Reflecţie la duminica III de peste an  „A”

 “Domnul este lumina şi mântuirea mea” (Ps 26,1) 

Pe timpul regelui David (1012-972 î.C.), rege credincios şi bun, toate cele 12 triburi ale lui Israel s-au reunit într-o singură confederaţie şi au format regatul davidic. După moartea lui David, a urmat la tron fiul său, Solomon (972-932 î.C.), care datorită femeilor păgâne care şi le luase de neveste, contra voinţei lui Dumnezeu (cf. Ex 34,16), a început puţin câte puţin să se îndepărteze de Dumnezeu până ce a ajuns idolatru. Din această decădere a început să-şi asuprească propriul popor şi să-l împovăreze de biruri. Acest fapt a dus la tulburări mari în popor şi la pericolul secesiunii. După el, a urmat la tron fiul său, Roboam (932-917 î.C.), de la care oamenii din popor aşteptau schimbarea. Dar acesta a dispreţuit sfatul bătrânilor, şi a pus pe spatele poporului poveri şi mai grele decât ale tatălui său (cf. 1Rg 12,3-11). Astfel poporul s-a dezbinat. Zece din cele 12 triburi, l-au urmat pe idolatrul Ieroboam, fiul lui Nebat (1Rg 11,26), şi numai două au mai rămas cu el. Ruptura aceasta a slăbit forţa poporului şi l-a făcut vulnerabil în faţa marilor puteri şi a duşmanilor din jur.

Prima lectură de astăzi, luată din cartea profetului Isaia (cf. Is 9,1-4), ne vorbeşte despre două din triburile, cele mai afectate de această ruptură, triburile lui Zabulon şi Neftali, care locuiau în partea de sud a Galileei. Zabulon este al zecelea fiu al lui Iacob, iar Neftalii este al şaselea. La intrarea în Ţara Cananului, triburile lui Zabulon şi Neftali, au primit teritorii cu ieşire la mare şi la marile drumuri comerciale. Această poziţionare, aparent fericită, s-a dovedit a fi una nefericită. Fiind teritorii cu ieşire la mare şi la marile drumuri comerciale, au suferit multe influenţe păgâne care le-a slăbit credinţa, iar mai apoi au fost cuceriţi de păgânii asirieni, iar parte din ei, în anul 722 î.C, au fost deportaţi în Asiria, de către împăratul Teglatfalasar III (745-737 î.C.) şi de către fiul său, Salmanasar V (727-722 î.C.)

Astfel, aceste două triburi au început să trăiască într-un multiplu întuneric: de credinţă, de lipsuri spirituale şi materiale, de suferinţe sufleteşti şi trupeşti, de rele fără număr, de dispreţ, de umilinţe fără număr, şi de moarte  (cf. 2Rg 15,29). Văzând întunericul şi umbra morţii care trăiau, Dumnezeu a plănuit să înceapă lumina şi mântuirea poporului său, pornind tocmai de la aceste două triburi, Zabulon şi Neftali, teritorii de „întuneric şi moarte”. De aceea, Dumnezeu îl trimite pe profetul Isaia (745-695 î.C.) ca să vestească iminenta sosire a lui Mesia, care va fi pentru ei: eliberare, lumină, viaţă, pace şi bucurie. Bucuria adusă de Mesia va depăşi cu mult bucuria din timpul culesului şi de la împărţirea prăzilor; căci, Mesia, va sfărâma jugul celui care îi asuprea, şi v-a rupe nuiaua celor care le lovea spinarea, ca în ziua lui Madian. (cf. Is 9,1-4).

Într-o grădină se înălţa drept un brad, care crescuse foarte frumos. Văzut de departe, părea încă plin de viaţă. Dar, dacă te apropiai de el, îţi dădeai seama că era mort şi că stătea în picioare numai datorită nenumăratelor tulpini de iederă care îl înfăşuraseră strâns, de la bază până la vârf. Când vântul a suflat în rafale violente, bradul a căzut la pământ arătând că rădăcinile sale erau moarte. Aceasta este şi imaginea multor creştini. Înfăţişarea lor exterioară, ca şi aşezarea geografică a triburilor lui Zabulon şi Neftali, poate da iluzia că sunt fericiţi. Dar în ei nu circulă nici o sevă spirituală. De aceea, asemenea triburilor lui Zabulon şi Neftali, au nevoie se seva dătătoare de viaţă a evangheliei lui Isus.

