spus într-o dimineaţă măicuţelor sale, înainte de a pleca la muncă: "Voi aţi văzut că în timpul Liturghiei preotul a atins trupul lui Cristos cu iubire şi gingăşie. Când veţi atinge astăzi bolnavii, voi veţi atingeţi trupul lui Cristos. Arătaţi-le aceeaşi iubire şi aceeaşi gingăşie". După câteva ore, când maicile s-au întors acasă, una din ele s-a apropiat de Maica Tereza şi i-a spus cu faţa strălucind de bucurie: "Am atins trupul lui Cristos timp de trei ore". "Cum adică?" "Am cules un om dintr-un şanţ plin de noroi; era un om plini de viermi. Trei ore m-am ocupat de el; l-am spălat şi l-am îngrijit. Timp de trei ore am simţit că ating trupul lui Cristos".

Persoanele consacrate, - care multe dintre ele au renunţat la o carieră bună în mijlocul lumii, - spun şi ele cu sfânta Tereza de Calcutta (1910-1997): “Isus este Domnul meu. Isus este Mirele meu. Isus este Viaţa mea. Isus este singura mea Iubire. Isus este Tot ce am!  Pe el îl văd la sfânta Liturghie. Pe el îl văd în fiecare făptură umană. Pe el îl văd, când îi slujesc pe oameni” (cf. un interviu din 1974).

Persoanele consacrate, prin jertfa de sine, şi prin viaţa lor curată, împreună cu Isus şi Maria, dau mărturie despre împărăţia cerurilor, acolo unde nimeni nu se mai însoară, şi nici nu se mai mărită (cf. Mc 12,25), trăind încă din această viaţă, fericirea de acolo. Felicitări şi la mulţi ani tuturor persoanelor consacrate!

Doamne, trimite-ne, câţi mai mulţi îngeri în trup, asemenea persoanelor consacrate, care şi-au inspirat viaţa din iubirea şi jertfa, din viaţa lui Isus, a Mariei şi a lui Iosif, pe care îi celebrăm în ziua de astăzi.

                                                                                                                                Pr. Ioan Lungu