Reflecţie la solemnitatea Epifania Domnului - 2015

Slavă, pruncuşor, ce nu poţi încă vorbe să îngâni, căci, chemând la tine magii, te descoperi la păgâni (cf. Imn de la Breviar).

Avem astăzi solemnitatea Epifaniei Domnului, adică a arătării, a descoperirii, a revelării Domnului nostru Isus Cristos ca Dumnezeu şi mântuitor popoarelor păgâne, reprezentate prin magii veniţi din Orient, care au venit la ieslea Pruncului Isus, din Betleem. După tradiţie, magii erau în număr de trei, se numeau Gaşpar, Melhior şi Baltazar, erau regi persani, se ocupau şi cu astrologia şi au călătorit pe cămile.

După ce puţin mai înainte, Isus s-a descoperit ca Dumnezeu şi mântuitor poporului evreu, prin păstorii chemaţi la ieslea din Betleem, de corurile de îngeri; acum Isus mântuitorul s-a descoperit şi popoarelor păgâne, reprezentate prin magii care au fost chemaţi la ieslea din Betleem, printr-o stea minunată apărută pe firmamentul cerului, stea care în mentalitatea timpului însemna naşterea unei mari personalităţi, mai exact a unui Rege mântuitor, aşa cum a prezis şi profetul păgân Balaam (cf. Num 24,17).

Chemarea la mântuire adresată deopotrivă evreilor şi păgânilor a fost de fapt chemarea lui Dumnezeu adresată întregii omeniri de a forma un nou popor ales, Biserica, poporul celor mântuiţi, care va fondată de Dumnezeu pe Fiul său, Isus, şi pe puterea Duhului Sfânt. În Biserica sa, evreii şi păgânii sunt împreună-moştenitori, formează un singur trup şi sunt împreună părtaşi ai mântuirii, în Cristos Isus, prin Evanghelie (cf. Ef 3,6). Acesta a fost planul cel veşnic al Tatălui; aceasta a fost taina ascunsă de veacuri a lui Dumnezeu, dar descoperită nouă în timpurile de acum (cf. Col 1,26).

Prezenţa păstorilor evrei şi apoi a magilor păgâni la ieslea lui Isus din Betleem, omagiul şi închinarea lor, precum şi simbolistica darurilor magilor: aur, smirnă şi tămâie, prin care recunosc divinitatea, regalitatea Pruncuşorului, dar şi mântuirea adusă de Isus prin jertfa supremă de sine, pentru toţi cei care cred în el; toate acestea au marcat începutul formării noului popor ales de mântuiţi; toate acestea au marcat începutul Bisericii lui Dumnezeu, prin Cristos şi Duhul Sfânt. Iar noul popor ales, Biserica celor mântuiţi, este acum sunt în plină desfăşurare şi creştere.

Aici fac o mică paranteză şi spun că revelarea lui Isus ca Fiul lui Dumnezeu, ca rege divin, ca rege care va ridica păcatul lumii şi îl va ispăşi prin jertfa supremă de sine, revelare începută la Crăciun prin cântul îngerilor adresat păstorilor şi la Epifanie prin apariţia stelei miraculoase magilor din Orient, va continua cu revelarea lui Isus, ca Fiul lui Dumnezeu şi mântuitor al lumii întregi, la Botezul lui Isus în Iordan, unde însuşi Tatăl ceresc şi Duhul Sfânt vor mărturisi despre el. Va mai continua apoi cu revelare sa ca Dumnezeu puternic şi mântuitor, la schimbarea apei în vin la nunta din Cana Galileei, unde el îşi va arăta puterea de a schimba tristeţea păcatului, în bucuria mântuirii, datorită lucrării sale de la cruce, schimbare care pentru noi oamenii începe odată cu Botezul nostru.

Toate aceste evenimente care ne descoperă divinitatea lui Cristos şi mântuirea adusă de el le celebrăm în solemnitatea de astăzi a Epifaniei. De aceea astăzi, Biserica, pe lângă chemarea păgânilor la credinţă, ne vorbeşte şi despre Botezul lui Isus în râul Iordan, fapt pentru care binecuvântează apa de Bobotează, şi despre schimbarea apei în vin la nunta din Cana Galileei.

Dar, pentru o mai bună înţelegere şi aprofundare a învăţăturilor divine cuprinse în toate aceste evenimente mântuitoare, Biserica, după ce le celebrează astăzi pe toate împreună, revine asupra fiecăreia dintre ele şi face câte o celebrare specială pentru fiecare. De aceea, astăzi ne vom opri strict numai la arătarea lui Isus magilor şi la chemarea lor de a face parte din noul popor al lui Dumnezeu, de a face parte din Biserica sa, unde ei să devină părtaşi ai mântuirii lui Dumnezeu, prin Cristos, Duhul Sfânt şi prin Evanghelie (cf. Ef 3,2-6).