În timp ce capitolul 8 din Isaia se încheie cu „întunericul greu" în care Israel umblă bâjbâind ca un orb; capitolul  9 se deschide cu „o mare lumină" strălucind înaintea paşilor săi. Citarea acestui pasaj în evanghelia zilei de astăzi (cf. Mt 4,12-23), ne arată clar că, Isus, este Lumina lumii (cf. In 9,5). Galileea cea dispreţuită, prin primirea lui Isus Cristos, a devenit dintr-o dată cea înălţată: „până la cer" (cf. Mt 11,23). Dacă, Zabulon şi Neftali au putut face acest salt, noi cei de astăzi oare de ce nu am putea? Căci, lumina lui Isus, nu le-a fost rezervată numai celor din Zabulon şi Neftalii, nu numai poporului evreu, ci ea a fost trimisă să „lumineze pe orice om din această lume” (In 1,9).  

Pictorul austriac, Joseph von Führich (1800-1876), cel care a însoţit cu imagini pioase cartea, Imitaţiunea lui Cristos, într-una din picturile sale, ni-l prezintă pe Isus, călător prin lumea noastră. În mâna dreaptă ţine toiagul de păstor, iar cu mâna stângă arată spre persoana sa spunând: „Eu sunt lumina lumii. Cine mă urmează pe mine, nu umblă în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (In 8,12). Iar pe marginea drumului pe care umblă Cristos şi cheamă oameni la lumina sa, se vede un indicator în formă de cruce, sub care scrie: „Spre paradis”!

Deşi au fost şi mulţi oameni au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. (cf. In 1,9; 3,19), totuşi nu toţi oamenii au refuzat lumina mântuitoare a lui Isus. Isus trecând pe lângă ape şi printre câmpuri de la ţară, pe străzile şi prin pieţele de la oraş, binecuvânta munca oamenilor şi îi chema să-l urmeze pe calea luminii şi a împărăţiei sale. La chemarea lui începe adunarea Bisericii, doi de aici, doi de dincolo: Simon şi Andrei; Iacob şi Ioan. Aceştia numai într-o zi. Pentru aceşti primi patru ucenici sosise clipa care le-a schimbat viaţa şi pe care n-o vor uita niciodată. Ei îşi părăsesc îndată familiile, corăbiile, şi mrejele, pentru că l-au găsit pe Mesia, comoara şi mărgăritarul lor de mare preţ (cf. Mt 13,44-46); pentru că şi-au găsit cel mai nobil şi profitabil loc de muncă, împărăţia cerurilor; pentru că au schimbat pescuitul de peşti cu pescuitul de oameni; pentru din oameni simpli au devenit apostolii lui Isus.

Umblarea lui Isus prin lume şi căutarea de oameni dispuşi să-l urmeze pe calea împărăţiei cerurilor, continuă şi astăzi, şi va continua până la sfârşitul timpurilor. Şi astăzi, Isus, caută oameni dispuşi să lase toate cele pământeşti, care pot deveni obstacole în cale mântuirii (cf. Lc 14,18-20), şi să-l urmeze, asemenea celor 12 apostoli. Dar, Isus, mai cheamă şi oameni care să rămână în familiile lor şi la locurile lor de muncă, fără să şi lase îndeletnicirile cu care şi câştigă pâinea, şi nici să renunţe la bucuria legăturilor de familie; dar care din familia şi din ocupaţia lui, să fie apostoli şi pescari de oameni pentru împărăţia lui Dumnezeu (cf. Mc 5,18-20; Lc 8,38-39). Am răspuns noi la această chemare?

