Reflecţie la sărbătoarea Sfântul Ştefan, diacon, primul martir al Bisericii - 2014

Sfântul Ştefan, chipul creştinului care nu se teme de moarte

Chiar dacă la prima vedere ar părea că între sărbătoarea Crăciunului şi cea a sfântului Ştefan, sunt mari diferenţe, ca de la bucurie la lacrimi, în realitate cele două sărbători sunt complementare; pentru că sărbătoarea sfântului Ştefan reprezintă răspunsul corect şi perfect la sărbătorea şi chemarea Crăciunului.

Sfântul Ştefan era convins că Isus este Fiul lui Dumnezeu, care a venit şi a locuit între noi, spre a ne da cunoaşterea lui Dumnezeu şi spre a ne aduce mântuirea. Sfântul Ştefan era convins că Isus era noul templu în care locuieşte toată plinătatea lui Dumnezeu. Sfântul Ştefan era convins că nu există altă mântuire decât cea prin "har", adusă de Isus Cristos. De aceea, iudeii care predicau mântuirea prin fapte şi fără Cristos nu-l puteau suporta, îl urau de moarte, îl acuzau că predică distrugerea templului din Ierusalim şi schimbarea legilor lor de către Isus şi l-au condamnat la moarte. Cât despre el, sfântul Ştefan, el îi iubea pe toţi, îi chemă pe toţi la credinţa în Isus, îi chema pe toţi la mântuirea prin har, se ruga pentru ei şi murea liniştit pentru mărturisirea numelui lui Cristos (cf. Fap 6,8-10; 7,54-60).

Referitor la mântuirea prin har aş vrea să fac o lămurire. Să ne imaginăm credinţa ca pe o armă, iar faptele ca pe nişte gloanţe. În lupta nu ai nici o şansă dacă ai stă doar cu armă în mâna, neavând nici o muniţie. Nici dacă ai avea gloanţe în buzunar, dar fără să ai armă, ar fi tot în zadar. Dar când acestea sunt folosite împreună, devin o armă periculoasă şi eficientă. Tot astfel, când faptele noastre sunt declanşate de credinţă noastră în Cristos, ele devin fapte mântuitoare şi fapte ale harului.

Ştefan, prigonit de evrei, conform prezicerii lui Isus din evanghelia de astăzi (cf. Mt 10,17-22), acuzat ca şi Isus că huleşte pe Dumnezeu şi că strică Legea, sfântul Ştefan, le-a arătat cu dovezi din Scripturi, că Legea se împlineşte numai prin Cristos. Scos afară din cetate, a fost ucis cu pietre, deschizând astfel lungul şir al martirilor creştini, care au văzut şi s-au bucurat încă de pe pământ de frumuseţile paradisului.

De când Isus Cristos a murit şi a înviat, creştinii, nu uită că vor fi daţi la moarte pentru numele lui; că vor fi urâţi de toţi pentru numele lui Isus; că suferinţa şi moartea lor va fi o mărturie pentru Isus în faţa iudeilor şi a păgânilor; că această mărturie este obligatorie pentru orice creştin; şi că numai cei care o fac rămânând statornici până la sfârşit, numai aceia se va mântui (cf. Mt 10,18-22).

Dar tot de când Isus Cristos a murit şi a înviat, creştinii nu se mai tem de moarte, pentru că Isus şi Duhul Tatălui îi va învia şi pe ei din morţi (cf. Rom 8,11); pentru că Isus va fi cu ei în toate zilele până la sfârşitul lumii (cf. Mt 28,20); pentru că Duhul Tatălui le va da cuvinte potrivite în apărarea lor (cf. Mt 10,20). De aceea, de atunci, creştinii chiar îşi bat joc de ea, spunând cu sfântul Paul: "Unde este, moarte, biruinţa ta? Unde este, moarte, boldul tău înveninat? (1Cor 15,55). De aceea, de atunci pentru creştini a trăi înseamnă Cristos, a muri este un câştig, căci se mută la cer cu Cristos (cf. Fil1,20-23).

Alături de sfântul Paul, sfântul Ştefan a fost unul dintre primii creştini care a gândit şi acţionat în acest fel. Nu se mai temea de moarte, chiar dacă era tânăr. Când era ucis pe nedrept, el s-a rugat astfel: "Doamne, Isuse, primeşte sufletul meu!" (Fap 7,59). După sfântul Paul şi după sfântul Ştefan, au urmat cete de apostoli, cete de ucenici, cete de persoane consacrate şi cete de creştini fără număr, care au trăit şi trăiesc prin credinţa în Cristos.

