Duminica  XXI  de  peste  an  A

“Ucenicul nu este mai mare decât maestrul său" (Mt 10,24).

Cezarea lui Filip, (cf. Mt 16,13), este o localitate foarte frumoasă situată la poalele Muntelui Hermon, pe cursul principal al râului Iordan. Îşi are numele de Cezarea lui Filip, la Filip tetrarhul, care a înrumuseţat-o, şi care a numit-o aşa pentru a o deosebi de Cezareea maritimă (cf. Fap 8,40). În trecut oraşul s-a numit Baal-Gad, de cultul zeului Baal; apoi, Paneas, de la cultul zeului Pan, introdus de greci; apoi Neronias, de la reînfruseţarea lui din timpul domniei lui Nero; astăzi oraşul se mai numeşte şi Banias. Aici, în acest oraş cu trecut idolatric, Isus, s-a retras cu ucenicii săi, pentru a le vorbi despre mesianitatea sa şi despre mântuirea prin cruce, prin moarte şi prin înviere, şi pentru a-l transforma în loc de referinţă pentru dezvăluirile divine privind mântuirea.  

În Cezareea lui Filip, Isus, şi-a clădit Biserica pe mărturisirea de credinţă a lui Petru: "Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu!" (Mt 16,16), şi a promis că: “puterea Celui Rău nu o va birui” (Mt 16,18).

Un pictor, a redat scena mărturisirii de credinţă a lui Petru, şi promisiunea lui Isus că puterea Celui Rău, nu va birui Biserica sa, printr-o imagine plastică. Pe o mare agitată se înalţă o stâncă puternică, pe care este clădită Biserica lui Isus fondată pe mărturisirea de credinţa lui Petru; iar, în această piatră pe care este clădită Biserica lui Isus, lovesc zadarnic valurile furioase ale mării, împreună cu nişte oameni răi. În spatele lor, se vede satana râzând ironic şi spunând: “Eu, cu toate forţele iadului, lovim zadarnic de 2000 de ani în stânca pe care se află clădita Biserica lui Isus fondată pe mărturisirea de credinţă a lui Petru, şi nu reuşim scufundarea ei, iar voi credeţi că veţi reuşi? Vă obosiţi zadarnic şi vă înşelaţi amarnic”!

Iată câţiva dintre oamenii care s-au trudit zadarnic şi s-au înşelat amarnic, crezând că vor putea distruge Biserica lui Isus, fondată pe credinţa lui Petru: păgânul împărat roman, Diocleţian (240-316), care a bătut monedă pe care a scris dispariţia numelui de creştin. Practic s-a întâmplat invers, în scurt timp a dispărut numele de păgân; la fel s-a înşelat şi Voltaire (1694-1778), care a spus că în 20 de ani, prin munca lui, va nimici numele de creştin. Şi aici s-a întâmplat invers, peste 20 de ani murea disperat, fără să primească ultimile sacramente, infamul Voltaire. Porţile iadului, nu vor birui Biserica (cf. Mt 16,18), pentru că este de origine divină, aşa cum remarca şi înţeleptul Gamaliel, profesorul sfântului Paul (cf. Fap 5,34-40).

Iată, cum explică misterul dăinuirii Biserici, Napoleon I Bonaparte (1769-1821). Acesta era exilat în Insula sfânta Elena, şi vorbea despre Isus şi despre Biserica sa, împreună cu Charles Tristan, marchiz de Montholon (1782-1853), care l-a urmat în exilul său. Napoleon I, îi spunea acestuia: „Alexandru cel Mare, Cezar, Carol el Mare, eu, am întemeiat împărăţii mari, dar aceste împărăţii nu au dăinuit pentru că au fost clădite pe forţă şi silnicie. Isus, şi-a întemeiat Biserica, împărăţia lui, pe dragoste, de aceea, ea va dăinui veşnic. De aceea, şi astăzi şi totdeauna se vor găsi mulţi oameni ca să moară pentru el. Eu îi înflăcăram şi îi entuziasmam pe oameni când eram în mijlocul lor. Isus, deşi înălţat în slava cerească, îi atrage şi îi entuziasmează şi astăzi pe oameni cu aceeaşi putere de la început”.

