Reflecţie la duminica a XVIII-a de peste an - A

Dumnezeu este bun faţă de orice făptură, pentru ca şi noi oamenii, copiii lui, să fim la fel.

Dacă Irod ucide fără milă, ca să se distreze, Dumnezeu iubeşte şi are milă de orice creatură. Lecturile de astăzi ne spun că Dumnezeu se interesează de soarta fiecărui om, vede cum trăieşte şi i se face milă de el, aşa cum lui Isus i s-a făcut milă de acea mare mulţime care a venit să-l caute şi pe care a săturat-o trupeşte cu pâine şi sufleteşte cu învăţătura cuvântului său.

Dumnezeu cel întreit şi unic nu este numai îndurare fără putere şi nici numai putere fără îndurare. Dumnezeu cel întreit şi unic este îndurare şi putere şi putere şi îndurare. Dumnezeu este iubirea care are putere şi puterea care ne iubeşte. În puterea şi îndurarea sa, Dumnezeu, prin Isus şi Duhul Sfânt, ne odihneşte, ne vindecă, ne hrăneşte şi ne întăreşte, ne mântuieşte şi se jertfeşte pe sine pentru noi. El nu numai că ne-a predicat, ne-a vindecat şi ne-a hrănit trupeşte şi sufleteşte; dar el s-a şi jertfit pentru noi şi pentru a noastră mântuire; ba mai mult, în marea sa iubire, el ne-a lăsat trupul şi sângele său în sfânta Împărtăşanie - căci înmulţirea pâinilor simbolizează darea pâinii euharistice, iar gesturile lui Isus de la înmulţirea pâinilor sunt aceleaşi cu cele de la întemeierea Euharistiei - pentru că, în urma păcatului, avem zilnic iubirea şi puterea sa, ca să nu cădem pe calea spre casa Tatălui ceresc.

Prima învăţătură scoasă din lecturile duminicii de astăzi este aceea că Dumnezeu, prin Cristos şi Duhul Sfânt, îşi arată bunătatea faţă de orice făptură" (Ps 145,9). Nimeni nu este exclus de la dragostea şi ajutorul lui Dumnezeu. Oricine poate veni la el şi să fără plată apa vieţii şi mântuirea (Ap22,17).

Psalmul 145 ne spune că, aşa cum Dumnezeu a fost îndurător cu David, tot astfel este îndurător cu toţi oamenii din orice timp, căci îndurările lui nu s-au sfârşit. Lectura evangheliei de astăzi ne spune şi ea că, aşa cum Isus a avut milă de oamenii care au venit la el, vindecându-i şi hrănindu-i, trupeşte şi sufleteşte, tot astfel ne vindecă şi ne hrăneşte şi pe noi, cei de astăzi, care venim la el. Iar toate acestea ne dau încredere, curaj şi speranţă, ca să venim la el.

Evanghelia de astăzi ne spune că Isus a observat imediat suferinţa şi foamea mulţimii care venise după el în pustiu, o suferinţă şi o foame fizică, dar mai ales o suferinţă şi o foame spirituală, suferinţă şi foame după cuvântul şi învăţătura sa, aşa cum profeţise Amos (cf. Am 7,11), căci: "omul nu trăieşte numai cu pâine, ci şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu" (Dt 8,3; Mt 4,4). Şi imediat i-a venit în ajutor.

Pentru că acei oameni l-au căutat mai întâi pentru împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea ei, toate celelalte li s-au dat pe deasupra (cf. Mt 6,33). Vedem asta din faptul că Isus, în timp ce le predica împărăţia lui Dumnezeu pe care o căutau înainte de toate, le vindeca bolnavii, le înmulţea cele cinci pâini şi cei doi peştişori (cf. Mt 14,19-21) şi le orienta mintea spre ospăţul veşnic (cf. Is 26,6-10), căci înmulţirea pâinilor este un simbol al Euharistiei.

Predicându-le, vindecându-i, hrănindu-i sufleteşte şi trupeşte, prefigurând în acelaşi timp Euharistia şi ospăţul veşnic, Isus i-a făcut să înţeleagă că el este Dumnezeu iubire şi putere (cf. 1In 4,8), că el este mereu lângă ei (cf. In 6,14), că el este mereu interesat de viaţa lor, că el le dă ajutoarele trupeşti şi sufleteşti de care au trebuinţă (cf. Mt 6,32).

Biblia ne spune că grija cu care o mamă şi un tată veghează asupra copilaşului lor pentru ca să-i fie mereu bine este şi grija iubitoare cu care Dumnezeu veghează asupra noastră (Is 49,15; 66,13; Os11,1.3-4).