Iată câteva vorbe de duh ale câtorva creştini în faţa morţii: sfântul Augustin (354-430): "Dumnezeul meu, lasă-mă să mor, ca să trăiesc!" Sfântul Ioan Crisostom (347-407): "Dumnezeu să fie slăvit pentru toate! Daţi-mi hainele cele mai frumoase căci soseşte Mântuitorul pe care l-am aşteptat toată viaţa!" Sfânta Ecaterina din Siena (1347-1380), o călugăriţă italiană: "În mâinile tale, Doamne, îmi încredinţez sufletul meu!" Francesco Suarez (1548-1617), un preot iezuit, spaniol, înainte de moarte a spus: "Este aşa plăcut să mori, iar eu nu ştiam aceasta!"

Istoria păstrează următoarea întâmplare. În dimineaţa Învierii din anul 1548, un rege credincios, din Polonia, Sigismund I (1467- 1548), se duse cu suita sa la capela regală, să se roage. Aici, în capelă, regele îşi avea pregătit un mormânt. Bătrânul şi evlaviosul rege, oprindu-se în faţa mormântului, îşi ridică ochii spre cer şi se rugă astfel: "Cred că răscumpărătorul meu trăieşte şi în ziua cea din urmă din pământ voi învia (cf. Iov 19,25). El îmi va deschide ochii ca să văd ceea ce ochii mei n-au văzut şi urechile mele n-au auzit (cf.1Cor 2,9). Voi vedea pe cel ce a murit şi a înviat pentru mine şi care este viaţa şi învierea mea". Acestea zicând, regele căzu pe genunchi. Dar din această îngenunchere nu s-a mai ridicat. După câteva clipe a murit. Domnul îl chemase "acasă". În dimineaţa Învierii, Domnul îl trecuse de "moarte la viaţă" (cf. 1In 3,14). Ce credinţă mare şi ce sfârşit frumos!

Am auzit cu toţii de călugăriţele franceze, care, în timpul Revoluţiei (1789-1799), pe când erau duse la ghilotină, ele cântau de bucurie; apoi am auzit de fericitul diacon, bosniac, Abacuc (1794-1815), care în timp ce turcii îl duceau legat în lanţuri, prin Belgrad, ca să-l tragă în ţeapă, el cânta. Friedrich Wilhelm I (1688-1740), împăratul Prusiei, înainte de moarte s-a rugat astfel: "Doamne Isuse, pentru tine trăiesc; Doamne Isuse, pentru tine mor; Doamne Isus, tu eşti câştigul meu în viaţă şi la moarte!"

Comparând ultimele cuvinte ale sfântului Ştefan: "Doamne, Isuse, primeşte sufletul meu!" (Fap 7.59), vedem cât de mult seamănă ele cu cele ale lui Isus de pe cruce (cf. Lc 23,46). Sfântul Ştefan a continuat lunga listă de profeţi martiri pentru Mesia, devenind primul martir al Bisericii (cf. Fap 7,52; 1Tes 2,15-16); iar noi trebuie să continuă lista cea nouă începută de sfântul Ştefan.

Aşa cum haina pestriţă a lui Iosif din Vechiul Testament a fost dovada publică a dragostei tatălui pentru el (cf. Gen 37,3), tot astfel în Noul Testament, cerurile deschise cu Cristos la dreapta Tatălui (cf. Fap 7,56) sunt dovada publică a dragostei întregii sfinte Treimi pentru orice ucenic al împărăţiei.

Este înţelept să vorbim despre ultimele ore ale vieţii pământeşti ale lui Ştefan şi să privim plecarea lui la Dumnezeu, ca să ne pregătim şi noi lămpile noastre pentru mirele Isus. Moartea lui Ştefan ne va ajuta să înţelegem şi să pregătim mai bine moartea noastră.

Moartea sfântului Ştefan a avut loc în când el era în plină viaţă şi în plină activitate. El a fost numit diacon al bisericii din Ierusalim şi avea grijă ca bunurile să fie împărţite în mod corespunzător între membrii comunităţii. Prin munca sa, el a permis apostolilor să se dedice rugăciunii şi vestirii Cuvântului. Ce bine ar fi dacă creştinii de astăzi ar prelua măcar o parte din muncile materiale ale comunităţii, pentru ca preoţii să se poată dedica mai bine, rugăciunii şi vestirii evangheliei; prin această implicare creştinii ar avea parte de răsplata evangheliei!

