Reflecţie la duminica a III - a  de  peste  an  „B” 

A veni, a vedea şi a rămâne cu Isus

Prin lecturile de la sfânta Liturghie de astăzi care ne vorbesc de diferite chemări adresate de Dumnezeu oamenilor, Biserica vrea să ne spună că şi noi creştinii, asemenea preoţilor, profeţilor şi apostolilor, am primit de la Dumnezeu chemarea:

1. Chemarea de a asculta Cuvântul lui Dumnezeu şi de a trăi conform lui. Aşa i-a chemat Isus pe apostolii şi ucenicii săi. Aşa l-a chemat Dumnezeu pe Samuel din prima lectură; dar, tot aşa i-a chemat Dumnezeu pe preotul Eli şi pe fii lui Hofni şi Fineas. Aşa ne chemă Dumnezeu şi pe noi. Dacă în trecut Dumnezeu chema prin vise, viziuni şi apariţii misterioase, astăzi Dumnezeu ne chemă, fie prin Cuvântul Scripturii proclamat şi explicat la sfânta Liturghie, fie prin cuvântul lui Dumnezeu citit în casă, fie prin diferite evenimente

Aici m-aş opri mai întâi la exemplul clasic al sfântului Antonie cel Mare (251-356), care rămas orfan de ambii părinţi împreună cu o soră mai mică, a auzit la evanghelia de la sfânta Liturghie cuvintele lui Isus adresat tânărului bogat: „Dacă vrei să fii desăvârşit, du-te vinde tot ce ai dă săracilor, apoi vino şi urmează-mă şi vei avea comoară în cer” (cf. Mt 19,21). Antonie, s-a considerat pe el bogatul căruia i-a vorbit Isus; s-a considerat pe el bogatul care trebuie să vândă tot ce are pentru a da săracilor; s-a considerat pe el omul care trebuie să-l urmeze liber pe Isus; s-a considerat pe el omul chemat să aibă comoară în cer.

M-aş opri apoi şi la exemplul sfântului Augustin (354-430), care în timp ce rătăcea pe căile păcatului şi mama lui sfânta Monica se ruga pentru convertirea lui, a auzit un glas misterios care i-a şoptit: „Ia şi citeşte”! Şi cum în cameră nu era altă carte decât Biblia, a deschis-o la întâmplare, iar ochii i-au căzut pe aceste cuvinte: „Să ne purtăm cuviincios, ca în timpul zilei: nu în chefuri şi beţii, nu în necurăţii şi desfrâuri, nu în certuri şi invidii, ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Cristos. Şi să nu aveţi grija trupului spre a-i împlini poftele” (Rom 13,13-14). A considerat aceste cuvinte ca fiind pentru el, a lăsat totul în urmă şi l-a urmat pe Isus.

M-aş opri iarăşi, la un alt caz clasic de convertire, cel al sfintei Margareta de Cortona (1247-1297), care s-a întors la Dumnezeu în urma morţii subite a partenerului de păcat. Atunci ea a înţeles că Dumnezeu a pus capăt păcatului ei, că Dumnezeu o cheamă la convertire prin această întâmplare, şi că Dumnezeu vrea inima ei (cf. Prov 23,26). A făcut mărturisire publică de păcate, şi-a cerut iertare public pentru scandalul dat, a făcut pocăinţă publică, dar a făcut şi mărturisire publică de credinţă şi fapte de dragoste faţă de Dumnezeu şi de aproapele.

Un diplomat italian, mort la în anul 1970, spunea plin de regrete pe patul de moarte: Dacă aş fi ascultat cuvântul lui divin şi l-aş fi slujit pe Dumnezeu, numai 10% din cât am slujit la partid, din cât am ascultat discursuri politice şi bârfe de tot felul, aş fi avut mai multă pace şi aş fi murit cu mai multă speranţă”! La noi, în cazul multora, s-ar putea spune că ar asculta numai 10% cuvântul lui Dumnezeu, din cât ascultă muzică, ştiri, bârfe şi dacă ar sluji lui Dumnezeu numai 10% din cât slujesc programelor TV, calculatorului, telefonului, etc, ar avea mai multă credinţă, speranţă şi iubire, ar avea ar avea mai multă, pace, linişte şi siguranţă. Şi pentru că lucrurile nu se întâmplă aşa, rezultatul este: Puţină pace şi linişte! Mult stres şi multă agitaţie.