Isaia, care ne-a vorbit în prima lectură de astăzi (cf. Is 60,1-6), a văzut mântuirea evreilor şi păgânilor împreună, de la o depărtare de 700 de ani. Mai exact, de la această depărtare de 700 de ani, Isaia a văzut momentul naşterii lui Isus; a văzut lumina şi mântuirea aduse de Isus; a văzut adunarea în jurul lui Isus, atât a evreilor care se întorceau din exil, din robia trupească şi sufletească, cât şi pe popoarele păgâne, altădată prigonitoare ale evreilor, dar care acum veneau aducând daruri scumpe la Dumnezeul lui Israel făcut om; a văzut naşterea noului popor ales al lui Dumnezeu, a văzut Biserica. Ba, mai mult, Isaia a profeţit că, prin naşterea lui Mesia, timpul oboselii şi al plânsului se vor încheia şi că va începe timpul bucuriei şi al speranţei; a mai profeţit că evreii şi păgânii care vor forma împreună noul popor ales, Biserica, vor ieşi din logica de egoism şi descurajare a lumii şi că vor intra în logica lui Dumnezeu, în logica unei vieţi noi şi vor renunţa la întuneric şi păcat.

Psalmistul (cf. Ps 72,1-13), de la o mai mare depărtare de timp, 900 de ani, ca printr-un tunel al timpului, l-a văzut şi el pe Mesia născut la Crăciun, ca pe un împărat al păcii şi al dreptăţii, la care vor veni toţi cei săraci, toţi cei asupriţi şi toţi cei nedreptăţiţi; a văzut că, în timpul lui Mesia, violenţa şi asuprirea, exploatarea şi prigoana, durerea şi întristarea vor înceta şi "va fi belşug de pace şi grâne pe pământ" (Ps 72,7.16).

În vizita păstorilor evrei şi a magilor păgâni la Betleem, locul unde s-a născut Pruncul Isus, s-a împlinit planul de mântuire universală a lui Dumnezeu, plan profeţit în Vechiul Testament şi plan realizat în Noul Testament.

Imediat după momentul adorării magilor, Pruncul născut la Betleem va deveni Mesia cel căutat de unii şi Mesia cel refuzat de alţii; va deveni omul Dumnezeu care va stârni împotriviri: prigonit, alungat, marginalizat şi condamnat la moarte de către unii; va fi căutat, iubit şi primit cu speranţă de către alţii.

Irod va căuta să-l omoare, magii vor căuta să împiedice furia lui Irod, mergând pe un alt drum în ţara lor.

Urât de unii şi iubit de alţii, asta va fi situaţia lui Isus de la intrarea sa în lume şi până la venirea sa de-a doua, când Isus va face diferenţa dintre unii şi alţii, când îi va răsplăti pe unii cu viaţa veşnic fericită şi îi va pedepsi pe alţii, care au rămas împietriţi în faţa unei mântuiri aşa de mari (cf. Evr 2,3).

Isus, după ce a realizat mântuirea noastră la cruce şi a înviat din morţi, înainte de înălţarea sa la cer, Isus şi-a chemat ucenicii la sine şi le-a dat porunca de a predica evanghelia la toată făptura: pentru ca toată făptura să ajungă la credinţa în el şi la Botez; pentru ca toată făptura să se poată împotrivi satanei şi să vorbească limbile noi ale dragostei; pentru ca toată făptura bolnavă din cauza păcatului să se însănătoşeze prin primirea mântuirii sale (cf. Mc16,15-20).

Sărbătoarea Epifaniei, prin venirea magilor la Cristos, proclamă solemn că evanghelia trebuie vestită tuturor popoarelor, pentru ca mântuirea începută la Naşterea lui Isus prin predica îngerilor (cf. Lc2,13), şi a aştrilor cereşti (cf. Ps 19,1-6), continuată de apostoli şi primii creştini care au predicat pretutindeni (cf. Mc 16,20), să ajungă la desăvârşirea prin trăirea şi mărturisirea noastră. Deci, acum este rândul nostru ca să-i oferim daruri lui Isus. Din inimă să-i oferim aurul credinţei, smerenia vieţii noastre şi binemirositoarea tămâie a mărturisirii şi faptelor noastre bune.

Într-o veche istorioară africană, se povesteşte cum un misionar observă de departe comportamentul unui beduin. Acesta se întindea deseori pe nisip şi, cu urechea lipită de pământ, era parcă într-o poziţie de ascultare atentă. Mirat, misionarul se apropie de el şi-l întrebă: "Ce faci aici?" Beduinul se ridică liniştit şi-i spuse: "Ascult, prietene! Ascult cum plânge deşertul. Ar vrea să fie o grădină". La fel plâng oamenii după mântuirea lui Cristos şi nu are cine să le o ducă. Isus ne spune astăzi că noi, creştinii, trebuie să fim acei oameni care trebuie să ducem vestea mântuirii prin Cristos celor care o aşteaptă.

