Reflecţie la duminica a IV-a de peste an – B

Când auziţi glasul Domnului, nu vă împietriţi inimile voastre (cf. Ps 95,8).

Tematica lecturilor duminicii de astăzi este o continuare a celei din duminica precedentă. Dacă duminica trecută l-am văzut pe Isus vestind împărăţia lui Dumnezeu şi chemând oameni la convertire şi apostolat ca să poată intra în ea; în duminica aceasta, prin minunea eliberării unui om de sub puterea satanei (cf. Mc 1,21-28), Isus, arată că împărăţia lui Dumnezeu predicată, este deja prezentă în lume şi lucrează prin el: “Dacă eu îi scot pe diavoli cu degetul lui Dumnezeu, atunci împărăţia lui Dumnezeu a ajuns la voi” (Lc 11,20). Astăzi, Isus, reconfirmă misiunea sa de mântuitor al lumii asumată la Botezul său, misiune care începe cu distrugerea lucrărilor diavolului (cf.1In 3,8), cu ridicare şi spălarea păcatelor lumii (cf. In 1,29).  

În urma păcatului, închinarea la satan, “pofta ce-a poftit-o satana” (cf. Mt 4,9), a luat proporţii foarte mari, iar, asta se poate vedea cel mai bine din prima carte a Bibliei, cartea Genezei, unde păcatele oamenilor ne uimesc şi ne sperie. Cu cât oamenii păcătuiesc mai mult cu atât puterea satanei asupra lor creşte şi,   cu cât oamenii se ţin departe de păcat, cu atât puterea lor creşte.    

Dar, în urma păcatului, au intrat în lume multe rele, între care neliniştea şi frica de diavol, de moarte, dar şi de Dumnezeu, care deşi iubeşte atât de mult pe oameni, nu iubeşte păcatul lor. După păcat, Adam şi Eva s-au ascuns de frica lui Dumnezeu, tatăl lor iubitor (cf. Gen 3,8-9). După păcatul său, Cain a fugit de la faţa lui Dumnezeu (cf. Gen 4,14). Isus, prin minunea eliberării unui om de sub puterea satanei, ne arată clar că el a venit să ne elibereze de teama satanei, a morţii, dar şi de teama de Dumnezeu cel bun şi mult iubitor de oameni.

Pentru că, Isus, a fost liber de orice păcat, pentru că s-a născut din Maria Neprihănit Zămislită (cf. In 8,46), pentru că Isus este „Sfântul lui Dumnezeu” (Mc 1,24), a putut lua asupra sa păcatul nostru (cf. In 1,29), s-a putut face păcat în locul nostru (cf. 2Cor 5,21), s-a putut face blestem pentru noi (cf. Gal 3,13), a putut primi pedeapsa pentru păcat, suferinţa şi moartea, în locul nostru (cf. 1Pt 2,24; Is  53,4-6), a putut să ne elibereze de toate spaimele păcatului, diavolului şi morţii (cf. Evr 2,15).

În zadar cei din vechime se stropeau cu sânge de animale crezând că vor fi curăţiţi de păcat, dar nu erau curăţiţi. Este adevărat că într-un anumit timp al istoriei, Dumnezeu a prescris şi permis jertfele de animale (cf. Lev 1-7), dar, ele nu spălau păcatele şi nici Dumnezeu nu era mulţumit de ele (cf. Evr 10,4). Este adevărat, sângele animalelor le dădea o curăţie rituală, dar nu le spăla păcatele (cf. Evr 9,13). Dumnezeu a prescris şi a permis într-un anumit timp al istoriei, jertfele de animale şi cele de bună mireasmă, numai pentru a le aminti oamenilor că numai sângele unui miel nevinovat şi fără cusur, numai sângele “Mielului lui Dumnezeu”, numai sângele Fiului său le poate spăla şi înlătura păcatul, numai Isus este jertfa de bună mireasmă şi satisfăcătoare pentru păcat. Să ne amintim că: pielea unui animal le-a acoperit goliciunea după izgonirea din rai (cf. Gen 3,21); sângele unui miel i-a salvat din robia Egiptului (cf. Ex 12,5); sângele unui miel a fost pus pe capacul chivotului ca scut între păcatele oamenilor şi ochii curaţi ai lui Dumnezeu (cf. Evr 9,4.7); numai sângele lui Cristos de la cruce ne-a curăţit de orice păcat (cf. 1In 1,7). Odată cu spălarea păcatului nostru la cruce, Isus, ne-a luat toate poverile şi toate spaimele, şi ne-a dăruit pacea sa, o pace divină, o pace care nu se pierde nici în lipsuri, nici în prigoane (cf. In 14,27; 20,21.26). 

Prin profetul Moise care ne vorbeşte în prima lectură de astăzi, profet care s-a luptat cu faraon în zece reprize şi l-a învins, Dumnezeu l-a prefigurat pe Isus care s-a luptat cu diavolul şi cu moartea în nenumărate reprize şi i-a învins. La cruce, Isus, l-a frânt pe satana şi i-a luat toate puterile; el care se înălţa ca un vultur, acum se târăşte ca un şarpe (cf. Is 14,13-17); la cruce, Isus, a frânt şi puterea morţii,  prin învierea sa, după trei zile de la îngropare (cf. Lc 24,7; Rom 6,9). La venirea sa de-a doua, Isus, îi va strivi definitiv capul satanei şi-l va arunca, alături de moarte, ultimul nostru duşman, în iazul veşnic de foc şi de pucioasă (cf. 1Cor 15,26; Ap 20,10.13). Dar, până atunci mai trebuie să mai luptăm încă, folosind armătura lui Dumnezeu (cf. Ef 6,12-17).

Sinagoga a luat fiinţă în timpul exilului babilonic, ca loc de învăţătură şi de închinare. Sinagoga s-a păstrat ca loc de învăţătură şi de închinare şi după eliberarea din exil. Aici a venit Isus ca să aducă vestea cea bună a lui Dumnezeu, poporului “aflat în întuneric şi în umbra morţii” (Is 9,1). Tot aici, a venit şi satana, prin acel om, ca să tulbure învăţătura lui Isus, aşa cum o tulbura pe cea a rabinilor. Numai că Isus, fiind „Sfântul lui Dumnezeu”, nu a avut teamă de diavol, ci din contra, a arătat putere şi autoritate, prin care l-a izgonit pe diavol din acel om, eliberându-l de orice asuprire şi teamă. Aceasta a fost diferenţa dintre Isus şi rabinii timpului. Acesta a fost şi motivul urii lor faţă de Isus. Dar, au uitat că Isus este „Sfântul lui Dumnezeu”, şi că ei nu puteau fi ca Dumnezeu. Astăzi, diavolul le-a dat o lecţie bună tuturor rabinilor şi tuturor care au pretenţii că sunt cineva, spunându-le şi arătându-le cine este Isus.

Isus, pentru a le arăta oamenilor puterea sa asupra satanei, (satana, autorul tuturor relelor şi spaimelor umane), a făcut prima sa minune, din Evanghelia după Marcu, alungând un demon. Numai Dumnezeu îl poate înfrânge şi alunga pe diavol, iar Isus arată azi că este Dumnezeu. Iar, dacă, Isus, este Dumnezeu cu putere asupra demonilor, înseamnă că are toată puterea în cer şi pe pământ (cf. Mt 28,18).

Ne bucurăm astăzi să auzim că Isus Cristos este Dumnezeu adevărat; că Isus este infinit mai puternic decât satana şi, el s-a arătat în lume ca să nimicească lucrările diavolului” (1In 3, 8); că deţine cheile la toate problemele, suferinţele şi temerile noastre (cf. Ap 1,18). Isus, are toată puterea în cer şi pe pământ, pentru că este fără păcat, pentru că diavolul nu găseşte nimic rău în el (cf  In 8,46; 14,30) şi, pentru că el este “Sfântul lui Dumnezeu” (Mc 1,24). Ba, mai mult, ne bucurăm şi pentru că, Isus, ne-a dat şi nouă puterea de a-i scoate pe diavoli: “Isus a chemat pe cei 12 ucenici ai săi, şi le-a dat putere să scoată afară duhurile necurate, şi să tămăduiască orice fel de boală şi orice fel de neputinţă” (Mt 10,1).

Cea mai simplă şi eficace putere de a-i scoate pe diavoli, pe care a primit-o orice creştin şi orice om, este aceea de a-i preda lui Dumnezeu viaţa lui şi să reziste diavolului, şi atunci satana va fugi de la el. Este scris în Biblie: ”Supuneţi-vă lui Dumnezeu, împotriviţi-vă diavolului şi el va fugi de la voi.” (Iac 4, 7).

Un suflet ales spunea odată: Îmi place să-mi imaginez viaţa mea ca pe o maşină primită cadou de la Isus. Este o maşină bună şi performantă, o folosesc zilnic şi mă bucur de ea. Isus, nu mi-a dat numai maşina vieţii mele, dar, el s-a oferit să şi mi-o conducă. Eu am acceptat, iar el îmi conduce zilnic maşina vieţii cu toată dragostea şi siguranţa spre patria cerească. Într-o zi, am văzut trecând pe lângă mine o maşină în mare viteză şi mare veselie. Am întrebat a cui este maşina şi cine este la volanul ei. Mi s-a răspuns că maşina este a unui om ca şi mine, maşină primită în dar tot de la Isus, dar, om care l-a angajat ca şofer pe Mefisto, un spiriduş îndrăzneţ şi obraznic. Mi-am dorit un şofer ca spiriduşul îndrăzneţ. Iar, când Mefisto mi-a şoptit în inimă că tot spre fericire mă conduce, dar cu viteză mai mare, l-am concediat pe Isus şi l-am angajat pe un sol de-al lui ca şofer al vieţii mele. La început a fost palpitant: muzică nebună la maxim, viteză ameţitoare, curbe cu scârţâit de roţi, salt peste gropi, bucăţi de tablă care cădeau. Abia mă mai ţineam în scaun. Când mi-am revenit din delir şi m-am uitat în faţă, maşina mea se îndrepta cu mare viteză spre o mare prăpastie. Îngrozit, l-am strigat pe Isus, care a şi apărut şi a oprit maşina din cursa nebună spre prăpastia pierzării. După câteva reparaţii, cu Isus la volan, mi-am reluat drumul spre cer.

Dacă cumva la volanul vieţii noastre este un sol al satanei, şi dacă am început a simţi că mergem spre ruină, să-l strigăm pe Isus. El a rămas cu noi (cf. Mt 28,20), pentru a strica lucrările satanei. El singur poate opri cursa nebună şi ameţitoare cu care satana ne poartă spre iad, ruinându-ne viaţa de aici şi viaţa de dincolo. Da, Isus singur îl poate scoate afară din viaţa noastră pe satana. Asta ne-o arată şi evanghelia de astăzi.

Domnul i-a vorbit lui Moise şi i-a spus: “voi ridica între voi, dintre fraţii voştri, un profet ca tine” (Dt 18, 15).

Aceasta profeţie s-a referit în primul rând la Isus Cristos. Dar, această profeţie se referă şi la noi toţi care suntem ucenicii şi fraţii lui Isus. Iată ce ne spune Scriptura în acest sens: „Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu şi l-a câştigat ca să fie al lui, ca să vestiţi faptele minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina sa minunată” (1Pt 2,9).

Moise după 40 de ani de viaţă oscilantă, între Dumnezeu şi satana, în cele din urmă s-a convertit şi i-a încredinţat volanul vieţii lui numai lui Dumnezeu. Şi după aceasta, Dumnezeu, l-a chemat şi l-a trimis să înveţe poporul iudeu să se convertească şi să-şi predea viaţa lui Dumnezeu. Cei care şi-au predat viaţa lui Dumnezeu, au ajuns cu bine în Ţara Canaanului, iar cei care au refuzat convertirea la Dumnezeu, preferând diavolul şi zeii Egiptului, au pierit în pustiu.

Paul, după 25 de ani viaţă oscilantă, între Dumnezeu şi satana, s-a convertit la Dumnezeu, şi i-a predat pentru totdeauna conducerea vieţii lui. Şi pe el Dumnezeu l-a chemat şi l-a trimis să-i convingă pe oameni să se convertească. Şi câţi şi-au predat viaţa lor lui Dumnezeu, s-au mântuit. Iar câţi au refuzat acest convertirea, s-au pierdut.