Isaia şi toţi profeţii Vechiului Testament au fost trimişi să vorbească lumii despre Isus, lumina care va veni. Paul, toţi apostolii şi toţi creştinii, sunt trimişi să vorbească lumii despre, Isus, lumina care a venit: „Cristos, m-a trimis să vestesc evanghelia, şi asta nu prin cuvântări înalte, ceea ce ar face fără sens crucea lui Cristos” (1Cor 1,17). Pentru a deveni fi profeţi, apostoli, ucenici, sau creştini pescari de oameni, pentru împărăţia lui Dumnezeu şi viaţa veşnică, nu ni se cer „cuvântări înalte”, ci ne sunt suficiente cuvintele simple pe care le avem şi viaţa de lumină cerută de Isus (cf. Mt 5,14-16).

Nu trebuie să ne descurajăm din pricina marelui întuneric spiritual în care trăim. Dacă pe timpul profetului Isaia, ne spune că poporul „umbla în întuneric“; fragmentul evangheliei de astăzi, ne spune că, pe timpul lui Isus, poporul „zăcea căzut în întuneric“. Această situaţie dramatică şi aparent fără ieşire, a fost momentul optim când Dumnezeu a putut interveni cu cea mai mare eficienţă.  

Am citit undeva că, un om a căzut într-o apă adâncă şi că a început să se lupte cu disperare cu valurile. Pe ţărm se afla un bun înotător, care, deşi a văzut căderea, totuşi nu a intervenit. De ce nu sari ca să-l scapi, i-au strigat oamenii prezenţi acolo? Acum, cât mai are forţe proprii, nu-l poate salva nimeni, fără să-şi pericliteze viaţa. Când se va epuiza, îl voi salva în siguranţă. Acum când poporul stătea în întuneric şi în umbra morţii, şi nu mai avea nici o speranţă de nicăieri, tocmai acela a fost momentul propice ca Dumnezeu să intervină pentru salvarea lui. Dacă ne vom oferi ca Isaia, ca cei 12 apostolii, ca Paul, ca şi norul de martori (cf. Evr 12,1) care au trăit şi trăiesc în lume, atunci vom vedea şi noi pustiul transformat în grădină, şi ne vom bucura veşnic de frumuseţea Domnului, cercetând lăcaşul său (cf. Ps 26,4).

Deşi, vor mai fi oameni care nu se vor lăsa salvaţi, nici în ultimul ceas, nici când sunt gata de moarte veşnică, aşa cum a fost cazul liderilor religioşi, fariseilor şi cărturarilor; totuşi, cei mai mulţi se vor lăsa salvaţi, făcând bucurie lui Dumnezeu şi îngerilor săi, ca vameşii, săracii şi păcătoşii publici (cf. Lc 15,10).

Aşa cum Isus, cel anunţat de Isaia, a venit în întunericul şi umbra morţii evreilor, pentru a-i lumina şi salva, încât aceştia plini de admiraţie exclamau: „Iată o învăţătură nouă vestită cu autoritate!; el porunceşte duhurilor necurate, şi ele i se supun!” (Mc 1,27); „El porunceşte vânturilor şi mării şi ele ascultă”! (Lc 8, 25); „El deschide ochii orbilor din naştere”! (In 9,32); „El învie morţii” (Lc 7,22)! Tot astfel, Isus, a venit şi vine şi în „întunericul şi moartea oamenilor de astăzi”. Dar, şi ei asemenea apostolilor,  trebuie să lase tot ceea ce-i ţine legaţi de lumea aceasta: mrejele celor apropiaţi; şi bărcile şubrede ale speranţelor pământeşti; şi prietenii de fiecare zi; şi, apoi să mergă după Isus, ca să-i fie apostoli. 