2: Chemarea la o viaţă curată în gânduri, vorbe, priviri şi fapte (cf. 1Cor 6,13c-15a.17-20). Diavolul a amăgit dintotdeauna pe oameni cu gândurile, vorbele, privirile şi faptele necurate. De ce? Pentru că toate aceste îl pângăresc pe om în aşa fel că-l fac nevrednic de locuirea lui Dumnezeu şi de învierea fericită. Păcatul desfrânării e cauza refuzului chemării lui Dumnezeu la convertire, mântuire şi misiune; este cauza trădării credinţei; este şi cauza luptei împotriva lui Dumnezeu şi a aleşilor săi.

Este o poveste cu un albatros care atras de plăcerea unei băi în iarba umedă şi răcoroasă a unui luminiş, s-a coborât în el, s-a scăldat, dar a luat un şarpe argintiu care l-a doborât în mocirlă şi l-a ucis.

Vai cât de mulţi a pierdut satana cu păcatul desfrânării. Ne oprim numai la câteva exemple biblice care au cea mai mare credibilitate. Ne amintim de generaţia lui Noe ucisă la potop (cf. Gen 6,6; 7,22-23. Ne amintim de Sodoma şi Gomora ucise pe timpul lui Abraham (cf. Gen 19,28). Ne amintim de moartea tragică a profetului păgân, Balaam, împreună cu desfrânatele din Madian (cf. Num 31,8.14-16; Ap 2,14).

Ne amintim şi de moartea tragică a puternicului Samson (cf. Jud 16,1-31). Ne amintim şi de moartea subită a lui Hofni şi Fineas, copiii preotului Eli, care au comis şi acest păcat (cf. 1Sam 2,22). Să ne amintim de toţi cei pierduţi care sunt întinaţi şi de acest păcat (cf. 1Cor 6,9; Ap 21,8; 22,15).

Cineva spunea: „Nimeni nu este necredincios, apostat sau duşman al lui Dumnezeu şi al Bisericii, şi pierdut veşnic care să nu aibă la activul său şi păcatul desfrânării”. De aceea şi strigătul de alarmă al Scripturii: „Fugiţi de desfrânare”! (1Cor 6,18). „Fugi de poftele tinereţii” (2Tim 2,22). Ulise, eroul păgân din Itaca, eroul lui Homer, din Iliada şi Odiseea, a ştiut să lupte cu desfrânarea şi poftele tinereţii, acoperindu-şi ochii, astupându-şi urechile şi legându-se strâns de catargul corăbiei sale, atunci când a trecut pe lângă Insula Sirenelor ucigătoare, şi astfel s-a întors teafăr acasă. Dacă un păgân a cunoscut pericolul desfrânări şi a luptat contra lui, cu atât mai mult trebuie să cunoaştem noi creştinii acest pericol anunţat şi exemplificat de Biblie, şi să fugim de el.

„Iar partea celor laşi, necredincioşi, neruşinaţi, criminali, desfrânaţi, vrăjitori, idolatri şi a tuturor mincinoşilor este în lacul care arde cu foc şi pucioasă şi aceasta este moartea cea de-a doua” (Ap 21,8).

3. Chemarea la a da mărturia credinţei în mijlocul fraţilor noştri. Lecturile de astăzi ne spune că toţi eroii lor au fost misionari. Astfel misionari au fost: Isus, Ioan Botezătorul, Petru şi Andrei, Ioan şi Iacob, Paul, Eli şi Samuel.

Cineva spunea: „Dumnezeu a avut un singur Fiu şi pe acesta l-a făcut misionar”!