Şi pe unul fiecare dintre noi, Dumnezeu, ne cheamă să-i predăm lui volanul vieţii noastre. Şi în acelaşi timp ne trimite să-i chemăm şi pe alţii să facă la fel. Oare noi i-am predat conducerea vieţii noastre lui Dumnezeu şi am pornit în câştigarea de suflete? Sau, încă slujim la doi stăpâni, spre pierzarea noastră şi a altora (cf. Mt 6,24)?

Pe vremea Sfântului Paul, ca şi astăzi, oamenii erau mult preocupaţi de avere, distracţii şi plăceri. Sfântul Paul, conştient că este profet al timpului şi locului său, i-a învăţat pe oamenii veniţi din păgânism, că nu-i totul numai aici pe pământ; că după viaţa aceasta mai există şi o viaţă veşnică, cu bogăţii, cu bucurii şi plăceri mult mai mari decât cele de pe pământ; că în cer este un ospăţ veşnic cu alimente noi şi cu un vin nou. (cf. Mt 26,29; 1Cor 2,9).

Pentru sfântul Paul, unul dintre modurile de a fi profet într-o lume a plăcerilor de sorginte păgână, este acela de a renunţa chiar la bucuriile permise, pentru a deveni liber să te ocupi de împărăţia lui Dumnezeu (cf. 1Cor 7,32-35); acea împărăţie cu o fericire veşnică şi de nedescris (cf. 1Cor 2,9); acea împărăţie unde nimeni nu se mai însoară şi nimeni nu se mai mărită (cf. Mc 12,25). Deşi nu la toţi le este dat să înţeleagă acest lucru (cf. Mt 19,11), fecunditatea stării de feciorie pentru împărăţia cerurilor este mult mai mare decât fecunditatea oricărei alte stări de viaţă, pentru că starea de feciorie este o mărturie vie despre slava şi fericirea împărăţiei cerurilor.

Niciodată nu a fost, nu este, şi nu va fi uşor să fii profet să mărturisească într-o lume care vrea să aibă totdeauna şi pretutindeni numai semafoare verzi pentru păcate. Cu un cuvânt, niciodată nu va fi uşor să fii profet să vorbească despre Dumnezeu într-o lume căreia îi place să-l aibă la volanul vieţii ei pe satan.

Apropo  de satan, sfântul Petru îl descrie ca pe “un leu care mugeşte căutând pe cine să înghită” (1Pt 5,8). Sfântul Marcu, ne spune că, diavolul, asemenea leului feroce (cf. Is 31,4), înainte de a ieşi din acel om, “l-a scuturat puternic, scoţând un strigăt puternic” (Mc 1,26). Să nu uităm că satana face la fel şi cu oricare om care îl scoate afară din viaţa lui, îl scutură, rage cu putere, lăsându-l aproape mort de frică. 

În viaţa mea de preot am întâlni persoane, care la convertirea lor, fiind „scuturate şi speriate de satana”, cu greutăţi şi necazuri, cu ironii şi sarcasme din partea lumii, s-au întors înapoi la el, aducându-mi înapoi Biblia şi crucea pe care le-am oferit la convertirea lor, spunând că de când a făcut pasul spre credinţă, le merge numai rău pe toate fronturile: sănătate, casă, serviciu, bani şi prieteni. etc. Despre ei, Biblia spune că, s-au întors ca râtanul şi cânele la ce lepădase mai înainte (cf. 2Pt 2,22). Le-am spus că, diavolul ne poate lua unele lucruri pământeşti care şi aşa vor fi arde (cf. 2Pt 3,10), dar nu ne poate lua viaţa veşnică.

În ciuda şicanelor diavolului şi a celor răi, nu trebuie să ne întoarcem la diavol şi nici nu trebuie să renunţăm la misiunea de a fi profeţi, căci, Isus, „are toată puterea în cer şi pe pământ (cf. Mt 28,18); căci, Isus, „a biruit lumea” (In 16,33); căci, Isus „îl va mărturisi înaintea Tatălui pe cel care îl va mărturisi înaintea oamenilor; şi se va lepăda înaintea Tatălui de cel care se va lepăda de el” (cf. Mt 10,32-33).

Mulţi sfinţi au luptat cu diavolul şi au biruit. Dar, un maestru în această luptă, după personajele biblice, este şi sfântul Ioan Maria Vianney (1786-1859), care, ştiind bine că satana de la învierea lui Isus, este ca un câine schilodit şi legat, şi că nu poate face rău decât celui care se aruncă singur în gura lui, îşi bătea joc de el, aşa cum sfântul Paul îşi bătea joc de moarte (cf. 1Cor 15,55). Satana cel fioros, descris de Biblie ca întruchipând mai multe fiare feroce, cu gheare, copite şi săgeţi de foc (cf. Ap 13,2), adesea, îi cutremura casa, isca furtuni nocturne, i se arăta în toată urâciunea sa, îi smulgea perna de sub cap, îi răsturna patul, uneori îndrăznea să-l lovească, îl poreclea, îl alunga din Ars. De ce? Pentru că prin mărturia şi viaţa lui sfântă, îi lua multe suflete! Sfântul Ioan Maria Vianney, care era mereu cu Isus în minte, în inimă, pe buze, în fapte, nu numai că nu se temea de toate aceste şicane, dar, îşi bătea joc de el şi-i râdea în faţă. Văzându-se umilit, satana, pentru un timp pleca.  

Atâta timp cât nu-i deschidem inima, satana nu ne poate face nici un rău. Atâta timp cât Isus locuieşte în inima noastră, satana nu poate intra şi nu are loc în viaţa noastră. De aceea, maeştri spirituali, ne spun că, preocuparea de bază a diavolilor este aceea de a ni-l scoate pe Isus din minte, din inimă, din vorbe, din fapte, din viaţă; să ne ofere orice, numai să nu mai avem timp de Isus şi de mântuirea sufletului.

Cât despre scuturările şi mugetele diavolului, trebuie să ştim că niciodată nimeni nu a fost scutit de ele: nici Isus, nici apostolii, nici profeţii, şi nici creştinii din toate veacurile. Sfântul Petru ne spune: „ Împotriviţi-vă satanei tari în credinţă, ştiind că şi fraţii voştri în lume trec prin aceleaşi suferinţe ca voi. (cf 1Pt 5,9). Întrebarea este: Unde sunt cei statornici lui Dumnezeu şi unde sunt cei care au abandonat calea lui Dumnezeu în urma şicanelor diavolului? Răspunsul este unul singur: drepţii sunt veşnic cu Isus, iar laşii sunt veşnic fără Isus (cf. Ap 22,12.15).

Când auziţi glasul Domnului, nu vă împietriţi inimile voastre (cf. Ps 95,8).

                                                                                                    Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la duminica a III - a  de  peste  an  „B” 

A veni, a vedea şi a rămâne cu Isus

Prin lecturile de la sfânta Liturghie de astăzi care ne vorbesc de diferite chemări adresate de Dumnezeu oamenilor, Biserica vrea să ne spună că şi noi creştinii, asemenea preoţilor, profeţilor şi apostolilor, am primit de la Dumnezeu chemarea:

1. Chemarea de a asculta Cuvântul lui Dumnezeu şi de a trăi conform lui. Aşa i-a chemat Isus pe apostolii şi ucenicii săi. Aşa l-a chemat Dumnezeu pe Samuel din prima lectură; dar, tot aşa i-a chemat Dumnezeu pe preotul Eli şi pe fii lui Hofni şi Fineas. Aşa ne chemă Dumnezeu şi pe noi. Dacă în trecut Dumnezeu chema prin vise, viziuni şi apariţii misterioase, astăzi Dumnezeu ne chemă, fie prin Cuvântul Scripturii proclamat şi explicat la sfânta Liturghie, fie prin cuvântul lui Dumnezeu citit în casă, fie prin diferite evenimente

Aici m-aş opri mai întâi la exemplul clasic al sfântului Antonie cel Mare (251-356), care rămas orfan de ambii părinţi împreună cu o soră mai mică, a auzit la evanghelia de la sfânta Liturghie cuvintele lui Isus adresat tânărului bogat: „Dacă vrei să fii desăvârşit, du-te vinde tot ce ai dă săracilor, apoi vino şi urmează-mă şi vei avea comoară în cer” (cf. Mt 19,21). Antonie, s-a considerat pe el bogatul căruia i-a vorbit Isus; s-a considerat pe el bogatul care trebuie să vândă tot ce are pentru a da săracilor; s-a considerat pe el omul care trebuie să-l urmeze liber pe Isus; s-a considerat pe el omul chemat să aibă comoară în cer.

M-aş opri apoi şi la exemplul sfântului Augustin (354-430), care în timp ce rătăcea pe căile păcatului şi mama lui sfânta Monica se ruga pentru convertirea lui, a auzit un glas misterios care i-a şoptit: „Ia şi citeşte”! Şi cum în cameră nu era altă carte decât Biblia, a deschis-o la întâmplare, iar ochii i-au căzut pe aceste cuvinte: „Să ne purtăm cuviincios, ca în timpul zilei: nu în chefuri şi beţii, nu în necurăţii şi desfrâuri, nu în certuri şi invidii, ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Cristos. Şi să nu aveţi grija trupului spre a-i împlini poftele” (Rom 13,13-14). A considerat aceste cuvinte ca fiind pentru el, a lăsat totul în urmă şi l-a urmat pe Isus.

M-aş opri iarăşi, la un alt caz clasic de convertire, cel al sfintei Margareta de Cortona (1247-1297), care s-a întors la Dumnezeu în urma morţii subite a partenerului de păcat. Atunci ea a înţeles că Dumnezeu a pus capăt păcatului ei, că Dumnezeu o cheamă la convertire prin această întâmplare, şi că Dumnezeu vrea inima ei (cf. Prov 23,26). A făcut mărturisire publică de păcate, şi-a cerut iertare public pentru scandalul dat, a făcut pocăinţă publică, dar a făcut şi mărturisire publică de credinţă şi fapte de dragoste faţă de Dumnezeu şi de aproapele.

Un diplomat italian, mort la în anul 1970, spunea plin de regrete pe patul de moarte: Dacă aş fi ascultat cuvântul lui divin şi l-aş fi slujit pe Dumnezeu, numai 10% din cât am slujit la partid, din cât am ascultat discursuri politice şi bârfe de tot felul, aş fi avut mai multă pace şi aş fi murit cu mai multă speranţă”! La noi, în cazul multora, s-ar putea spune că ar asculta numai 10% cuvântul lui Dumnezeu, din cât ascultă muzică, ştiri, bârfe şi dacă ar sluji lui Dumnezeu numai 10% din cât slujesc programelor TV, calculatorului, telefonului, etc, ar avea mai multă credinţă, speranţă şi iubire, ar avea ar avea mai multă, pace, linişte şi siguranţă. Şi pentru că lucrurile nu se întâmplă aşa, rezultatul este: Puţină pace şi linişte! Mult stres şi multă agitaţie.

2: Chemarea la o viaţă curată în gânduri, vorbe, priviri şi fapte (cf. 1Cor 6,13c-15a.17-20). Diavolul a amăgit dintotdeauna pe oameni cu gândurile, vorbele, privirile şi faptele necurate. De ce? Pentru că toate aceste îl pângăresc pe om în aşa fel că-l fac nevrednic de locuirea lui Dumnezeu şi de învierea fericită. Păcatul desfrânării e cauza refuzului chemării lui Dumnezeu la convertire, mântuire şi misiune; este cauza trădării credinţei; este şi cauza luptei împotriva lui Dumnezeu şi a aleşilor săi.

Este o poveste cu un albatros care atras de plăcerea unei băi în iarba umedă şi răcoroasă a unui luminiş, s-a coborât în el, s-a scăldat, dar a luat un şarpe argintiu care l-a doborât în mocirlă şi l-a ucis.

