Reflecţie la duminica a XXII-a de peste an – A

Dumnezeu ne seduce şi ne încântă cu roadele crucii

O fetiţă de şcoală a fost impresionată de semnele: împărţirii, înmulţirii, scăderii şi adunării, pe care le-a învăţat la orele de matematică. Dar, mai impresionată a fost, când a văzut „semnul plus” de la şcoală, crucea, pe altarul bisericii, pe pereţii caselor, la intersecţiile drumurilor, pe piepturile oamenilor. De aceea, şi-a întrebat tatăl: “Tăticule, ce caută „semnul plus” pe altarul bisericii, pe peretele casei noastre, la colţul străzii noastre, la pieptul oamenilor”? Tatăl i-a explicat fetiţei sale că, „semnul plus” pe care ea l-a învăţat la şcoală, şi pe care ea l-a văzut în diferite locuri, este crucea lui Cristos, care într-adevăr este un „semn plus” pentru orice om. Astfel: „Omul sărac plus crucea, egal om bogat în veşnicie; omul căzut păcat plus crucea, egal om neprihănit; omul neascultător plus crucea, egal o persoană nouă; omul apăsat de sentimentul vinovăţiei plus crucea, egal om în pace cu Dumnezeu; omul slab plus crucea, egal om cu puterea lui Dumnezeu; omul pierdut plus crucea, egal om mântuit; omul pe moarte plus crucea, egal om cu viaţă veşnică; om disperat plus crucea, egal om cu speranţa mântuirii”.

Pentru că crucea este “un plus” de bine pentru noi oamenii, de aceea, Isus, în evanghelia de astăzi, ne vorbeşte atât despre trebuinţa crucii sale cât şi despre trebuinţa crucii noastre, pentru realizarea mântuirii: „Isus a început să le spună deschis ucenicilor săi că trebuie să meargă la Ierusalim, să sufere multe din partea bătrânilor, arhiereilor şi cărturarilor, să fie ucis, iar a treia zi să învie din morţi” (Mt 16,21-22). Apoi, Isus, a continuat: "Dacă vrea cineva să vină după mine, să renunţe la el însuşi, să-şi ia crucea şi să mă urmeze. Pentru că cine va voi să-şi salveze viaţa, o va pierde; iar cine îşi va pierde viaţa pentru mine, o va salva. Ce i-ar folosi omului de ar câştiga lumea întreagă, dacă apoi şi-ar pierde viaţa? Sau cu ce preţ ar putea omul să-şi cumpere din nou viaţa, pe care a pierdut-o? Căci Fiul Omului va veni în mărirea Tatălui cu îngerii săi şi atunci va răsplăti pe fiecare după faptele lui" (Mt 16,24-27).

A renunţa la noi înşine şi a ne lua crucea, înseamnă a alege viaţa pe care a trăit-o Isus. Iar a alege viaţa pe care a trăit-o Isus, înseamnă: a muri faţă de propriul eu; a răstigni dorinţele trupului; a căuta numai împărăţia cerurilor pentru tine şi pentru alţii; a primi să suferi pe nedrept; a suporta ocara lumii; a accepta opoziţie chiar din partea celor dragi; a umbla uneori singur pe cărarea vieţii; a renunţa la multe lucruri pe care le oferă lumea; o totală predare în mâinile Tatălui, o totală ascultare de şoaptele Duhului Sfânt.

Profetul Ieremia, care ne vorbeşte în prima lectură de astăzi (cf. Ier 20,7-9), a fost una dintre imaginile profetice ale lui Isus, dar şi al celor care vor crede în Isus. Când profetul Ieremia ne spune că el a fost sedus de Dumnezeu pentru a suferi din  cauza predicării cuvântului divin oamenilor păcătoşi, iar el s-a lăsat sedus, ne vorbeşte în primul rând de Isus. Căci, Isus, de dragul mântuirii noastre, de dragul bucuriei de a împărţi paradisul cu noi, de dragul de a trăi veşnic cu noi, încă din veşnicie s-a lăsat sedus, atunci când Dumnezeu i-a arătat crucea ca preţ al răscumpărării şi al mântuirii noastre. Iată ce ne spune în acest sens Scrisoarea către Evrei: „Să ne uităm ţintă la căpetenia şi desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-i era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea, şi şede la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu” (Evr 12,2).