Dar Ştefan a fost şi vestitor plin de har al Cuvântului lui Dumnezeu şi a înfăptuit această lucrare sfântă cu mare dăruire. Toate armatele din lume, de s-ar pune să cucerească un suflet păcătos pentru împărăţia lui Dumnezeu, nu ar putea face nimic. Toată ştiinţa din lume, de s-ar pune pentru a câştige un singur suflet pierdut pentru împărăţia lui Dumnezeu, nu ar putea face nimic. Lucrul acesta îl poate face numai Duhul Sfânt. Inima omului este o cetate pe care numai Duhul Sfânt o poate cuceri. Inima omului păcătos este un munte de gheaţă, pe care numai Duhul Sfânt îl poate topi. Iar iudeii au închis uşa Cuvântului şi Duhului lui Dumnezeu. Aici avem un îndemn clar de a ne implica în ajutorul şi evanghelizarea Bisericii.

O veche istorioară ne spune că un tânăr, apucând pe căile cele rele, părăsi casa tatălui său. Mergând din rău în mai rău, intră în ceata unor tâlhari de codru, care făcu din el un tâlhar fioros. Tatăl său l-a căutat multă vreme, să-l poată afla, să-i spună că l-a iertat şi să-l aducă acasă. Era fiul său şi îl iubea mult. A trimis slugile sale să-l caute şi să-i vestească iertarea părintească. Dar slugile n-au cutezat a merge, de frica tâlharilor. Atunci, fratele cel mai mare se hotărî să meargă el însuşi, să-i ducă vestea iertării părinteşti şi să-l cheme acasă. Îndată ce pătrunse în desişul pădurii, tâlharii se năpustiră asupra lui şi-l răniră de moarte. Între ei era şi fratele lui. Când şeful bandei a aflat că rănitul era chiar fratele lui cel mai mare, se bătea cu pumnul în piept şi plângea în hohote. Fratele rănit îi zise însă cu voce stinsă şi dulce: "Frate dragă, nu plânge, tata te-a iertat, tata te aşteaptă, du-te acasă!" Şi fratele rănit muri rostind cuvintele: "Acum pot muri liniştit; mi-am atins scopul; am vestit fratelui meu iertarea!" Aşa a făcut Ştefan, aşa au făcut toţi creştinii cei buni, aşa trebuie să facem şi noi, cu preţul oricărei jertfe, să le vestim fraţilor noştri iertarea lui Dumnezeu de la cruce şi invitaţia de a se întoarce acasă prin convertire.

Suferinţele prin care trec creştinii cei buni sunt adesea un mister pentru noi, chiar şi atunci când nu ne îndoim de providenţa, înţelepciunea, dragostea şi bunătatea lui Dumnezeu. Chiar dacă nu înţelegem suferinţa, trebuie să fim convinşi că Dumnezeu nu greşeşte niciodată. Trebuie să înţelegem că vasul trebuie să fie spart ca lumina să dea afară (cf. Jud 7,16-19), spinul trebuie înfipt, pălmuirea trebuie făcută când trufia pierzătoare apare (cf. 2Cor12,7); suferinţa trebuie să apară când vine slăbiciunea sufletului (2Cor 12,9-10); slăbiciunea trebuie să apară când alţii au nevoie de tărie (2Cor 1,3-4).

După ce Domnul i-a scos pe izraeliţi din Egipt şi i-a îndreptat spre Canaan, aceştia au ajuns în faţa Mării Roşii. Grea încercare pentru ei! În faţa lor erau valurile mării, iar îndărătul lor era faraon cu oastea lui. Atunci Domnul le-a zis izraeliţilor: "Staţi liniştiţi!" (Ex 14, 20). În faţă moartea, în spate moartea şi Domnul zice: "Staţi liniştiţi!" Aşa să facem şi nu vom greşi!

Sfântului Ştefan, înconjurat de moarte din toate părţile, Domnul i-a cerut şi lui să stea liniştit; iar el a înţeles şi a stat liniştit în faţa furiei evreilor care au aruncat din toate părţile cu pietre în el şi l-au ucis. Aceasta este credinţa cea tare şi vie, când stăm liniştiţi în faţa oricărei încercări sau primejdii de moarte. Trebuie să stăm liniştiţi, căci Domnul Isus, care a înviat, ne va învia şi pe noi (cf. 1Cor 6,14); Domnul, care s-a înălţat la cer, ne va deschide cerurile şi nouă (cf.Fap 7,56); Domnul, care stă la dreapta Tatălui, ne va primi şi pe noi la dreapta Tatălui (cf. Mt 25,34); Ştefan, care l-a văzut pe Isus aşa cum este, ne dă speranţa că şi noi îl vom vedea (cf. Fap 7,55-56;1In 3,2; Evr 2,9); Ştefan, care a fost schimbat în acelaşi chip cu al lui Isus, ne dă garanţia că şi noi vom fi schimbaţi la fel (cf. Fap 6,15;2Cor 3,18). Ştefan, care a fost luat la cer, ne dă siguranţa că şi noi vom fi luaţi la cer (cf. Fap 7,60; In 14,23; 17,24).