Vai cât de mulţi a pierdut satana cu păcatul desfrânării. Ne oprim numai la câteva exemple biblice care au cea mai mare credibilitate. Ne amintim de generaţia lui Noe ucisă la potop (cf. Gen 6,6; 7,22-23. Ne amintim de Sodoma şi Gomora ucise pe timpul lui Abraham (cf. Gen 19,28). Ne amintim de moartea tragică a profetului păgân, Balaam, împreună cu desfrânatele din Madian (cf. Num 31,8.14-16; Ap 2,14).

Ne amintim şi de moartea tragică a puternicului Samson (cf. Jud 16,1-31). Ne amintim şi de moartea subită a lui Hofni şi Fineas, copiii preotului Eli, care au comis şi acest păcat (cf. 1Sam 2,22). Să ne amintim de toţi cei pierduţi care sunt întinaţi şi de acest păcat (cf. 1Cor 6,9; Ap 21,8; 22,15).

Cineva spunea: „Nimeni nu este necredincios, apostat sau duşman al lui Dumnezeu şi al Bisericii, şi pierdut veşnic care să nu aibă la activul său şi păcatul desfrânării”. De aceea şi strigătul de alarmă al Scripturii: „Fugiţi de desfrânare”! (1Cor 6,18). „Fugi de poftele tinereţii” (2Tim 2,22). Ulise, eroul păgân din Itaca, eroul lui Homer, din Iliada şi Odiseea, a ştiut să lupte cu desfrânarea şi poftele tinereţii, acoperindu-şi ochii, astupându-şi urechile şi legându-se strâns de catargul corăbiei sale, atunci când a trecut pe lângă Insula Sirenelor ucigătoare, şi astfel s-a întors teafăr acasă. Dacă un păgân a cunoscut pericolul desfrânări şi a luptat contra lui, cu atât mai mult trebuie să cunoaştem noi creştinii acest pericol anunţat şi exemplificat de Biblie, şi să fugim de el.

„Iar partea celor laşi, necredincioşi, neruşinaţi, criminali, desfrânaţi, vrăjitori, idolatri şi a tuturor mincinoşilor este în lacul care arde cu foc şi pucioasă şi aceasta este moartea cea de-a doua” (Ap 21,8).

3. Chemarea la a da mărturia credinţei în mijlocul fraţilor noştri. Lecturile de astăzi ne spune că toţi eroii lor au fost misionari. Astfel misionari au fost: Isus, Ioan Botezătorul, Petru şi Andrei, Ioan şi Iacob, Paul, Eli şi Samuel.

Cineva spunea: „Dumnezeu a avut un singur Fiu şi pe acesta l-a făcut misionar”!

Sfântul Lucian (sec. II), un martir din Asia Mică, spunea: „Legea dragostei ne obligă să fim misionari, ca să-l convertim pe aproapele nostru şi să-l mântuim din ghearele satanei”.

Papa Pius XI (1857-1939), în anul 1925, la o audienţă cu nişte pelerini din regiunea Lombardia, a spus aceste cuvinte: „Nu numai ca unul fiecare dintre voi să fie pios, evlavios, credincios şi ataşat de Biserică, dar să fie şi apostol. Apostol al Cuvântului divin, al încurajării, al apărării semenului, al rugăciunii, al exemplului bun, şi al virtuţilor creştine”.

Logic este că, „nu putem să nu vorbim despre ceea ce am văzut şi am auzit” (Fap 4,20). Şi dacă cineva ne-ar opri, tot logic este „să ascultăm mai întâi de Dumnezeu decât de oameni” (Fap 4,19).

Un preot iezuit german, Alfred Delp (1907-1945), care a fost închis şi condamnat pe nedrept la moarte, cum că ar fi avut idei naziste, din închisoare a scris unui fiu duhovnicesc aceste cuvinte: „Acesta a fost scopul vieţii mele: să măresc slava şi adoraţia lui Dumnezeu şi să-i ajut pe oameni să trăiască după Legea lui Dumnezeu”.

Lecturile de astăzi ne spune că metoda cea mai simplă de apostolat, este aceea de a aduce oameni la Cristos, începând cu fraţii, familia şi prietenii. Sfântul Iacob ne spune: „Cel care îl întoarce pe un păcătos de pe drumul rătăcit îşi va salva sufletul de la moarte şi va acoperi o mulţime de păcate” (Iac 5,20).

4. Chemarea la unitate. Astăzi, Cristos, prin Biserica sa, ne adresează tuturor creştinilor şi chemarea la unitate. „Ca toţi să fie una, după cum tu, Tată, eşti în mine şi eu în tine, ca şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis. Iar eu le-am dat gloria pe care mi-ai dat-o, ca ei să fie una, după cum noi suntem una: eu în ei şi tu în mine, ca să fie desăvârşiţi în unire, încât să cunoască lumea că tu m-ai trimis şi i-ai iubit pe ei, aşa cum m-ai iubit pe mine” (In 17,21-22).

Isus spune astăzi fiecărui creştin: „Dă-mi să beau”! (In 4,7). Concret, Isus, ne spune astăzi: „Mi-e sete de tine, de sufletul tău, de iubirea ta, de slujirea ta, de iertarea ta da dată fraţilor tăi, de mântuirea ta. La fel trebuie să ne spunem şi unul fiecare, unii altora: Mi-e sete de tine, de sufletul tău, de iubirea ta, de ajutorul tău, de frăţia ta, de experienţa ta, vorbele tale dulci, de iertarea ta, de înţelegerea ta, pe petrecerea veşniciei împreună cu tine.

„Dacă aş vorbi limbile oamenilor şi ale îngerilor, dar nu aş avea iubire, aş deveni o aramă sunătoare sau un chimval a zăngănitor. Şi dacă aş avea darul profeţiei, şi dacă aş cunoaşte toate misterele şi toată ştiinţa, şi dacă aş avea toată credinţa aşa încât să mut munţii, dacă n-aş avea iubire, n-aş fi nimic. Şi dacă toată averea mea aş da-o ca hrană săracilor, şi dacă mi-aş da trupul ca să fie ars, dar n-aş avea iubire, nu mi-ar folosi la nimic. Iubirea este îndelung răbdătoare, iubirea este binevoitoare, nu este invidioasă, iubirea nu se laudă, nu se mândreşte. Ea nu se poartă necuviincios, nu caută ale sale, nu se mânie, nu ţine cont de răul primit. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suportă, toate le crede, toate le speră, toate le îndură. Iubirea nu încetează niciodată” (1Cor 13,2-8).

Iar, împărăţia lui Dumnezeu, unde suntem chemaţi să ajungem, este împărăţia iubirii şi a păcii.

                                                                                                                                                                                                                                    Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la duminica a II - a  de  peste  an  „B” 

 În sulul cărţii este scris despre mine, că trebuie să fac voinţa ta, Dumnezeule (cf. Ps 40,8).

Botezul pe care Isus l-a primit în râul Iordan, a însemnat pentru el recunoaşterea publică, din partea Tatălui şi a Duhului Sfânt, ca Fiul preaiubit al lui Dumnezeu şi ca Mesia, mântuitorul lumii. Dar, înainte de jertfa de sine de la cruce, prin care va obţine pentru fiecare om care va crede în el, eliberarea de orice fel de sclavie şi de moarte, dar, şi intrarea în viaţa şi fericirea veşnică, el şi-a început muncile apostolice, printre iudei şi păgâni, pentru a împlini planul lui Dumnezeu de a forma noul său popor ales, Biserica sa, un popor de credincioşi, peste care să reverse toate darurile şi mântuirea sa. 

Chemarea lui Dumnezeu de a intra în rândurile noului său popor ales, Biserica, începe cu chemarea la convertire, la cunoaşterea planului divin de mântuire, şi la cooperarea  împlinirii acestui plan. Iar, această chemare a început încă din Vechiul Testament, prin chemarea lui Abraham şi a patriarhilor, prin chemarea lui Moise şi a judecătorilor, prin chemarea lui Samuel şi a profeţilor, prin chemarea lui David şi a regilor, prin chemarea lui Iov şi a tuturor drepţilor. Prin răspunsurile lor conforme cu aşteptările lui Dumnezeu, toţi aceştia, deşi făceau parte din vechiul popor ales, ei aparţineau deja la noul popor ales şi au fost mântuiţi prin credinţă prin credinţa lor. Prin răspunsul lor bun la chemarea  sa, Dumnezeu, a creat din ei modele de răspuns la chemarea sa la mântuire adresată tuturor oamenilor.

Chiar dacă vorbim de chemarea lui Samuel şi de răspunsul bun dat de el şi de toţi ceilalţi eroi ai credinţei, totuşi, modelul perfect de răspuns la chemarea sa, Dumnezeu, ni l-a lăsat în Cristos, care atunci când Dumnezeu l-a chemat la împlinirea planului său de mântuire a lumii, prin moarte şi înviere, nu a ţinut morţiş la egalitatea sa cu Dumnezeu, s-a lepădat de sine, s-a făcut ascultător până la moartea pe cruce (cf. Fil 2,8), şi a spus: „Iată, vin, Doamne, ca să fac voinţa ta” (Ps 40,8)!

Să ne oprim puţin la chemarea lui Samuel, pentru a înţelege şi chemarea noastră. Dumnezeu, l-a chemat pe Samuel la cunoaşterea sa, a planului său de mântuire, şi la cooperarea cu el, pe când acesta nu-l cunoştea (cf. 1Sam 3,7), şi pe când trăia în mijlocul exemplelor rele date de Hofni şi Fineas, fii corupţi şi necredincioşi ai preotului Eli (cf. 1Sam 2,22-26); tot astfel, şi pe noi, fiindcă ne iubea, Dumnezeu ne-a chemat la mântuire, nu numai când nu-l cunoşteam, nu numai când eram fără putere, dar, pe când noi înşine eram păcătoşi (cf. Rom 5,6-8). Apoi, aşa cum Dumnezeu l-a chemat pe Samuel la cunoaşterea şi slujirea sa, pe când era încă copil; tot astfel Dumnezeu ne cheamă la cunoaşterea şi slujirea sa, tot din copilărie (cf. Prov 23,26). Aşa cum în cazul lui Samuel, Dumnezeu, s-a folosit de îndrumările şi ajutorul preotului Eli pentru ca acesta să poată înţelege chemarea sa şi să răspundă bine; tot astfel şi astăzi, Dumnezeu, se foloseşte de îndrumările şi ajutorul preoţilor Bisericii sale, pentru ca oamenii să înţeleagă chemarea lor şi să răspundă bine. Şi aşa cum Samuel, deşi l-a înlocuit pe preotul Eli la conducerea poporului, deşi Eli avea copii răi, deşi Eli era neputincios, Samuel i-a purtat recunoştinţă şi respect; tot astfel şi noi trebuie să purtăm recunoştinţă şi respect preoţilor şi îndrumătorilor spirituali care ne-au ajutat să înţelegem chemarea lui Dumnezeu la mântuire şi să-i putem da un răspuns bun.

Dar, ca şi în cazul chemării lui Samuel, Isus la chemarea primilor săi apostoli, s-a folosit de îndrumători spirituali. Astfel: Andrei şi Ioan, n-ar fi răspuns niciodată la chemarea lui Isus, dacă nu l-ar fi auzit pe învăţătorul lor, sfântul Ioan Botezătorul, proclamându-l pe Isus care trecea, drept Mielul lui Dumnezeu. (cf. In 1, 29); apoi, dacă nu ar fi fost Ioan Botezătorul care să pregătească calea spre Isus (cf. In 1,23), ei niciodată n-ar fi ştiut cine este Isus, niciodată nu s-ar fi dus după Isus, niciodată n-ar fi ştiut unde locuieşte, niciodată n-ar fi devenit ucenicii lui Isus (cf. In 1,35-40). Petru şi Iacob, niciodată n-ar fi răspuns chemării lui Isus, dacă fraţii lor, Andrei şi Ioan, nu le-ar vorbit mai înainte despre Isus (cf. In 1,41). Scepticul Natanael, niciodată nu ar fi ajuns să creadă în Isus, dacă mai înainte prietenul său Filip nu i-ar fi vorbit despre Isus (cf. In 1,43-50). Sfântul apostol Paul, niciodată nu ar fi crezut în Isus, chiar cu doborârea de pe cal, dacă mai înainte pe când era vrăjmaş al lui Dumnezeu n-ar fi auzit predica lui Ştefan, dacă nu i-ar fi văzut martiriul generos, dacă Ştefan nu s-ar fi rugat pentru el (cf. Fap 7,51-60).

