Reflecţie la duminica a XXII-a de peste an – A

Dumnezeu ne seduce şi ne încântă cu roadele crucii

O fetiţă de şcoală a fost impresionată de semnele: împărţirii, înmulţirii, scăderii şi adunării, pe care le-a învăţat la orele de matematică. Dar, mai impresionată a fost, când a văzut „semnul plus” de la şcoală, crucea, pe altarul bisericii, pe pereţii caselor, la intersecţiile drumurilor, pe piepturile oamenilor. De aceea, şi-a întrebat tatăl: “Tăticule, ce caută „semnul plus” pe altarul bisericii, pe peretele casei noastre, la colţul străzii noastre, la pieptul oamenilor”? Tatăl i-a explicat fetiţei sale că, „semnul plus” pe care ea l-a învăţat la şcoală, şi pe care ea l-a văzut în diferite locuri, este crucea lui Cristos, care într-adevăr este un „semn plus” pentru orice om. Astfel: „Omul sărac plus crucea, egal om bogat în veşnicie; omul căzut păcat plus crucea, egal om neprihănit; omul neascultător plus crucea, egal o persoană nouă; omul apăsat de sentimentul vinovăţiei plus crucea, egal om în pace cu Dumnezeu; omul slab plus crucea, egal om cu puterea lui Dumnezeu; omul pierdut plus crucea, egal om mântuit; omul pe moarte plus crucea, egal om cu viaţă veşnică; om disperat plus crucea, egal om cu speranţa mântuirii”.

Pentru că crucea este “un plus” de bine pentru noi oamenii, de aceea, Isus, în evanghelia de astăzi, ne vorbeşte atât despre trebuinţa crucii sale cât şi despre trebuinţa crucii noastre, pentru realizarea mântuirii: „Isus a început să le spună deschis ucenicilor săi că trebuie să meargă la Ierusalim, să sufere multe din partea bătrânilor, arhiereilor şi cărturarilor, să fie ucis, iar a treia zi să învie din morţi” (Mt 16,21-22). Apoi, Isus, a continuat: "Dacă vrea cineva să vină după mine, să renunţe la el însuşi, să-şi ia crucea şi să mă urmeze. Pentru că cine va voi să-şi salveze viaţa, o va pierde; iar cine îşi va pierde viaţa pentru mine, o va salva. Ce i-ar folosi omului de ar câştiga lumea întreagă, dacă apoi şi-ar pierde viaţa? Sau cu ce preţ ar putea omul să-şi cumpere din nou viaţa, pe care a pierdut-o? Căci Fiul Omului va veni în mărirea Tatălui cu îngerii săi şi atunci va răsplăti pe fiecare după faptele lui" (Mt 16,24-27).

A renunţa la noi înşine şi a ne lua crucea, înseamnă a alege viaţa pe care a trăit-o Isus. Iar a alege viaţa pe care a trăit-o Isus, înseamnă: a muri faţă de propriul eu; a răstigni dorinţele trupului; a căuta numai împărăţia cerurilor pentru tine şi pentru alţii; a primi să suferi pe nedrept; a suporta ocara lumii; a accepta opoziţie chiar din partea celor dragi; a umbla uneori singur pe cărarea vieţii; a renunţa la multe lucruri pe care le oferă lumea; o totală predare în mâinile Tatălui, o totală ascultare de şoaptele Duhului Sfânt.

Profetul Ieremia, care ne vorbeşte în prima lectură de astăzi (cf. Ier 20,7-9), a fost una dintre imaginile profetice ale lui Isus, dar şi al celor care vor crede în Isus. Când profetul Ieremia ne spune că el a fost sedus de Dumnezeu pentru a suferi din  cauza predicării cuvântului divin oamenilor păcătoşi, iar el s-a lăsat sedus, ne vorbeşte în primul rând de Isus. Căci, Isus, de dragul mântuirii noastre, de dragul bucuriei de a împărţi paradisul cu noi, de dragul de a trăi veşnic cu noi, încă din veşnicie s-a lăsat sedus, atunci când Dumnezeu i-a arătat crucea ca preţ al răscumpărării şi al mântuirii noastre. Iată ce ne spune în acest sens Scrisoarea către Evrei: „Să ne uităm ţintă la căpetenia şi desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-i era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea, şi şede la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu” (Evr 12,2).

Dar, profetul Ieremia, a fost şi este o imagine profetică şi a celor care vor crede în Isus, şi asemenea lui se vor lăsa seduşi în primirea şi purtarea cruci. Căci, după ce vor fi fost mântuiţi prin crucea lui Cristos, se vor oferi şi ei ca victime împreună cu Isus, pentru mântuirea lumii.

De aceea, sfântul Petru, chiar dacă într-un prim moment amăgit fiind de satana, s-a opus crucii mântuitoare a lui Isus, dar, mai apoi, văzând pe Tabor gloria lui Isus şi bucuria lor care urmează după cruce (cf. Mt 17,1-3), şi-a venit în fire, şi-a unit suferinţele sale cu ale lui Cristos, şi murind şi el pe cruce, ne spune: ”Cristos a suferit pentru voi lăsându-vă exemplu ca să mergeţi pe urmele lui” (1Pt 2,21); sfântul Paul, în lectura a doua de astăzi, le spune tuturor creştinilor: „Fraţilor, să-i oferiţi lui trupul vostru ca o jertfă vie, sfântă şi plăcută lui Dumnezeu: pentru voi aceasta este adevărata închinare” (Rom 12,1).

Iată ce scrie sfântul Paul despre el însuşi: „Eu deja sunt oferit ca jertfă şi timpul plecării mele a sosit. Am luptat lupta cea bună, am ajuns la capătul alergării, mi-am păstrat credinţa. De acum, îmi este rezervată coroana dreptăţii pe care mi-o va da în ziua aceea Domnul, Judecătorul cel drept; şi nu numai mie, ci şi tuturor acelora care au iubit arătarea lui” (2Tim 4,6-8). Şi, aşa au putut spune toţi apostolii.

În bucuria de a fi împreună cu Isus şi împreună cu semenii lor în paradis, mulţi creştini s-au oferit pe ei înşişi ca victime, împreună cu Isus, pentru mântuirea fraţilor lor. Iată, numai câteva exemple de creştini luate din calendarul lunii august, care s-au oferit pe ei înşişi ca jertfe: Papa Xist II şi însoţitorii săi martiri; sfântul diacon Laurenţiu; sfânta Edith Stein, călugăriţă; sfântul Ponţian, papă; sfântul Hipolit, preot; sfântul Maximilian Maria Kolbe, preot; sfântul Tarciziu, ministrant; sfântul Bartolomeu apostol; sfântul Ioan Botezătorul, profet; sfânta Sabina, femeie din popor; sfântul Felix, preot; sfântul Audactus, laic. etc.

Aici mai trebuie amintiţi toţi cei care şi-au cheltuit puterile şi energiile vieţii trudind pentru convertirea celor din familiile lor. Reprezentanta acestei categorii de creştini, este sfânta Monica, mama sfântului episcop, Augustin, care a trudit până la ultima ei suflare pentru convertirea soţului păgân şi a copiilor ei rătăciţi.

Iată cum explică sfântul Francisc de Sales (1567-1622), crucea şi suferinţele: „Priviţi toiagul lui Moise: la pământ este un şarpe înspăimântător, în mâna lui Moise este o baghetă magică. La fel este şi cu suferinţele noastre: privite prin prisma pământului ele ne par îngrozitoare ca nişte şerpi, privite din prisma lui Dumnezeu, ele sunt ca nişte baghete magice care ne deschid cerul”.

De aceea, sfântul apostol Paul, ne spune: „Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi” (Rom 8,18).

Dacă diavolul ne seduce cu lucruri trecătoare şi destinate distrugerii, Dumnezeu ne seduce cu suferinţa şi crucea, prin care ne dă bucuria de a deschide pentru noi şi pentru alţii împărăţia cerurilor. Aşa l-a sedus pe Ieremia, şi el s-a lăsat sedus; aşa l-a sedus pe Isus, şi el s-a lăsat sedus; aşa l-a sedus Petru, şi el s-a lăsat sedus; aşa l-a sedus pe Paul, şi el s-a lăsat sedus; aşa ne seduce şi pe noi, şi noi trebuie să ne lăsăm seduşi.

După păcat, singura cale rămasă pentru mântuirea omului, este suferinţa şi crucea. De aceea Isus a predicat şi a purtat crucea, de aceea apostoli au predicat şi au purtat crucea, de aceea toţi creştinii cei buni au predicat şi au purtat crucea. Dacă într-o casă nu a intrat încă suferinţa şi crucea, acolo nu domneşte Dumnezeu, de acolo trebuie să plecăm repede înainte de a se întâmpla ceva rău.

Despre sfântul Ambrozie (339-397), se spune că fiind în călătorie împreună cu un ucenic al său, au fost găzduiţi peste noapte în casa unui bogat care, se lăuda că niciodată nu a avut parte de nici o suferinţă. După ce bogatul a plecat, sfântul Ambrozie şi-a trezit ucenicul şi i-a spus: Să plecăm repede din această casă înainte de a se întâmpla ceva rău. Şi chiar în acel ceas au plecat din casa aceea. La întoarcere, trecând pe lângă acea casă n-au mai găsit-o, fusese înghiţită de pământ. Aici, s-a adeverit cuvântul psalmistului care, trecând pe lângă omul bogat lipsit de griji şi dureri, comparat cu un măslin verde, când a mai trecut prin acel loc nu l-a mai găsit (cf. Ps 37,9-10.35-36). La fel este şi cu omul care trece prin viaţă fără cruce, va fi înghiţit de locuinţa morţilor. De aceea, sfântul apostol Paul, ne spune astăzi: „Nu vă luaţi după exemplul pe care îl dă lumea aceasta, ci schimbaţi-vă şi reînnoiţi felul vostru de a gândi ca să puteţi recunoaşte care este voinţa lui Dumnezeu: ce-i place lui, ce este bun şi desăvârşit” (Rom 12,2).

Se spune că un rege din Aragon, o provincie a Spaniei, avea un slujitor care era bolnav. Medicii timpului i-au prescris un medicament care era foarte amar. Pentru a-l încuraja să i-a acel medicament, regele a venit la patul slujitorului său, şi a băut el cel dintâi din acele medicament amar. Încurajat de exemplul regelui său, acel slujitor a luat medicamentul amar şi s-a vindecat. Suferinţa, ca şi un medicament amar, repugnă oricărui om. Isus, pentru a ne încuraja să primim paharul ei amar, dar salvator, a băut el cel dintâi din el, ca şi noi să-l bem încrezători spre mântuirea noastră.

Înainte de a muri, sfântul Ignaţiu de Antiohia (30-117), a spus: „Pot veni asupra mea: focul, crucea şi fiarele sălbatice; de mi s-ar sfărâma oasele, de mi s-ar sfâşia trupul, de mi s-ar chinui până şi sufletul; toate le voi suferi, numai ca într-o zi să-l pot vedea pe Cristos”.

Sfânta Roza de Lima (1586-1617), aflându-se pe patul de moarte, plângea amar. Cineva a întrebat-o: de ce plângi soră? Nu plâng pentru că trebuie să părăsesc pământul, ci pentru că nu am suferit îndeajuns ca să merit cerul.

Odată un om, mereu nemulţumit de viaţa pe care o ducea, l-a întrebat pe Dumnezeu: De ce fiecare dintre noi este nevoit să-şi poarte crucea? Ai putea oare să-mi dai o cruce mai uşoară, căci am obosit de atâtea problemele zilnice! Şi iată că vede omul acesta un vis. Vede un şir de oameni mergând în pas lent, fiecare dintre ei purtându-şi crucea. Printre aceştia se zăreşte şi pe sine. A obosit de atâta mers. Pe lângă aceasta, i se pare că are o cruce mai lungă ca a celorlalţi. Atinci, s-a oprit, şi-a luat crucea de pe umeri şi a retezat o bucată din ea. Drumul a devenit mai uşor şi a ajuns repede la locul spre care se îndrepta toată lumea. Dar ce se întâmplă? I s-a deschis în faţă o prăpastie adâncă şi doar de cealaltă parte a acesteia începe tărâmul fericirii veşnice. Dar cum să ajungă acolo? Nu vede prin apropiere nici cel mai mic podeţ şi nici o zidărie. A observat că oamenii alături de care a mers până atunci treceau cu uşurinţă de partea cealaltă. Îşi luau crucea de pe umeri, o aruncau peste prăpastie şi mergeau pe ea ca pe un podeţ. El era unicul care nu putea trece, crucea lui fiind mult prea scurtă. Omul a izbucnit în plâns, spunând: „Vai, de-aş fi ştiut”! După ce s-a trezit din vis, acel om nu i-a mai cerut niciodată lui Dumnezeu o cruce mai uşoară.