Sfântul Ambroziu (339-397), vorbind despre Isus care şi-a fondat Biserica pe mărturisirea de credinţă a lui Petru, spune aceste cuvinte: „Cristos este totul pentru noi. Dacă doreşti să-ţi vindeci rănile, el este medicul. Dacă te arde febra, el este izvorul răcoritor. Dacă eşti apăsat de vină, el este îndreptăţirea. Dacă ai nevoie de ajutor, el este forţa. Dacă te temi de moarte, el este viaţa. Dacă doreşti cerul, el este calea. Dacă fugi de întuneric, el este lumina. Dacă îţi este foame, el este hrana” (cf. De virginitate, 16).

Isus, care aşa cum spunea sfântul Ambroziu, a venit pe pământ ca să fie totul pentru oameni, predica şi făcea minuni răsunătoare, dar lumea nu ştia încă cine este Isus. Diavolul şi oamenii săi, mai ales cei de la templu, au avut grijă să creeze confuzie în inimile oamenilor, ca ei să-l perceapă pe Isus numai ca pe Ioan Botezătorul, numai ca pe Ilie, numai ca pe Ieremia, sau numai ca un un altul dintre profeţi, şi nu ca pe Mesia, şi nu ca pe Fiul lui Dumnezeu, şi nu ca pe cel care a primit toată puterea în cer şi pe pământ.

Dacă, Isus, ar fi fost recunoscut de către oameni numai ca un simpu „învăţător venit de la Dumnezeu” (cf. In 3,2), sau ca un simplu profet din vechime care a înviat din morţi (cf. Mt 16,14), moartea lui nu ar fi putut să aibă pentru ei o mai mare însemnătate decât moartea oricărui alt om mare şi bun. Ea ar fi fost o moarte eroică, dar nu una ispăşitoare. De aceea, Isus, vrea să fie recunoscut de oameni ca Fiul lui Dumnezeu cel viu, ca cel care are putere asupra diavolului, a lumii şi a morţii.

Repet, dacă oamenii l-ar fi cunoscut pe Isus numai un mare profet şi numai un mare om, chiar dacă ar fi alergat la el sau chiar dacă l-ar fi urmat, diavolul nu avea de ce să se teamă, pentru că nimeni nu ajunge la mântuire dacă vine la Isus numai ca la un mare profet sau numai ca la un mare om. Oamenii se mântuiesc doar dacă vin la Isus, ca la Mesia, ca la Fiul lui Dumnezeu cel viu, ca la cel care are toată puterea în cer şi pe pământ, aşa cum însuşi Dumnezeu, i-a revelat astăzi lui Petru (cf. Mt 16,16-17).

Când oamenii vin la Isus numai atunci când li se termină pâinea sau vinul, bunăstarea sau sănătatea, banii sau fericirea lumească, dar nu vin când păcatul i-a golit de har şi ne mântuire, atunci sunt cei mai nefericiţi oameni (cf. 1Cor 15,19). Şi diavolul asta urmăreşte. Chiar el le inspiră să alerge la Isus în cele trupeşti şi pământeşti, dar să nu alerge la el în cele sufleteşti şi cereşti, aşa cum a alergat duminica trecută femeia feniciană şi fiica ei (cf. Mt 15,22).

Petru era puternic ca o stâncă, de aceea, Isus, a adugat că pe această piatră îşi va zidi Biserica sa pe care porţile iadului şi nici moartea nu-l vor împiedica a o construi. De aceea, a vorbit despre moartea lui iminentă, dar şi despre victoria lui asupra morţii prin înviere. Isus, i-a spus lui Petru că-i va da cheile împărăţiei cerurilor, chei cu ajutorul cărora îi va dezlega pe oameni de păcat (cf. Mt 16,18-20). Privilegiul de a lega şi dezlega păcate, s-a văzut bine în ziua de Rusalii, când Petru predicând, anunţa că celor care îl primesc pe Isus şi evanghelia sa, păcatele le vor fi iertate (cf. Fap 2,38); apoi s-a mai văzut şi în casa lui Corneliu, când iarăşi a spus că cine îl primeşte pe Isus, primeşte iertarea păcatelor (cf. Fap 10,43).