A doua învăţătură de azi este că numai Dumnezeu poate potoli foamea şi setea noastră (cf. Mt14,15-21). "Cine vine la mine nu va înseta niciodată" (In 4,14; 6,51). Orice altă sursă de hrană sau de ajutor produce uscăciune, tristeţe şi amăgire în viaţa noastră.

Printre bunurile mesianice promise de Dumnezeu poporului său era şi promisiunea unei pâini miraculoase care va ostoi foamea poporului, ca pe timpul lui Moise, Ilie şi Elizeu (cf. 2Rg 4,43); dar nu aceea era pâinea promisă, ci aceea era numai o prefigurare: "Nu Moise v-a dat pâinea din cer, ci Tatăl meu vă dă pâinea cerească" (In 6,23). Isus Cuvântul şi Isus Euharisticul erau pâinea promisă: "Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer" (In 6,51).

Euharistia este dovada măreţiei, este suma tuturor darurilor şi semnul cel mai evident al abundenţei şi al gratuităţii lui Dumnezeu. Ea este izvorul şi culmea tuturor harurilor. Cine primeşte Euharistia, trupul şi sângele lui Cristos, primeşte toată vindecarea, alinarea, puterea şi viaţa veşnică a lui Dumnezeu. Moise (cf. Ex 16,15), Ilie (cf. 1Reg 17,9-16) şi Elizeu (cf. 2Reg 4,43), prin care Dumnezeu a dat şi înmulţit pâine şi au făcut minuni pentru oamenii poporului ales, au fost doar imagini profetice a lui Isus, adevărata pâine, adevărata vindecare şi adevărata mântuire a lui Dumnezeu, pentru toţi oameni popoarelor.

În Biblie, masa întinsă, banchetul, nu este altceva decât dovada iubirii lui Dumnezeu. Masa bogată din pustiu, unde numai bărbaţii au fost 5000, împreună cu predica şi vindecările, tocmai de această iubire a lui Dumnezeu ne vorbesc. Masa euharistică pe care ne-o întinde Biserica în fiecare zi spre hrană şi vindecare, "medicamentul şi hrana nemuririi", cum o numeşte sfântul Ignaţiu din Antiohia (35-117), tot de iubirea şi puterea lui Dumnezeu ne vorbeşte. Isus, preluând astăzi gestul marelui preot iudeu care binecuvânta poporul (cf. Lev 9,23; Mt 14,23 ), se prezintă lumii care ca fiind unicul mare preot al credinţei, ca fiind singurul care ne poate hrăni, vindeca şi mântui cu adevărat.

Acum înţelegem mai bine de ce Scriptura ne zice: "Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri" (Fil 4,6); căci Domnul Isus nicidecum nu ne lasă şi cu nici cu un chip nu ne părăseşte (cf. Evr 13,5).

A treia învăţătură a lecturilor de astăzi este că mântuirea, sub toate aspectele ei, este darul fără plată a lui Dumnezeu pentru noi. Este fără plată pentru noi, pentru că Isus a plătit deja la cruce preţul mântuirii noastre la cruce (cf. Is 53,4-12). Din lucrarea crucii se revarsă, precum din stânca lovită în pustiu (cf. Is 48,21), un râu de viaţă şi de mântuire. De aceea Isus ne spune: "Cui este sete să vină la mine şi să bea" (In 7,37).

Ca şi evanghelia, şi prima lectură de astăzi îi chemă la Dumnezeu pe oamenii flămânzi şi însetaţi de darurile sale, să vină la el şi să-şi potolească setea şi foamea pe gratis: "Voi care sunteţi însetaţi, veniţi la ape; chiar dacă nu aveţi bani, veniţi; veniţi şi procuraţi-vă grâu fără bani şi mâncaţi; procuraţi-vă vin şi lapte, fără să plătiţi nimic. De ce vă irosiţi banii pentru ce nu vă hrăneşte şi nu vă satură? Ascultaţi-mă, şi veţi mânca ce este bun, şi sufletul vostru se va desfăta cu bucate gustoase" (Is 55,1-2).

Dar, ca să poţi veni la Dumnezeu, se cere o singură condiţie: să fii flămând şi însetat de darurile lui, ca pământul uscat de apă (cf. Ps 42,3; 63,2). Dacă simţi că toate cele din lume nu-ţi pot potoli foamea şi setea sufletului tău, atunci înseamnă că eşti cu adevărat flămând şi însetat de darurile lui Dumnezeu.