Când vom privi astfel crucea, vom înceta să ne mai plângem şi să ne mai rugăm pentru o cruce mai uşoară, ci îi vom cere lui Dumnezeu putere pentru a o purta, căci “Harul lui ne este de ajuns” (2Cor 12,9).

Sfântul Vincenţiu de Paul (1581-1660), spune: „Dacă am cunoaşte ce comori preţioase se ascund în suferinţe, n-am fugi de ele, ci le-am primi cu bucurie; nu ne-am plânge de ele, ci le-am binecuvânta”.

Am început gândurile acestei reflecţii, spunând că suferinţa şi crucea sunt „un plus”, dat omului de către Dumnezeu, pentru a ajunge la comuniune cu el şi la mântuire. Iată, un exemplu în acest sens:

O tânără provenind dintr-o familie nobilă, s-a decis să intre într-o mănăstire austeră. Superioara mănăstirii ştiind de unde vine tânăra, a luat-o de mână şi a purtat-o prin toate încăperile mănăstirii, pentru a-i arăta diferenţa dintre chiliile mănăstirii şi de sălile patului ei. Atunci, superioara a întrebat-o dacă ar putea trăi, locui, lucra şi ruga în aceste chilii austere. Atunci tânăra i-a răspuns: „Soră, prin toate încăperile mănăstirii pe unde m-aţi purtat, am văzut câte o cruce atârnată pe perete. De aceea, în oricare din aceste încăperii ale mănăstirii, voi putea trăi, locui, lucra, şi ruga; voi privi mereu spre Isus cel răstignit şi voi primi harul său „suficient” pentru a-mi duce viaţa aici (cf. 2Cor 12,9). În urma acestui răspuns, tânăra a fost primită, a fost o călugăriţă bună, iar astăzi este o sfântă a Bisericii.

În Psalmul 63, pe care l-am cântat astăzi la sfânta Liturghie, nu întâlnim nici o cerere de bunuri. În el  întâlnim numai: bucuria, lauda, mulţumirea, dorinţa după comuniunea cu Dumnezeu. Dacă vom privi crucea ca „un plus”, şi dacă vom considera harul lui Dumnezeu ca „suficient” pentru a o purta (cf. 2Cor 12,9), atunci, negreşit vom ajunge la bucuria comuniunii cu Dumnezeu şi a mântuirii sale (cf. Ps 63,2-9).

                                                                                                                                         Pr. Ioan Lungu

Duminica  XXI  de  peste  an  A

“Ucenicul nu este mai mare decât maestrul său" (Mt 10,24).

Cezarea lui Filip, (cf. Mt 16,13), este o localitate foarte frumoasă situată la poalele Muntelui Hermon, pe cursul principal al râului Iordan. Îşi are numele de Cezarea lui Filip, la Filip tetrarhul, care a înrumuseţat-o, şi care a numit-o aşa pentru a o deosebi de Cezareea maritimă (cf. Fap 8,40). În trecut oraşul s-a numit Baal-Gad, de cultul zeului Baal; apoi, Paneas, de la cultul zeului Pan, introdus de greci; apoi Neronias, de la reînfruseţarea lui din timpul domniei lui Nero; astăzi oraşul se mai numeşte şi Banias. Aici, în acest oraş cu trecut idolatric, Isus, s-a retras cu ucenicii săi, pentru a le vorbi despre mesianitatea sa şi despre mântuirea prin cruce, prin moarte şi prin înviere, şi pentru a-l transforma în loc de referinţă pentru dezvăluirile divine privind mântuirea.  

În Cezareea lui Filip, Isus, şi-a clădit Biserica pe mărturisirea de credinţă a lui Petru: "Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu!" (Mt 16,16), şi a promis că: “puterea Celui Rău nu o va birui” (Mt 16,18).

Un pictor, a redat scena mărturisirii de credinţă a lui Petru, şi promisiunea lui Isus că puterea Celui Rău, nu va birui Biserica sa, printr-o imagine plastică. Pe o mare agitată se înalţă o stâncă puternică, pe care este clădită Biserica lui Isus fondată pe mărturisirea de credinţa lui Petru; iar, în această piatră pe care este clădită Biserica lui Isus, lovesc zadarnic valurile furioase ale mării, împreună cu nişte oameni răi. În spatele lor, se vede satana râzând ironic şi spunând: “Eu, cu toate forţele iadului, lovim zadarnic de 2000 de ani în stânca pe care se află clădita Biserica lui Isus fondată pe mărturisirea de credinţă a lui Petru, şi nu reuşim scufundarea ei, iar voi credeţi că veţi reuşi? Vă obosiţi zadarnic şi vă înşelaţi amarnic”!

Iată câţiva dintre oamenii care s-au trudit zadarnic şi s-au înşelat amarnic, crezând că vor putea distruge Biserica lui Isus, fondată pe credinţa lui Petru: păgânul împărat roman, Diocleţian (240-316), care a bătut monedă pe care a scris dispariţia numelui de creştin. Practic s-a întâmplat invers, în scurt timp a dispărut numele de păgân; la fel s-a înşelat şi Voltaire (1694-1778), care a spus că în 20 de ani, prin munca lui, va nimici numele de creştin. Şi aici s-a întâmplat invers, peste 20 de ani murea disperat, fără să primească ultimile sacramente, infamul Voltaire. Porţile iadului, nu vor birui Biserica (cf. Mt 16,18), pentru că este de origine divină, aşa cum remarca şi înţeleptul Gamaliel, profesorul sfântului Paul (cf. Fap 5,34-40).

Iată, cum explică misterul dăinuirii Biserici, Napoleon I Bonaparte (1769-1821). Acesta era exilat în Insula sfânta Elena, şi vorbea despre Isus şi despre Biserica sa, împreună cu Charles Tristan, marchiz de Montholon (1782-1853), care l-a urmat în exilul său. Napoleon I, îi spunea acestuia: „Alexandru cel Mare, Cezar, Carol el Mare, eu, am întemeiat împărăţii mari, dar aceste împărăţii nu au dăinuit pentru că au fost clădite pe forţă şi silnicie. Isus, şi-a întemeiat Biserica, împărăţia lui, pe dragoste, de aceea, ea va dăinui veşnic. De aceea, şi astăzi şi totdeauna se vor găsi mulţi oameni ca să moară pentru el. Eu îi înflăcăram şi îi entuziasmam pe oameni când eram în mijlocul lor. Isus, deşi înălţat în slava cerească, îi atrage şi îi entuziasmează şi astăzi pe oameni cu aceeaşi putere de la început”.

Sfântul Ambroziu (339-397), vorbind despre Isus care şi-a fondat Biserica pe mărturisirea de credinţă a lui Petru, spune aceste cuvinte: „Cristos este totul pentru noi. Dacă doreşti să-ţi vindeci rănile, el este medicul. Dacă te arde febra, el este izvorul răcoritor. Dacă eşti apăsat de vină, el este îndreptăţirea. Dacă ai nevoie de ajutor, el este forţa. Dacă te temi de moarte, el este viaţa. Dacă doreşti cerul, el este calea. Dacă fugi de întuneric, el este lumina. Dacă îţi este foame, el este hrana” (cf. De virginitate, 16).

Isus, care aşa cum spunea sfântul Ambroziu, a venit pe pământ ca să fie totul pentru oameni, predica şi făcea minuni răsunătoare, dar lumea nu ştia încă cine este Isus. Diavolul şi oamenii săi, mai ales cei de la templu, au avut grijă să creeze confuzie în inimile oamenilor, ca ei să-l perceapă pe Isus numai ca pe Ioan Botezătorul, numai ca pe Ilie, numai ca pe Ieremia, sau numai ca un un altul dintre profeţi, şi nu ca pe Mesia, şi nu ca pe Fiul lui Dumnezeu, şi nu ca pe cel care a primit toată puterea în cer şi pe pământ.

Dacă, Isus, ar fi fost recunoscut de către oameni numai ca un simpu „învăţător venit de la Dumnezeu” (cf. In 3,2), sau ca un simplu profet din vechime care a înviat din morţi (cf. Mt 16,14), moartea lui nu ar fi putut să aibă pentru ei o mai mare însemnătate decât moartea oricărui alt om mare şi bun. Ea ar fi fost o moarte eroică, dar nu una ispăşitoare. De aceea, Isus, vrea să fie recunoscut de oameni ca Fiul lui Dumnezeu cel viu, ca cel care are putere asupra diavolului, a lumii şi a morţii.

Repet, dacă oamenii l-ar fi cunoscut pe Isus numai un mare profet şi numai un mare om, chiar dacă ar fi alergat la el sau chiar dacă l-ar fi urmat, diavolul nu avea de ce să se teamă, pentru că nimeni nu ajunge la mântuire dacă vine la Isus numai ca la un mare profet sau numai ca la un mare om. Oamenii se mântuiesc doar dacă vin la Isus, ca la Mesia, ca la Fiul lui Dumnezeu cel viu, ca la cel care are toată puterea în cer şi pe pământ, aşa cum însuşi Dumnezeu, i-a revelat astăzi lui Petru (cf. Mt 16,16-17).

Când oamenii vin la Isus numai atunci când li se termină pâinea sau vinul, bunăstarea sau sănătatea, banii sau fericirea lumească, dar nu vin când păcatul i-a golit de har şi ne mântuire, atunci sunt cei mai nefericiţi oameni (cf. 1Cor 15,19). Şi diavolul asta urmăreşte. Chiar el le inspiră să alerge la Isus în cele trupeşti şi pământeşti, dar să nu alerge la el în cele sufleteşti şi cereşti, aşa cum a alergat duminica trecută femeia feniciană şi fiica ei (cf. Mt 15,22).

Petru era puternic ca o stâncă, de aceea, Isus, a adugat că pe această piatră îşi va zidi Biserica sa pe care porţile iadului şi nici moartea nu-l vor împiedica a o construi. De aceea, a vorbit despre moartea lui iminentă, dar şi despre victoria lui asupra morţii prin înviere. Isus, i-a spus lui Petru că-i va da cheile împărăţiei cerurilor, chei cu ajutorul cărora îi va dezlega pe oameni de păcat (cf. Mt 16,18-20). Privilegiul de a lega şi dezlega păcate, s-a văzut bine în ziua de Rusalii, când Petru predicând, anunţa că celor care îl primesc pe Isus şi evanghelia sa, păcatele le vor fi iertate (cf. Fap 2,38); apoi s-a mai văzut şi în casa lui Corneliu, când iarăşi a spus că cine îl primeşte pe Isus, primeşte iertarea păcatelor (cf. Fap 10,43).

Puterea cheilor lui Petru a trecut la toţi urmaşii săi aflaţi la cârma Bisericii lui Isus şi în comuniune cu el.

Petru, deşi, puţin mai înainte a primit de la Isus lauda credinţei şi puterea cheilor, totuşi nu a primit puterea de a schimba legi gata stabilite din veşnicie. Nimeni nu poate schimba drumul de urmat pentru mântuire, aşa cum încerca Petru acum. Isus a venit în lume să împlinească mântuirea prim cruce, moarte şi înviere. Iar fără cruce, moarte şi înviere, nu există mântuire. De aceea diavolul, pe muntele ispitirii, a căutat să-l abată pe Isus de la cruce (cf. Mt 4,1-11). De aceea, astăzi, diavolul a încercat din nou să-l abată pe Isus de la cruce, prin Petru (cf. Mt 16,22-23). De aceea, în timpul patimilor, a încercat din nou să-l abată pe Isus de la cruce, prin mai marii iudeilor şi prin trecătorii de la Calvar (cf. Mt 27,39-44). Nimic nu-l supără pe satana mai mult decât crucea, pentru că prin sfânta cruce a primit cea mai grea înfrângere, cea mai mare pierdere şi cea mai grea lovitură.