Puterea cheilor lui Petru a trecut la toţi urmaşii săi aflaţi la cârma Bisericii lui Isus şi în comuniune cu el.

Petru, deşi, puţin mai înainte a primit de la Isus lauda credinţei şi puterea cheilor, totuşi nu a primit puterea de a schimba legi gata stabilite din veşnicie. Nimeni nu poate schimba drumul de urmat pentru mântuire, aşa cum încerca Petru acum. Isus a venit în lume să împlinească mântuirea prim cruce, moarte şi înviere. Iar fără cruce, moarte şi înviere, nu există mântuire. De aceea diavolul, pe muntele ispitirii, a căutat să-l abată pe Isus de la cruce (cf. Mt 4,1-11). De aceea, astăzi, diavolul a încercat din nou să-l abată pe Isus de la cruce, prin Petru (cf. Mt 16,22-23). De aceea, în timpul patimilor, a încercat din nou să-l abată pe Isus de la cruce, prin mai marii iudeilor şi prin trecătorii de la Calvar (cf. Mt 27,39-44). Nimic nu-l supără pe satana mai mult decât crucea, pentru că prin sfânta cruce a primit cea mai grea înfrângere, cea mai mare pierdere şi cea mai grea lovitură.

Cunoaştem cu toţii din viaţa sfântului Cristofor (+ 251), că aceste fiind bărbat puternic, a avut ambiţia de a sluji celui mai puternic rege. Auzind el că diavolul este puternic, s-a pus în slujba lui. Dar, văzând într-o zi că diavolul a făcut un ocol larg pe lângă o cruce a lui Isus dintr-un câmp, a înţeles că diavolul se teme de crucea lui Isus. L-a părăsit imediat pe diavol, şi s-a pus în slujaba lui Isus.

După biruinţa lui Isus de la cruce, satana, pentru a birui, încearcă acum să ne despartă pe noi de cruce. A încercat cu Petru, făcându-l să fugă din Roma în timpul prigoanelor; a continuat prin primii creştini care în schimbul eliberării, au trădat; continuă cu unul fiecare dintre noi cei de astăzi, pe care ne amăgeşte să refuzăm orice suferinţă şi cruce. Aşa cum Isus l-a certat în evanghelie pe apostolul Petru care amăgit de satana voia să refuze crucea, tot astfel Isus îi ceartă şi astăzi pe toţi cei care fug de cruce, pentru că fug de mântuire (cf. Mt 16,23).

Prin această dojană, Isus, i-a spus lui Petru: eu te-am luat de vicar al meu şi nu şef al meu; nouă creştinilor, care am avea nechibzuinţa de a schimba legile sale, ne spune: v-am luat colaboratorii mei, nu înlocuitorii mei. “Ucenicul nu este mai mare decât maestrul său" (Mt 10,24). Nimeni nu poate emite opinii, păreri sau legi care privesc mântuirea, atâta vreme cât sunt legi divine şi veşnice în această privinţă. “Voi sunteţi prietenii mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc” (In 15,14).

Mergând pe această logică trebuie să spunem că: Aşa cum nimeni nu poate schimba crucea ca mijloc de mântuire rânduit de Dumnezeu din veşnicie, tot astfel nimeni nu poate schimba nici legea căsătoriei care este un semn al legăturii dintre Cristos şi Biserică, nici lege închinării, nici legea iubirii; nimeni nu poate schimba nimic din ceea ce a învăţat Cristos, fără să se piardă pe sine şi pe cei pe care îi învaţă. Sfântul Paul, ne spune în lectura a doua de astăzi: “Cine a putut cunoaşte gândul Domnului? Cine a fost sfetnicul lui? Cine i-a dat lui mai înainte ceva, ca să aibă dreptul de a primi ceva în schimb? Căci toate sunt de la el, prin el şi pentru el. Lui să-i fie mărire în veci! Amin!” (Rom 11,34-36). 

