Reflecţie la sărbătoarea convertirii sfântului apostol Paul – 2014.

„Voi vesti tuturor popoarelor numele Domnului” (Ps 116,1-2).

Convertirea Sfântului Paul, este o sărbătoare specific romano-catolică, fixată pentru 25 ianuarie în Calendarul roman universal. Sărbătoarea îşi are originea, probabil, în Galia, Franţa de astăzi, unde exista deja în sec. VIII. În ziua de 25 ianuarie 1554, misionarii iezuiţi au înfiinţat o misiune, au numit-o „Sfântul Paul” şi au aşezat-o pe coasta de est a Braziliei; această misiune a dus la naşterea oraşului São Paulo, şi la fixarea sărbătorii convertirii sfântului Paul, la această dată de 25 ianuarie.

Iar acum, iată şi câteva date biografice ale sfântului Paul. Era din seminţia lui Veneamin şi un membru zelos al partidei fariseilor (cf. Rom 11,1; Fil 3,5; Fap 23,6). Paul a fost născut în Tars, în anul 5, ca cetăţean roman (Fap 16,37; 21,39; 22,25-29). Ca şi tânăr fariseu (Fap 7,58; Gal 1,13-14; 1Cor 15,9), lui Paul i s-a încredinţat misiunea de a persecuta pe creştini, care erau văzuţi ca un pericol pentru statul iudeu şi religia ebraică. Ca membru marcant şi activ al Sinedriului, el personal mergea prin case şi localităţi, pentru a-i găsi şi pentru a-i stârpi pe creştini. El însuşi declară: „îmi dădeam şi eu votul împotriva creştinilor" (cf. Fap 26,10). Prin această crudă prigoană împotriva creştinilor, Paul a dovedit că era un adevărat veniamit: „Veniamin este un lup răpitor; dimineaţa va sfâşia prada şi seara va împărţi jaful“ (Gen 49,27).Dar, un imn creştin, completează în chip fericit aplicarea acestei profeţii lui Paul, şi adaugă: „Lupul răpitor s-a schimbat în mieluşel”. Hortus Deliciarum (sec.XII), a redat această idee într-un frumos tablou.

Diavolul îi aţâţase de multă vreme pe iudei să închidă gura celui mai îndrăzneţ dintre martorii lui Isus, Ştefan. Ce mult trebuie să se fi bucurat el la moartea lui Ştefan! Dar, Domnul i-a replicat satanei, prin convertirea lui Paul din Tars: „L-ai luat pe Ştefan, cel mai bun dintre oamenii mei; eu îl voi lua pe cel mai bun dintre oamenii tăi, pe Paul“. Şi aşa a fost. În ziua convertirii sale, Paul a aflat că există o legătură intimă între creştinii de pe pământ şi Isus: „Eu sunt Isus pe care-l prigoneşti“; de aceea, a renunţat la satana şi a acceptat autoritatea lui Isus asupra lui: „Doamne, ce vrei să fac“ (cf. Fap 9,4-6)?

De la intrarea păcatului în lume, toţi oamenii poartă în ochii sufletelor lor, nişte solzi de orbire, ca Paul (cf. Fap 9,18); iar aceşti solzi de orbire nu cad decât în momentul întâlnirii cu Isus şi cu lumina sa divină. Paul era un om religios, cunoştea Scripturile, predica în sinagogi; şi cu toate aceste trăia în cea mai cumplită erezie, aceea de a prigoni, de a târa prin închisori şi tribunale, de a condamna şi ucide oameni nevinovaţi în numele religiei; trăia, deci, în cea mai cumplită erezie, pentru că era orb sufleteşte. Dar, Cristos l-a scăpat de orbire şi ruină sufletească. Cristos l-a scăpat din această orbire, pentru că săvârşea aceste rele, convins că face bine; de aceea, i-a dat o viaţă nouă, prin vestirea evangheliei (cf. 1Tim 1,13).