Cunoaştem cu toţii din viaţa sfântului Cristofor (+ 251), că aceste fiind bărbat puternic, a avut ambiţia de a sluji celui mai puternic rege. Auzind el că diavolul este puternic, s-a pus în slujba lui. Dar, văzând într-o zi că diavolul a făcut un ocol larg pe lângă o cruce a lui Isus dintr-un câmp, a înţeles că diavolul se teme de crucea lui Isus. L-a părăsit imediat pe diavol, şi s-a pus în slujaba lui Isus.

După biruinţa lui Isus de la cruce, satana, pentru a birui, încearcă acum să ne despartă pe noi de cruce. A încercat cu Petru, făcându-l să fugă din Roma în timpul prigoanelor; a continuat prin primii creştini care în schimbul eliberării, au trădat; continuă cu unul fiecare dintre noi cei de astăzi, pe care ne amăgeşte să refuzăm orice suferinţă şi cruce. Aşa cum Isus l-a certat în evanghelie pe apostolul Petru care amăgit de satana voia să refuze crucea, tot astfel Isus îi ceartă şi astăzi pe toţi cei care fug de cruce, pentru că fug de mântuire (cf. Mt 16,23).

Prin această dojană, Isus, i-a spus lui Petru: eu te-am luat de vicar al meu şi nu şef al meu; nouă creştinilor, care am avea nechibzuinţa de a schimba legile sale, ne spune: v-am luat colaboratorii mei, nu înlocuitorii mei. “Ucenicul nu este mai mare decât maestrul său" (Mt 10,24). Nimeni nu poate emite opinii, păreri sau legi care privesc mântuirea, atâta vreme cât sunt legi divine şi veşnice în această privinţă. “Voi sunteţi prietenii mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc” (In 15,14).

Mergând pe această logică trebuie să spunem că: Aşa cum nimeni nu poate schimba crucea ca mijloc de mântuire rânduit de Dumnezeu din veşnicie, tot astfel nimeni nu poate schimba nici legea căsătoriei care este un semn al legăturii dintre Cristos şi Biserică, nici lege închinării, nici legea iubirii; nimeni nu poate schimba nimic din ceea ce a învăţat Cristos, fără să se piardă pe sine şi pe cei pe care îi învaţă. Sfântul Paul, ne spune în lectura a doua de astăzi: “Cine a putut cunoaşte gândul Domnului? Cine a fost sfetnicul lui? Cine i-a dat lui mai înainte ceva, ca să aibă dreptul de a primi ceva în schimb? Căci toate sunt de la el, prin el şi pentru el. Lui să-i fie mărire în veci! Amin!” (Rom 11,34-36). 

Să mai reţinem bine şi aceste cuvinte ale lui Isus: Tu eşti Petru şi nu voi sunteţi Petru. Voi zidi Biserica mea, nu bisericile mele. Ţie îţi voi da cheile împărăţii cerurilor, şi nu vouă vă voi da cheile împărţiei cerurilor. Şi atunci de ce atâţi care pretind că sunt Petru şi de ce atâtea biserici care se pretind toate a fi unica Biserică a lui Cristos? Dacă, păgânii care nu-l cunosc pe Cristos, nu cunosc Biserica sa, nu cunosc Evanghelia se pot mântui; cei care îl cunosc pe Isus, evanghelia şi Biserica sa, şi lucrează împotrivă, sunt departe de mântuire. Sfântul Ambroziu (337-397), spunea simplu de tot şi pe înţelesul tuturor: “Unde este Petru, acolo este Biserica”.

Noi, astăzi, i-am spus lui Isus, împreună cu Petru: „Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu”! Dar, orice păcat înseamnă o dezicere, o renunţare, şi o abdicare de la această mărturie de credinţă. Pentru a înţelege ceea ce am voit să spun prin aceste cuvinte, am să vă relatez o întâmplare:

Era prin anul 70 după Cristos. Ierusalimul înconjurat de armatele romane ale generalului roan Titus, trecea prin clipe de groză. Se abătuse pedeapsa lui Dumnezeu asupra Ierusalimului pentru răstignirea lui Isus Cristos. Foamea făcea mii de victime, iar romanii nu permiteau aprovizionarea cu alimente a oraşului. Singurul lucru pe care l-au permis romanii a fost îngroparea morţilor în afara cetăţii. Rabbi Iohnan ben Zaccai (30-90), recunoscut de toţi ca un mare conducător spiritual al evreilor, a cerut ucenicilor săi să-l pună într-un sicriu şi să-l ducă în afara oraşului. De acolo a reuşit să ajungă până la cortul comandantului, generalului roman, Titus. A căzut în genunchi înaintea lui şi l-a rugat: „Stăpâne, fie-ţi milă de mulţimea de copii nevinovaţi din cetate şi de mamele lor care se sting”! Opreşte-te, i-a zis Titus! De la primul cuvânt pe care l-ai rostit, ai minţit. Rabbi Iohnan ben Zaccai, pe ale cărui buze nu s-a aflat niciodată minciuna, nu înţelegea ceea ce voia să-i spună Titus. Mi-ai spus: Stăpâne”! Dacă eu sunt stăpânul, de ce nu mi-aţi deschis larg porţile cetăţii, de ce nu m-aţi primit cu triumf şi cu osanale, de ce a mai trebuit să asediez cetatea? Rabbi Iohnan ben Zaccai, nu a mai putut răspunde nici un cuvânt. Pentru prima dată o minciună îi întinase buzele. Să nu uităm că ceea ce afirmăm sau declarăm cu buzele, este contrazis şi infirmat de faptele noastre.

Guvernatorul Şebna, un înalt oficial din guvernul lui Ezechia, a fost un om bogat, care a fost îndepărtat din funcţie pentru că lucra în dezacord cu regele, pentru că una spunea şi alta făcea, pentru că lucra în interes personal şi nu pentru interesul regelui şi poporului. El îşi căuta propria glorie pământească şi nu gloria lui Dumnezeu. A fost mai întâi mustrat spre îndreptare, iar când a refuzat convertirea, a fost îndepărtat din funcţie (cf. Is 22,15-19).

Aşa, vor fi îndepărtaţi din împărăţia lui Cristos, cei care una spun cu buzele şi alta împlinesc cu faptele, cei care lucrează numai pentru o slavă trecătoare şi nu pentru slava veşnică a lui Dumnezeu, cei care refuză dojana Domnului şi nu se convertesc, căci toate sunt de la Dumnezeu, prin Dumnezeu şi pentru Dumnezeu, aşa cum ne spune sfântul Paul, în lectura a doua de astăzi (cf. Rom 11,36).

                                                                                                                            Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la duminica XX de peste an – A

Şi pe cei străini credincioşi, Dumnezeu, îi va conduce la muntele său cel sfânt (cf. Is 56,7)

Ideea din pericopa evanghelică din această duminică este o continuare a ideii din pericopa evanghelică din duminica trecută. Duminica trecută, am văzut cum cei 12 apostoli ai lui Isus, aleşi dintre cele 12 triburi ale lui Israel, după ce au fost martorii multor minuni, şi martorii minunii înmulţirii pâinilor, pâini din care s-au săturat împreună cu cei 5000, numai bărbaţi; după ce având fiecare în mâini şi câte un coş plin de firimituri adunate de pe urma mesei din pustiu, au fost trimişi de Isus să treacă înaintea lui pe ţărmul celălalt. Pe timpul traversării mării, spre ţărmul celălalt, s-a iscat pe mare o aşa furtună aşa de mare că le ameninţa viaţa. Iar, apostolii, nu numai că nu l-au chemat în ajutor pe marele făcător de minuni, Isus, dar nici măcar nu s-au gândit la dânsul. Ba mai mult, atunci când nechemat, Isus, a venit la ei păşind pe valurile zbuciumate ale mării, arătând prin asta că el stăpâneşte peste vânturi şi ape, şi că nu-i părăseşte, ei nici măcar nu l-au recunoscut, l-au confundat cu o nălucă, şi au început să ţipe de spaimă.

Asta au făcut-o apostolii, martorii şi benefeciarii multor minuni. Puţin mai înainte, Isus, fusese respins şi de către iudeii, atât în Iudeea, cât şi în Galileea, care şi ei l-au văzut făcând multe minuni. Isus, spusese într-o predică a sa că, dacă în Tir şi Sidon, s-ar fi făcut minunile care s-au făcut în Iudeea şi Galileea, demult cele două cetăţi păgâne s-ar fi convertit, şi ar fi făcut pocăinţă (cf. Mt 11,21).

Pentru a le arăta apostolilor adevărul acestor cuvine, Isus, a plecat împreună cu ei, în Tir şi Sidon. Regiunea Tirului şi a Sidonului, aparţinea pe atunci provinciei romane Siria, şi era un port fenician, canaanit, pe coasta Libanului de azi. Despre locuitorii acestei regiuni se ştie că: se trăgeau din Canaan, un nepot indecent al lui Noe, care a fost blestemat (cf. Gen 9,18.22-27); că erau politeişti, adică, credeau în mai mulţi dumnezei, în special în zeii soţi, Baal şi Astarta, cărora li se ofereau sacrificii umane şi prostituţie; din Tir a fost şi Izabela, soţia idolatră a lui Ahab (cf. 1Rg 16,31-33). În Noul Testament, numele Izabelei a ajuns sinonim pentru apostazie (cf. Ap 2,20).

Când evreii au cucerit Canaanul, au primit influenţe, atât din religia lor falsă, cât şi din practicile lor păgâne, deşi, Dumnezeu le-a poruncit, pe muntele Sinai, să nu aibă alţi dumnezei în afară de el; dar poporul nu a ascultat (cf. Dt 12,1-7). Când chivotul lui Dumnezeu a fost capturat de către filisteni şi aceştia l-au dus în Asdod, într-un templu a zeului Dragon, în câteva dimineţi, statuia lui Dragon stătea prăbuşită înaintea chivotului. Pentru contaminarea evreilor cu zeii falşi, zei opriţi de în multe rânduri de Dumnezeu, Isus, spune astăzi că, a fost trimis mai întâi la oile pierdute ale casei lui Israel (cf. Mt 15,24). 

Astăzi, o femeie cananaită din acea regiune a Tirului şi a Sidonului, adică o femeie păgână, o femeie imorală, o femeie fără teamă de Dumnezeu, o femeie care îşi oferea copiii în sacrificiu, o femeie care se prostitua în cinstea zeilor, o femeie fără cinste ca şi un câine, s-a prezentat în faţa lui Isus.

Această femeie, străină de Israel, care nu ştia nimic despre Dumnezeul cel adevărat, care nu-l văzuse şi nu-l cunoscuse pe Isus, care nu participase la niciuna din minunile lui, a crezut la prima vedere că Isus este Mesia, fiul lui David, fiul lui Dumnezeu, şi a venit la el cu o încredere nemaiîntâlnită. Spre învăţătura apostolilor şi a iudeilor care îl însoţeau, pe această femeie ce avea o fică chinuită de diavol, Isus, mai întâi a refuzat-o şi chiar a ofensat-o în trei rânduri. Dar, cu toate acestea, ea n-a încetat să creadă, să ceară şi să spere în ajutorul lui Isus.

O mică paranteză aici. În drumul nostru spre celălalt mal, spre ţărmul paradisului, avem nevoie de o credinţă puternică, asemenătoare cu a femeii păgâne, care nu a plecat de lângă Isus până ce nu a primit ceea ce avea nevoie sufletul ei, pentru ea şi pentru fiica ei.

Dacă stăm şi analizăm bine, păcătoşi au fost şi evreii de unde au fost aleşii apostolii şi primii ucenici, păcătoşi au fost şi păgânii de unde Isus a primit oameni care să-l urmeze. De aceea, lectura a doua de astăzi ne spune în acest sens: „Dumnezeu a închis pe toţi oamenii în neascultare, ca să se îndurare faţă de toţi” (Rom 11,32). „Dumnezeu a închis totul sub păcat, pentru ca făgăduinţa să fie dată celor care cred prin Isus Cristos” (Gal 3,22). Deci, atât pentru evrei cât şi pentru păgâni, şi pentru toţi oamenii, important era şi este să creadă în Isus. Atât evreii cât şi neamurile erau într-o stare naturală de împotrivire lui Dumnezeu. Din pricina aceasta toţi sunt mântuiţi prin har, prin credinţa, pentru ca nimeni să nu se laude (cf. Ef 2,8-9).