O altă istorioară ne spune că într-un colţ al lumii persista odată o întunecime densă şi încăpăţânată, cum nu se mai auzise vreodată. Deodată apăru acolo o luminiţă trimisă de Dumnezeu, care stătea pur şi simplu şi lumina. Întunericul i-a zis: "Tu, luminiţo, ai face mai bine dacă ai sta în altă parte şi nu ai sta în acest loc întunecos!" Luminiţa i-a răspuns: "Eu sunt chemată să luminez şi să risipesc întunericul". Întunericul, scrâşnind din dinţi, a atacat cu furie mica luminiţă, dar, neputând să o biruie, dispăru. Lumina învinge întotdeauna! Dumnezeu ne-a pus în lume ca lumini biruitoare ale întunericului: "Aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând ei faptele voastre bune şi să slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri" (Mt 5,15-16).

Este nevoie şi de lucrători creştini şi în câmpul de misiune din ţări străine, dar prima activitate misionară trebuie să pornească din casa noastră, din localitatea noastră şi din ţara noastră. Apostoli, înainte de a fi trimişi de Isus în misiune în ţări străine, au fost trimişi mai întâi în misiune: în casele lor, în localităţile lor, în ţara lor (cf. Mt10,1-15). Magii au vestit evanghelia mântuirii primite de la Isus, mai întâi în casele şi ţara lor, înlesnind astfel primirea mântuirii lui Isus. Sfântul Francisc din Assisi (1181-1226) a voit să plece misionar în Africa. Dar Dumnezeu l-a întors din drum, dându-i de înţeles că locul unde el trebuie să predice, să lucreze ca misionar, este familia sa şi oraşul său, Assisi. În Assisi o câştigă pentru Cristos pe Clara, pe familia ei şi pe surorile ei de mănăstire; apoi îi câştigă pentru Cristos pe tovarăşii săi de lume, pe care i-a constituit într-un ordin religios de misionari, care împreună au schimbat faţa Europei de atunci.

Nu demult s-a făcut în Italia o anchetă jurnalistică. Un reporter a pus la 100 de persoane această întrebare: "Aţi încercat vreodată să vă apropiaţi de cineva spre a-l aduceţi la credinţă?" Din o sută de persoane, 72 au declarat că nu au încercat niciodată; 20 au vorbit cu alţii despre credinţă cu la modul general; şi doar 8 au făcut ceva ca să-i aducă pe alţii la credinţă.

Dacă o asemenea anchetă s-ar face şi printre noi, cei de faţă, oare ce am răspunde la întrebarea: "Pe câţi aţi reuşit să-i aduceţi la Cristos?" Să nu uităm, aşa cum becul care luminează este bun şi becul care nu luminează este rău, tot astfel şi creştinul care difuzează lumina lui Cristos este bun, iar creştinul care nu face nici o lumină este rău. Ştiţi de ce steaua de la Betleem nu s-a mai arătat niciodată de atunci? Pentru că de atunci Cristos a devenit singura lumină şi singura speranţă spre care trebuie să privească omenirea! Iar, noi creştinii, suntem acei oameni care trebuie să-i facem pe oameni să privească spre Cristos, ca spre unica lor lumină, ca spre singura lor stea norocoasă. Isus a spus tuturor ucenicilor săi: "Cine mă va mărturisi pe mine înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi eu înaintea Tatălui meu care este în ceruri; dar de oricine se va lepăda de mine înaintea oamenilor, mă voi lepăda şi eu de el înaintea Tatălui meu care este în ceruri" (Mt 10,32-33).

Un misionar creştin lucra de mult timp printre negrii din Papua. La traducerea Bibliei în limba lor nu găsea cuvântul potrivit pentru "speranţă". În acest timp, misionarul şi-a înmormântat pe unul din tovarăşii săi de misiune. Un papuaş, văzând că acesta nu a plâns, îi spuse misionarului: "Am observat că nu ai plâns deloc". "De ce să plâng, răspunse misionarul? Ne vom revedea în curând. Tovarăşul meu se află la Dumnezeu". Şi tânărul îi mai spuse: "Da, am auzit că voi, creştinii, priviţi dincolo de orizont". "A privi dincolo de orizont", acesta este înţelesului cuvântului "speranţă", a exclamat misionarul! Noi, creştinii, îl mărturisim pe Isus cu speranţa mântuirii şi privind dincolo de orizontul acestei lumi.

Îmi place mult ceea ce poetul maghiar Remenyik Sandor (1890-1941) spunea despre chemarea misionară a fiecărui creştin: "Creştinul trebuie să fie în lume: cărămida care mai lipseşte pentru terminarea templului lui Dumnezeu dintr-un suflet; treapta care mai lipseşte unei scări pentru a purta un om din întunericul păcatului, la lumina mântuirii; fierul de plug al cuvântului lui Dumnezeu, care pătrunde adânc în pământul inimilor împietrite, pentru a le face să rodească; fulguşorul de nea care mai lipseşte ca ramul păcatului să se rupă; mâna duioasă ce mângâie un suflet amărât; năframa pufoasă ce şterge lacrimile de pe un obraz plâns; apa curată ce spală şi răcoreşte suflete amărâte; zâna bună care ajută din umbră". Când toate acestea se vor întâmpla, atunci se vor împlini şi cuvintele psalmistului: "Toate neamurile pământului te vor adora pe tine, Doamne" (Ps 72,11).

Pr. Ioan Lungu