Reflecţie la duminica a XVII-a de peste an - A

Pentru Isus, noi am fost comoara şi mărgăritarul. Oare pentru noi Isus este la fel?

Şi în această duminică, Isus continuă să ne înveţe prin parabole. Scurtele parabole ale comorii şi ale mărgăritarului scot în evidenţă adevăruri care îl privesc pe Isus şi adevăruri care ne privesc pe noi.

Deşi noi oamenii eram păcătoşi şi pierduţi, pentru că eram din neamul lui (cf. Fap 17,28), Isus a găsit o mare bucurie şi plăcere în noi; de aceea ne-a cotat la un preţ foarte mare, preţ pe care l-a şi plătit pentru noi cu patima şi moartea sa de pe cruce.

O frumoasă istorioară scrisă de Bruno Ferrero, preot şi scriitor italian, ne spune că fiul unui mare rege, care urma să primească domnia, în peregrinările sale prin ţară, a întâlnit o tânără pe care a apreciat-o a fi potrivită ca să-i devină soţie şi regină. Pentru că era îmbrăcat în straie regeşti şi cu alai domnesc lângă el, fata i s-a plecat şi l-a salutat zâmbind. Dar el a voit ca tânăra să-l preţuiască şi să-i zâmbească nu influenţată de rangul şi poziţia lui, ci din drag pentru ceea ce este el. De aceea, s-a dus acasă, a dezbrăcat hainele regeşti şi a venit să locuiască şi să muncească ca simplu muncitor în satul tinerei. A trăit şi a lucrat atât de frumos şi de cinstit, că tânăra şi toţi oamenii din sat l-au lăudat, l-au apreciat şi l-au cinstit. Atunci tânăra l-a îndrăgit atât de mult că şi l-a dorit de soţ, şi a spus că acel tânăr necunoscut ar fi singurul bărbat lângă care ar putea trăi. De aceea, atunci când tânărul a cerut-o de soţie, ea a răspuns fericită cu un sincer "da". Abia când mirele a luat-o acasă la el tânăra mireasă a descoperit că mirele ei era de fapt regele ei. Acest mire regesc este Isus. Iar mireasa pentru care a părăsit cerul suntem noi.

Tot aici trebuie să spunem că şi satana ne vrea cu el, dar nu pentru că ne iubeşte, ci pentru că vrea să ne transforme în monştri; ne vrea cu el pentru ca prin noi să strice lucrările lui Dumnezeu (cf. Gen6,1-5).

Parabolele comorii şi ale mărgăritarului de astăzi ne lasă să înţelegem că Isus este atât în persoana căutătorului de comori cât şi în persoana căutătorului de mărgăritare frumoase. Iar noi pământenii suntem atât comoara ascunsă cât şi mărgăritarul de mare preţ (cf. Ex 19,5; Ps 135,4).

Pe noi oamenii, iudei şi păgâni deopotrivă, Isus ne-a găsit, ne-a îndrăgit, ne-a voit de mireasă şi de regină a sa. De aceea şi-a lăsat straiele divine, s-a îmbrăcat cu un trup ca al nostru, a venit să locuiască între noi, a muncit în mijlocul nostru, ne-a adus lumina evangheliei, a suferit în locul nostru şi chiar a murit pentru noi. Apoi a înviat, s-a înălţat şi s-a glorificat la dreapta Tatălui, pentru ca noi să-l iubim, pentru ca noi să-i devenim mireasă şi regină, pentru ca noi să intrăm în familia lui, adică a Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt, pentru vecie.

Acum că Isus ne-a găsit pe noi, că a lăsat toate ale sale, ba chiar şi-a dat viaţa pentru a ne răscumpăra pe noi (cf. In 11,51) şi pentru a ne face mireasa şi regina sa, şi noi trebuie să-l alegem zilnic pe el, să-l căutăm zilnic pe el şi găsindu-l, să-iubim şi să-l slujim, ca să ne mântuim. Şi noi, mireasa sa, trebuie să lăsăm toate cele ce ne împiedică să stăm aproape el, de iubirea şi slujirea sa. Şi noi, pentru a ne arăta dragostea şi fidelitatea faţă de el, trebuie să ne dăm chiar viaţa, ca să nu-l pierdem.