Convertirea personală este cel mai frumos zâmbet pe care îl putem da lui Dumnezeu. Sfântul Ciprian (195-258) a fost un distins orator şi aristocrat din Cartagina, Africa de Nord, i-a dăruit Domnului acest zâmbet. Era bogat şi poseda o vastă cultură, dar în adâncul sufletului său era un sărman păcătos. Într-o scrisoare adresată lui Donatus, el îşi descria starea sa, zicând: "Rătăceam orbeşte în întunericul nopţii, încercam o cale şi alta, pe marea învolburată a lumii; pluteam ignorant de propria mea viaţă şi străin de adevăr şi de lumină. Cum s-ar putea un om naşte din nou, mă întrebam pe mine? Cum s-ar putea regenera un om? Şi cum i s-ar putea schimba inima şi sufletul, fără schimbări fizice? Ar putea să fie posibilă o aşa convertire? Căci eu eram robit şi ţinut prizonier de nenumărate păcate, din trecutul vieţii mele. Devenisem sclavul viciilor mele." Dar după un timp viaţa lui a devenit schimbată. Atunci a spus: "O lumină de sus a pătruns în inima mea şi a curăţit-o de toate murdăriile ei. Duhul din cer m-a schimbat într-un om nou, prin a doua naştere. Aproape într-un fel minunat, îndoielile s-au spulberat şi siguranţa le-a luat locul; ceea ce înainte era închis, acum s-a deschis; lumina a strălucit în locul întunecos; ceea ce mai înainte mi se părea greu, acum a devenit uşor, ceea ce consideram imposibil, acum a devenit posibil".

Despre “corbul alb”, se vorbeşte cu referinţă la un om, care ieşind din mulţimea relelor, merge să-i scoată şi pe alţii. Sfântul Ciprian, despre care am vorbit mai sus, după ce a fost schimbat de harul lui Dumnezeu, a mers să schimbe şi să salveze şi pe alţii, prin acelaşi har. S-a făcut preot, apoi a devenit episcop, apoi martir al predicării evangheliei printre oamenii care aşteptau lumina lui Isus.

La 1 noiembrie 1912, doi elevi de şcoală, au găsit pe câmp o grnadă activă şi au început să se joace cu ea. La un moment dat, unul ţinând grenada în mână, i-a spus celuilalt: “Trage siguranţa să vedem ce se întâmplă”! S-a întâmplat că trupurile le-au fost umplute de schije. Unul a scăpat numai cu schije în trup; celălat, Fericitul Cezarino Pisano (1900-1957), a rămas orb de amândoi ochii. Părinţii săi, fiind necredincioşi, l-au abandonat pentru todeauna într-un centru pentru nevăzători. Dar, iată că într-o zi, în acel centru pentru nevăzători a apărut sfântul preot, Don Orione (1872-1940), care îi dăruişte lumina credinţei în Cristos şi-l face apostol al luminii pentru cei care au ochi, dar nu văd (cf. Mt 13,13). S-a făcut pustnic şi şi-a luat numele de: “Fratele Ave Maria”. Prin pierderea vederii trupeşti, el a dobândit lumina credinţei. Şi, prin el mulţi orbi cu ochi sănătoşi şi-au dobândit lumina credinţei şi a mântuirii veşnice.

„Cât de frumoase sunt picioarele celor ce vestesc pacea, ale celor ce vestesc Evanghelia”! (Is 52,7; Rom 10,15). În Sofia, dinainte de 1989, un creştin a fost pus într-o celulă care avea dimensiunile unui om. Pereţii erau plini de cuie care, la cea mai mică mişcare, se înfigeau în piele. După ce s-a încuiat uşa, primele sale cuvinte au fost: „Tată, iartă-i căci nu ştiu ce fac"! Gardianul l-a luat la întrebări; a avut ocazia să asculte evanghelia. Rezultatul: uşa a fost deschisă. Ofiţerul care a venit mai târziu i-a găsit, pe deţinut şi pe gardian, în genunchi, adorându-l pe Domnul Isus. Gardianul i-a spus: „Nu mai sunt sub ordinele dumneavoastră, eu îi aparţin lui acum lui Cristos." A fost aruncat şi el în temniţă. Dar, acum, era fericit.

La fericirea, prin Cristos, cu Cristos şi în Cristos, vrea Biserica să ne conducă în această duminică.

                                                                                                                  Pr. Ioan Lungu