Sfântul Beda Venerabilul (672-735), un preot călugăr, adaugă următoarele despre prezenţa solzilor: „Se spune că trupul fiecărui balaur este acoperit de solzi. Aşadar, fiindcă iudeii erau numiţi «şerpi şi pui de vipere» (Mt 23,33), acest om, care fusese un adept râvnitor al necredinţei lor, avea ochii inimii acoperiţi cu o piele de şarpe. Însă odată cu căderea solzilor de pe ochii, prin credinţă şi Botez, el a mărturisit că a primit lumina cea adevărată în cugetul său” (cf. Sfântul Beda, Tâlcuire la Faptele Apostolilor, 9.18).

Biserica ni-l prezintă astăzi pe sfântul Paul ca pe un exemplu al convertirii la Dumnezeu; dar şi ca pe o ilustrare de cum trebuie conlucrat cu harul lui Dumnezeu, când e vorba de convertire. Paul îşi urma implacabil calea rea pe care şi-o alesese, crezând că este calea cea dreaptă. Nimeni de pe pământ nu ar fi putut să-l schimbe. Dar a fost schimbat de o lumină din cer şi de vocea lui Isus care i-a vorbit. Domnul avusese faţă de el o îndelungă răbdare şi îi trezise sufletul într-un moment când i-ar fi fost greu să „lovească cu piciorul într-un ţepuş“ (Fap 9,5). Rezultatul întâlnirii lui Paul cu Cristos cel înviat, a fost transformarea lui, din mândru în smerit, din duşman, în apostol, din pierdut în mântuit.

Sfântul Augustin (354-430), comentând convertirea sfântului Paul zice: „Aici vedem puterea minunată a harului căruia nimic nu-i poate rezista; aici vedem înţelepciunea lui Dumnezeu care face de ruşine înţelepciunea falsă a lumii; aici vedem milostivirea minunată a Domnului care nu respinge nici pe cel mai mare dintre păcătoşi; aici vedem cum şi cel mai mare dintre păcătoşi poate ajunge cel mai mare dintre sfinţi; aici vedem cum rugăciunea unui drept, a lui Ştefan, poate influenţa chiar şi pe cel mai înrăit dintre păcătoşi. Să nu disperăm niciodată de mântuirea nimănui; rugăciunii, unită cu harul lui Dumnezeu, toate îi sunt cu putinţă. Numai în cer vom înţelege valoarea rugăciunii şi a ascultării de Cuvântul lui Dumnezeu, în lucrarea de convertire şi de mântuire a păcătoşilor”.

„Cugetul vostru v-a făcut să rătăciţi departe de Dumnezeu; întorcându-vă, străduiţi-vă să-l căutaţi din nou. Fiindcă el, care a trimis asupra voastră prăpădul, vă va da o dată cu mântuirea o bucurie veşnică” (Bar 4,28-29).

Să vedem în continuare, ce schimbări a adus în viaţa sfântului Paul, întâlnirea cu Isus înviat şi glorificat?

Prima schimbare pe care a adus-o Isus în viaţa lui Paul, este că din mândru, s-a făcut smerit. Chiar numele pe care şi l-a luat după convertire, Paul, înseamnă „cel mic”. „Eu sunt cel mai neînsemnat dintre apostoli; nu sunt vrednic să port numele de apostol, fiindcă am prigonit Biserica lui Dumnezeu” (1Cor 15,9).Ca om smerit, el şi-a recunoscut imediat greşeala şi şi-a cerut iertare. „O, adevărat şi cu totul vrednic de primit este cuvântul care zice: Isus a venit pe lume pentru a mântui pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu. Dar am căpătat îndurare, pentru ca Isus Cristos să-şi arate în mine, cel dintâi, toată îndelunga lui răbdare, ca o pildă celor ce ar crede în el, ca să capete viaţa veşnică" (1Tim 1,15-16). Marele apostol Paul, avea mare plăcere să se numească pe sine: „rob al lui Isus Cristos” (Rom 1,1). Oare cunoaştem noi această robie binecuvântată?