Iată ce ne spune sfântul Paul în acest sens: "Dar cele care erau pentru mine un câştig, de dragul lui Cristos eu le-am considerat o pierdere; ba, mai mult, de acum consider că toate sunt o pierdere în comparaţie cu superioritatea cunoaşterii lui Cristos Isus, Domnul meu. De dragul lui am pierdut toate şi le consider gunoi ca să-l câştig pe Cristos şi să mă aflu în el, fără a avea justificarea mea proprie, care vine din Lege, ci pe aceea care vine din credinţa în Cristos, justificare ce vine de la Dumnezeu, bazată pe credinţă. Pe el vreau să-l cunosc şi puterea învierii lui şi comuniunea la pătimirile sale, fiind conformat cu el în moarte, doar voi ajunge cumva la învierea din morţi" (Fil 3,7-11). Iată, cum au răspuns şi sfinţii:

Sfânta Dorotea (+ 311) din Cezareea Capadociei, Turcia de astăzi, a fost o nobilă fecioară, fidelă numai lui Cristos, pe care guvernatorul păgân Sapricius a încercat prin toate metodele de tortură să o determine să renunţe la hotărârea ei de a-i fi mireasă credincioasă lui Isus. Nereuşind să o clintească, a condamnat-o la moarte. Îndreptându-se spre locul de execuţie, Dorotea cânta şi-şi laudă mirele ceresc. Un tânăr, Teofil, auzind-o, i-a spus ironic: "O, frumoasă şi amabilă mireasă a lui Isus, vei fi tu aşa de bună ca, atunci când vei ajunge în casa mirelui tău din cer, să-mi trimiţi şi mie măcar un măr sau vreo floare din grădina lui?" "Dacă mirele meu, Isus, îmi va permite aşa ceva, îţi voi trimite din paradis ceea ce ai cerut doar în batjocoră, ca să vezi că mirele meu te iubeşte şi pe tine". Deşi era în plină iarnă, când în grădină nu se mai aflau nici flori şi nici fructe, îndată după ce sfintei Dorotea i s-a tăiat capul, un tânăr a venit şi i-a adus lui Teofil un coş plin cu flori şi fructe, zicând: "Teofile, primeşte darul acesta pe care Dorotea ţi-l trimite din cer!" Imediat batjocoritorul Teofil s-a convertit, s-a declarat creştin şi a primit şi el martiriul în aceeaşi zi.

Sfântul Sebastian (263-304), ofiţer în armata romană, înainte de a fi arestat, era unul dintre creştinii buni din Roma. Persecuţia lui Diocleţian (244-313) a trezit în el o şi mai mare iubire şi credinţă pentru Isus, pe care l-a mărturisit printre soldaţi şi nobili - convertind pe guvernatorul roman, Cromatius, şi pe fiul său Tiburţius, care au murit martiri - şi cu al cărui nume i-a mângâiat pe creştinii închişi pentru credinţă. Pentru credinţa şi mărturisirea lui Cristos fost legat de un stâlp şi a servit drept ţintă pentru săgeţile camarazilor săi. Apoi a fost decapitat din ordinul împăratului Diocleţian.

Aşadar, în ciuda lucrării disperate a lui satan în lume, Isus îşi formează treptat, treptat Biserica, căci el "a vândut" tot ceea ce avea pentru a şi-o cumpăra, iar diavolul nu-l poate împiedica să-şi facă lucrarea.

Comoara ascunsă în pământ sunt toţi oamenii pentru care el a lăsat cerul şi a venit ca să-i mântuiască. Mărgăritarul, sau perla, simbolizează Biserica, adică numai pe acei oameni care l-au acceptat ca mire şi rege. Biserica, ca şi perla, este produsul unor grele suferinţe. Biserica s-a născut din pătimirile şi moartea lui de pe cruce. Apoi, ca şi perla, creştem în Cristos, treptat, numai prin credinţă, speranţă, dragoste, convertire, pocăinţă, răbdare în suferinţe şi multă jertfă.