Sfântul Lucian (sec. II), un martir din Asia Mică, spunea: „Legea dragostei ne obligă să fim misionari, ca să-l convertim pe aproapele nostru şi să-l mântuim din ghearele satanei”.

Papa Pius XI (1857-1939), în anul 1925, la o audienţă cu nişte pelerini din regiunea Lombardia, a spus aceste cuvinte: „Nu numai ca unul fiecare dintre voi să fie pios, evlavios, credincios şi ataşat de Biserică, dar să fie şi apostol. Apostol al Cuvântului divin, al încurajării, al apărării semenului, al rugăciunii, al exemplului bun, şi al virtuţilor creştine”.

Logic este că, „nu putem să nu vorbim despre ceea ce am văzut şi am auzit” (Fap 4,20). Şi dacă cineva ne-ar opri, tot logic este „să ascultăm mai întâi de Dumnezeu decât de oameni” (Fap 4,19).

Un preot iezuit german, Alfred Delp (1907-1945), care a fost închis şi condamnat pe nedrept la moarte, cum că ar fi avut idei naziste, din închisoare a scris unui fiu duhovnicesc aceste cuvinte: „Acesta a fost scopul vieţii mele: să măresc slava şi adoraţia lui Dumnezeu şi să-i ajut pe oameni să trăiască după Legea lui Dumnezeu”.

Lecturile de astăzi ne spune că metoda cea mai simplă de apostolat, este aceea de a aduce oameni la Cristos, începând cu fraţii, familia şi prietenii. Sfântul Iacob ne spune: „Cel care îl întoarce pe un păcătos de pe drumul rătăcit îşi va salva sufletul de la moarte şi va acoperi o mulţime de păcate” (Iac 5,20).

4. Chemarea la unitate. Astăzi, Cristos, prin Biserica sa, ne adresează tuturor creştinilor şi chemarea la unitate. „Ca toţi să fie una, după cum tu, Tată, eşti în mine şi eu în tine, ca şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis. Iar eu le-am dat gloria pe care mi-ai dat-o, ca ei să fie una, după cum noi suntem una: eu în ei şi tu în mine, ca să fie desăvârşiţi în unire, încât să cunoască lumea că tu m-ai trimis şi i-ai iubit pe ei, aşa cum m-ai iubit pe mine” (In 17,21-22).

Isus spune astăzi fiecărui creştin: „Dă-mi să beau”! (In 4,7). Concret, Isus, ne spune astăzi: „Mi-e sete de tine, de sufletul tău, de iubirea ta, de slujirea ta, de iertarea ta da dată fraţilor tăi, de mântuirea ta. La fel trebuie să ne spunem şi unul fiecare, unii altora: Mi-e sete de tine, de sufletul tău, de iubirea ta, de ajutorul tău, de frăţia ta, de experienţa ta, vorbele tale dulci, de iertarea ta, de înţelegerea ta, pe petrecerea veşniciei împreună cu tine.

„Dacă aş vorbi limbile oamenilor şi ale îngerilor, dar nu aş avea iubire, aş deveni o aramă sunătoare sau un chimval a zăngănitor. Şi dacă aş avea darul profeţiei, şi dacă aş cunoaşte toate misterele şi toată ştiinţa, şi dacă aş avea toată credinţa aşa încât să mut munţii, dacă n-aş avea iubire, n-aş fi nimic. Şi dacă toată averea mea aş da-o ca hrană săracilor, şi dacă mi-aş da trupul ca să fie ars, dar n-aş avea iubire, nu mi-ar folosi la nimic. Iubirea este îndelung răbdătoare, iubirea este binevoitoare, nu este invidioasă, iubirea nu se laudă, nu se mândreşte. Ea nu se poartă necuviincios, nu caută ale sale, nu se mânie, nu ţine cont de răul primit. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suportă, toate le crede, toate le speră, toate le îndură. Iubirea nu încetează niciodată” (1Cor 13,2-8).

Iar, împărăţia lui Dumnezeu, unde suntem chemaţi să ajungem, este împărăţia iubirii şi a păcii.

                                                                                                                                                                                                                                    Pr. Ioan Lungu