În timpul unei bătălii, un soldat a fost lovit de un glonţ exact în buzunarul de la haina militară. A rămas însă nevătămat din pricina unei monede aflate în buzunarul lovit de glonţ şi pe care scria „Dei gratia” (prin harul lui Dumnezeu). Această întâmplare l-a pus pe gânduri pe acel om, s-a convertit şi a devenit om credincios.

O altă întâmplare deosebită, s-a petrecut în Kurdistan. Un bărbat a omorât pe altul. Numaidecât ucigaşul a fugit în munţi. Fiul victimei nu s-a oprit din căutarea ucigaşului. Tot timpul, ucigaşul auzea că fiul victimei îl caută. Într-o zi, pe când ucigaşul adormise de atâta alergare sub un pom, se trezi dintr-o dată într-o spaimă de moarte. O mână se aşezase pe umărul său. El a deschis ochii şi a văzut îngrozit faţa fiului victimei. „Tu eşti ucigaşul tatălui meu?“, l-a întrebat acesta. „Da, eu l-am omorât pe tatăl tău. Sunt în mâinile tale, omoară-mă!“. Pe faţa fiului s-a aşezat un sentiment de compătimire şi i-a zis: „Ascultă-mă! Eu sunt creştin şi ştiu cât de preţioasă este iertarea. De săptămâni întregi te caut să-ţi spun această veste. Te-am iertat din toată inima. Vino acasă şi trăieşte liniştit!“.

Mulţi oameni alungă gândul despre întoarcere la Dumnezeu, pentru că îşi amintesc că sunt vinovaţi. Dar Dumnezeu îi caută tot timpul şi vrea să le spună că Fiul său a plătit pe Golgota pentru toate păcatele lor. Dumnezeu are pentru noi această veste bună, de aceea trebuie să ne lăsăm găsiţi de el.

Proba credinţei este unul dintre modurile de a lucra ale lui Dumnezeu. Probei credinţei au fost supuşi duminica trecută cei 12 apostoli, unde ei au picat testul. Probei credinţei a fost supusă şi femeia canaanită din evanghelia de astăzi, dar ea va trece testul cu brio. Probei credinţei suntem supuşi zilnic şi noi, şi pentru a ne mântui trebuie să-l trecem de fiecare dată.

Aşa cum am spus şi mai înainte, pentru femeia din evanghelie, testul credinţei a constat din trei refuzuri succesive din partea lui Isus. Primul refuz: “Isus nu i-a răspuns nimic”. Al doilea refuz, Isus, nici măcar nu s-a uitat către ea, şi i-a zis cu răceală: “Nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel”. Al treilea refuz conţine şi o mică jignire iudaică: „Nu este bine să se ia pâinea copiilor şi s-o arunci la căţeluşi”!  Fiii poporului lui Israel erau copiii şi moştenitorii promisiunilor; câinii însă erau naţiunile, erau păgânii, erau străini, erau cei de departe, erau cei ce nu aveau legămintele promisiunii (cf. Ef 2,11-13). Răspunsul credinţei femeii păgâne a fost: „Dar şi căţeii mănâncă din firimiturile care cad de la masa stăpânilor lor“. Credinţa ei cea mare a primit răspuns şi fiica ei a fost vindecată chiar în ceasul acela (cf. Mt 15,28).

Ce deosebire dintre credinţa slabă a iudeilor şi apostolilor şi credinţa tare acestei femei păgâne. Cei dintâi erau cu pretenţiile, iar femeia păgână a fost cu credinţa şi cu ucenicia curată. Acestei femei credincioase dintre păgâni, i se potrivesc cuvintele din prima lectură: „Pe străinii care se vor pune în slujba Domnului, din iubire pentru numele lui şi vor deveni slujitorii lui, şi toţi aceia care vor respecta ziua de odihnă a mea, nu o vor pângări şi vor rămâne statornici în legământul meu, îi voi conduce la muntele meu cel sfânt” (Is 56,6-7). Noi, credincioşii dintre neamuri, trebuie să cântăm şi să tresăltăm de bucurie, pentru că Dumnezeu judecă popoarele cu dreptate şi le călăuzeşte pe faţa pământului (cf. Ps 67,5).

Aceasta a fost a patra ocazie relatată de evanghelii în care Isus lucrase pentru neiudei: Cea dintâi a fost la Sihar, în Samaria, cu femeia samariteană (cf. In 4,5-42), a doua la Cafarnaum, cu vindecarea robului unui sutaş (cf. Lc 7,1-10) şi a treia a fost cu vindecare unui îndrăcit din ţinutul Garadenilor (cf. Mc 5,1-20), iar a patra, cea de astăzi, cu vindecare fiicei îndrăcite a femeii păgâne din ţinutul Tirului şi al Sidonului (cf. Mt 15,21-28).

Să nu dispreţuim niciodată pe nimeni, spunând că este rău sau păgân, şi nici să nu credem singurii care îl urmăm bine pe Domnul, căci toate exemplele evanghelice de mai sus, ne spun că: „Dumnezeu nu este părtinitor” (Fap 10,34); ne spun că toţi oamenii din lume sunt chemaţi să devină cetăţeni ai împărăţiei cerurilor (cf. Fap 9,9-18,32-35; 10,1-48; 15,1-29; Rom 1,16; 9,24); ne spun că cei consideraţi răi, sunt în realitate buni. Deşi evanghelia a venit mai întâi pentru evrei (cf. Rom 1,16), ea este dată pentru toţi oamenii: „oricine va invoca numele Domnului, va fi mântuit” (Rom 10,13).

A fost odată de o tânără dintr-o familie bogată şi cu renume, care s-a întors la Dumnezeu. Consecinţa pentru viaţa ei a fost o despărţire de tot ce i-a umplut viaţa până atunci. Toţi prietenii au părăsit-o; a fost alungată din mediul în care trăise până atunci; şi a devenit o străină chiar pentru familia ei. Cineva a întrebat-o: „Ai calculat bine preţul atunci când te-ai hotărât pentru mântuitorul?" Ea a răspuns: „Da, l-am calculat; însă am calculat şi ce m-ar fi costat dacă nu-mi căutam adăpost laIsus, iar acel preţ ar fi fost mult mai mare". Să ne decidem chiar acum pentru Isus şi vom primi bunăvoinţa lui Dumnezeu!

Chiar dacă zicem că îl cunoaştem şi îl slujim pe Isus, astăzi şi în fiecare zi, noi trebuie să ne reînnoim adeziunea noastră la Cristos, renunţând la zeii falşi care se strecoară în viaţa noastră. Femeia cananeancă, nu a încercat să se îndreptăţească pe sine, ci a acceptat condiţiile puse de Isus. Exact aşa trebuie să facem şi noi. Un act de abandonare la voinţa lui Dumnezeu, valorează mai mult decât multe fapte bune. Gradul de sfinţenie pe care îl realizăm în viaţă depinde de gradul de conformare a propriei voinţe cu voinţa lui Dumnezeu. Fericitul Henric Suso (1295-1366), spunea: "Prefer sa fiu cel mai mizerabil vierme al pamântului din vointa lui Dumnezeu decât sa fiu un serafim din propria mea voinţă" Aici este secretul sfinţilor, care asemenea sfântului Ignaţiu din Loyola (1491-1556), îşi ofereau de mai multe ori pe zi voinţa lor, lui Dumnezeu.  

Rose Elizabeth Fitzgerald Kennedy (1890-1995), mama fostului preşedinte a SUA, John Kennedy (1917-1963), la vârsta de 80 de ani şi-a scris memoriile. În aceste memorii ea şi-a scris atât amintirile plăcute cât şi pe cele dureroase. A avut nouă copii. Fiul cel mai mare, aviator de recunoaştere, şi-a pierdut viaţa în război. A doua fiică a fost victima unui accident de avion. John, fostul preşedinte al Americii, a fost asasinat. Aceeaşi soartă a avut-o şi fratele său, Robert. Rosemary, o altă fiică, a zăcut la pat lovită de o boală incurabilă. Spre finalul memoriilor sale, ea se întreabă dacă o asemenea femeie, se poate considera fericită. Şi răspunsul a fost “da”. "Mi-am dat seama, continuă ea, ceea ce este cel mai important în viaţa omului. Dacă Dumnezeu mi-ar pune în faţă diferitele sale daruri: bogăţii, sănătate, înţelepciune şi credinţă, dar din toate acestea nu aş putea să aleg decât unul, eu aş alege credinţa, pentru că ea este singura, care în viaţă îi dă putere omului să depăşească orice necaz".

Isus, venise în lume pentru mântuirea tuturor oamenilor. Iar, conform planului lui Dumnezeu, mântuirea trebuia să înceapă de la evrei. Apoi, de la evrei şi cu aportul lor, mântuirea trebuia să ajungă şi la toţi ceilalţi oameni. Dar, necredinţa şi nerecunoştinţa iudeilor, a făcut ca mântuirea popoarelor păgâne să înceapă mai repede, stârnindu-le astfel gelozia, aşa cum ne spune astăzi sfântul Paul. Dacă respingerea iudeilor a adus împăcarea lumii cu Dumnezeu, ce se va întâmpla atunci când ei vor fi reprimiţi? Va fi ca o înviere a morţilor, căci darurile lui Dumnezeu şi chemarea lui sunt date pentru totdeauna (cf. Rom 11,13-15.29-32).

Isus predica evanghelia despre împărăţia lui Dumnezeu şi-i vindeca pe cei bolnavi şi suferinzi (cf. Mt 4,23). Să ne rugăm şi să lucrăm pentru convertirea, atât a celor care îl cunosc pe Dumnezeu, cât şi a celor care nu îl cunosc. Toţi oamenii sunt chemaţi la mântuire. Iar dintre toţi se pot ridica oameni cu credinţă mare, plăcuţi lui Dumnezeu şi moştenitori ai împărăţiei cerurilor, ca femeia păgână din evanghelia de astăzi.  

                                                                                                                               Pr. Ioan Lungu 

Reflecţie la solemnitatea adormirii, învierii şi ridicării cu trupul şi sufletul la cer a Preacuratei Fecioare Maria – 2014.

În devoţiunea noastră către Maica Domnului, punctul central este Cristos

Există în Elveţia un sanctuar în cinstea Mariei, cunoscut în toată lumea, sanctuarul de la Einsielden (adică Maria în pustiu). De jur împrejurul  acestui sanctuar se ridică o grandioasă mănăstire benedictină. Impunătorul complex mănăstiresc are o notă caracteristică aparte: din orice punct al edificiului s-ar trage diagonala în punctul opus, toate liniile se încrucişează exact deasupra tabernacolului bisericii. Arhitectul care a făcut planul acestei construcţii a voit să exprime un mare adevăr: Isus este centrul vieţii nu numai al călugărilor din Einsielden, dar şi centru vieţii tuturor creştinilor. El a voit să exprime concis că, în devoţiunea noastră către Maica Domnului, punctul central este Cristos, aşa cum în sanctuarul de la Einsielden, punctul central este tabernacolul.

Pătrunşi de acest gând, spunem că, sărbătoarea adormirii, învierii şi ridicării cu trupul şi sufletul la cer a Preacuratei Fecioare Maria, este înainte de toate o sărbătoare în cinstea lui Isus care a biruit diavolul, păcatul şi moartea (cf. 1Cor 15,20-27;15,54-57); este o sărbătoare în cinstea lui Isus care după ce a pătimit şi a murit pentru mântuirea noastră, şi a înviat, s-a înălţat la cer şi şi s-a glorificat la dreapta Tatălui, spre îndreptăţirea noastră (cf. Rom 4,25), a făcut posibilă această sărbătoare a Mariei, şi va face posibilă şi o sărbătoare în cinstea unuia fiecăruia dintre noi cei care credem în el.   

Acum câţiva ani în urmă, înotătoarea Florence Chadwick, (născută 1918 în SUA), pe 4 iulie 1952, la vârsta de 34 de ani, a ratat traversarea înot a Canalului Mânecii, numai cu puţin înainte de final. Mai târziu ea a explicat că pricina acestui eşec al ei a fost ceaţa care a împiedicat-o să vadă celălalt mal al canalului. „Dacă aş fi putut să văd malul, aş fi reuşit”!, zicea ea.