Dar, profetul Ieremia, a fost şi este o imagine profetică şi a celor care vor crede în Isus, şi asemenea lui se vor lăsa seduşi în primirea şi purtarea cruci. Căci, după ce vor fi fost mântuiţi prin crucea lui Cristos, se vor oferi şi ei ca victime împreună cu Isus, pentru mântuirea lumii.

De aceea, sfântul Petru, chiar dacă într-un prim moment amăgit fiind de satana, s-a opus crucii mântuitoare a lui Isus, dar, mai apoi, văzând pe Tabor gloria lui Isus şi bucuria lor care urmează după cruce (cf. Mt 17,1-3), şi-a venit în fire, şi-a unit suferinţele sale cu ale lui Cristos, şi murind şi el pe cruce, ne spune: ”Cristos a suferit pentru voi lăsându-vă exemplu ca să mergeţi pe urmele lui” (1Pt 2,21); sfântul Paul, în lectura a doua de astăzi, le spune tuturor creştinilor: „Fraţilor, să-i oferiţi lui trupul vostru ca o jertfă vie, sfântă şi plăcută lui Dumnezeu: pentru voi aceasta este adevărata închinare” (Rom 12,1).

Iată ce scrie sfântul Paul despre el însuşi: „Eu deja sunt oferit ca jertfă şi timpul plecării mele a sosit. Am luptat lupta cea bună, am ajuns la capătul alergării, mi-am păstrat credinţa. De acum, îmi este rezervată coroana dreptăţii pe care mi-o va da în ziua aceea Domnul, Judecătorul cel drept; şi nu numai mie, ci şi tuturor acelora care au iubit arătarea lui” (2Tim 4,6-8). Şi, aşa au putut spune toţi apostolii.

În bucuria de a fi împreună cu Isus şi împreună cu semenii lor în paradis, mulţi creştini s-au oferit pe ei înşişi ca victime, împreună cu Isus, pentru mântuirea fraţilor lor. Iată, numai câteva exemple de creştini luate din calendarul lunii august, care s-au oferit pe ei înşişi ca jertfe: Papa Xist II şi însoţitorii săi martiri; sfântul diacon Laurenţiu; sfânta Edith Stein, călugăriţă; sfântul Ponţian, papă; sfântul Hipolit, preot; sfântul Maximilian Maria Kolbe, preot; sfântul Tarciziu, ministrant; sfântul Bartolomeu apostol; sfântul Ioan Botezătorul, profet; sfânta Sabina, femeie din popor; sfântul Felix, preot; sfântul Audactus, laic. etc.

Aici mai trebuie amintiţi toţi cei care şi-au cheltuit puterile şi energiile vieţii trudind pentru convertirea celor din familiile lor. Reprezentanta acestei categorii de creştini, este sfânta Monica, mama sfântului episcop, Augustin, care a trudit până la ultima ei suflare pentru convertirea soţului păgân şi a copiilor ei rătăciţi.

Iată cum explică sfântul Francisc de Sales (1567-1622), crucea şi suferinţele: „Priviţi toiagul lui Moise: la pământ este un şarpe înspăimântător, în mâna lui Moise este o baghetă magică. La fel este şi cu suferinţele noastre: privite prin prisma pământului ele ne par îngrozitoare ca nişte şerpi, privite din prisma lui Dumnezeu, ele sunt ca nişte baghete magice care ne deschid cerul”.

De aceea, sfântul apostol Paul, ne spune: „Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi” (Rom 8,18).

