Reflecţie la sărbătoarea sfântului apostol Ioan - 2014

Viaţa s-a arătat şi noi am văzut-o (cf. 1In 1,2).

Un dicton spune: "Toate drumurile duc la Roma, dar nu toate drumurile duc la cer". Singurul drum care duce la cer nu este o cale, ci este o persoană, este Isus Cristos. Aşa ne spune sfântul apostol Ioan pe care îl sărbătorim în ziua de astăzi, care ne-a lăsat în Evanghelia sa aceste cuvinte ale lui Isus: "Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine" (In 14,6). Iar împreună cu apostolul Petru, Ioan a spus iarăşi: "Şi nu este în nimeni altul mântuirea, pentru că nu este nici un alt nume sub cer dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi" (Fap 4,12). Pentru că Isus este singura cale şi unica poartă spre cer, Ioan a alergat la mormântul gol al lui Isus, crezând că el este viaţa şi învierea lui (cf. In 20,2-8).

Ioan din Noul Testament, cel pe care îl celebrăm astăzi, a avut o imagine profetică în Daniel din Vechiul Testament, deşi au trăit la o distanţă de 500 de ani unul faţă de celălalt. Iată câteva asemănări remarcabile între ei. Amândoi au fost chemaţi de tineri în slujba Domnului. Amândoi au fost feciorelnici. Amândoi au trăit până la vârste înaintate. Amândoi au fost iubiţi de Dumnezeu (cf. Dan 9,23;In 13,23). Amândoi au fost prizonieri pentru credinţa lor: Daniel, în Babilon (cf. Dan 1,1-7); Ioan, în Insula Patmos (cf. Ap 1,9-11). Amândoi au avut numele schimbate: Daniel în Beltşaţar (cf. Dan1,7) şi Ioan în Boanerges (cf. Mc 3,17). Amândoi au avut un mesaj complementar: lui Daniel i s-au încredinţat profeţia despre cele "şaptezeci de săptămâni" şi profeţia despre perioada de şapte ani a necazului celui mare (cf. Dan 9,24-27), iar lui Ioan i s-a încredinţat lămurirea acestor profeţii (cf. Ap 12,6; 13,5). Când profeţiile celor doi au fost puse împreună, atunci s-a deschis calea spre înţelegerea cuvântului profetic al lui Dumnezeu (cf. Dan 12,4; Ap22.10). Aşadar, noi care trăim în acest timp când cele două profeţii au fost puse împreună, putem să înţelegem mai bine învăţătura Scripturilor, îl putem cunoaşte mai bine pe Dumnezeu şi să-l urmăm.

Pericopa evanghelică de astăzi ne spune că în dimineaţa Paştelui, Maria Magdalena "a alergat şi a venit la Simon Petru şi la celălalt discipol, pe care îl iubea Isus, şi le-a spus: «L-au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştim unde l-au pus». A ieşit atunci Petru şi celălalt discipol şi au venit la mormânt. Alergau amândoi împreună, dar celălalt discipol a alergat mai repede decât Petru şi a ajuns primul la mormânt. Aplecându-se, a văzut giulgiurile aşezate, dar nu a intrat. Atunci a venit şi Simon Petru, care îl urma, şi a intrat în mormânt. El a văzut giulgiurile aşezate, dar ştergarul, care fusese pe capul lui, nu era aşezat împreună cu giulgiurile, ci împăturit aparte, într-un loc. Atunci a intrat şi celălalt discipol care sosise primul la mormânt. A văzut şi a crezut" (In 20,2-8).

Ceea ce voi spune acum, am mai spus şi altădată în reflecţiile mele. Încă cu mult înainte de a se naşte Isus, în ţara lui Israel era obiceiul ca, atunci când cineva îşi termina cu bine o lucrare încredinţată, să-şi aşeze ştergarul împăturit pe acea lucrare. Tocmai asta a făcut şi Isus. Când şi-a terminat lucrarea mântuirii încredinţată lui de Tatăl şi de Duhul Sfânt, adică, după ce a pătimit, a murit şi a înviat spre iertarea şi îndreptăţirea noastră, Isus şi-a scos ştergarul care i-a fost pus pe cap la îngropare, l-a împăturit şi l-a aşezat pe mormântul gol, pentru a arată biruinţa asupra păcatului, a diavolului şi a morţii; duşmanii de temut ai omului căzut (cf. In 20,7). Ioan, care ştia obiceiul din Israel, a înţeles repede mesajul ştergarului împăturit de Isus şi aşezat undeva deoparte în mormânt şi, drept urmare, cel dintâi a crezut în învierea lui Isus (cf. In 20,8). (cf. Pr. Ioan Lungu,Reflecţie la solemnitatea Învierii Domnului - 2014). Amănuntul despre ştergar a fost introdus special de Ioan, pentru a aminti de acest obicei şi pentru a putea crede mai uşor şi mai repede în învierea lui Isus.