În fiecare an de sărbătoarea adormirii, învierii şi ridicării cu trupul şi sufletul la cer a Preacuratei Fecioare Maria, Dumnezeu, ne cheamă şi ne arate malul celălalt spre care călătorim, paradisul. Cristos a fost primul care a ajuns pe celălalt tărâm, pornind de pe pământul nostru. Iar Maria, una cu un trup ca al nostru, este a doua care a ajuns pe tărâmul fericirii veşnice. Iar, după ei, vom urma noi restul care formăm Biserica (cf. 1Cor 15,23). Datorită meritelor lui Cristos şi corespunderii ei la har, de la zămislirea sa neprihănită şi până la trecerea ei din această viaţă, Maria a putut cânta în faţa cerului şi a pământului, că: “Dumnezeu i-a făcut lucruri minunate şi că toate neamurile o vor numi fericită” (Lc 1,48-49).   

Prima lectură (cf. Ap 11,19a; 12,1.3-6a.10ab), ne vorbeşte despre o femeie îmbrăcată în soare, cu luna sub picioare şi cu o coroană de douăsprezece stele pe cap. Exegeţii spun că această femeie este Maria, şi că ea este simbolul Bisericii. Şi, pentru că Maria, a fost prima fiică a Bisericii, ei i-a împărtăşit Isus, înaintea tuturor, ceea ce într-o zi avea să împărtăşească întregii sale Bisericii: învierea, înălţarea şi gloria.

Maria, simbolul şi imaginea Bisericii lui Isus, a trăit în mod plenar virtuţile plăcute lui Dumnezeu, virtuţi pe care Dumnezeu avea să le afle în toţi membrii Bisericii sale: credinţa, speranţa, dragostea, simplitatea, smerenia, dăruirea şi slujirea. Maria, prin virtuţile cultivate în viaţa sa, ne arată astăzi că, omul cu cât trăieşte mai mult aceste virtuţi, cu atât mai mult se apropie de Dumnezeu, iar, Dumnezeu, îşi găseşte plăcerea în el şi îi pregăteşte un loc de bucurie alături de el, prin înviere, înălţare şi glorificare veşnică.

Sfântul Augustin (354-430), ne spune că, Maria, este o „matriţă”, sau  un „tipar” dat nouă de Dumnezeu, pentru a ne conforma după chipul ei. Cine o ia pe Maria ca model de viaţă şi de virtuţi, va fi modelat curând după chipul lui Cristos, care străluceşte pe chipul ei.

Celebrul pictor spaniol Bartolomé Estebán Murillo 1617-1682) a pictat un tablou excepţional de frumos care o reprezintă pe Maria în slavă înconjurată de îngeri care îi cântă. Maestre, l-a întreabat cineva într-o zi, cum aţi reuşit să pictaţi o Madonă atât de frumoasă? Ca să poţi picta o Madonă frumoasă, răspunse pictorul, trebuie ca mai întâi să o ai pictată în inima ta.

Noi toţi cei prezenţi astăzi la sărbătoarea Mariei, dorim să ajungem la învierea, înălţarea şi glorificarea sa. Nouă tuturor, pictorul spaniol, Murilor, ne spune că pentru a ajunge la slava la care a ajuns ea, mergând înaintea noastră, trebuie ca mai întâi să-i sculptăm în inimile noastre, chipul ei de credinţă, speranţă şi dragoste; chipul ei de smerenie, slujire şi dăruire.

Într-o noapte din ajunul sărbătorii Adormirii Maicii Domnului, probabil în a anului 1608, pe când fericitul Ieremia (1556-1625), unul din sfinţii care a copiat chipul Mariei în sufletul său, pe când se ruga într-o biserică, i-a apărut Sfânta Fecioară Maria în toată slava sa cerească. Fericitul Ieremia, privind-o cu atenţie, a observat la Maria un lucru curios pentru el, că Maria glorificată nu purta coroană; de aceea a întrebat-o: “Stăpâna mea, cum, tu eşti regină şi nu porţi coroană pe cap”? Maria, strângându-l pe Isus cu dragoste la pieptul ei, îi răspunde: “Frate Ieremia, coroana mea este acest Fiu al meu”!

Aşa cum pentru Maria, Isus, i-a fost coroana vieţii, tot astfel şi pentru unul fiecare dintre noi, care aspirăm la gloriile Mariei, începând de aici şi până ce vom ajunge la slava învierii fericite, Isus Cristos, trebuie să ne fie coroana şi mândria noastră.

Se spune că, sfântul Ioan Bosco (1815-1888), era mult ajutat financiar în lucrările sale de o familie nobilă din Roma. Această familie avea un singur copil care s-a îmbolnăvit şi a murit. Aflând acestă familie că sfântul Ioan Bosco a venit la Roma tocmai în acele zile, l-a chemat la căpătâiul copilului unde mama plângea nemângâiată. Plin de milă, sfântul Ioan Bosco s-a rugat şi copilul a înviat. S-a făcut o adevărată sărbătoare care a ţinut câteva zile. Mama se îngrijea de copil să aibă de toate, şi să fie mulţumit; dar copilul era din ce în ce mai trist. Îngrijorată, mama l-a întrebat: „Ce ai şi de ce nu te bucuri împreună cu noi?” Şi fiul i-a răspuns: „Mamă, te iubesc mult, dar lasă-mă să mor. Cine a văzut o dată paradisul nu mai poate trăi fericit pe acest pământ”. Mama, deşi tristă, i-a permis, şi copilul a murit din nou fericit.

Dorul după fericirea paradisului, l-a făcut pe acest copil să-şi dorească moartea şi să fie lângă Isus. Dorul după Fiul ei înviat şi glorificat la dreapta Tatălui, a făcut-o pe Maria să adoarmă în Domnul, şi apoi să fie ridicată de îngeri cu trupul şi sufletul la cer. Dorul după Isus glorificat, i-a făcut şi pe toţi sfinţii să moară din iubire faţă de el şi astfel să ajungă în slava lui. Dorul după paradis trebuie să să ne facă şi pe noi, ca şi pe sfântul Paul, ca şi pe sfânta Fecioară, să dorim să trecem din viaţă ca să fim cu Isus (cf. Fil 1,23).

Sfânta Bernadeta Soubirous (1844-1879), spunea: “Odată ce ai văzut-o pe Maica Domnului, nu mai doreşti nimic în viaţă decât să mori, ca să o poţi vedea din nou. Ce este paradisul? Paradisul este vederea Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt în slava cerească (cf. In 17,3). Dar la fel de bine am putea spune că paradisul înseamnă a vedea faţa Mamei noastre cereşti”.

Sărbătoarea adormirii, învierii şi glorificării cu trupul şi sufletul la cer a Preacuratei Fecioare Maria, este una dintre cele mai vechi sărbători ale Bisericii creştine, fiind celebrată în răsărit de pe timpul împăratului bizantin Flavius Mauricius Tiberius Augustus (539-602), iar în apus de pe timpul Papei Sergiu I (687-701).

Sfinţii Părinţi, teologii şi scriitorii bisericeşti, încă din cele mai vechi timpuri şi până astăzi, au evidenţiat legătura dintre Maria şi Biserică, dintre Maria şi noi. O femeie cu un copil în braţe, o femeie încoronată cu douăsprezece stele, este imaginea Bisericii, care continuă să nască noi şi noi fii, prin credinţă şi botez.

Când Biserica ne spune astăzi că, Maria este înveşmântată cu soarele, ne spune că Maria este îmbrăcată cu Isus cel glorios; că este îmbrăcată cu fericirea, cu puterea şi slava lui Cristos. Dar, ne mai spune că în ea suntem şi noi. 

Când Biserica ne spune că, Maria are luna sub picioare, asta înseamnă că luna, care este simbolul acestei lumi nestatornice, ne spune că şi lumea se află şi ea sub semnul slavei lui Isus şi a Mariei.

Când Biserica ne spune că Maria are pe cap o coroană de 12 stele, asta înseamnă că Maria, imagine a noastră, a fost încoronată cu toată slava promisă de Vechiul Testament şi de Noul Testament; căci cifra 12 ne trimite cu mintea la cele 12 triburi binecuvântate pe care se întemeia vechiul popor al lui Dumnezeu şi la cei 12 apostoli sfinţiţi pe care se întemeiază noul popor al lui Dumnezeu, Biserica.

Femeia care se zbate în chinurile naşterii, este tot Biserica, a cărei imagine este Maria. Balaurul cel mare şi roşu, balaurul cu şapte capete şi zece coarne, este şarpele din vechime, care se mai cheamă diavolul şi satana (cf. Ap 12,9). Satana este cel care a provocat căderea şi nefericirea oamenilor (cf. Gen 3,15). 

Satana este cel care a provocat şi provoacă încă toate prigoanele şi toate războaiele din lume. Satana este cel care a făcut şi face încă să curgă sângele martirilor şi a oamenilor nevinovaţi. Satana este cel care face să curgă şi sângele a milioanelor de copii ucişi înainte de a se naşte. Da, dar, satana, este şi cel care a fost, este, şi va fi învins de Isus, Fiul Mariei, de Maria însăşi şi de Biserica lui Isus.   

Suntem călători pe acest pământ şi că ne îndreptăm mereu spre scopul nostru final, veşnicia fericită. Pe acest drum presărat uneori cu împliniri, alteori cu decepţii, Maria ne este mereu alături şi, de fiecare dată, ni-l arată pe Isus glorificat, aşa cum recităm în rugăciunea Bucură-te, Regină, a sfântului Bernard.

“Maria nu şi-a sfârşit misiunea odată cu existenţa sa pământească, căci ea ridicată cu trupul şi sufletul la cer, continuă să ne obţină darurile mântuirii veşnice. În iubirea ei maternă, are grijă de fraţii Fiului său care sunt încă pe cale şi care sunt încă ameninţaţi de primejdii şi strâmtorări” (LG, 62).

Sfânta Carte ne spune despre Sfântul Paul că a fost răpit până în al treilea cer şi că acolo a văzut şi a auzit lucruri pe care nici o limbă omenească de pe pământ nu le poate spune (cf. 2Cor 12,2).

O tradiţie ne relatează faptul că, revenit în simţuri, sfântul Paul a fost întrebat dacă a văzut-o pe Maica Domnului printre îngeri şi sfinţi. Apostolul neamurilor a spus că şi el a avut curiozitatea s-o vadă, şi, fiindcă nu a văzut-o, a întrebat pe un înger: „Unde este Mama lui Isus, şi în al câtelea cer este?” Îngerul i-a răspuns că Maria acum nu este în rai, ci pe pământ, unde: alina pe cei bolnavi, susţine pe cei orfani, întăreşte pe cei persecutaţi pentru numele lui Isus, şterge lacrimile celor ce plâng pentru dreptate, asista pe cei ce mor, converteşte pe păcătoşi etc. Îngerul i-a mai spus că Maria este atât de ocupată cu oamenii că, uită să mai treacă pe la sfinţii şi îngerii cerului; şi că, de multe ori, chiar şi lor le este dor să o mai vadă. Ea preferă să fie cu fiii oamenilor în care îl vede pe Fiul ei răstignit pe Calvar.

Despre fericitul Petru Armengool, care a trăit în Spania în secolul al XIII-lea, se spune că, în anul 1294, acesta s-a lăsat gaj în mâinile maurilor din Africa, în schimbul eliberării a 18 copii creştini, până când vor veni banii promişi. Fiindcă banii nu mai soseau, fericitul Petru a fost judecat şi condamnat la moarte prin spânzurare. Sentinţa a fost executată. Când a sosit călugărul Wilhelm Fiorentino, cu banii, Petru era încă în ştreang de şase zile. Acesta s-a dus să-i vadă cadavrul şi să-i plângă moartea. Dar, în timp ce se ruga, spânzuratul şi-a deschis ochii şi i-a zis: Nu plânge frate! Sunt încă în viaţă!  Fericitul Petru a povestit cum în tot timpul celor şase zile, Sfânta Fecioară Maria l-a hrănit şi l-a susţinut în viaţă.  