Aici, este bine de punctat un lucru foarte important de ştiut, pentru a nu rătăci de la credinţă şi de la calea adevărului. Dumnezeu, a voit să cheme oamenii la mântuirea şi fericirea sa, realizată prin Cristos şi Duhul Sfânt, prin membrii Bisericii sale. Astfel, a voit să administreze botezul numai prin membrii Bisericii sale; a voit să-i instruiască pe oameni numai prin membrii Bisericii; a voit să le acorde iertarea sacramentală, numai prin preoţii Bisericii sale; a voit să-i hrănească cu Trupul lui Isus din Euharistie, tot numai prin mâinile preoţilor Bisericii sale; chiar şi operele misionare a voit să le facă prin persoane autorizate de Biserică (cf. Rom 10,14-15). Sfântul Paul şi-a luat mandat de predicare de la sfântul Petru (cf. Gal 2,2.9). De aceea nimeni nu se boteză singur, nimeni nu se spovedeşte singur, nimeni nu se mântuieşte de unul singur, nimeni nu porneşte în misiune de unul singur, ci totul se face prin Biserică.  

Sfântul apostol Paul, în lectura a doua de astăzi, ne vorbeşte şi chemarea tuturor oamenilor, la o viaţă conformă cu evanghelia predicată şi acceptată. Mai exact, sfântul Paul, ne cheamă la o viaţă creştină care refuză orice formă de desfrânare; căci, desfrânarea întinează fiinţa creştinului, trup şi suflet, creat de Dumnezeu şi răscumpărat prin sângele lui Cristos; desfrânarea întinează trupul şi sufletul creştinului făcut un templu al său şi templul Duhului Sfânt; desfrânarea întinează trupul şi sufletul destinat învierii viitoare (cf. 1Cor 6, 6,13c-15a.17-20). Apoi, trebuie să fugim de desfrânare, pentru că desfrânarea întunecă raţiunea ca să nu audă chemarea la mântuire şi să nu înţeleagă planul divin de mântuire; aşterne uitarea peste faptul că trupurile noastre sunt membre ale lui Isus Cristos; rătăceşte de la adevărul credinţei pe cei botezaţi, transformă în lupi pe cei care au fost chemaţi să fie oiţele Domnului.

Ce l-a împiedicat oare pe profetul păgân Balaam să devină profet al Domnului? Imoralitatea păgână în care trăia şi în care i-a atras pe mulţi evrei din pustiu. Pentru aceasta, la cucerirea madianiţilor, Dumnezeu, le-a poruncit copiilor lui Israel să-l ucidă împreună cu prostituatele păgâne care amăgise poporul ales la cultul zeului Baal. (cf. Num 31,8.14-16; Ap 2,14).

Ce l-a făcut pe puternicul Samson, alesul lui Dumnezeu, să părăsească Legea lui Dumnezeu, să devină orb la propriu şi la figurat şi să moară în floarea vârstei? Desfrânarea în care trăia cu păgâna Dalila (cf. Jud 16,1-31).

Ce i-a împiedicat pe Hofnii şi Fineas, fii preotului Eli, să fie la înălţimea chemării lor şi să scape de mânia divină? Păcatul desfrânării (cf. 1Sam 2,22).

Ce l-a împiedicat pe înţeleptul rege Solomon, iubit de Dumnezeu, să fie un rege bun şi credincios?  Femeile păgâne luate contra voinţei lui Dumnezeu şi care l-au târât la cultul idolilor (cf. 1Rg 11,1-10).

Ce l-a împiedicat pe regele Henric VIII (1491-1547), al Angliei să rămână un rege bun, să nu rupă Biserica şi să nu devină prigonitorul ei? Desfrânarea!

Ce l-a împiedicat pe Theodor Bèza (1519-1605), unul din şefii calvinismului, să se întoarcă în sântul Bisericii? Desfrânarea! Când sfântul Francisc de Sales (1567-1622), s-a dus la el ca să-l cheme în sânul Bisericii, el a răspuns că nu poate. Întrebat care este motivul, acesta a dat la o parte o perdea care ascundea chipul unei femei.

Vreţi să ştiţi din ce cauză copiii şi tinerii de astăzi sunt necredincioşi? Păcatul curviei în care trăiesc înainte de căsătorie! Vreţi să ştiţi de ce în multe familii este suferinţă? Infidelitatea conjugală! Vreţi să ştiţi de ce mulţi creştini devin duşmani ai Bisericii şi ai slujitorilor ei? Păcatul curviei!

Vreţi să ştiţi din ce cauză i-a părut rău lui Dumnezeu că l-a făcut pe om şi din ce cauză au avut loc cele două mari cataclisme ale lumii antice, potopul de ape din timpul lui Noe şi distrugerea Sodomei şi Gomorei de pe timpul lui Abraham? Păcatul necurăţiei! (cf. Gen 6,6; 7,22-23; 19,28).

Vreţi să ştiţi de ce cele mai multe suflete ajung în iad? Păcatul curviei! (cf. 1Cor 6,9; Ap 21,8; 22,15).

Nu este păcat pe care Dumnezeu să nu-l poată ierta. Nu este timp în care Dumnezeu să-şi retragă chemarea sa la mântuire faţă de nici un păcătos. Dar omul se poate împotrivi şi se poate răzvrăti atât de mult contra lui Dumnezeu, încât conştiinţa lui să nu mai reacţioneze la dragostea sa.. Biblia, spune: “Un om care împotriveşte tuturor mustrărilor va fi zdrobit deodată şi fără leac” (Prov 29,1).

Despre Felix, dregătorul roman în faţa căruia a apărut Paul, ni se spune următorul lucru: “Pe când Paul vorbea despre neprihănire, despre înfrânare şi despre judecata viitoare, Felix, îngrozit, a zis: “De astă dată, du-te; când voi mai avea prilej te voi chema” (Fap 24,25). Şi, împăratul Agripa i-a spus lui Paul, care îi vestea evanghelia: “Tare mai vrei tu să mă îndupleci ca să mă fac creştin!” (Fap 26,28).

După ce Hermann Goering (1893-1946), celebrul nazist, a fost închis, în timpul procesului şi înainte de executarea sentinţei, preotul închisorii a venit să stea de vorbă cu el. Preotul i-a explicat nevoia de a se pregăti pentru întâlnirea cu Dumnezeu. În timpul discuţiei, Goering a ridiculizat adevărurile credinţei şi a refuzat să accepte faptul că Cristos a murit pentru oamenii păcătoşi. Aceasta era o negare conştientă a puterii sângelui lui Cristos. ”Moartea este moarte”, a fost ideea conţinută în ultimele lui cuvinte. Când preotul i-a vorbit despre speranţa întâlnirii cu fiica sa în ceruri, deţinutul a răspuns: “Ea crede în felul ei, eu în al meu”. Preotul era foarte mâhnit când a părăsit celula lui. În mai puţin de o oră, Goering s-a sinucis. Dumnezeu îl chemase pe acest om, dar el refuzase să răspundă.

Dar, au fost şi persoane care au răspuns chemării la convertire şi au fost salvate. În 10 Septembrie 2001, un preot american, pe nume Bill Fay, se afla intr-un avion al companiei American Airlines. Bill Fay, i-a înmânat unei stewardese un pliant cu conţinut evanghelic. Puţin mai târziu a venit la locul pe care şedea Bill Fay şi l-a întrebat: „Ce doreşte Dumnezeu de la mine”!  “Viata dumneavoastră”, a răspuns Bill Fay! Câteva minute mai târziu, chiar acolo în avion, ea şi-a mărturisit păcatele în faţa preotului şi l-a primit pe Isus mântuitorul în sufletul ei. A doua zi, 11 septembrie 2001, acelaşi avion al companiei American Airlines a fost condus de o mână teroristă în unul din turnurile gemene, World Trade Center. Pe lista celor morţi s-a găsit si numele acelei stewardese. La numai după câteva ore de la întoarcerea ei la Dumnezeu, ea a intrat în slava veşnică a lui Isus. „Astăzi, dacă auzi glasul Domnului, nu vă împietriţi inimile voastre“ (Evr 4,7).

Misiunea de salvator de suflete, misiune pe care a împlinit-o Isus şi apostolii la început; dar, misiunea de salvator de suflete după înălţarea lui Isus la cer, a trecut un unul fiecare din ucenicii lui şi, va dura până la cea de-a doua sa venire, când el va răsplăti pe fiecare după faptele sale (cf. Mt 28,19; Mc 16,15; Fap 1,8). Nu este lucrare mai măreaţă pe lumea aceasta ca cea de vestitor al evangheliei mântuirii. „Acum, aşa vorbeşte Domnul, cel care m-a plăsmuit în sânul mamei ca să fiu slujitorul lui, ca să-l întorc pe Iacob şi să-l adun pe Israel. El zice: „Este puţin să fii slujitorul meu, ca să ridici triburile lui Iacob şi să-i aduci înapoi pe cei rămaşi ai lui Israel. Te-am pus lumină pentru popoare, ca să fie mântuirea mea până la marginile pământului” (Is 50,5-6).

Felix Neff (1798 – 1829), un pastor elveţian, a trecut odată pe lângă o casă care părea să fie a unor oameni bogaţi. El simţea dorinţa să le aducă acestora vestea despre mântuirea lui Dumnezeu. A sunat la uşa, şi o fată din casă i-a deschis: „Locuieşte Cristos în această casă?" „Nu, a răspuns fata!" Felix Neff a replicat: “Dacă Cristos nu locuieşte aici, această casă nu poate să fie fericită, iar eu nu pot poposi aici.” Aceste cuvinte au avut darul să facă acea familie să devină credincioasă. „Ferice de omul, care îşi pune încrederea în Domnul” (Ps 40,4).

Câtă vreme trebuie să lucrăm în via Domnului? Până când Domnul zice: „Destul”  (cf. Mt 24,14); până când el zice: „S-a sfârşit” (cf. In 19,30); până când vom putea spune împreună cu Paul „mi-am isprăvit alergarea” ( cf. 2Tm 4, 7); până când evanghelia va fi propovăduită în întreaga lume  (cf. Ap 14, 6-7).

                                                                                                       Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la sărbătoarea Botezul Domnului - anul B - 2015

Domnul Dumnezeul nostru este mărinimos în iertare (cf. Is 55,7)

Sărbătoarea "Botezul Domnului" este tot o Epifanie a Domnului Isus, dar făcută de Tatăl şi Duhul Sfânt. Sărbătoarea "Botezul Domnului" încheie timpul copilăriei şi vieţii ascunse a lui Isus şi deschide timpul misiunii sale publice: timp de adunare ai primilor membri ai noului popor ales, Biserica; timp de vestire a împărăţiei lui Dumnezeu; timp de ridicare a păcatelor lumii, şi un timp de mântuire prin cruce.

Sărbătoarea Botezului Domnului vrea să ne spună că Isus: care s-a născut la Betleem (cf. Lc 2,1-7); care s-a supus Legii tăierii împrejur (cf. Lc 2,21); care a fost supus lui Iosif şi Maria (cf. Lc 2,51); care mergea săptămânal la sinagogă şi anual la templul din Ierusalim (cf.Lc 2,41-52); care a trăit o viaţă ascunsă până la treizeci de ani (cf.Lc 3,23); care s-a botezat astăzi cu păcatele oamenilor (cf. In 1,29); care ne-a fost dat ca mântuitor de Tatăl şi de Duhul (cf. Mc 1,7-11); care a predicat şi a învăţat (cf. Lc 4,15); care s-a schimbat la faţă pe muntele Tabor (cf. Mc 9,2-9); care a fost ascultător şi supus Tatălui până la moarte (cf. Fil 2,8); care a murit pe cruce pentru păcatele noastre; este Fiul preaiubit lui Dumnezeu (cf. Mc 1,11), este Dumnezeu adevărat ca şi Tatăl, ca şi Duhul Sfânt (cf. Mt 27,54).