Pe marginea multor şosele din ţară şi din străinătate sunt amplasate panouri publicitare cu reclame la diferite produse de uz necesar. Companiile care au pus aceste panouri publicitare speră că cei care vor trece pe acolo se vor opri, fie la prima staţie de benzină, fie la primul restaurant, fie la primul magazin mare, pentru a cumpăra produsele pe care le promovează. Dacă însă călătorul este flămând şi însetat, se va opri cu siguranţă la primul popas pentru a-şi cumpăra produsele promovate de acele reclame. Dar, dacă el consideră că le are, nu se va opri şi chiar va spune că ale lui sunt mai bune.

La răscrucile vieţii noastre, Dumnezeu a pus Biblia, prin care ne întreabă: Vă este foame şi sete? Aţi descoperit că nimic din toate ale lumii nu vă mulţumeşte? Tânjiţi după ceva mai bun? Atunci, veniţi la mine, căci eu am ceva foarte bun pentru voi: "Voi care sunteţi însetaţi, veniţi la ape; chiar dacă nu aveţi bani, veniţi; veniţi şi procuraţi-vă grâu fără bani; procuraţi-vă vin şi lapte, fără să plătiţi nimic" (Is55,1).

"Veniţi la ape!" Apa este simbolul vieţii de belşug pe care o oferă Dumnezeu celor credincioşi. Este apa pe care a oferit-o Domnul Isus, atunci când era în templu şi a strigat: "Dacă însetează cineva, să vină la mine şi să bea" (In 7,37). În limba ebraică, pluralul exprimă un superlativ. Această apă este prea minunată pentru a putea fi exprimată la singular. Pluralul "ape" sugerează belşugul atât în ce priveşte cantitatea, cât şi în ce priveşte calitatea.

Vinul simbolizează bucuria, acea bucurie care vine de la Duhul Sfânt (cf. 1Tes 1,6). Bucuria este stindardul ce se înalţă din inima omului atunci când Dumnezeu locuieşte acolo.

Laptele este esenţial pentru creşterea copiilor. Laptele simbolizează Cuvântului lui Dumnezeu, care este esenţial pentru creşterea spirituală a omului. Sfântul Petru a spus: "şi ca nişte prunci născuţi de curând, să doriţi laptele duhovnicesc şi curat, pentru ca prin el să creşteţi spre mântuire" (1Pt 2,2).

Deşi Dumnezeu, care este bunătate şi îndurare, ne oferă daruri care ne satură, totuşi, în decursul istoriei, mulţi oameni amăgiţi de diavol au refuzat darurile gratuite ale lui Dumnezeu şi au căutat altele pe bani. Dar toate lucrurile care nu vin de la Dumnezeu şi pe care oamenii le cumpără cu bani grei de la cei care nu pot să-i fericească (cf. Ps 146,3-4) se dovedesc a fi nişte falsuri care nu satură, nu pot aduce pacea şi fericirea a sufletului lor. De aceea Domnul se tânguie în cartea lui Ieremia: "Poporul meu m-a abandonat pe mine, izvorul de apă vie, şi-au săpat ei fântâni, însă sunt fântâni crăpate, care nu ţin apa" (Ier 2,13).

Jay Gould (1836-1892) a fost un milionar american, al optulea bogat din ţară, un om care a căutat mai mult banii decât pe Dumnezeu, înainte de a muri, se plângea: "Sunt cel mai nefericit om de pe acest pământ". George Gordon Noel Byron (1788-1824), al şaselea baron Byron, este unul dintre cei mai geniali poeţi romantici englezi. Şi el în viaţă a fost un om care l-a uitat pe Dumnezeu şi a căutat mai mult banii, faima, şi plăcerile. Totuşi, în anul morţii sale timpurii, în poemul său intitulat: În cel de-al 36-lea an al meu, scria: "Ale mele sunt cangrena, suferinţa şi viermii". Să căutăm mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea ei şi toate celelalte ni se vor adăuga pe deasupra (cf. Mt 6,33).

A patra învăţătură a lecturilor de astăzi este că mântuirea trebuie apucată acum: "Căutaţi pe Domnul cât timp se poate găsi (cf. Is 55,6).

Prin Cristos şi Duhul Sfânt, Dumnezeu a pregătit toate cele necesare pentru fericirea şi mântuirea noastră. Însă trebuie să ne grăbim în a le lua în posesie, căci timpul este scurt (cf. 1Cor 7,29). Scriptura vorbeşte despre "un astăzi" şi despre "un acum". "Astăzi dacă auziţi glasul Domnului, nu vă împietriţi inimile voastre, ca nici unul din voi să nu se găsească venit prea târziu" (Evr 4,1). "Acum este vremea potrivită" (2Cor 6,2). "Astăzi şi acum" este ziua mântuirii. "Mâine şi mai târziu" este ziua judecăţii şi a răsplătirii. Evanghelia ne spune că Isus i-a chemat la el pe cei 12 apostoli şi pe mulţi alţii, iar aceştia au venit imediat. Pentru aceasta au primit mântuirea. Tânărul bogat (cf. Mt19,16-26) şi fecioarele nechibzuite au amânat răspunsul (cf. Mt 25,8-13), iar când mai apoi s-au decis, a fost prea târziu.