Sfântul Gabriel al Maicii Îndurerate (1858-1862), spune că: „Devoţiunea, către Sfânta Fecioară este semn sigur de ajutor în viaţa prezentă şi de mântuire veşnică în ceasul cel din urmă”.

Un preot francez, care deservea pe vremuri o biserică catolică în Petrograd, a primit într-o zi vizita unui tânăr necunoscut, care, fără să se recomande, i-a zis: Părinte, vă rog să mrgeţi repede la această adresă, căci acolo o femeie este pe moarte. Preotul a plecat în grabă. A găsit o bătrână de religie luterană, care de tânără a învăţat şi a rostit zilnic rugăciunea, “Adu-ţi aminte”, a sfântului Bernard. Bătrâna s-a spovedit, s-a împărtăşit, şi a murit fericită. Mai târziu, preotul a aflat că tânărul care l-a chemat la căpătâiul bolnavei, fusese îngerul ei păzitor, pe care Maica Domnului l-a trimis ca să-i deschidă calea către paradis.  

Maria, pe care păcatul, diavolul, moartea şi lumea nu au învins-o; Maria, care a adormit în Domnul şi apoi a fost trezită la viaţă, înălţată şi glorificată la cer; Maria înveşmântată în soare, adică, înveşmântată în gloria lui Cristos, soarele ce ne-a răsărit nouă din înălţime (cf. Lc 1,78); Maria, arca noii alianţe, înălţată la cer cu omenitatea noastră (cf. 1Cr 15,3-4.15-16; 16,1-2); Maria, regina care stă la dreapta dumnezeirii îmbrăcată în haină aurită (cf. Ps 44,10b); Maria, slujitoarea smerită care i-a permis Domnului să facă în ea lucrurile minunate pe care le medităm şi contemplăm astăzi (cf. Lc 1,49); Maria, veşnic fericită între îngerii şi sfinţii cerului, este fiinţa cerească dată nouă pentru a ne vedea încă de pe pământ strălucirea şi fericirea viitoare; este fiinţa cerească în care noi să ne găsim avocata noastră; este mama noastră în care noi să ne găsim alinarea, căci ea îşi petrece cerul făcând bine oamenilor, copiii ei de pe pământ.

Paul Claudel (1868-1955), poet, dramaturg și eseist francez, membru al Academiei Franceze, spunea: “Unde este cinstită Maria, acolo domneşte Isus. Unde Maria nu este cinstită, acolo domneşte satana. Cheam-o pe Maria în ajutor şi iubeşte-o până la sfârşitul vieţii tale şi vei fi mântuit”!

Pentru a-i cinsti aşa cum se cuvine pe Isus şi Maria, trebuie în primul rând să ne curăţim de păcate. Sfântul Ludovic Maria Grignion de Montfort (1673-1716), ne spune că, într-o zi, Sfânta Fecioară Maria, pe un păcătos care nu voia să părăsească păcatul şi totuşi recita zilnic Rozariul, l-a făcut să vadă nişte fructe deosebit de frumoase puse pe o tavă mizerabilă. Păcătosul a simţit o mare repulsie. Atunci,  Fecioara Maria i-a zis: “Iată, aşa mă slujeşti şi tu pe mine; îmi aduci într-adevăr trandafiri frumoşi, dar tava a inimii tale este murdară. Spune-mi tu dacă mă pot bucura de un asemenea dar”? Şi, tânărul s-a convertit. Aşa să ne curăţim şi noi astăzi de păcate, pentru a le aduce lui Isus şi Maria, o laudă plăcută.

Cine a văzut vreodată un evreu în rugăciune, a văzut cum acesta se roagă cu toată fiinţa sa: cu capul, cu mâinile, cu picioarele, cu întregul trup. Voiţi să vă rugaţi şi dumneavoastră cu toată fiinţa? Atunci mergeţi în pelerinaj la Cacica, sau la un alt sanctuar. Cine merge în pelrinaj la un sanctuar, se roagă şi el cu tot trupul, cu toţi muschii, cu toate picăturile de sânge, cu toate celulele şi cu toţi neuronii.

Sfântă Fecioară Marie înălţată cu trupul şi sufletul la cer! Roagă-te pentru noi care alergăm la tine!

                                                                                                                         Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la duminica XIX de peste an – A

Căci tu ne-ai încercat, Dumnezeule, ne-ai trecut prin cuptorul cu foc, ca argintul (cf. Ps 66,10)

La un trib din Africa, este obiceiul ca, tinerii ajunşi la vârsta majoratului să fie supuşi unei probe de curaj.

A fost odată un tânăr crescut într-o familie iubitoare şi care a ajuns la vârsta majoratului, când trebuia să dea proba de curaj. Pentru el proba de curaj a constat din faptul de a rămâne o noapte întreagă în junglă de unul singur. Aceasta era pentru el proba că poate întemeia şi susţine o familie din vânat. Noaptea cu pricina a fost o noapte fără lună şi stele. Rămas în mijlocul pădurii întunecate, curând au început să se audă şi mugete de animale sălbatice, iar lui a început să-i fie atât de frică. Spre dimineaţă, i s-a părut că aude un foşnet de animal sălbatic lângă el. Atunci, plin de groază a strigat. De odată, de lângă un copac din apropiere, a apărut tatăl său bine înarmat, care i-a spus: „N-ai teamă fiul meu, nu este nimic, iar eu sunt lângă tine”! Fără ştirea lui, tatăl său a fost mereu lângă el şi l-a vegheat.

Pericopa evanghelică de astăzi, care este o continuare a minunii înmulţirii pâinilor de duminica trecută, ne prezintă o situaţie asemănătoare cu cea descrisă în scena de mai sus. Toţi apostolii Domnului, au fost martori la nemaiauzita minune a înmulţirii pâinilor şi au mâncat pe săturate împreună cu gloatele de oameni venite după Isus. Ba încă, au mai strâns şi 12 coşuri pline cu firimituri, câte un coş pentru fiecare dintre ei. După masa din pustiu, apostolii, după ce au primit fiecare coşul lui de firimituri în braţe, ca mărturie a dumnezeirii lui Isus şi ca aducere aminte a minunii înmulţirii pâinilor şi, au fost trimişi de Isus să treacă marea înspre casă înaintea lui, în timp ce el avea să vorbească în rugăciune cu Tatăl şi să primească de la el programul de activitate pentru zilele următoare, căci el nimic nu făcea fără voia Tatălui, aşa cum nici noi nu ar trebui să facem nimic fără voia lui, căci prima noastră hrană trebuie să fie voia Tatălui (cf. In 4,34).  

Nu peste mult timp, Isus urma să se înalţe la Tatăl de unde a venit, iar apostolii trebuiau să continue şi ducă lucrarea mântuirii până la marginile pământului. Iar pentru o asemenea lucrare era nevoie de maturitate în credinţa lor faţă de el şi faţă de Tatăl ceresc. Isus însuşi, care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, avea să suporte furtuna judecăţii divine de la cruce (cf. Ps 42,7), iată că acum le probează credinţa, prin furtuna stârnită pe mare. Îi mai prinsese odată pe ei furtuna pe mare, dar atunci Isus era cu ei şi a potolit imediat furtuna (cf. Mc 4,35-41). Acum însă erau singuri. Prin profetul Isaia, Dumnezeu îi spune fiecărui copil al său: „Când veţi trece prin furtuni pe ape, eu voi fi cu voi” (Is 43,2).

Isus nu era fizic cu ei, dar era tainic cu ei prin promisiunea făcută şi mai ales prin coşul de pâine pe care fiecare îl ţinea în mâini, aşa cum este prezent astăzi şi lângă noi, prin cuvântul Scripturii şi prin Pâinea din altar. Prin această probă, Isus, voia să-i obişnuiască cu viitoarea sa formă de prezenţă, cea din Cuvântul scris şi cea din speciile euharistice. De aceea, în acest sens, îi trimite înainte şi singuri acasă; iar, când pentru ei nu mai era nici o speranţă a unui ajutor omenesc, Isus, îi trece prin furtuna de pe mare. Fiecare ucenic avea Cuvântul divin în inimi şi coşul de pâine înmulţită în braţe. Deşi, cuvintele: „Nu vă temeţi”, le răsunau în urechi; deşi simţeau în nări mirosul de pâine proaspătă, semnul prezenţei şi ecoul puterii sale tainice, ei totuşi, în timpul furtunii au uitat de el, nu s-au gândit la el, nu s-au încrezut în el şi nu l-au chemat într-ajutor. De aceea, nici n-au primit imediat ajutorul puterii lui, fapt pentru satana era gata să le scufunde barca.

Isus, prin apariţia lui mergând pe valurile zbuciumate ale mării ca pe uscat, nu numai că nu a voit să impresioneze pe nimeni, dar şi-a arătat atât stăpânirea pe ape şi furtuni, cât şi dorinţa de a trece peste orice obstacol pentru a ajunge mai repede la cei care au nevoie de ajutorul lui. Iar, marea a fost întotdeauna în concepţia celor din antichitate, locuinţa monştrilor marini, a lui Leviatan, balaurul care provoacă furtunile şi îneacă corăbiile şi oamenii; balaurul care şi astăzi provoacă furtuni şi prigoane împotriva bisericii. Dar, când totul părea pierdut, Isus apare mergând pe valuri, ca semn că el este stăpânul mării şi al furtunilor, ca semn că el ţine în frâu forţele satanei şi salvează biserica de la pieire. "Aveţi încredere, eu sunt, nu vă temeţi". Dar ei, când ei l-au văzut pe Isus venind pe ape, în loc să-l cheme într-ajutor, s-au speriat crezând că văd o nălucă. Dacă, l-ar fi aşteptat şi chemat, l-ar fi recunoscut. Au picat examenul de maturitate.  

Normal era, ca chiar de la început, fiecare ucenic surprins de furtună, să zică: Dumnezeu m-a adus aici, dar tot el va veni la mine ca să mă salveze; Dumnezeu, m-a adus aici, dar tot el se va îndura de mine; prin tot ce mi se întâmplă, Domnul îşi va revărsa binecuvântarea asupra mea, şi îmi va călăuzi paşii pe cale, mă va ajută să cresc în credinţa faţă de numele său. Examenul de corigenţă îl vor repeta până când îl vor lua.

Proba credinţei, este unul din modurile de a lucra ale lui Dumnezeu. Proba credinţei începută de Isus cu primii săi discipoli, continuă acum cu unul fiecare dintre noi. Dar, în proba credinţei noastre, trebuie să gândim ca mai sus. Ce înseamnă oare necazurile, greutăţile şi bolile prin care trecem? Şi ce vrea Dumnezeu de la noi în aceste momente de probă prin care ne trece? Dumnezeu, vrea să ne gândim la el şi la puterea lui şi apoi să-l chemăm într-ajutor. Noi toţi am fost destinaţi să ajungem în paradis unde veşnic va trebui să preamărim numele lui Dumnezeu cel întreit şi unic. Necazurile, suferinţele, împreună cu bucuriile, sunt ocazii de a ne exersa în preamărirea numelui lui Dumnezeu prin strigare de ajutor sau prin strigare de mulţumire.

De aceea, Scriptura de îndeamnă ca, în timpul furtunilor noastre, să-i mulţumim lui Dumnezeu: „Să-i mulţumim Domnului Dumnezeului nostru care ne încearcă pe noi ca şi pe părinţii noştri. Amintiţi-vă câte a făcut cu Abraham, prin câte l-a încercat pe Isaac şi câte i s-au întâmplat lui Iacob în Mesopotamia Siriei când era păstor la turmele lui Laban, fratele mamei sale” (Idt 8,25-26).

Părinţi ai bisericii, au văzut în barca asaltată de valuri, simbolul bisericii, cu Petru la cârmă, prin furtunile şi valurile timpului. Când evanghelistul Matei a scris evanghelia sa, Isus nu mai era pe acest pământ. Barca Bisericii sale, cu Petru la cârmă, prin valurile lumii traversa marea istoriei. Biserica, abia pornită la drum, trecea deja de câţiva ani prin valurile persecuţiei. Toţi ucenicii şi-au luat examenul de corigenţă la cruce, şi acum făceau proba maturităţii lor. Iacob a fost ucis cu sabia de către Irod; Ştefan e ucis cu pietre; primii creştini izgoniţi în toată lumea. La Roma, împăratul Nero, îi ucide pe Petru şi Paul şi pe mulţi alţi creştini, pe care îi unge cu smoală şi le dă foc ca la nişte torţe, pentru a-i lumina noaptea grădinile.