La mormântul gol al lui Isus, Ioan a crezut în planul de mântuire a lui Dumnezeu; Ioan a crezut în naşterea lui Isus din Fecioara Maria. Ioan a crezut şi în pătimirea şi moartea răscumpărătoare a lui Isus; Ioan a crezut în învierea lui Isus. Ioan a crezut în purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl şi de la Fiul. Ioan a crezut toate adevărurile şi învăţăturile lui Cristos. Iar toate scrierile sale scot în evidenţă şi ne transmit credinţa lui şi toate învăţăturile mântuitoare ale lui Isus, pentru ca şi noi să credem şi să ne mântuim.

Pentru că Ioan a crezut în planul lui Dumnezeu de mântuire al lumii, pentru că Ioan a crezut în divinitatea şi misiunea lui Isus, pentru că Ioan a crezut şi în revărsarea Duhului Sfânt, el a putut să ne lase acest crez al său, din prima lectură de astăzi. Iată-l: "Ceea cea era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit, cu privire la Cuvântul vieţii, căci viaţa s-a arătat: noi am văzut şi dăm mărturie şi vă vestim viaţa cea veşnică ce era la Tatăl şi care ni s-a arătat, ce am văzut şi am auzit vă vestim şi vouă pentru ca şi voi să aveţi comuniune cu noi, iar comuniunea noastră este cu Tatăl şi cu Fiul său Isus Cristos. Vă scriem acestea pentru ca bucuria noastră să fie deplină" (1In 1,1-4).

Un necredincios, pe patul de moarte fiind, a voit să dea o ultimă lovitură credinţei; de aceea, a cerut să fie îngropat cu o smochină în gură, zicând în batjocură: "Când va creşte un smochin din sămânţa de smochin din gura mea, atunci voi crede că voi învia şi eu". Dorinţa i-a fost ascultată, dar abia a trecut anul că a şi a venit răspunsul lui Dumnezeu. Sâmburele de smochină a încolţit, a crescut, şi-a făcut loc printr-o gaură, a ieşit la lumină, a crescut un smochin mare şi frumos, care se poate vedea şi azi într-un cimitir din oraşul Sidney, din Australia.

Dacă Ioan a văzut şi a crezut, lumea rea, deşi a văzut şi ea, nu a ajuns să-i cunoască: nici pe Tatăl (cf. In 17,25), nici pe Fiul (cf. In1,10), nici pe Duhul Sfânt (cf. In 14,16-17). Deci, nu a ajuns să creadă.

Când Pilat l-a prezentat pe Isus îmbrăcat cu o manta de purpură şi purtând coroană de spini pe cap, şi a exclamat: "Iată omul!" (In19,5), atunci oamenii, prin decizia lor de a se lepăda de Isus, au arătat că urăsc lumina divină, pentru că faptele lor erau rele (cf. In3,19-20). Ioan a scris despre Isus că el nu a făcut păcat (cf. In 8,46) şi că Satana nu avea nimic în el. Ioan l-a urmat pe Isus, Lumina. Noi, care suntem ucenicii lui, care trebuie să trăim aşa cum a trăit el (cf. 1In 2,6), pe cine urmăm?

Într-o adunare de creştini, un om credincios a pus această întrebare: "Care este cuvântul cel mai lung?" Nimeni nu a putut da răspunsul corect. Atunci, cel care a pus întrebarea a dat şi răspunsul: "Cuvântul cel mai lung este «veşnicie», pentru că nu se mai termină niciodată". Apoi a pus o altă întrebare: "Care e cuvântul cel mai scurt?" Răspunsul l-a dat tot el, zicând: "Cuvântul cel mai scurt este «acum», pentru că îndată ce l-ai rostit, s-a dus". "Am pus aceste întrebări - a continuat creştinul - ca să nu uităm că «acum» e timpul să câştigăm «veşnicia» (cf. 2Cor 6,2). De aceea, şi Scriptura spune: "Astăzi, dacă veţi auzi glasul lui, nu vă împietriţi inimile" (Evr3,7-8). Dacă Dumnezeu rosteşte mereu chemarea sa la convertire prin cuvintele "astăzi" şi "acum", diavolul ne şopteşte mereu: "mâine". Vai celor care ascultă de şoapta Satanei!