Să nu ne speriem de durerile creşterii în Cristos. Sfântul Paul ne spune astăzi că "Dumnezeu toate le îndreaptă spre binele celor care îl iubesc pe el, care au fost chemaţi potrivit planului său" (Rom8,28).

Un pescar credincios a fost furat de violenţa valurilor mării şi a ajuns în adânc; dar a scăpat ca prin minune de la o moarte sigură. Ajuns la ţărm, soţia, în timp ce storcea şi usca hainele soţului ei, era supărată de pericolul prin care a trecut. Dar când a pus haina soţului la uscat a găsit într-un buzunar al hainei o scoică. Când a scos-o afară ca s-o arunce, a căzut din ea o perlă de mare valoare. Cu acea perlă au scăpat de sărăcie şi de necazuri. Atunci au înţeles şi ei bine cum "Dumnezeu toate le îndreaptă spre binele celor care îl iubesc pe el" (Rom 8,28). Tot astfel procedează şi Dumnezeu cu noi: ne trece prin necazuri şi dureri ca să ne îmbogăţească material şi spiritual.

Celor care fug de durerile creşterii în Cristos, sfântul apostol Paul le spune: "Până în ceasul de acum suntem flămânzi şi însetaţi, suntem goi şi chinuiţi şi pribegim. Ne trudim, muncind cu mâinile noastre. Fiind batjocoriţi, binecuvântăm; fiind persecutaţi, răbdăm; fiind insultaţi, răspundem cu blândeţe. Am ajuns gunoiul lumii, murdăria tuturor până acum. Vă scriu acestea nu ca să vă fac de ruşine, ci ca să vă mustru ca pe nişte copii iubiţi ai mei" (1Cor 3,11-14).

Însă, pentru a putea vedea şi citi toate în această cheie, ne trebuie înţelepciunea de sus de la Dumnezeu. Solomon a cerut-o şi a primit-o (cf. 1Rg 3,5-12). Şi noi, dacă o vom cere, o vom primi.

Astăzi sfântul Paul ne arată că Dumnezeu ne iubeşte şi că prin tot ceea ce ni se întâmplă el vrea să reproducă în noi chipul Fiului său, pentru a ne putea face părtaşi de slava sa în ceruri (cf. Rom 8,28-30).

Iubirea şi mântuirea lui Isus sunt înţelepciunea şi comoara, pentru care trebuie să jertfim totul.

Când primii misionari conduşi de sfântul Paulin (584-644), un călugăr din Roma, împreună cu sfântul Mellitus şi alţi creştini, trimişi de papa Grigore cel Mare (540-604), au sosit în Marea Britanie pentru a predica evanghelia împărăţiei cerurilor, regele, sub impulsul harului, a simţit nevoia de a-i deschide inima lui Isus. Dar mai întâi a voit să se sfătuiască şi cu nobilii săi. Un nobil, care a ascultat şi el evanghelia împărăţiei de la Paulinus şi misionarii săi, i-a vorbit astfel regelui: "Sire, noi nu ştim exact de unde am venit şi nici nu ştim exact unde mergem. Acum, că au venit în ţara noastră aceşti oameni, şi cunosc misterul de unde venim şi încotro mergem, părerea mea este că trebuie să le dăm ascultare şi să-l primim pe Cristos ca mântuitor al nostru, să credem în el şi să facem ceea ne spune el". Cuvintele nobilului i-au plăcut mult regelui şi, toţi împreună, rege, nobili şi majoritatea oamenilor din regat, l-au primit pe Isus ca mântuitor şi împărăţia lui ca moştenire şi s-au făcut creştini.

Povestea merge mai departe şi ne spune că Anglia, simbolizată pe atunci prin trei săbii, reprezentând cele trei popoare care o compuneau: Anglia, Scoţia şi Irlanda, a mai adăugat la simbolul ei şi o a patra sabie, cea a cuvântului divin (cf. Evr 4,12).