De ce este Isus proclamat astăzi de Tatăl ceresc drept Fiul său preaiubit? Pentru că a acceptat să împlinească planul său veşnic de mântuire a lumii (cf. Ps 40,7), adică: pentru că şi-a asumat natura noastră omenească cu toate implicaţiile ei (cf. In 1,14); pentru că a luat asupra sa păcatele noastre (cf. In 1,29); pentru că s-a botezat cu păcatele noastre; pentru că, deşi era Fiu, s-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moartea pe cruce (cf. Fil 2,8); pentru că a voit să intre în Iordan şi să sfinţească apele prin curăţia sa pentru ca toţi cei care vor intra în ele pentru Botez, să primească înfierea, frumuseţea şi strălucirea pierdute prin păcat (cf. In 1,7-11); pentru că ne-a spălat păcatele în sângele său; pentru că a şters zapisul nostru apăsător (cf. Col 2,14); pentru că a făcut ca mântuirea să fie har pentru toţi păcătoşii care o doresc (cf. Ef 2,8).

Prin Botezul său în râul Iordan, Isus a spus "da" la toate cerinţele lui Dumnezeu. Când Ioan Botezătorul şi-a exprimat uimirea asupra faptului că el a cerut botezul păcătoşilor, Isus i-a răspuns că el trebuie să se împlinească toată dreptatea. Căci, pentru Dumnezeu, dreptatea faţă de păcătoşi înseamnă iubire şi mântuire (cf. Mt 3,15). Când fariseii şi cărturarii au rămas şi ei surprinşi de faptul că Isus îi primeşte pe cei păcătoşi, Isus, pentru înţelegerea lor, le-a spus parabola Fiului risipitor (cf. Lc 15,2).

Şi dacă noi astăzi ne vom întreba, ca Ioan Botezătorul şi ca mulţi alţii, de ce Isus a luat natura noastră omenească şi păcatul nostru? De ce s-a botezat cu păcatele noastre şi a murit pentru îndreptăţirea noastră pe cruce? Răspunsul este unul singur: pentru ca noi să putem primi Botezul; pentru ca prin Botez să ni se ierte păcatele; pentru ca prin Botez, să ne fericească, să facă fii preaiubiţi ai lui Dumnezeu şi să ne mântuiască veşnic! Numai prin Botez Fiul ne putea da iertarea, filiaţiunea şi mântuirea lui Dumnezeu. De aceea spunem cu sfântul Ioan: "Numai prin Isus, Isus, care a venit prin apă şi sânge, noi putem învinge lumea, păcatul, diavolul şi moartea" (cf. 1In 5,6). Şi iarăşi: "În nimeni altul nu este mântuire; căci nu este sub cer nici un alt nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi, decât numele lui Isus" (Fap 4,12).

Au fost şi sunt încă mulţi oameni care cred că pot fi mântuiţi altfel decât a stabilit Dumnezeu. Biblia ne vorbeşte despre Namaan, un general sirian bolnav de lepră; el căuta vindecare în apele Abana şi Parpar ale Siriei, dar profetul i-a spus că vindecarea îi vine numai din apa Iordanului (cf. 2Rg 5,10.12). Ca şi Namaan Sirianul, s-a înşelat şi femeia bolnavă de scurgere de sânge care timp de 12 ani a alergat şi şi-a cheltuit banii pe la toţi medicii pământeşti, până ce a aflat că numai Isus o putea vindeca (cf. Mc 5,25-34). Sfântul Paul spune: "Pentru că oamenii n-au cunoscut mântuirea pe care o dă Dumnezeu, de aceea, au căutat să-şi facă singuri o mântuire a lor (cf. Rom 10,3).

O întâmplare din Malabar, India, este grăitoare. Odată, într-un loc unde predica un misionar creştin, a sosit un indian încălţat cu nişte sandale pline de cuie şi cu picioarele însângerate, venind pe jos de la o distanţă de 500 de km şi care era în drum spre un templu păgân, pentru a primi iertarea păcatelor. Atunci misionarul i-a vorbit de Isus, care singur are puterea de a ierta păcatele şi l-a invitat să creadă în Isus şi să se boteze, ca sângele lui Cristos să îl spele de orice păcat (cf. 1In 1,7). Primind Botezul, indianul a primit odată cu iertarea păcatelor şi liniştea sufletească pe care şi-o dorea. Atunci a exclamat: "Acum cunosc că Dumnezeu nu face deosebire între oameni" (cf. Fap 19,34-35).

Catehismul Bisericii Catolice spune: "Botezul este cel mai frumos şi cel mai minunat dintre darurile lui Dumnezeu: este dar pentru că este oferit celor ce nu aduc nimic; este har pentru că este oferit celor vinovaţi; este botez pentru că păcatul este şters prin apă; este ungere pentru că este sacru şi regal; este lumină pentru că este strălucitor; este haină pentru că ne acoperă ruşinea" (cf. CBC1216).

Clovis I (466-511), regele francilor, după o victorie asupra germanilor, a păşit în catedrala din Reims, care era împodobită cu flori şi coroane pentru a-l primi. Acolo l-a întâmpinat sfântul episcop Remigiu (437-533). Atunci Clovis I l-a întrebat pe sfântul episcop Remigiu: "Părinte, aceasta este gloria împărăţiei pe care mi-o dă Dumnezeu?" "Nu, acesta este doar umbra acelei împărăţii". Şi, arătându-i baptisteriul, episcopul Remigiu a adăugat: "Iată uşa prin care poţi intra în adevărata împărăţie!" În acea zi, Ziua de Crăciun a anului 486, Clovis I, împreună cu 3000 de franci s-au botezat, pentru a intra şi a domni în adevărata împărăţie, cea a lui Isus.

În prima lectură de astăzi (cf. Is 55,1-11), găsim chemarea lui Dumnezeu adresată tuturor oamenilor, de a veni şi de a primi de la el harul său mântuitor, care este "fără bani şi fără plată" (cf. Is 55,1-2), căci a fost plătit de Isus pentru noi (cf. Is 52,3; Col 2,14); însă harul mântuitor trebuie luat astăzi şi acum: "Cât timp îl mai putem găsi pe Isus (cf. Is 55,6), căci vine clipa când nu va mai putea fi găsit (cf. In 7,34; 8,21).

Psalmul responsorial (cf. Is 12,1-6) ne spune că, dacă vom căuta astăzi şi acum harul mântuirii: "Vom scoate apă cu bucurie din izvoarele mântuirii". Pe când izraeliţii se aflau în pustiu, Dumnezeu i-a adăpat la izvoarele de la stânca lovită (cf. Ex 17,6; Num 20,8-11). Cristos este stânca (cf. 1Cor 10,4) din care curge apa care va aduce viaţă şi vindecare naţiunilor (cf. Ez 47,1; Ioel 3,18; Zah 14,8). Aşa cum pentru Israel, la întoarcerea din exil, necazul cel mare a trecut, furtunile vieţii s-au liniştit şi el a intrat cântând în ţara promisă (cf. Ex 15,2), tot astfel, pentru toţi cei care se întorc la Dumnezeu, prin Botez şi pocăinţă, şi se pun sub domnia şi conducerea lui Cristos, necazurile şi furtunile îşi pierd puterea, blestemul păcatului le este îndepărtat şi ei cântă lui Dumnezeu lauda cea mai curată şi mai frumoasă, pentru că au fost eliberaţi de sub apăsarea celor mai cruzi duşmani: diavolul, lumea, păcatul şi moartea.

Evanghelia de astăzi ne arată cum ne putem primi filiaţiunea, mântuirea şi moştenirea veşnică a lui Dumnezeu: iubindu-l pe Isus, pe care însuşi Tatăl şi Duhul Sfânt îl iubesc; primind Botezul ca Isus; şi smerindu-ne ca Isus. Isus, pentru a putea împlini mântuirea lui Dumnezeu pentru noi, s-a smerit, n-a ţinut morţiş la egalitatea sa cu Dumnezeu; a luat firea omului şi condiţia sclavului (cf. Fil 2,6-8).

Să fim atenţi şi la ce ne spune sfântul Ioan Botezătorul: "După mine vine cel care este mai puternic decât mine, căruia eu nu sunt vrednic, plecându-mă, să-i dezleg cureaua încălţămintei" (Mc 1,7). Aceste cuvinte vor să ne spună că Isus cel puternic vine la noi numai după ce eul nostru nu mai este acolo; numai după ce ne-am lepădat de noi înşine (cf. Mt 16,24; Mc 8,34; Lc 9,23). Isus a început să predice evanghelia numai după ce Ioan a plecat, a fost arestat. Atâta timp cât eul nostru stă pe tronul vieţii noastre, Isus nu poate veni la noi, nu poate rămâne la noi, nu poate lucra în noi, nu se poate arăta în noi şi nici nu ne poate umple de Duhul Sfânt şi de mântuirea lui Dumnezeu.

Cuvântul "Botez" înseamnă "coborâre şi cufundare". Când te afunzi în Dumnezeu, eul tău nu se mai vede, se vede numai Cristos. De aceea: Cine se botează, îl primeşte pe Isus ca Domn şi mântuitor personal (cf. In 1,12). Cine se botează se îmbracă cu Isus şi cu neprihănirea lui (cf. Gal 3,27; Tit 3,5). Cine se botează, se uneşte cu Mirele, Cristos. Cine se botează moare cu Isus pentru lume şi învie, prin slava Tatălui (cf. Rom 6,4). Cine se botează, chiar dacă trupeşte pribegeşte pe pământ, locuieşte deja în cer cu Cristos (cf. Ef 2,6). Cine se botează, nu vine la judecată (cf. In 5,24). Cine se botează, dobândeşte caracterul porumbelului, blândeţea, nevinovăţia, pacea, jertfa. Cine se botează, ca o pânză pictată valoroasă, dar murdară, este curăţit pentru a da la iveală semnătura lui Dumnezeu din ea. Cine se botează, ca Isus, pe unde trece face numai bine (cf. Fap 10,38). Cine se botează, devine ca şi Isus, un fiu preaiubit al Tatălui şi un templu al Duhului Sfânt (cf. Mc 1,7-11). Cine se botează, devine un om total transformat.

Sfântul Augustin (354-430), după ce a fost botezat, s-a întâlnit cu câţiva prieteni de mai înainte, dar a trecut mai departe. "Augustine, noi suntem aceiaşi prietenii tăi cu care te-ai distrat împreună, nu ne mai cunoşti?". "Aţi fi voi aceiaşi, dar eu nu mai sunt acelaşi, eu am primit Botezul creştin", le-a replicat Augustin.

Într-o parohie se făcea o procesiune cu icoanele, pentru ploaie. Un necredincios l-a întrebat în râs pe un participant la acea procesiune: "Pe cine înmormântaţi?" "Pe omul nostru cel vechi", îi răspunse creştinul. "Ei bine, dar şi săptămâna trecută l-aţi îngropat!" "Ai dreptate, dragul meu; l-am îngropat şi săptămâna trecută şi îl îngropăm în fiecare zi, pentru că ăsta-i un «mort» tare ciudat; el învie mereu".

Menirea creştinului ca şi cea a lui Ioan Botezătorul este aceea de a-l arăta lumii pe Isus. Ioan s-a pus în slujba lui Isus; el a mărturisit că botează cu apă, dar după el vine Isus care va boteza cu Duhul Sfânt; el a pregătit Domnului un popor gata să-l primească (cf. Lc 1,17).

Vatican II spune: "Toţi creştinii, oriunde trăiesc, sunt ţinuţi să arate cu exemplul vieţii lor şi cu mărturia cuvântului lor pe Isus cu care au fost îmbrăcaţi prin Botez. Credincioşii, încorporaţi în Biserică prin Botez, sunt ţinuţi să profeseze public credinţa primită de la Dumnezeu prin Biserică" (cf. LG 11).