Dacă diavolul ne seduce cu lucruri trecătoare şi destinate distrugerii, Dumnezeu ne seduce cu suferinţa şi crucea, prin care ne dă bucuria de a deschide pentru noi şi pentru alţii împărăţia cerurilor. Aşa l-a sedus pe Ieremia, şi el s-a lăsat sedus; aşa l-a sedus pe Isus, şi el s-a lăsat sedus; aşa l-a sedus Petru, şi el s-a lăsat sedus; aşa l-a sedus pe Paul, şi el s-a lăsat sedus; aşa ne seduce şi pe noi, şi noi trebuie să ne lăsăm seduşi.

După păcat, singura cale rămasă pentru mântuirea omului, este suferinţa şi crucea. De aceea Isus a predicat şi a purtat crucea, de aceea apostoli au predicat şi au purtat crucea, de aceea toţi creştinii cei buni au predicat şi au purtat crucea. Dacă într-o casă nu a intrat încă suferinţa şi crucea, acolo nu domneşte Dumnezeu, de acolo trebuie să plecăm repede înainte de a se întâmpla ceva rău.

Despre sfântul Ambrozie (339-397), se spune că fiind în călătorie împreună cu un ucenic al său, au fost găzduiţi peste noapte în casa unui bogat care, se lăuda că niciodată nu a avut parte de nici o suferinţă. După ce bogatul a plecat, sfântul Ambrozie şi-a trezit ucenicul şi i-a spus: Să plecăm repede din această casă înainte de a se întâmpla ceva rău. Şi chiar în acel ceas au plecat din casa aceea. La întoarcere, trecând pe lângă acea casă n-au mai găsit-o, fusese înghiţită de pământ. Aici, s-a adeverit cuvântul psalmistului care, trecând pe lângă omul bogat lipsit de griji şi dureri, comparat cu un măslin verde, când a mai trecut prin acel loc nu l-a mai găsit (cf. Ps 37,9-10.35-36). La fel este şi cu omul care trece prin viaţă fără cruce, va fi înghiţit de locuinţa morţilor. De aceea, sfântul apostol Paul, ne spune astăzi: „Nu vă luaţi după exemplul pe care îl dă lumea aceasta, ci schimbaţi-vă şi reînnoiţi felul vostru de a gândi ca să puteţi recunoaşte care este voinţa lui Dumnezeu: ce-i place lui, ce este bun şi desăvârşit” (Rom 12,2).

Se spune că un rege din Aragon, o provincie a Spaniei, avea un slujitor care era bolnav. Medicii timpului i-au prescris un medicament care era foarte amar. Pentru a-l încuraja să i-a acel medicament, regele a venit la patul slujitorului său, şi a băut el cel dintâi din acele medicament amar. Încurajat de exemplul regelui său, acel slujitor a luat medicamentul amar şi s-a vindecat. Suferinţa, ca şi un medicament amar, repugnă oricărui om. Isus, pentru a ne încuraja să primim paharul ei amar, dar salvator, a băut el cel dintâi din el, ca şi noi să-l bem încrezători spre mântuirea noastră.

Înainte de a muri, sfântul Ignaţiu de Antiohia (30-117), a spus: „Pot veni asupra mea: focul, crucea şi fiarele sălbatice; de mi s-ar sfărâma oasele, de mi s-ar sfâşia trupul, de mi s-ar chinui până şi sufletul; toate le voi suferi, numai ca într-o zi să-l pot vedea pe Cristos”.

Sfânta Roza de Lima (1586-1617), aflându-se pe patul de moarte, plângea amar. Cineva a întrebat-o: de ce plângi soră? Nu plâng pentru că trebuie să părăsesc pământul, ci pentru că nu am suferit îndeajuns ca să merit cerul.