Dumnezeu lucrează cel mai bine şi cel mai sigur, cu cei smeriţi. Primul dintre cei smeriţi, a fost Isus, „care n-a considerat un beneficiu propriu egalitatea sa cu Dumnezeu, ci s-a despuiat i pe sine luând firea sclavului, devenind asemenea oamenilor,  iar, după felul lui de a fi, a fost socotit ca un om. S-a umilit pe sine, făcându-se ascultător până la moarte, şi încă moartea pe cruce” (Fil 2,6-8). Smeriţi au fost David, Iosif şi Maria, cei 12 apostoli, smeriţi au fost toţi sfinţii şi toţi creştinii cei buni. De aceea, Domnul a privit spre ei (cf. Lc 1,48). Şi cât de mult a lucrat Dumnezeu cu acest „vas ales” şi „cât de mult a suferit el pentru Evanghelie”! (Fap 9,15-16).

A doua schimbare este aceea că, Paul din prigonitor, s-a făcut apostol.  Isus, îi spunea lui Paul, la arătarea lui pe drumul Damascului: „M-am arătat ţie, ca să te pun slujitor şi martor atât al lucrurilor pe care le-ai văzut, cât şi al lucrurilor pe care mă vei vedea făcându-le. Te-am ales din mijlocul norodului acestuia şi din mijlocul Neamurilor la care te trimit, ca să le deschizi ochii, să se întoarcă de la întuneric la lumină, şi de sub puterea satanei la Dumnezeu; şi să primească, prin credinţa în mine, iertare de păcate şi moştenirea împreună cu cei sfinţiţi” (Fap 26,16-18).

A duce evanghelia la toţi oamenii, înseamnă prima urgenţă pe care o are însuşi Dumnezeu atunci când intervine în viaţa unui om. "Mergeţi în lumea întreagă, predicaţi evanghelia la toată făptura” (Mc 16,15). Dumnezeu este gata să ierte orice unui om care este gata să se ridice şi să meargă pentru a vesti mântuirea realizată prin moartea şi învierea Fiului său prea iubit. Paul a înţeles motivul pentru care Dumnezeu s-a îndurat de el şi l-a chemat la mântuire: „Dar când i-a plăcut lui Dumnezeu, cel care m-a ales încă din sânul mamei mele şi m-a chemat prin harul său, mi l-a descoperit pe Fiul său în mine ca să-l vestesc păgânilor, am plecat imediat” (Gal 1,15-16). „Am lucrat mai mult decât toţi ceilalţi apostoli (cf. 1Cor 15,9-10).

A făcut trei mari călătorii misionare, călătorind din Iudeea până în Spania. A scris 13 Scrisori. A suferit multe pentru a duce evanghelia popoarelor păgâne. Iată necazurile sfântului Paul îndurate pentru evanghelie: „De cinci ori am căpătat de la iudei patruzeci de lovituri fără una; de trei ori am fost bătut cu nuiele; o dată am fost împroşcat cu pietre; de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine; o noapte şi o zi am fost în adâncul mării. Deseori am fost în călătorii, în primejdii pe râuri, în primejdii din partea tâlharilor, în primejdii din partea celor din neamul meu, în primejdii din partea păgânilor, în primejdii în cetăţi, în primejdii în pustiu, în primejdii pe mare, în primejdii între fraţii mincinoşi; n osteneli şi necazuri, în privegheri adesea, în foame şi sete, în posturi adesea, în frig şi lipsă de îmbrăcăminte! Şi, pe lângă lucrurile de afară, în fiecare zi mă apasă grija pentru toate bisericile. Cine este slab, şi să nu fiu şi eu slab? Cine cade în păcat, şi eu să nu ard” (2Cor 11,24-29)? „Am ales am pierd toate şi să le socotesc ca fiind gunoi, numai ca să-l câştig pe Cristos” (Fil 3,8).

A treia schimbare, a fost aceea de a trece de la un om pierdut, la un om mântuit. „Dumnezeu, care m-a pus deoparte din sânul mamei mele şi m-a chemat prin harul său, a găsit cu cale să descopere în mine pe Fiul său” (Gal 1,15-16). Din momentul întâlnirii sale cu Isus înviat, nimic n-a mai putut să-l despartă de dragostea lui Isus: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Cristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu care este în Isus Cristos, Domnul nostru” (Rom 8,35.38-39). A murit de sabie, în anul 67, din drag pentru Isus, pentru evanghelia sa şi pentru mântuirea sa.