În vieţile sfinţilor care au trăit în pustiu se povesteşte că un bătrân călugăr s-a dus odată într-o cetate să-şi vândă vasele şi după întâmplare a şezut la poarta unui bogat, care stătea să moară. Şi şezând el acolo, a văzut nişte bărbaţi înfricoşători, călărind pe cai negri şi având în mâini tobe ca de foc. Ajungând la poarta bogatului muribund, au lăsat caii afară şi au intrat înăuntru; şi văzându-i bolnavul, a strigat cu glas tare: "Doamne, miluieşte-mă şi ajută-mă!" Iar aceia l-au dojenit şi i-au zis: "De ce numai acum când ţi-a apus soarele harului ţi-ai adus aminte de Dumnezeu? Pentru ce nu l-ai căutat pe Dumnezeu când strălucea pe cerul vieţii tale? Acum timpul harului a expirat!" Şi, luându-i sufletul, s-au dus.

Şi a cincea învăţătură pentru astăzi este recunoştinţa. Recunoştinţa faţă de Dumnezeu, care gratuit ne-a iubit şi ne-a mântuit, se exprimă cel mai bine prin dragostea faţă de Dumnezeu, şi apoi prin mila şi bunătatea faţă de semeni.

Sfântul apostol Paul a fost unul dintre cei care a trăit experienţa vindecării sufleteşti şi a iertării milostive a lui Dumnezeu, care l-a scos din mocirla păcatului şi a pierzării şi l-a transformat într-o fiinţă cu totul nouă, ataşată pentru totdeauna de cel care l-a mântuit şi de împărăţia sa cerească. De aceea, pe sfântul Paul nici o făptură nu l-a putut să-l despartă de dragostea lui Dumnezeu, în Cristos (cf. Rom 8,35-39).

Dar tot nici o făptură întâlnită de sfântul Paul n-a rămas fără să cunoască dragostea lui Dumnezeu, prin Cristos. Paul, ca şi Domnul Isus, pe unde a trecut a făcut numai bine (cf. Fap 10,38). Aşa a înţeles el să fie recunoscător pentru darul mântuirii.

Sfântul Augustin (354-430) spunea: "Să nu şchiopătezi. Caritatea are două picioare, care sunt poruncile iubirii faţă de Dumnezeu şi poruncile iubirii faţă de aproapele. Ai grijă să nu şchiopătezi, ci aleargă cu amândouă picioarele către Dumnezeu".

Un credincios şi prosper fermier, care toată viaţa lui a spus cu Iosue: "Eu şi casa mea îl vom sluji pe Domnul" (Ios 24,15), într-o seară, înainte de culcare, i-a spus fiului său: "Să ne rugăm pentru vecinul nostru sărac care trăieşte pe drumuri, pentru ca bunul Dumnezeu să îi vină în ajutor". Fiul se întoarce către tatăl şi îi răspunde: "Tată, nu trebuie să îl deranjăm pe Dumnezeu pentru asta. Asta putem să o facem şi noi". Acest răspuns i-a plăcut mult tatălui. Apoi, tatăl l-a trimis chiar atunci pe fiul său cu un ajutor consistent la casa acelui om sărac. Acest copil a ajuns mai târziu cinstea familiei şi a ţării sale.

Redau în finalul acestei reflecţii, un fragment din scrisoare scriitorului Alexandru Vlahuţă (1858-1919) către fiica sa Margareta: "Margareta dragă, ceartă-te de câte ori te simţi egoistă, de câte ori te muşcă de inimă şarpele răutăţii, al invidiei şi al minciunii. Fii aspră cu tine, dreaptă cu prietenii şi suflet larg cu cei răi. Fă-te mică, fă-te neînsemnată, de câte ori deşertăciunea te îndeamnă să strigi: «Uitaţi-vă la mine!», dar mai ales aş vrea să scriu, de-a dreptul în sufletul tău aceasta: «Să nu faci o faptă a cărei amintire te-ar putea face vreodată să roşeşti». Nu e triumf pe lume, nici mulţumire mai deplină, ca o conştiinţă curată. Păstrează scrisoarea asta. Când vei fi trăit cincizeci de ani, ai să o înţelegi mai bine. Să dea Dumnezeu să o citeşti şi atunci cu sufletul senin de azi! Te îmbrăţişează cu drag A. Vlahuţă".

Pr. Ioan Lungu