Juan Donoso Cortés (1809-1853), scriitor şi politician spaniol, în tinereţe a fost un catolic numai cu numele. În anul 1847 s-a îmbolnăvit grav fratele lui, Pedro. Venind în vizită la fratele său, acesta i-a reproşat că, deşi este botezat catolic, nu trăieşte catolic. Aceste cuvinte ale fratelui său l-au frământat multă vreme. În cele din urmă şi-a luat hotărârea de la a trece de la creştin catolic cu numele la creştin catolic autentic. Totul s-a schimbat în bine în viaţa acestui om, pentru că fratele lui muribund, a avut curajul să-l cheme la credinţă.

Englezul James Hudson Taylor (1832-1905), misionar în China, a lăsat următoarea istorie a convertirii lui: "Eram un mare necredincios, dar de la un timp am început a înseta după mântuirea mea. Într-o zi m-am dus la biserică cu gând de a vorbi cu cineva referitor la mântuirea mea. Am ajuns prea târziu, toţi plecară acasă. Am mai găsit doar un cerşetor ce apărea liniştit şi fericit. Cum m-a văzut, cerşetorul a şi început să-mi vorbească de Dumnezeu şi de fericirea de a-i sluji lui. Am rămas surprins ca un cerşetor să vorbeşte atât de bine despre Cristos şi că este atât de fericit. De aceea, l-am întrebat: «De unde atâta fericire la tine, un om lipsit de mijloace de trai?». «De la Cristos pe care îl mărturisesc zilnic oamenilor», a răspuns cerşetorul. Apoi cerşetorul a reluat: «Primeşte-l şi tu pe Cristos ca mântuitor al tău, prin Botez şi, mărturiseşte-l şi tu oamenilor şi vei vedea ce fericire ai să primeşti»". Şi declară James Hudson Taylor: "M-a pregătit pentru Botez şi l-am primit. Şi cum am început să vorbesc oamenilor despre Isus, pacea şi bucuria au început să-mi inunde sufletul. Şi cum eram însetat de fericire, am plecat misionar în China. Pacea şi fericirea mi-au inundat în aşa fel sufletul şi viaţa că n-am mai simţit niciodată nici o tristeţe".

Ştiţi de ce sunt atât de mulţi creştini trişti? Pentru că nu se încred cu totul în Cristos cel puternic primit la Botez şi că nu au curajul să-l mărturisească altora. Noi, botezaţii, suntem astăzi chemaţi să ne încredem total în Cristos cel atotputernic, cu care am devenit una la Botez. Să ne lepădăm total de satana, de gândurile, vorbele şi faptele lui; şi nu în ultimul rând, să-l mărturisim altora pe Cristos. Să vorbim despre Isus, în casă, la birou, la atelier, oriunde.

Cineva îmi povestea că, atunci când este trist, deschide o discuţie despre Isus cu cei din casă, cu cei de la serviciu sau cu cei de pe stradă şi imediat bucuria îi coboară în suflet; ba, mai mult, cei cu care vorbeşte despre Isus se luminează şi ei la faţă. Este o reţetă mereu valabilă şi eficace (cf. Is 55,11). Încercaţi şi îi veţi cunoaşte eficacitatea!

Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la solemnitatea Epifania Domnului - 2015

Slavă, pruncuşor, ce nu poţi încă vorbe să îngâni, căci, chemând la tine magii, te descoperi la păgâni (cf. Imn de la Breviar).

Avem astăzi solemnitatea Epifaniei Domnului, adică a arătării, a descoperirii, a revelării Domnului nostru Isus Cristos ca Dumnezeu şi mântuitor popoarelor păgâne, reprezentate prin magii veniţi din Orient, care au venit la ieslea Pruncului Isus, din Betleem. După tradiţie, magii erau în număr de trei, se numeau Gaşpar, Melhior şi Baltazar, erau regi persani, se ocupau şi cu astrologia şi au călătorit pe cămile.

După ce puţin mai înainte, Isus s-a descoperit ca Dumnezeu şi mântuitor poporului evreu, prin păstorii chemaţi la ieslea din Betleem, de corurile de îngeri; acum Isus mântuitorul s-a descoperit şi popoarelor păgâne, reprezentate prin magii care au fost chemaţi la ieslea din Betleem, printr-o stea minunată apărută pe firmamentul cerului, stea care în mentalitatea timpului însemna naşterea unei mari personalităţi, mai exact a unui Rege mântuitor, aşa cum a prezis şi profetul păgân Balaam (cf. Num 24,17).

Chemarea la mântuire adresată deopotrivă evreilor şi păgânilor a fost de fapt chemarea lui Dumnezeu adresată întregii omeniri de a forma un nou popor ales, Biserica, poporul celor mântuiţi, care va fondată de Dumnezeu pe Fiul său, Isus, şi pe puterea Duhului Sfânt. În Biserica sa, evreii şi păgânii sunt împreună-moştenitori, formează un singur trup şi sunt împreună părtaşi ai mântuirii, în Cristos Isus, prin Evanghelie (cf. Ef 3,6). Acesta a fost planul cel veşnic al Tatălui; aceasta a fost taina ascunsă de veacuri a lui Dumnezeu, dar descoperită nouă în timpurile de acum (cf. Col 1,26).

Prezenţa păstorilor evrei şi apoi a magilor păgâni la ieslea lui Isus din Betleem, omagiul şi închinarea lor, precum şi simbolistica darurilor magilor: aur, smirnă şi tămâie, prin care recunosc divinitatea, regalitatea Pruncuşorului, dar şi mântuirea adusă de Isus prin jertfa supremă de sine, pentru toţi cei care cred în el; toate acestea au marcat începutul formării noului popor ales de mântuiţi; toate acestea au marcat începutul Bisericii lui Dumnezeu, prin Cristos şi Duhul Sfânt. Iar noul popor ales, Biserica celor mântuiţi, este acum sunt în plină desfăşurare şi creştere.

Aici fac o mică paranteză şi spun că revelarea lui Isus ca Fiul lui Dumnezeu, ca rege divin, ca rege care va ridica păcatul lumii şi îl va ispăşi prin jertfa supremă de sine, revelare începută la Crăciun prin cântul îngerilor adresat păstorilor şi la Epifanie prin apariţia stelei miraculoase magilor din Orient, va continua cu revelarea lui Isus, ca Fiul lui Dumnezeu şi mântuitor al lumii întregi, la Botezul lui Isus în Iordan, unde însuşi Tatăl ceresc şi Duhul Sfânt vor mărturisi despre el. Va mai continua apoi cu revelare sa ca Dumnezeu puternic şi mântuitor, la schimbarea apei în vin la nunta din Cana Galileei, unde el îşi va arăta puterea de a schimba tristeţea păcatului, în bucuria mântuirii, datorită lucrării sale de la cruce, schimbare care pentru noi oamenii începe odată cu Botezul nostru.

Toate aceste evenimente care ne descoperă divinitatea lui Cristos şi mântuirea adusă de el le celebrăm în solemnitatea de astăzi a Epifaniei. De aceea astăzi, Biserica, pe lângă chemarea păgânilor la credinţă, ne vorbeşte şi despre Botezul lui Isus în râul Iordan, fapt pentru care binecuvântează apa de Bobotează, şi despre schimbarea apei în vin la nunta din Cana Galileei.

Dar, pentru o mai bună înţelegere şi aprofundare a învăţăturilor divine cuprinse în toate aceste evenimente mântuitoare, Biserica, după ce le celebrează astăzi pe toate împreună, revine asupra fiecăreia dintre ele şi face câte o celebrare specială pentru fiecare. De aceea, astăzi ne vom opri strict numai la arătarea lui Isus magilor şi la chemarea lor de a face parte din noul popor al lui Dumnezeu, de a face parte din Biserica sa, unde ei să devină părtaşi ai mântuirii lui Dumnezeu, prin Cristos, Duhul Sfânt şi prin Evanghelie (cf. Ef 3,2-6).

Isaia, care ne-a vorbit în prima lectură de astăzi (cf. Is 60,1-6), a văzut mântuirea evreilor şi păgânilor împreună, de la o depărtare de 700 de ani. Mai exact, de la această depărtare de 700 de ani, Isaia a văzut momentul naşterii lui Isus; a văzut lumina şi mântuirea aduse de Isus; a văzut adunarea în jurul lui Isus, atât a evreilor care se întorceau din exil, din robia trupească şi sufletească, cât şi pe popoarele păgâne, altădată prigonitoare ale evreilor, dar care acum veneau aducând daruri scumpe la Dumnezeul lui Israel făcut om; a văzut naşterea noului popor ales al lui Dumnezeu, a văzut Biserica. Ba, mai mult, Isaia a profeţit că, prin naşterea lui Mesia, timpul oboselii şi al plânsului se vor încheia şi că va începe timpul bucuriei şi al speranţei; a mai profeţit că evreii şi păgânii care vor forma împreună noul popor ales, Biserica, vor ieşi din logica de egoism şi descurajare a lumii şi că vor intra în logica lui Dumnezeu, în logica unei vieţi noi şi vor renunţa la întuneric şi păcat.

Psalmistul (cf. Ps 72,1-13), de la o mai mare depărtare de timp, 900 de ani, ca printr-un tunel al timpului, l-a văzut şi el pe Mesia născut la Crăciun, ca pe un împărat al păcii şi al dreptăţii, la care vor veni toţi cei săraci, toţi cei asupriţi şi toţi cei nedreptăţiţi; a văzut că, în timpul lui Mesia, violenţa şi asuprirea, exploatarea şi prigoana, durerea şi întristarea vor înceta şi "va fi belşug de pace şi grâne pe pământ" (Ps 72,7.16).

În vizita păstorilor evrei şi a magilor păgâni la Betleem, locul unde s-a născut Pruncul Isus, s-a împlinit planul de mântuire universală a lui Dumnezeu, plan profeţit în Vechiul Testament şi plan realizat în Noul Testament.

Imediat după momentul adorării magilor, Pruncul născut la Betleem va deveni Mesia cel căutat de unii şi Mesia cel refuzat de alţii; va deveni omul Dumnezeu care va stârni împotriviri: prigonit, alungat, marginalizat şi condamnat la moarte de către unii; va fi căutat, iubit şi primit cu speranţă de către alţii.

Irod va căuta să-l omoare, magii vor căuta să împiedice furia lui Irod, mergând pe un alt drum în ţara lor.

Urât de unii şi iubit de alţii, asta va fi situaţia lui Isus de la intrarea sa în lume şi până la venirea sa de-a doua, când Isus va face diferenţa dintre unii şi alţii, când îi va răsplăti pe unii cu viaţa veşnic fericită şi îi va pedepsi pe alţii, care au rămas împietriţi în faţa unei mântuiri aşa de mari (cf. Evr 2,3).

Isus, după ce a realizat mântuirea noastră la cruce şi a înviat din morţi, înainte de înălţarea sa la cer, Isus şi-a chemat ucenicii la sine şi le-a dat porunca de a predica evanghelia la toată făptura: pentru ca toată făptura să ajungă la credinţa în el şi la Botez; pentru ca toată făptura să se poată împotrivi satanei şi să vorbească limbile noi ale dragostei; pentru ca toată făptura bolnavă din cauza păcatului să se însănătoşeze prin primirea mântuirii sale (cf. Mc16,15-20).

Sărbătoarea Epifaniei, prin venirea magilor la Cristos, proclamă solemn că evanghelia trebuie vestită tuturor popoarelor, pentru ca mântuirea începută la Naşterea lui Isus prin predica îngerilor (cf. Lc2,13), şi a aştrilor cereşti (cf. Ps 19,1-6), continuată de apostoli şi primii creştini care au predicat pretutindeni (cf. Mc 16,20), să ajungă la desăvârşirea prin trăirea şi mărturisirea noastră. Deci, acum este rândul nostru ca să-i oferim daruri lui Isus. Din inimă să-i oferim aurul credinţei, smerenia vieţii noastre şi binemirositoarea tămâie a mărturisirii şi faptelor noastre bune.