Odată un om, mereu nemulţumit de viaţa pe care o ducea, l-a întrebat pe Dumnezeu: De ce fiecare dintre noi este nevoit să-şi poarte crucea? Ai putea oare să-mi dai o cruce mai uşoară, căci am obosit de atâtea problemele zilnice! Şi iată că vede omul acesta un vis. Vede un şir de oameni mergând în pas lent, fiecare dintre ei purtându-şi crucea. Printre aceştia se zăreşte şi pe sine. A obosit de atâta mers. Pe lângă aceasta, i se pare că are o cruce mai lungă ca a celorlalţi. Atinci, s-a oprit, şi-a luat crucea de pe umeri şi a retezat o bucată din ea. Drumul a devenit mai uşor şi a ajuns repede la locul spre care se îndrepta toată lumea. Dar ce se întâmplă? I s-a deschis în faţă o prăpastie adâncă şi doar de cealaltă parte a acesteia începe tărâmul fericirii veşnice. Dar cum să ajungă acolo? Nu vede prin apropiere nici cel mai mic podeţ şi nici o zidărie. A observat că oamenii alături de care a mers până atunci treceau cu uşurinţă de partea cealaltă. Îşi luau crucea de pe umeri, o aruncau peste prăpastie şi mergeau pe ea ca pe un podeţ. El era unicul care nu putea trece, crucea lui fiind mult prea scurtă. Omul a izbucnit în plâns, spunând: „Vai, de-aş fi ştiut”! După ce s-a trezit din vis, acel om nu i-a mai cerut niciodată lui Dumnezeu o cruce mai uşoară.

Când vom privi astfel crucea, vom înceta să ne mai plângem şi să ne mai rugăm pentru o cruce mai uşoară, ci îi vom cere lui Dumnezeu putere pentru a o purta, căci “Harul lui ne este de ajuns” (2Cor 12,9).

Sfântul Vincenţiu de Paul (1581-1660), spune: „Dacă am cunoaşte ce comori preţioase se ascund în suferinţe, n-am fugi de ele, ci le-am primi cu bucurie; nu ne-am plânge de ele, ci le-am binecuvânta”.

Am început gândurile acestei reflecţii, spunând că suferinţa şi crucea sunt „un plus”, dat omului de către Dumnezeu, pentru a ajunge la comuniune cu el şi la mântuire. Iată, un exemplu în acest sens:

O tânără provenind dintr-o familie nobilă, s-a decis să intre într-o mănăstire austeră. Superioara mănăstirii ştiind de unde vine tânăra, a luat-o de mână şi a purtat-o prin toate încăperile mănăstirii, pentru a-i arăta diferenţa dintre chiliile mănăstirii şi de sălile patului ei. Atunci, superioara a întrebat-o dacă ar putea trăi, locui, lucra şi ruga în aceste chilii austere. Atunci tânăra i-a răspuns: „Soră, prin toate încăperile mănăstirii pe unde m-aţi purtat, am văzut câte o cruce atârnată pe perete. De aceea, în oricare din aceste încăperii ale mănăstirii, voi putea trăi, locui, lucra, şi ruga; voi privi mereu spre Isus cel răstignit şi voi primi harul său „suficient” pentru a-mi duce viaţa aici (cf. 2Cor 12,9). În urma acestui răspuns, tânăra a fost primită, a fost o călugăriţă bună, iar astăzi este o sfântă a Bisericii.

În Psalmul 63, pe care l-am cântat astăzi la sfânta Liturghie, nu întâlnim nici o cerere de bunuri. În el  întâlnim numai: bucuria, lauda, mulţumirea, dorinţa după comuniunea cu Dumnezeu. Dacă vom privi crucea ca „un plus”, şi dacă vom considera harul lui Dumnezeu ca „suficient” pentru a o purta (cf. 2Cor 12,9), atunci, negreşit vom ajunge la bucuria comuniunii cu Dumnezeu şi a mântuirii sale (cf. Ps 63,2-9).

                                                                                                                                         Pr. Ioan Lungu