În Efesul încreştinat de sfântul apostol Paul, prigoana contra creştinilor bântuia cu furie păgână. Se părea că cea de-a patra fiară din viziunile lui Daniel, cea cu "dinţi mari de fier" (Dan 7,7), ieşise învingătoare. În această cetate a venit sfântul apostol Ioan, împreună cu Maria, mama lui Isus, şi cu câţiva ucenici, ca să predice evanghelia. Ioan, cât timp a stat aici, a câştigat multe suflete pentru cer, prin învăţătura sa.

Pe atunci, când Ioan predica la Efes, la Roma era împărat Titus Flavius Domitianus (51-96), care, asemenea lui Irod cel Mare (73 î.C. - 4 d.C.), se temea că urmaşii lui Isus îi vor lua tronul. De aceea a dat ordin să fie găsite şi aduse în lanţuri la Roma toate rudele şi toţi apostolii lui Isus. Rudele lui Isus au scăpat de moarte, arătându-i mâinile bătătorite de muncă. Domiţian a fost uimit să vadă nişte "principi" într-o asemenea "decădere" socială şi i-a achitat. Apostolul Ioan n-a scăpat prea uşor; a fost mai întâi biciuit, iar după o judecată sumară, a fost condamnat la moarte în cazanul cu ulei încins. Şi pentru că nu a păţit nimic, l-au mai ţinut puţin timp în închisoare şi apoi l-au trimis la minele de minereuri din Insula Patmos, unde trudeau cei mai mari criminali ai imperiului, care erau condamnaţi la muncă silnică pe viaţă. Dumnezeu i-a purtat paşii acolo unde era mai mare nevoie de el. Isus a spus că nu cei sănătoşi au nevoie de medic, ci bolnavii (cf. Mt 9,12). La aceşti bolnavi sufleteşte a fost trimis Ioan, ca Isus să-i dezrobească de păcat. În acest mediu dur, Ioan a predicat, a suferit şi a salvat suflete.

Dar tot aici, Ioan şi-a găsit timp şi pentru a se adânci în meditaţii sfinte. Aici, într-o duminică, a avut viziunea asupra lumii de la începutul ei şi până la a doua venire a lui Isus, viziune care a lămurit toate celelalte profeţii dinainte, viziune pe care Ioan a descris-o în cartea sa, Apocalipsul. Murind împăratul Domiţian, acestuia i-a succedat Marcus Cocceius Nerva Caesar Augustus (30-98), care l-a eliberat pe Ioan. Atunci, apostolul s-a întors la Efes. Aici se afla un eretic pe nume Cerintus (+ 100), care nega atât divinitatea, cât şi omenitatea lui Isus. La Efes a scris Evanghelia sa, prin care a spulberat necredinţa ereticului şi a adus liniştea în sufletele credincioşilor.

Prin naşterea lui Isus a pornit din cer spre noi un "fluviu" al dragostei şi al vieţii, care aduce prospeţimea vieţii tuturor care l-au primit ca mântuitor (cf. In 1,12). Faptul că de când a venit Mântuitorul şi până acum au existat şi există sfinţi, este o dovadă că acest "fluviu" dăinuie şi dă roade. Vrăjmaşul sufletelor a încercat în toate chipurile să oprească acest fluviu să curgă spre sufletele noastre, dar nu a reuşit şi nici nu va reuşi vreodată. Încercaţi să opriţi un izvor de munte şi veţi vedea că nu se poate; peste puţin timp, tot îşi va face loc să curgă mai departe. Aşa este şi cu izvorul vieţii deschis de Isus la naşterea sa.

Apostolul Ioan a avut parte de această viaţă veşnică pentru că a stat lângă Mântuitorul, a trăit alături de el, i-a ascultat cuvântul, a mâncat şi a băut cu el (cf. Fap 10,41). Cine stă lângă Isus, stă ca lângă un râu de apă vie şi se bucură de binefacerile lui. Lângă râuri cresc arbori; apa le dă vigoare şi îi ţine verzi. Despre cel credincios, despre cel care stă lângă Dumnezeu, Scriptura spune: "El este ca un pom sădit lângă un izvor de apă, care îşi dă rodul la vremea lui şi frunzele lui nu se veştejesc" (Ps 1,3).

Iată, învăţătura şi moştenirea spirituală pe care ne-o lasă astăzi sfântul apostol Ioan. Dacă, prin credinţă, vom sta mereu lângă Isus, dacă vom mânca şi vom bea mereu cu el la masa sfântă, aşa cum a stat el, atunci vom avea parte numai de împliniri şi de viaţa cea veşnică. Mântuitorul Isus Cristos este pentru orice om credincios, izvorul apei vieţii. Să bem din acest izvor de apă vie şi în veac nu va mai înseta sufletul nostru (cf. In 4,14). Amin.

Crăciun binecuvântat tuturor şi la mulţi ani celor care poartă numele sfântului Ioan!

Pr. Ioan Lungu