Să mai reţinem bine şi aceste cuvinte ale lui Isus: Tu eşti Petru şi nu voi sunteţi Petru. Voi zidi Biserica mea, nu bisericile mele. Ţie îţi voi da cheile împărăţii cerurilor, şi nu vouă vă voi da cheile împărţiei cerurilor. Şi atunci de ce atâţi care pretind că sunt Petru şi de ce atâtea biserici care se pretind toate a fi unica Biserică a lui Cristos? Dacă, păgânii care nu-l cunosc pe Cristos, nu cunosc Biserica sa, nu cunosc Evanghelia se pot mântui; cei care îl cunosc pe Isus, evanghelia şi Biserica sa, şi lucrează împotrivă, sunt departe de mântuire. Sfântul Ambroziu (337-397), spunea simplu de tot şi pe înţelesul tuturor: “Unde este Petru, acolo este Biserica”.

Noi, astăzi, i-am spus lui Isus, împreună cu Petru: „Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu”! Dar, orice păcat înseamnă o dezicere, o renunţare, şi o abdicare de la această mărturie de credinţă. Pentru a înţelege ceea ce am voit să spun prin aceste cuvinte, am să vă relatez o întâmplare:

Era prin anul 70 după Cristos. Ierusalimul înconjurat de armatele romane ale generalului roan Titus, trecea prin clipe de groză. Se abătuse pedeapsa lui Dumnezeu asupra Ierusalimului pentru răstignirea lui Isus Cristos. Foamea făcea mii de victime, iar romanii nu permiteau aprovizionarea cu alimente a oraşului. Singurul lucru pe care l-au permis romanii a fost îngroparea morţilor în afara cetăţii. Rabbi Iohnan ben Zaccai (30-90), recunoscut de toţi ca un mare conducător spiritual al evreilor, a cerut ucenicilor săi să-l pună într-un sicriu şi să-l ducă în afara oraşului. De acolo a reuşit să ajungă până la cortul comandantului, generalului roman, Titus. A căzut în genunchi înaintea lui şi l-a rugat: „Stăpâne, fie-ţi milă de mulţimea de copii nevinovaţi din cetate şi de mamele lor care se sting”! Opreşte-te, i-a zis Titus! De la primul cuvânt pe care l-ai rostit, ai minţit. Rabbi Iohnan ben Zaccai, pe ale cărui buze nu s-a aflat niciodată minciuna, nu înţelegea ceea ce voia să-i spună Titus. Mi-ai spus: Stăpâne”! Dacă eu sunt stăpânul, de ce nu mi-aţi deschis larg porţile cetăţii, de ce nu m-aţi primit cu triumf şi cu osanale, de ce a mai trebuit să asediez cetatea? Rabbi Iohnan ben Zaccai, nu a mai putut răspunde nici un cuvânt. Pentru prima dată o minciună îi întinase buzele. Să nu uităm că ceea ce afirmăm sau declarăm cu buzele, este contrazis şi infirmat de faptele noastre.

Guvernatorul Şebna, un înalt oficial din guvernul lui Ezechia, a fost un om bogat, care a fost îndepărtat din funcţie pentru că lucra în dezacord cu regele, pentru că una spunea şi alta făcea, pentru că lucra în interes personal şi nu pentru interesul regelui şi poporului. El îşi căuta propria glorie pământească şi nu gloria lui Dumnezeu. A fost mai întâi mustrat spre îndreptare, iar când a refuzat convertirea, a fost îndepărtat din funcţie (cf. Is 22,15-19).

Aşa, vor fi îndepărtaţi din împărăţia lui Cristos, cei care una spun cu buzele şi alta împlinesc cu faptele, cei care lucrează numai pentru o slavă trecătoare şi nu pentru slava veşnică a lui Dumnezeu, cei care refuză dojana Domnului şi nu se convertesc, căci toate sunt de la Dumnezeu, prin Dumnezeu şi pentru Dumnezeu, aşa cum ne spune sfântul Paul, în lectura a doua de astăzi (cf. Rom 11,36).

                                                                                                                            Pr. Ioan Lungu