Ultimele clipe ale lui Ştefan, deşi era înconjurat de duşmani, de ură şi urlete (cf. Fap 7,57), au fost clipe liniştite şi pline de pace. Şi asta pentru că avea conştiinţa împăcată, pentru că şi-a făcut datoria, pentru că a spus adevărul şi pentru că a predicat evanghelia mântuirii. Nu şi-a retras cuvintele şi nici nu le-a îndulcit. Conştient că este ultima lui predică, a folosit cu dibăcie sabia cu două tăişuri a Cuvântului divin şi a străpuns inima lor împietrită, prin Duhul (cf. Evr4,12).

Dumnezeul lui Ştefan este Dumnezeul nostru. Şi noi am primit la Botez credinţa lui Ştefan. Şi noi am primit la Botez tăria şi puterea Duhului, ca Ştefan. Deci, asemenea lui Ştefan, trebuie să stăm liniştiţi, trebuie să fim credincioşi şi curajoşi în a vesti până la capăt mântuirea lui Dumnezeu (cf. 2Tim 4,7).

Ştefan nu a avut nici o ură ascunsă: "Doamne, nu le ţine în seamă păcatul acesta!" Daniel era înaintea lui Belşaţar şi a văzut cântarul cu care acesta a fost cântărit şi a fost găsit prea uşor (cf. Dan 5,27). Tot aşa, şi Ştefan a văzut cântarul dreptăţii cu talerul greu al păcatului lor şi îndurerat a strigat: "Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!" (cf. Fap 7,60). Orice copil al lui Dumnezeu să dea la o parte orice ură ascunsă, ba, chiar mai mult, să nu permită ca ea să se nască în sufletul lor (cf. Evr 12,1), căci nu mai iese din ei.

Numele lui era Ştefan înseamnă "coroană". El a fost coroana Bisericii, fiind primul martir al ei. Şi noi trebuie să fim coroana familiei, coroana Bisericii şi coroana cerului. El a fost biruitorul, şi nu duşmanii lui. Ei i-au omorât trupul cu pietre, dar sufletul lui i-a biruit pe ei. El a mers acasă la Dumnezeul său, iar duşmanii lui nu l-au putut opri din drumul lui. El a biruit prin "acela" care l-a iubit (cf.Rom 8,37). Şi noi trebuie să-i biruim pe duşmani tot prin Isus şi iubirea lui, ca să nu putem fi opriţi din drumul către cer.

Un soldat, grav rănit în război, îl rugă pe un domn ofiţer să-i scrie cea din urmă scrisoare către fiul său de acasă. Scrisoarea se încheia prin cuvintele: "Fiul meu, fii credincios până la moarte regelui tău! Acesta-i ultimul meu cuvânt pentru tine". Înduioşat de această scrisoare, ofiţerul o trimise regelui, care, la rându-i, fiind şi el mişcat, a venit îndată la căpătâiul soldatul rănit. Soldatul era în agonie. Zărindu-l pe rege, soldatul mai avu puterea de a zice încet: "Trăiască regele!" Şi, cu aceste cuvinte, îşi dete sufletul. Regele i-a pus pe cap coroana sa; i-a încărcat pieptul cu decoraţii; i-a închis pleoapele şi l-a sărutat, zicând: "Soldaţi ca aceştia sunt onoare oricărei coroane şi puterea oricărei împărăţii".

Sfântul Ştefan, care a murit martir pentru credinţa în Isus, ne lasă şi nouă, fraţii lui de credinţă, acelaşi îndemn: "Fratele meu, fii credincios până la moarte regelui Isus! Acesta-i ultimul meu cuvânt pentru tine".

Ştefan a fost în toate privinţele plin de Isus: l-a iubit pe Isus, l-a văzut pe Isus, l-a urmat pe Isus, l-a imitat pe Isus, l-a slujit pe Isus, s-a încrezut în Isus până dincolo de moarte şi a primit coroana vieţii. Domnul astăzi spune şi fiecăruia dintre noi: "Fii credincios până la moarte şi îţi voi da cununa vieţii" (Ap 2,10)!

Pr. Ioan Lungu