Cu ocazia persecuţiilor de după înălţarea lui Isus, Petru, de la cârma Bisericii, le scria primilor creştini: „Preaiubiţilor, nu vă miraţi de focul persecuţiei care s-a aprins în mijlocul vostru. Rezistaţi, rămânând tari în credinţă, ştiind că şi fraţii voştri răspândiţi în lume îndură aceleaşi suferinţe ca şi voi” (1Pt 4,12; 5,9).

Ceea ce i s-a întâmplat lui Petru şi celorlalţi apostoli pe marea învolburată, i s-a întâmplat şi profetului Ilie, un alt corigent la capitolul încredere în atotputernicia lui Dumnezeu. Ilie, a fost omul prin care Dumnezeu închisese cerul să nu plouă trei ani şi şase luni, şi omul prin Dumnezeu, pe Muntele Carmel, îi învinsese pe Baal şi Astarta, şi le nimicise profeţii. Dar, Ilie, trebuia să treacă şi el prin proba de foc a credinţei. Ilie, puternicul lui Dumnezeu, care a biruit armate de duşmani, dintr-o dată a început să fugă îngrozit de ameninţarea Izabelei, pe cărei zei şi profeţi îi nimicise cu uşurinţă, deşi  regele Ahaz, soţul ei, nu i-a spus nici un cuvânt şi nu i-a făcut nici o ameninţare. Acum îl vedem pe puternicul Ilie, fugind şi ascunzându-se sub un ienupăr, la celălalt capăt al ţării. A fugit de la Carmel, din nord, şi a ajuns la Beer-Şeba, care este în sud, căutând siguranţe pământeşti în locul celor divine. Dar, Dumnezeu are milă de slujitorul său slab. Ilie, când s-a trezit din somnul odihnitor de sub ienupăr, a găsit pâine proaspăt coaptă.

Ştiţi cine a copt pâinea mâncată de Ilie? Cel care a pregătit micul dejun pentru ucenici pe ţărmul Mării Galileii, adică Isus! Domnul Isus, dă tuturor fiilor săi pâinea euharistică, pâinea celor tari, pâinea miraculoasă care ne stinge orice oboseală şi frică.

Este interesant de observat un lucru. Deşi corigenţi în a trece prin furtunile ridicate de Dumnezeu spre întărirea credinţei, toţi protagoniştii lecturilor de astăzi, erau iubitori de furtuni şi cutremure, dar provocate de ei, şi din care Dumnezeu trebuia să-i scoată.

Lui Ilie îi plăceau furtunile şi cutremurele, dar Domnul nu era în ceea ce-i plăcea lui Ilie. Domnul era în linişte şi pace. Domnul, spune: “În linişte şi odihnă va fi mântuirea voastră” (Is 30,15). Apoi, a venit o briză uşoară, şi Domnul era acolo. În momentele de încercare, retrageţi-vă din zgomotul şi agitaţia lumii, în liniştea unei biserici, ca să-l puteţi întâlni pe Dumnezeu în reculegere, în tăcere, în rugăciune.

Şi, lui Petru, îi plăceau furtunile. Dar astăzi, ceva s-a schimbat în viaţa lui. Văzându-l pe Isus venind spre el păşind sigur peste valurile mării, a făcut următorul raţionament: dacă cel care vine mergând pe valurile mării este Isus, atunci este mai sigur cu el pe ape decât într-o corabie care se scufundă în mijlocul furtunii. Şi i-a cerut lui Isus să-l cheme la el pe ape. Isus, l-a chemat, dar pentru că se îndoia încă, dacă este Isus sau o nălucă, a început să se scufunde. Isus, dojenindu-l pentru îndoiala lui, l-a prins de mână şi i-a dat siguranţă chiar în mijlocul furtunii şi valurilor ameninţătoare. Apoi, prin cuvântul său, a certat vântul şi mare care s-au liniştit, aşa cum bolile şi moartea fugeau la porunca lui, aşa cum pâinile se înmulţiseră la acelaşi cuvânt al său.

Şi lui Paul îi plăceau furtunile, pe care de multe ori le provoca chiar el. Dar, liniştea şi-a găsit-o în pustiul Arabiei, unde timp de 14 ani şi-a potolit furtunile sufletului său, la blândeţea chipului şi învăţăturii lui Cristos (cf. Gal 2,1). Şi el, care mai înainte târa oameni nevinovaţi prin tribunale, în condamnări şi locuri de execuţie, - să ne amintim aici de faptul că plecase la Damasc pentru a-i întemniţa pe creştini, - prin orbirea şi vindecarea de pe drumul Damascului, învăţase că Dumnezeu voia cu totul altceva, atât de la el cât şi de la poporul său.

După ce a aflat pacea lui Cristos care întrece orice închipuire (cf. Fil 4,7), el singur se lasă târât prin săli de judecată, condamnări şi locuri de execuţie. Şi, în loc să se răzbune pe iudeii care s-au legat cu jurământ ca să-l omoare (Fap 23,12), din contra, el simte o durere adâncă pentru ei, pentru că fiind fraţii lui, nu l-au primit pe Cristos cu pacea şi mântuirea sa; şi voia ca pentru ei să fie un blestemat şi ca unul despărţit de Cristos, numai ca ei să vină la Cristos (cf. Rom 9,1-5). Iată transformarea pe care o aduce Isus în sufletele furtunoase care îl primesc.

De tare multe ori şi nouă creştinilor ne plac furtunile, cutremurele şi valurile, şi pe care adesea le provocăm. Dar Domnul nu este niciodată în ele, şi nici viitorul nu le aparţine. Viitorul aparţine dreptăţii, bunătăţii, dragostei, pentru că aparţine Domnului Isus. Dumnezeu urăşte răul şi îl va judeca pe toţi cei care îl săvârşesc, pentru că el este un Dumnezeu al milei si mântuirii acelora care se întorc la el.

Iar când Domnul este chemat în sufletele noastre prin convertire, el ne potoleşte şi ne linişteşte furtunile, cu aceeaşi uşurinţă ca cele de pe mare.

Să ieşim din toate cutremurele şi furtunile, şi să alergăm la mântuitorul Isus, ca Petru, Ilie şi Paul, şi să-i convingem şi pe fraţii noştri să facă acestea. Asta vrea acum Isus de la noi.

Acum câţiva ani în urmă, Ernest Hemingway (1899-1961), unul din cei mai renumiţi scriitori americani ai timpurilor noastre, cel care în romanul, Bătrânul şi marea, se plângea că-i lipseşte „copilul” din viaţa lui, cel care multă vreme a ucis peşti şi animale ca să nu se ucidă pe el însuşi, pentru că nu şi-a potolit furtunile şi cutremurele din sufletul său, venind la Cristos, în cele din urmă s-a împuşcat.  

Să ne rezolvăm şi noi chiar astăzi cutremurele şi furtunile din sufletele noastre, venind cu ele la Cristos. Mântuirea lui este aproape de cei ce se tem de el.  Bunătatea şi credincioşia se întâlnesc, dreptatea şi pacea se sărută (cf. Ps 85,9). “A-l iubi pe Dumnezeu, spune Monseniorul Vladimir Ghika (1873-1954), este una din modalităţile de a învăţa să nu ne temem de nimic”. Dacă, Petru, Ilie, Paul şi toţi mântuiţii şi-au rezolvat furtunile şi cutremurele sufletului, venind cu ele la Cristos, şi noi ni le vom putea rezolva tot venind cu ele la Cristos.

                                                                                                                           Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la Schimbarea la faţă a Domnului nostru Isus Cristos – 2014.

Schimbarea la faţă a lui Isus, ca şi revărsarea Duhului Sfânt, continuă astăzi în membrele Bisericii

Miercuri, 6 august 2014, de solemnitatea schimbării la faţă a lui Isus Cristos, comunitatea romano-catolică din Vatra Dornei, decanatul de Bucovina, dieceza de Iaşi, trăieşte bucuria primirii Primei sfinte împărtăşanii a  3 copii, şi a conferirii tainei sfântului Mir la un număr de 13 copii şi tineri, prin mâinile preasfinţitului nostru episcop auxiliar de Iaşi, Aurel Percă.

Schimbarea la faţă a lui Isus şi Coborârea Duhului Sfânt, au fost două evenimente fericite din viaţa lui Isus şi a Bisericii, care au început acum cu peste 2000 de ani în urmă, pe Muntele Tabor şi la Ierusalim; dar, evenimente fericite care au continuat şi continuă până la cea de-a doua venire a lui Isus, până când   Isus şi Biserica mireasă, în plinătatea Duhului Sfânt, vor fi împreună schimbaţi la faţă, pentru veşnicie.

Strălucirea de faţa lui Isus, strălucire care nu a lipsit niciodată de pe chipul lui, dar, strălucire pe care el şi-a ascuns-o cu grijă pentru a nu deranja ochii noştri fragili, va trebui să fie şi strălucirea de pe faţa tuturor ucenicilor săi, care într-o clipită vor fi schimbaţi (cf. 1Cor 15,51-52). Această strălucire care astăzi s-a arătat şi pe chipurile lui Moise şi Ilie, care i-au pregătit calea cu multă vreme înainte venirea lui (cf. Lc 9,31); apoi, pe chipurile şi feţele lui Petru, Iacob şi Ioan, care îi vor fi martori pânâ la marginile pământului (cf. 1Pt 5,1; 2Pt 1,18), s-a arătat mai arătat deja, spre întărirea credinţei şi speranţei noastre, mai întâi pe chipul Mariei, cea care l-a adus pe Isus în lume şi cea care i-a adunat pe oameni în jurul lui Isus (cf. Gal 4,4; In 2,5; Fap 1,14), fapt pentru care care a fost înveşmântată cu soarele, luna şi stelele (cf. Ap 12,1).

Apoi, tot spre întărirea credinţei şi speranţei noastre, slava lui Isus de pe Tabor, a mai strălucit şi pe faţa sfântului diacon, Ştefan, când era bătut cu pietre pentru credinţa în Cristos (cf. Fap 6,15); a mai strălucit pe faţa sfântului Macarie (295-392), chiar dacă stătea în întunericul chiliei sale, Domnul este lumina lui (cf. Mih 7,8); a strălucit pe faţa sfântului Arsenie (354-449), în timpul rugăciunilor sale şi la moartea sa, pentru că el şi-a închinat viaţa lui Isus; a strălucit pe faţa Sfântul Egidiu din Assisi (+ 1262), pentru că intra în extaz, ori de câte ori auzea cuvintele „Isus” şi „paradis”; a strălucit pe faţa sfintei Roza de Lima (1586- 1617), ori de câte ori se împărtăşea; a strălucit pe faţa sfântului Alfons Maria de Ligouri (1696-1787), care a trăit numai pentru a-l vesti oamenilor pe Cristos.

Şi urmează ca de acum slava lui Isus de pe Tabor să se arate şi pe chipurile noastre, la timpul potrivit şi rânduit de Dumnezeu (cf. 1Cor 15,23), căci el în rugăciunea sa sacerdotală către Tatăl, a spus: „Slava pe care tu mi-ai dat-o mie, eu le-am dat-o lor” (In 17,22).  Şi, revărsarea Duhului Sfânt începută la Rusalii, are acum loc tot în sufletele noastre, până când vom ajunge la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Cristos (cf. Ef 4,13). Dar, până atunci, trebuie să primim sacramentele încredinţate de Isus, Bisericii sale. Începând cu primirea Botezului, a Mirului, a Euharistiei, şi a celorlalte Taine, viaţa creştinului este un proces continuu de umplere cu Duhul Sfânt şi de necontenită schimbare la faţă, până ce vom ajunge cu toţii, „lumină din lumina lui Dumnezeu” (cf. 1Tes 5,5). 

Referitor la revărsarea Duhului Sfânt asupra Bisericii, trebuie să spunem că, Dumnezeu împlineşte promisiunea făcută prin Moise (cf. Num 11,29), şi apoi prin profetul Ioel (cf. Ioel 3,1-2), de a-l trimite pe Duhul Sfânt asupra fiecărui om din noul său popor ales, asupra fiecărui om care prin botez va deveni „fiul prea iubit al Tatălui şi moştenitorul împărăţiei cerurilor” (cf. Mt 3,17), pentru că el voieşte să realizeze prin fiecare om umplut de Duhul Sfânt, minunile şi faptele minunate pe care le-a săvârşit prin Isus şi prin toţi oamenii plini de Duhul Sfânt pe care îi laudă Sfânta Scriptură şi cartea Vieţile Sfinţilor (cf. In 14,12).