Într-o veche istorioară africană, se povesteşte cum un misionar observă de departe comportamentul unui beduin. Acesta se întindea deseori pe nisip şi, cu urechea lipită de pământ, era parcă într-o poziţie de ascultare atentă. Mirat, misionarul se apropie de el şi-l întrebă: "Ce faci aici?" Beduinul se ridică liniştit şi-i spuse: "Ascult, prietene! Ascult cum plânge deşertul. Ar vrea să fie o grădină". La fel plâng oamenii după mântuirea lui Cristos şi nu are cine să le o ducă. Isus ne spune astăzi că noi, creştinii, trebuie să fim acei oameni care trebuie să ducem vestea mântuirii prin Cristos celor care o aşteaptă.

O altă istorioară ne spune că într-un colţ al lumii persista odată o întunecime densă şi încăpăţânată, cum nu se mai auzise vreodată. Deodată apăru acolo o luminiţă trimisă de Dumnezeu, care stătea pur şi simplu şi lumina. Întunericul i-a zis: "Tu, luminiţo, ai face mai bine dacă ai sta în altă parte şi nu ai sta în acest loc întunecos!" Luminiţa i-a răspuns: "Eu sunt chemată să luminez şi să risipesc întunericul". Întunericul, scrâşnind din dinţi, a atacat cu furie mica luminiţă, dar, neputând să o biruie, dispăru. Lumina învinge întotdeauna! Dumnezeu ne-a pus în lume ca lumini biruitoare ale întunericului: "Aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând ei faptele voastre bune şi să slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri" (Mt 5,15-16).

Este nevoie şi de lucrători creştini şi în câmpul de misiune din ţări străine, dar prima activitate misionară trebuie să pornească din casa noastră, din localitatea noastră şi din ţara noastră. Apostoli, înainte de a fi trimişi de Isus în misiune în ţări străine, au fost trimişi mai întâi în misiune: în casele lor, în localităţile lor, în ţara lor (cf. Mt10,1-15). Magii au vestit evanghelia mântuirii primite de la Isus, mai întâi în casele şi ţara lor, înlesnind astfel primirea mântuirii lui Isus. Sfântul Francisc din Assisi (1181-1226) a voit să plece misionar în Africa. Dar Dumnezeu l-a întors din drum, dându-i de înţeles că locul unde el trebuie să predice, să lucreze ca misionar, este familia sa şi oraşul său, Assisi. În Assisi o câştigă pentru Cristos pe Clara, pe familia ei şi pe surorile ei de mănăstire; apoi îi câştigă pentru Cristos pe tovarăşii săi de lume, pe care i-a constituit într-un ordin religios de misionari, care împreună au schimbat faţa Europei de atunci.

Nu demult s-a făcut în Italia o anchetă jurnalistică. Un reporter a pus la 100 de persoane această întrebare: "Aţi încercat vreodată să vă apropiaţi de cineva spre a-l aduceţi la credinţă?" Din o sută de persoane, 72 au declarat că nu au încercat niciodată; 20 au vorbit cu alţii despre credinţă cu la modul general; şi doar 8 au făcut ceva ca să-i aducă pe alţii la credinţă.

Dacă o asemenea anchetă s-ar face şi printre noi, cei de faţă, oare ce am răspunde la întrebarea: "Pe câţi aţi reuşit să-i aduceţi la Cristos?" Să nu uităm, aşa cum becul care luminează este bun şi becul care nu luminează este rău, tot astfel şi creştinul care difuzează lumina lui Cristos este bun, iar creştinul care nu face nici o lumină este rău. Ştiţi de ce steaua de la Betleem nu s-a mai arătat niciodată de atunci? Pentru că de atunci Cristos a devenit singura lumină şi singura speranţă spre care trebuie să privească omenirea! Iar, noi creştinii, suntem acei oameni care trebuie să-i facem pe oameni să privească spre Cristos, ca spre unica lor lumină, ca spre singura lor stea norocoasă. Isus a spus tuturor ucenicilor săi: "Cine mă va mărturisi pe mine înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi eu înaintea Tatălui meu care este în ceruri; dar de oricine se va lepăda de mine înaintea oamenilor, mă voi lepăda şi eu de el înaintea Tatălui meu care este în ceruri" (Mt 10,32-33).

Un misionar creştin lucra de mult timp printre negrii din Papua. La traducerea Bibliei în limba lor nu găsea cuvântul potrivit pentru "speranţă". În acest timp, misionarul şi-a înmormântat pe unul din tovarăşii săi de misiune. Un papuaş, văzând că acesta nu a plâns, îi spuse misionarului: "Am observat că nu ai plâns deloc". "De ce să plâng, răspunse misionarul? Ne vom revedea în curând. Tovarăşul meu se află la Dumnezeu". Şi tânărul îi mai spuse: "Da, am auzit că voi, creştinii, priviţi dincolo de orizont". "A privi dincolo de orizont", acesta este înţelesului cuvântului "speranţă", a exclamat misionarul! Noi, creştinii, îl mărturisim pe Isus cu speranţa mântuirii şi privind dincolo de orizontul acestei lumi.

Îmi place mult ceea ce poetul maghiar Remenyik Sandor (1890-1941) spunea despre chemarea misionară a fiecărui creştin: "Creştinul trebuie să fie în lume: cărămida care mai lipseşte pentru terminarea templului lui Dumnezeu dintr-un suflet; treapta care mai lipseşte unei scări pentru a purta un om din întunericul păcatului, la lumina mântuirii; fierul de plug al cuvântului lui Dumnezeu, care pătrunde adânc în pământul inimilor împietrite, pentru a le face să rodească; fulguşorul de nea care mai lipseşte ca ramul păcatului să se rupă; mâna duioasă ce mângâie un suflet amărât; năframa pufoasă ce şterge lacrimile de pe un obraz plâns; apa curată ce spală şi răcoreşte suflete amărâte; zâna bună care ajută din umbră". Când toate acestea se vor întâmpla, atunci se vor împlini şi cuvintele psalmistului: "Toate neamurile pământului te vor adora pe tine, Doamne" (Ps 72,11).

Pr. Ioan Lungu

Reflecţia la duminica a II a după Crăciun - 2015

Mărire ţie, Cristoase, propovăduit neamurilor; mărire ţie, Cristoase, crezut în lume (cf. 1Tim 3,16).

Crăciunul este atât de bogat în înţelesuri şi în semnificaţi că nu putea fi cuprins într-o singură celebrare; de aceea, Biserica a mai ales încă o zi pentru pentru explicarea şi lămurirea misterului lui.

Un predicator, pornind de la cuvântul lui Dumnezeu din sfânta Carte: „Eu sunt Domnul care te vindecă” (Ex 15,26), şi de la mărturia lui David despre Dumnezeu, că: “El iţi iartă toate fărădelegile tale şi iţi vindeca toate bolile tale” (Ps 103,3 ), asemăna venirea lui Isus în lume, cu venirea unui medic chirurg, cu venirea un medic înţelept şi bun, la un om grav bolnav pe care voia să-l trateze gratis spre viaţă.

După păcat, omul s-a îmbolnăvit grav de toate bolile şi purta în sine toate durerile iadului. Din momentul păcatului, Dumnezeu, Tatăl nostru cel bun, a urmărit cu atenţie febra şi răsuflarea omului bolnav şi când a sosit momentul potrivit pentru operaţie, „Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său născut din femeie” (Gal 4,4). Pentru slava lui Dumnezeu şi pentru pacea celui păcătos, încă din veşnicie, Isus, a spus: „Iată, vin“ (Ps 40, 8-9). Iar acum a venit (cf. In 1,14), a luat „un chip de rob, s-a fost făcut „asemenea oamenilor“, şi s-a pornit pe drumul smeririi de sine, spre „moartea pe cruce“ (Fil 2,8).

Prima lectură ne spune că, Isus, înţelepciunea lui Dumnezeu şi-a stabilit locuinţa în mijlocul poporului ales (cf. Sir 24,1-2.8-12). În vechime, într-adevăr, Dumnezeu locuise în mijlocul poporului Israel, în cortul întâlnirii sau în templu, dar atunci nimeni nu putea să pătrundă în locul Preasfânt fără să moară (cf. Lev 16,2; Num 4,20). Începând cu primul Crăciun, Isus, Fiul său, Dumnezeu a venit să locuiască în mijlocul oamenilor, să se întâlnească cu ei, să le vorbească, să le asculte necazurile, să fie ascultat, să fie urmat, fără ca nimeni să nu moară, ci să aibă viaţă veşnică (cf. In 3,16; Evr 10,19). Evanghelia şi psalmul responzorial ne spun că, Isus, Cuvântul lui Dumnezeu, s-a făcut trup şi a locuit între noi, şi noi am văzut slava lui, slava unicului-născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr (cf. In 1,14). Iar, lectura a doua ne spune că, Dumnezeu, a orânduit de mai înainte ca prin Isus Cristos, să fim adoptaţi ca fii (cf. Ef 1,5). 

Antifona de la intrare la sfânta Liturghie de astăzi, ne spune că atunci: „Când liniştea învăluia totul şi când noaptea era la jumătatea căii sale, Cuvântul tău atotputernic, Doamne, a venit din ceruri, de pe tronul său regesc” (Înţ 18,14-15). Adică, când rutina şi întunericul păcatului, când întunericul durerii şi al morţii erau la culme, şi nu mai lăsau nici o speranţă de bine, tocmai atunci Cuvântul atotputernic al lui Dumnezeu, a coborât din cer pe pământ, cu mila şi îndurarea sa.

Apropo, de culmea întunericului, era una dintre acele nopţi întunecoase cum nu mai văzuse pământul până atunci. Împăratul Caezar August (63 î.C.-14 d.C.) se urca pe colina Capitoliului întovărăşit de câţiva consilieri. Aceştia îl sfătuiau să construiască un templu măreţ, în care să i se aducă jertfe, ca unui zeu. La un moment dat se vede o stea deosebit de strălucitoare ale cărei raze se răsfrângeau şi asupra Capitoliului. Îndată ce consilierii au văzut-o, au strigat într-un glas: Ave, Caesar! Zeii ţi-au răspuns cu lumina lor. Tu poţi să-ţi înalţi templul în onoarea ta. Atunci, profetesa Sibilla, s-a îndreptat spre împărat şi i-a zis, arătându-i steaua: Priveşte, măria ta, spre Orient! Atunci, în faţa lui s-a deschis un fel de tunel prin întuneric şi, departe, a văzut un staul sărăcăcios sub o stâncă; a văzut păstori îngenuncheaţi la intrare; înăuntru a văzut o tânără mamă, de o parte a ieslei şi un bărbat, de cealaltă parte; în iesle, pe paie, a văzut un prunc adorat de toţi cei din jur; un bou şi un măgăruş completează tabloul nocturn. Apoi, Sibilla, a adăugat: Iată, acolo este Dumnezeul care va fi adorat aici. Împăratul a renunţat să se mai construiască un templu pentru sine şi a ridicat un sanctuar în cinstea noului născut Fiu al lui Dumnezeu, pe care l-a numit Ara Coeli - Altarul Cerului. Creştinii au transformat acest sanctuar într-o biserică închinată Maicii Domnului cu Pruncul.

La primul Crăciun, Isus, medicul nostru divin a venit pe pământ, şi-a fixat o locuinţă între oameni, şi îi aşteaptă pe cei bolnavi să vină şi se înscrie pe lista de aşteptare pentru operaţie (cf. Mt 9,12). A venit copil pentru ca nimeni să nu aibă teamă de el. A venit acoperindu-şi dumnezeirea sub vălul cărnii (cf. In 1,14), al scutecelor, şi al paielor, pentru ca nimeni să nu moară văzându-l (cf. Num 18,3). A venit într-un grajd pentru ca toţi să înţeleagă că nu este nevoie de o garderobă specială pentru a intra la el (cf. Lc 2,7). A venit sub chipul robului (cf. Fil 2,7). A venit sub chipul plătitorului de taxe (Mt 17,27). A venit ca unul care nu are unde să-şi plece capul (cf. Mt 8,20). A venit ca unul care se numeşte fiul tâmplarului (cf. Mt 13,55; Mc 6,3).