Au fost şi sunt încă multe întoarceri la Dumnezeu, dar nu au fost şi nu sunt la fel spectaculoase ca a lui Paul; dar, în fiecare din ele, regulile sunt aceleaşi, fie că se văd sau nu. Întoarcerea la Dumnezeu, sau convertirea este întotdeauna har divin şi este legată de lumina din cer şi de glasul lui Isus venit din cer. Iar, sufletul trebuie să se deschidă la Isus, căci el este cel care mântuieşte. Aceste lucruri nu se pot vedea şi auzi în mod natural, dar aceasta nu le face mai puţin reale. Orice convertire este tot atât de reală ca cea a lui Paul, chiar dacă nu tot atât de evidentă şi spectaculoasă. 

Un caz renumit de convertire, după modelul lui Paul din Tars, este şi cel a lui sfântului Augustin din Tagaste (354-430); după mai mulţi ani de viaţă desfrânată în secta maniheilor, revenindu-şi în fire, s-a întors la Dumnezeu şi drept recunoştinţă a scris o carte în care şi-a recunoscut public mizeria proprie, şi a preamărit milostivirea lui Dumnezeu: „Tu eşti milostivirea, eu sunt păcatul”; şi iarăşi: „Tu eşti forţă misterioasă bună care m-a făcut să trec dintr-un loc murdar într-un palat regesc”.

Fericitul Egidiu Portughezul (1190-1265), era al treilea fiu al lui Don Rodrigo de Vagliaditos, guvernatorul oraşului Coimbra din Portugalia. Părinţii l-au destinat carierei bisericeşti. Egidiu ducea o viaţă leneşă; nu-i păsa de regula călugărească; s-a plictisit repede, a fugit din mănăstire şi s-a oprit la Toledo unde s-a iniţiat în practicile alchimiei şi ale vrăjitoriei. Aici a încheiat un pact cu diavolul, pe care l-a iscălit cu sângele său, dar, nu se simţea deloc fericit. Într-o noapte, a avut un vis înfricoşător: i se părea că se află în cimitirul mănăstirii sale din Portugalia, iar din morminte se auzeau glasuri care îi strigau: “Vai ţie, nenorocitule, dacă nu-ţi schimbi viaţa! Vai ţie! Îngrozit, a cerut ajutorul sfintei Fecioare. Şi-a ars cărţile de magie, şi a părăsit meseria de medic şi vrăjitor, apoi a pornit spre patria sa. Trecând prin Spania, a văzut la Valencia un grup de călugări dominicani care îşi zideau o mănăstire, iar în inimă a auzit glasul sfintei Fecioare care îl îndemna să rămână acolo şi să intre în comunitatea lor. Aşa a şi făcut. Stareţul l-a primit cu bunătate, i-a ascultat mărturisirea şi l-a admis între fraţi. Egidiu, care avea atunci 30 de ani, a început o viaţă aspră de pocăinţă. Diavolul l-a atacat de multe ori, ispitindu-l să cadă în disperare la gândul pactului iscălit cu sângele său. Sfânta Fecioară i-a smuls pactul din ghearele Diavolului şi i l-a restituit. După ce l-a rupt şi l-a ars, şi-a redobândit liniştea şi viaţa lui a luat un nou avânt. După terminarea studiilor, a fost sfinţit preot. Timp de peste 25 de ani a depus o rodnică activitate de predicator şi duhovnic, aducând la Dumnezeu multe suflete.

Convertire înseamnă iubire a lui Cristos, iubirea vestirii evangheliei, iubire faţă de sufletele de mântuit şi multă smerenie. Poţi să fii creştin de 100 de ani, dacă toate acestea, nu eşti încă convertit cu adevărat.

Dă-ne şi nouă Doamne, ca şi sfântului Paul, ca şi tuturor sfinţilor ajunşi în patria cerească, harul adevăratei convertiri!

                                                                                                                                    Pr. Ioan Lungu