Sfintei Angela de Folignio (1248-1309), Dumnezeu, i-a permis să vadă continuarea revărsării Duhului Sfânt începută la primele Rusalii, sub forma unui fluviu mereu crescând, ce se revarsă în cascadă de foc şi de lumină, asupra întregului pământ. Deci, acest fluviu mereu crescând de foc şi lumină, de putere şi de haruri, se revarsă în torent de cascadă peste întreaga Biserică, până la sfârşitul lumii; iar, în mod deosebit se revarsă astăzi peste tinerii care se miruiesc şi peste comunitatea catolică din Vatra Dornei, fapt pentru care spunem: „Mulţumim, Doamne”!

Sfântul Toma din Aquino (1225-1274), spunea: “Tot ceea ce este adevărat, de oricine ar fi spus şi realizat, provine numai de la Duhul Sfânt”. 

O frumoasă legătură dintre sărbătoarea schimbării la faţă a lui Isus şi sărbătoarea conferirii tainei sfântului Mir pe care o trăieşte astăzi comunitatea noastră, stă în faptul că, timpul în care s-a petrecut evenimentul schimbării la faţă a lui Isus Cristos, a fost cel dintre Rusaliile evreieşti, (comemorarea oferirii primelor roade din Ţara promisă, simbol al Duhului Sfânt, care este primul rod al pătimirilor şi al morţii sale) şi sărbătoarea Corturilor, (comemorare locuinţelor fragile din timpul celor 40 de ani de peregrinare prin pustiu, simbol al corturilor cereşti în care vor bucura veşnic cei aleşi). De aceea, sfântul Petru, crezând că a sosit momentul intrării în corturile veşnice, a cerut să se facă trei colibe pe Tabor. Dar, Isus, i-a zis că trebuie să-l urmeze mai întâi la cruce şi apoi vor urma lăcaşurile veşnice (cf. Mt 17,7). 

O altă frumoasă legătură dintre sărbătoarea schimbării la faţă a lui Isus şi sărbătoarea conferirii tainei sfântului Mir pe care o trăieşte astăzi comunitatea noastră, stă şi în faptul că Isus, Moise şi Ilie, apăruţi în scena schimbării la faţă, au fost toţi „plini” de Duhul Sfânt; că, Isus, Moise şi Ilie, au reuşit să-i determine şi pe alţii să-şi dorească darurile Duhului Sfânt, şi că Isus, Moise şi Ilie, au reuşit să împărtăşească şi altora din Duhul Sfânt primit de ei: Isus l-a împărtăşit celor 12 apostoli (cf. In 20,22), Moise celor 70 de bătrâni (cf. Num 11,24-26), şi Ilie într-o măsură dublă lui Elizeu (cf. 1Rg 2,9).

Iar noi botezaţii şi miruiţii, asemenea lui Isus, Moise şi Ilie, prin viaţa noastră de trăire a credinţei, trebuie să-i facem şi pe alţii să-şi dorească umplerea cu Duhul Sfânt şi lumina de pe Tabor. Ba mai mult, noi înşine, îi vom putea împărtăşi cu Duhul Sfânt şi cu lumina de pe Tabor, ori de câte ori ne vom spovedi şi împărtăşi. Este o întâmplare frumoasă, cu un creştin bun, care i-a cerut altuia care tocmai se împărtăşise, să sufle asupra lui ca să-l primească pe Duhul Sfânt, căci era convins că, ori de câte ori ne împărtăşim bine, nu numai că ne umplem noi de Duhul Sfânt şi de lumină, dar vom reuşi să-i umplem şi pe alţii.

O altă legătură frumoasă dintre sărbătoarea schimbării la faţă a lui Isus şi sărbătoarea coborârii Duhului Sfânt pe care o trăieşte astăzi comunitatea noastră, stă şi în faptul că, Moise şi Ilie, Petru, Iacob şi Ioan, apăruţi în scena schimbării la faţă a lui Isus, au fost toţi „plini de dragoste pentru Isus”. Astfel: Moise, ”socotea ocara lui Cristos mai de preţ decât comorile Egiptului” (Evr 11,24-26), căci, Isus, era adevărata lui comoară (cf. Mt 13, 44-46). Iar, despre, Ilie, Biblia spune că, a pregătit cu mult înainte venirea lui Isus, întorcând inimile oamenilor spre Dumnezeu; iar această lucrare va fi reluată „înainte de a veni ziua Domnului, ziua cea mare şi înfricoşată" (Mal 4,5-6); iar apariţia lui de astăzi, lângă Isus, împlineşte această profeţie, după ce şi Ioan Botezătorul a lucrat în spiritul lui (cf. Mt 11,14; 17,12; Mc 8,28).

Fiecare din toţi cei prezenţi la schimbarea la faţă a lui Isus, au avut o viziune a gloriei lui Dumnezeu pe un munte, Moise pe Sinai (cf. Ex 24,15), Ilie pe Horeb (cf. 1Rg 19,8), şi, Petru, Iacob şi Ioan, pe Tabor (cf. Mt 17,1-2).  Iar, din aceste viziuni ale gloriei divine, toţi şi-au scos forţa să lucreze pentru împărăţia cerurilor predicată de Isus; şi apoi să îndure prigoană şi chiar să moară pentru Isus. Astfel: Moise şi Ilie au îndurat prigoane cumplite, iar apostolii au îndurat chiar moartea de martiri: Petru a fost răstignit cu capul în jos la Roma, Iacob a fost ucis cu sabia de Irod, iar Ioan a fost exilat în Insula Patmos şi aruncat în cazanul cu ulei clocotit.

Toate personajele prezente la schimbarea la faţă a lui Isus, care au devenit martore ale iubirii mântuitoare ale lui Isus în lume, au fost doar începutul unui şir lung de mărturisitori şi martiri, au fost doar începutul unui lung şir de oameni care s-au bucurat de viziunea beatifică a paradisului.

Doi creştini, Lucian şi Marcian, ce au trăit în secolul al doilea în Asia Mică, au fost arestaţi şi duşi înaintea lui Sabinus, guvernatorul Bitiniei. Întrebaţi fiind că, cine i-a autorizat să predice, Lucian a răspuns: "Legea dragostei şi a umanismului obligă pe toţi oamenii, să caute să-şi convertească aproapele la ceva mai bun, să facă tot ce le stă în putinţă, spre a-l salva din ghearele diavolului". Ei au căutat să împărtăşească vestea bună a mântuirii şi altora, chiar dacă aceasta a atras asupra lor condamnarea la moarte, prin ardere pe rug. Eşti tu un aşa creştin?

Apoi, o altă legătură frumoasă dintre sărbătoarea schimbării la faţă a lui Isus şi sărbătoarea coborârii Duhului Sfânt, stă şi în faptul că, Isus, Moise şi Ilie, plini de Duhul Sfânt şi schimbaţi astăzi la faţă, nu au morminte pe pământ. Ei, asemenea lui Enoh, odinioară (cf. Gen 5,24; Evr 11,5), prin forţa Duhului Sfânt, cea mai mare sursă de energie din univers, au fost ridicaţi cu trupul şi sufletul la cer: Isus, s-a înălţat la cer în văzul ucenicilor (cf. Fap 1,9); Ilie, s-a înălţat la cer în car de foc (cf. 2Rg 2,11), iar Moise, s-a înălţat la cer, după moartea sa şi după o luptă dintre Mihael cu satana, pentru trupul său (cf. Dt 34,6; Iuda 1,9).

Isus, care cu şase zile în urmă îşi anunţase patima şi moartea şi învierea (cf. Mt 16,21), prin schimbarea sa la faţă, a voit să le ofere apostolilor săi şi tuturor ucenicilor săi din toate timpurile, un argument de netăgăduit al dumnezeirii sale şi un suport solid pentru credinţă în viaţa de după moarte, pentru credinţa în învierea morţilor, pentru a putea trece cu bine peste scandalul crucii lui (cf. Mt 17,1-2), şi peste scandalul suferinţele lor de mai târziu.

Aici, şi noi creştinii, avem garanţia că, datorită primirii Duhului Sfânt, vom învia (cf. Rom 8,11), că vom fi schimbaţi la faţă şi vom fi răpiţi la cer, ca Enoh, ca Moise şi ca Ilie, unde ne vom întâlni cu Isus în văzduh“ (1Tes 4,17), şi astfel nici noi nu vom mai avea morminte pe pământ. 

Revenim la taina sfântului Mir, şi spunem că: Mirul este un sacrament prin care îl dobândim pe Duhul Sfânt cu darurile lui, pentru a putea mărturisi cu tăria creştină. Mirul, este sacramentul maturităţii creştine. Începând cu Mirul, creştinul este trimis de Isus în câmpul muncii misionare: printre membrii familiei, printre rude, printre prieteni, printre colegi, printre toţi oamenii pe care îi întâlneşte. Începând cu momentul Mirului, Isus şi Biserica, se bazează pe mărturia creştinului, şi aşteaptă să fie sarea pământului şi lumina lumii, chiar cu preţul suferinţelor, pentru ca să văzând oamenii lumina faptelor lui, să-l preamărească pe Tatăl ceresc, venind la credinţă (cf. Mt 5,13-16).

Frederick cel Mare (1712-1786), înainte de a deveni "cel mare", se afla într-o zi cu nişte prieteni la o distracţie. Acolo, veni un sol şi îl anunţă că a murit tatăl său, şi că din acest moment este împărat. Deodată, el se ridică în picioare şi strigă: "Linişte! încetaţi cu prostiile! Eu sunt împăratul!" El a crezut în mesajul adus.

Începând din ziua mirului, fiecare creştin, trebuie să aibă o atitudine de nobleţe în faţa celor care fac răul, şi să le mărturisească credinţa şi adevărul, ca unii care lucrează cu Dumnezeu şi ca unii care vor împărtăşi cu el lumina de pe Tabor.

Maria Magdalena Postel (1756-1846) a văzut fastul curţii imperiale franceze, dar şi ororile revoluţiei în primii ani ai secolului al XIX-lea. Cu puterea sacramentului Mirului, în timpul revoluţiei franceze, cu riscul vieţii, a ascuns mulţi preoţi persecutaţi, s-a împotrivit creştinilor apostaţi şi a învăţat catehismul pe mulţi tineri şi copii, în ciuda severelor ordine care interziceau învăţătura religioasă.

Sfântul Toma de Kempis (1379-1471), ne spune: “Cei care în această viaţă au luptat împreună cu Isus, pentru instaurarea împărăţiei sale în lume: acum mângâiaţi, acum sunt fericiţi, acum sunt în siguranţă, acum sunt în odihnă, acum sunt în veşnicie, acum sunt schimbaţi la faţă în împărăţia Tatălui veşnic”.

În primele secole ale Bisericii, când persecuţiile erau în toi şi mărturisirea credinţei punea viaţa în primejdie, un creştin a fost îndemnat să se lepede de credinţă. Şi, refuzând, a fost condamnat la moarte prin spânzurătoare. Pus în ştreang, frânghia s-a rupt. Mulţimea prezentă, văzând minunea, a cerut eliberarea lui; dar osânditul s-a grăbit să-l ajute pe călău să repare frânghia. Acesta, uimit de graba şi ajutorul primit de la osândit, i-a spus: „Stai, mai încet! Ce te grăbeşti aşa?” La care osânditul i-a replicat: „Dacă ai fi văzut şi tu ceea ce am văzut eu când eram atârnat în ştrang, şi tu te-ai fi grăbit la fel”.

Victoria repurtată de armatele creştine împotriva turcilor la Belgrad, în anul 1456, victorie în amintirea căreia a fost instituită solemnitatea schimbării la faţă a lui Isus Cristos, va fi şi victoria tuturor creştinilor mărturisitori ai credinţei, asupra tuturor relelor, suferinţelor şi a morţii, atunci când Isus va reveni în slavă.

                                                                                                                            Pr. Ioan Lungu