Începând cu primul Crăciun şi până astăzi, oamenii pot intra liber la medicul divin pentru a primi vindecare. Iată câteva exemple de oameni care au intrat liber la Isus: Primii care au intrat au fost păstorii, acei oameni apăsaţi de stăpâni răi şi de diavol (cf. Lc 2,15-17); apoi au intrat adevăraţii înţelepţi ai lumii, magii, care în pofida bogăţiilor şi onorurilor lor, aşteptau un mântuitor (cf. Mt 2,1-2); apoi au intrat cei credincioşi din Ierusalim, bătrânii Simeon şi Ana, care aşteptau de o viaţă mântuirea (cf. Lc 2,25-36); apoi au intrat apostolii şi ucenicii care s-au pus în slujba lui (cf. Mt 10,1; Lc 10,1); apoi au intrat vameşii şi păcătoşii care nu mai suportau jugul satanei şi povoara păcatelor (cf. Lc 15,2); şi lista a rămas deschisă până la noi şi până la sfârşitul veacurilor (cf. Fap 2,38).

Munca medicului divin, Isus, a început şi începe mereu cu pregătirea bolnavilor pentru operaţie, prin punerea lor în relaţie cu Tatăl, căci el este Cuvântul (cf. In 1,1); prin luminarea minţii lor cu lumina sa, căci el este lumina oricărui om (cf. In 1,4-5); prin conştientizarea gravităţii bolii, prin depărtarea de diavol care-i răneşte şi otrăveşte mereu, şi prin cerinţa de a avea toată încrederea în el (cf. In 16,33).   

Operaţia constă din aceea că, el trebuie să ne altoiască pe trupul şi viaţa sa, ca să putem avea iarăşi viaţa, căci alt remediu nu mai este. Operaţia şi-a atins punctul culminant pe Calvar, când prin biciuire şi pironire pe cruce, Isus, a fost umplut de răni din creştet până în tălpi; în aceste răni dureroase, el, ne-a altoit pe noi şi prin ele ne-a conectat la carnea şi sângele său; carne şi sânge din care luăm şi astăzi „medicamentul nemuririi” (cf. In 6,53-57). Iar, apoi prin moarte şi înviere a distrus moartea noastră. De aceea, Isus, spune şi astăzi: „Fă mine nimic nu puteţi face” (In 15,5).

După moartea şi învierea lui Isus au urmat: înălţarea şi glorificarea lui Isus la dreapta Tatălui, de unde ni l-a trimis pe Duhul Sfânt, Domnul şi de viaţă dătătorul, cel care ne asigură viaţa şi învierea (cf. Rom 8,11).

Dar, lucrarea mântuirii, începută cu întruparea, şi continuată cu răstignirea, învierea, înălţarea, glorificare şi trimiterea Duhului Sfânt de la Tatăl, se va desăvârşi în viaţa veşnică, când vom fi răpiţi de Isus de pe pământul infectat de păcat (cf. 1Tes 4,17), şi vom fi mutaţi în cerul curat unde ne-au fost pregătite la toţi nişte locuri (cf. In 14,2-3), locuri la care Isus a lucrat cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt (cf. In 5,17).

Sfântul Augustin (354-430), analizând păcatul şi răscumpărarea, a exclamat: „O, felix culpa”! (O, fericită vină”!). Fericirea omului păcătos mântuit prin Isus, deşi păcătosul trebuie să treacă printr-un proces dureros de purificare, este infinit mai mare ca cea dinainte de păcat. Omul a fost altoit pe Cristos şi se hrăneşte din Cristos devenind un om îndumnezeit; omul este animat de însuşi Duhul Sfânt, Domnul de viaţă dătătorul; omul a fost adoptat ca fiu iubit (cf. Ef 1,5), aşezat în braţele Tatălui, şi făcut moştenitorul paradisului, pregătit special de Tatăl pentru el.

Cu o aşa viaţă nouă, cu o aşa demnitate mare, cu o aşa fericire nemăsurată, aduse de Isus robilor păcatului care vin la el, era de la sine înţeles ca diavolul invidios să nu rămână pasiv şi să nu-i oprească pe oameni să ajungă la medicul lor divin. Şi, de necrezut, diavolul a reuşit să-i surzească să-i orbească pe mulţi oameni, ca să nu audă „cuvântul mântuirii”, cel mai puternic cuvânt rostit de Tatăl, prin care a făcut toate lucrurile (cf. In 1,3); şi să nu vadă „lumina vieţii”, cea mai curată lumină, care dă viaţă lumii. Astfel mulţi nu au venit la Isus (cf. Mt 13,15; In 12,40; Fap 28,27), şi mulţi l-au părăsit pe Isus (cf. In 6,60).

Cu Isus s-a întâmplat ca şi cu medicul vestit din Macedonia, dintr-o istorioară, care opera sigur şi trata pe gratis. Rivalii lui, medici fără ştiinţă şi har, l-au jefuit şi l-au discreditat până acolo că, bolnavii l-au refuzat.

În Orient, când cineva bate la uşa unei case, cei care sunt înăuntru, înainte de a deschide, se uită printr-o gaură făcută în uşă pentru a vedea cine bate; după ce văd persoana, deschid sau nu, după cum le convine. Aşa a fost şi în cazul lui Isus; oamenii l-au văzut pe Isus (cf. Ap 3,20), dar înşelaţi de duşmanii lui, nu au voit să-l primească ca mântuitor. Ei au zis: „Iată moştenitorul; veniţi să-l omorâm“ (Mc 12,7). „El era în lume, şi lumea a fost făcută prin el, dar lumea nu l-a cunoscut. A venit la ai săi, şi ai săi nu l-au primit” (In 1,10-11). „Dacă n-aş fi făcut între ei lucrări, pe care nimeni altul nu le-a făcut, n-ar avea păcat; dar acum le-au şi văzut şi m-au urât şi pe mine şi pe Tatăl meu. M-au urât fără temei” (In 15,24-25).

„Dar tuturor celor ce l-au primit, adică celor ce cred în Numele lui, le-a dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu; copii născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din născuţi din Dumnezeu” (In 1,12-13). Har peste har le-a dat celor care l-au primit (cf. In 1,16): harul alegerii (cf. Rom 11,5); harul chemării (cf. Gal 1,15); harul îndreptăţirii (cf. Rom 3,24;Tit 3,7); harul credinţei (cf. Fap 18,27); harul iertării păcatelor (cf. Ef 1,7); harul mângâierii şi al nădejdii (cf. 2Tes 2,16); harul mântuirii (cf. Ef 2,8).

Deşi, Dumnezeu cel întreit şi unic este tema centrală a Prologului şi a evangheliei sfântului Ioan, totuşi, în planul secund, accentul cade pe oamenii cărora Ioan le adresează evanghelia şi scrierile sale; pe oamenii care primesc sau nu primesc vindecarea şi mântuirea lui Dumnezeu, prin Cristos şi Duhul Sfânt.

Cei care îl primesc pe medicul Isus, devin copii ai lui Dumnezeu (cf. Ef 1,5). Cei care nu îl primesc, sau după ce l-au primit îl părăsesc, devin Anticrişti (cf. 1In 2,18-22), nişte urmaşi ai lui Cain şi Balaam, nişte stânci ascunse, nişte nori fără apă, nişte pomi fără rod şi dezrădăcinaţi, nişte valuri înfuriate care spumegă neruşinarea, nişte stele rătăcitoare care cad în negura întunericului. Ei sunt nişte cârtitori, nemulţumiţi cu soarta lor; trăiesc după poftele lor; gura le este plină de vorbe trufaşe şi slăvesc pe oameni pentru câştig (cf. Iuda 1,11-13.16).

Sfântul Augustin (354-430), a spus: Isus, Medicul, a venit în lume. În ceea ce depinde de el, a înfăptuit totul. Numai cine nu vrea să fie salvat, nu vine la el. Isus condamnă păcatele, dacă şi tu le condamni pe ale tale, te uneşti cu el. Atunci încep faptele tale bune, când începi să recunoşti şi să condamni faptele tale rele (cf. Comentariu la evanghelia lui Ioan, 12,12).

Dacă privim în istorie, vom vedea că mulţi regi au voit să-şi lege viaţa de Ziua Crăciunului, pentru ca Pruncul Isus să fie începutul şi înfăptuitorul vieţii lor. Astfel: Primul rege al francilor, Clovis I (466–511), la vârsta de 30 de ani, a voit să fie botezat în Ziua de Crăciun, anul 496. Carol cel Mare (742-814), fondatorul Imperiului Carolingian, a voit să fie întronat religios în Ziua de Crăciun, anul 800. Carol cel Pleşuv (823-877) a voit să fie încoronat rege al Sfântului Imperiu Roman, în Ziua de Crăciun, anul 875. Regele William I Cuceritorul (1028-1087) a voit să fie încoronat suveran al Angliei în Ziua de Crăciun, anul 1066. Baldwin I, rege al Ierusalimului (1058-1118), a voit să fie încoronat în Ziua de Crăciun, anul 1100. Roger al II-lea (1095-1154) a voit să fie încoronat rege al Siciliei în ziua de Crăciun, anul 1130.

În cartea sa, Prin valea Kwai, scriitorul american, Ernest Gordon (1916-2002), descrie timpul celui de-al Doilea Război Mondial, timp în care el a fost prizonier de război în Thailanda. Mai exact, descrie  deosebirea dintre două Crăciunuri petrecute de el în lagărul din Thailanda. Cu ocazia Crăciunului din 1942, s-au găsit mulţi soldaţi americani, prizonieri ca şi el, care să-i jefuiască pe cei bolnavi, care să se poarte rău cu ceilalţi şi, cărora să nu le pese dacă cineva trăia sau murea.

În anul ce a urmat, 1943, un soldat american a început să îi dea porţia sa de mâncare unui camarad bolnav, ca să se întremeze. Cu timpul, bolnavul s-a refăcut, însă camaradul care îi dăduse mâncarea sa a murit de malnutriţie. Istoria celui care s-a sacrificat pentru a-şi salva camaradul a făcut înconjurul lagărului. Câţiva prizonieri au remarcat asemănarea pregnantă dintre soldatul acela şi Cristos. Altora le-au venit în minte texte biblice învăţate cu ani în urmă, în împrejurări cu totul diferite. Unul dintre texte spunea: „Aceasta este porunca mea: să vă iubiţi unul pe altul cum v-am iubit eu. Nu este dragoste mai mare decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi” (In 15,12-13) Unii care erau creştini au prins curaj în inimă şi au început să le vorbească celorlalţi din Evanghelie. Prizonierii au început să pună întrebări despre Cristos şi să se întâlnească pentru a citi Biblia. Când au început să-l recunoască pe Isus ca Domn, întreaga atmosferă din lagăr s-a schimbat de la disperare la speranţă şi compasiune. Când a sosit Crăciunul din 1943, două mii de prizonieri erau strânşi laolaltă pentru închinare. Au intonat cântece de Crăciun şi au citit istoria naşterii lui Isus, din Evanghelii. Schimbarea era mare. În ciuda foamei, prizonierii sănătoşi îşi împărţeau porţiile cu cei bolnavi ca să îi ajute să se refacă mai repede. Le păsa unul de altul şi cu toţii erau de acord că schimbarea se produsese datorită credinţei în Cristos şi a celor care trăiseră iubirea lui în acele condiţii dure. Alegerea pe care au făcut-o a fost pentru bine, iar nu pentru rău.

Din leagănul din Betleem, Isus Domnul, ca un îndrăgostit, ne vorbeşte: “Eu te-am chemat pe nume, tu îmi aparţii (cf. Is 43,1). Să mergem la Betleem, să mergem la cei care au nevoie de ajutorul nostru, căci prin ei, ne apropiem de Isus; prin ei îl leagănăm, îi vorbim, îi cântăm şi îl strângem la inima noastră cât voim.   

Să ne legăm şi noi viaţa cea nouă de Naşterea lui Isus; să venim la Isus ca la Medicul sufletelor noastre; să-i aducem păcatele şi viaţa noastră bolnavă, ca să fim vindecaţi prin rănile, moartea şi învierea lui; să facem o convertire autentică în viaţa noastră; să trăim după învăţătura şi pilda lui Isus, ca la sfârşit să ajungem în mărirea şi fericirea lui. Amin.

                                                                                                                   Pr. Ioan Lungu