Acest raţionament şi această consfătuire nu le-au făcut căpeteniile şi oamenii din Israel atunci când le-a predicat Isus; dar, din păcate, această consfătuire şi acest raţionament nu l-au făcut nici mulţi dintre oamenii de atunci şi nu-l fac nici mulţi dintre oamenii de astăzi. Chiar dacă nimeni de pe pământ nu ar mai face astăzi o astfel de consfătuire şi un astfel de raţionament, noi să le facem, căci fără Cristos nu este mântuire.

Cu părere de rău, trebuie să spunem că predicare evangheliei nu converteşte pe toţi oamenii din lume.

Asta ne-o spune parabola năvodului, pe care tocmai am ascultat-o. Biserica lui Isus este ca un mare năvod care adună tot felul de peşti: unii buni, alţii răi. Isus, când se va întoarce, îi va separa pe cei buni de cei răi, aşa cum desparte păstorul oile de capre (cf. Mt 25,32). Separarea celor buni de cei răi se face de către îngeri. Cei răi vor fi aruncaţi în cuptorul de foc iar cei neprihăniţi vor merge în cer.

Este o istorioară tristă, unde ni se spune că un rege, voind să-şi cunoască mai bine supuşii şi să le împartă darurile sale, a trimis crainicii săi pentru a le anunţa voinţa marelui rege. Ajungând crainicii la porţile oamenilor din regat, au început să le spună la fiecare dintre ei: "Deschideţi, avem pentru voi un cuvânt bun din partea regelui nostru"! Dar, din spatele porţilor încuiate, s-au auzit cuvinte ca acestea: "Nu mă interesează nici cuvântul şi nici darul regelui"! Alţii s-au făcut că nu aud. Alţii au lăsat de înţeles că nu sunt bucuroşi de astfel de solii. Mai peste tot o atitudine de respingere şi chiar dispreţ faţă de cuvântul regelui şi de darurile lui. Când crainicii se întorceau trişti acasă, au mai bătut şi la casa unui sărac de la marginea unei localităţi. Au strigat şi la poarta acestuia: "Deschideţi, avem pentru voi un cuvânt bun din partea regelui nostru"! Cum au auzit mesajul crainicilor, toţi cei din casă au deschis poarta, şi fiecare dintre ei a rostit: "Vreau să ascult binecuvântatul cuvânt al iubitului meu rege"! Pe aceştia crainicii i-au condus la palatul regelui, care le-a oferit titluri de nobleţe şi i-a copleşit cu darurile sale.

Respingându-l pe Isus, aşa cum au făcut cărturarii, fariseii şi o parte din poporul iudeu, am respins viaţa veşnică şi împărăţia cerurilor. Primindu-l pe Isus, primim de fapt fericirea împărăţiei cerurilor şi viaţa veşnică.

Când Isus a terminat de rostit aceste parabole i-a întrebat pe omenii care îl ascultau atunci, dar ne întreabă şi pe noi, care l-am ascultat astăzi, dacă am înţeles aceste învăţături. Ei au putut răspunde cu "da". Oare noi cei de astăzi putem răspunde cu acelaşi "da"?

Pentru a ne arăta responsabilitatea pe care o avem faţă de evanghelia împărăţiei, Isus a mai rostit parabola cărturarului discipol, care trebuie să caute adevărul din care să trăiască, atât el cât şi cei din jurul lui, în cuvintele vechi şi noi ale Scripturilor. "Domnul a spus: "Cine este administratorul credincios şi înţelept pe care stăpânul îl stabileşte peste servitorii săi ca să le dea porţia de hrană la timpul potrivit? Fericit este servitorul acela pe care stăpânul, când va veni, îl va găsi făcând astfel! Adevărat vă spun că îl va stabili peste toate bunurile sale" (Lc 12,42-44).

Prin toate aceste parabole de astăzi, Isus ne spune: "Iată, eu stau la uşă şi bat. Dacă cineva ascultă glasul meu şi-mi deschide uşa, voi intra la el şi voi sta la masă cu el şi el cu mine. Pe cel care va învinge, îl voi face să stea împreună cu mine pe tronul meu, aşa cum şi eu am învins şi stau cu Tatăl meu pe tronul lui" (Ap 3,20-21).

Pr. Ioan Lungu