Reflecţie la duminica a II - a  de  peste  an  „B” 

 În sulul cărţii este scris despre mine, că trebuie să fac voinţa ta, Dumnezeule (cf. Ps 40,8).

Botezul pe care Isus l-a primit în râul Iordan, a însemnat pentru el recunoaşterea publică, din partea Tatălui şi a Duhului Sfânt, ca Fiul preaiubit al lui Dumnezeu şi ca Mesia, mântuitorul lumii. Dar, înainte de jertfa de sine de la cruce, prin care va obţine pentru fiecare om care va crede în el, eliberarea de orice fel de sclavie şi de moarte, dar, şi intrarea în viaţa şi fericirea veşnică, el şi-a început muncile apostolice, printre iudei şi păgâni, pentru a împlini planul lui Dumnezeu de a forma noul său popor ales, Biserica sa, un popor de credincioşi, peste care să reverse toate darurile şi mântuirea sa. 

Chemarea lui Dumnezeu de a intra în rândurile noului său popor ales, Biserica, începe cu chemarea la convertire, la cunoaşterea planului divin de mântuire, şi la cooperarea  împlinirii acestui plan. Iar, această chemare a început încă din Vechiul Testament, prin chemarea lui Abraham şi a patriarhilor, prin chemarea lui Moise şi a judecătorilor, prin chemarea lui Samuel şi a profeţilor, prin chemarea lui David şi a regilor, prin chemarea lui Iov şi a tuturor drepţilor. Prin răspunsurile lor conforme cu aşteptările lui Dumnezeu, toţi aceştia, deşi făceau parte din vechiul popor ales, ei aparţineau deja la noul popor ales şi au fost mântuiţi prin credinţă prin credinţa lor. Prin răspunsul lor bun la chemarea  sa, Dumnezeu, a creat din ei modele de răspuns la chemarea sa la mântuire adresată tuturor oamenilor.

Chiar dacă vorbim de chemarea lui Samuel şi de răspunsul bun dat de el şi de toţi ceilalţi eroi ai credinţei, totuşi, modelul perfect de răspuns la chemarea sa, Dumnezeu, ni l-a lăsat în Cristos, care atunci când Dumnezeu l-a chemat la împlinirea planului său de mântuire a lumii, prin moarte şi înviere, nu a ţinut morţiş la egalitatea sa cu Dumnezeu, s-a lepădat de sine, s-a făcut ascultător până la moartea pe cruce (cf. Fil 2,8), şi a spus: „Iată, vin, Doamne, ca să fac voinţa ta” (Ps 40,8)!

Să ne oprim puţin la chemarea lui Samuel, pentru a înţelege şi chemarea noastră. Dumnezeu, l-a chemat pe Samuel la cunoaşterea sa, a planului său de mântuire, şi la cooperarea cu el, pe când acesta nu-l cunoştea (cf. 1Sam 3,7), şi pe când trăia în mijlocul exemplelor rele date de Hofni şi Fineas, fii corupţi şi necredincioşi ai preotului Eli (cf. 1Sam 2,22-26); tot astfel, şi pe noi, fiindcă ne iubea, Dumnezeu ne-a chemat la mântuire, nu numai când nu-l cunoşteam, nu numai când eram fără putere, dar, pe când noi înşine eram păcătoşi (cf. Rom 5,6-8). Apoi, aşa cum Dumnezeu l-a chemat pe Samuel la cunoaşterea şi slujirea sa, pe când era încă copil; tot astfel Dumnezeu ne cheamă la cunoaşterea şi slujirea sa, tot din copilărie (cf. Prov 23,26). Aşa cum în cazul lui Samuel, Dumnezeu, s-a folosit de îndrumările şi ajutorul preotului Eli pentru ca acesta să poată înţelege chemarea sa şi să răspundă bine; tot astfel şi astăzi, Dumnezeu, se foloseşte de îndrumările şi ajutorul preoţilor Bisericii sale, pentru ca oamenii să înţeleagă chemarea lor şi să răspundă bine. Şi aşa cum Samuel, deşi l-a înlocuit pe preotul Eli la conducerea poporului, deşi Eli avea copii răi, deşi Eli era neputincios, Samuel i-a purtat recunoştinţă şi respect; tot astfel şi noi trebuie să purtăm recunoştinţă şi respect preoţilor şi îndrumătorilor spirituali care ne-au ajutat să înţelegem chemarea lui Dumnezeu la mântuire şi să-i putem da un răspuns bun.

Dar, ca şi în cazul chemării lui Samuel, Isus la chemarea primilor săi apostoli, s-a folosit de îndrumători spirituali. Astfel: Andrei şi Ioan, n-ar fi răspuns niciodată la chemarea lui Isus, dacă nu l-ar fi auzit pe învăţătorul lor, sfântul Ioan Botezătorul, proclamându-l pe Isus care trecea, drept Mielul lui Dumnezeu. (cf. In 1, 29); apoi, dacă nu ar fi fost Ioan Botezătorul care să pregătească calea spre Isus (cf. In 1,23), ei niciodată n-ar fi ştiut cine este Isus, niciodată nu s-ar fi dus după Isus, niciodată n-ar fi ştiut unde locuieşte, niciodată n-ar fi devenit ucenicii lui Isus (cf. In 1,35-40). Petru şi Iacob, niciodată n-ar fi răspuns chemării lui Isus, dacă fraţii lor, Andrei şi Ioan, nu le-ar vorbit mai înainte despre Isus (cf. In 1,41). Scepticul Natanael, niciodată nu ar fi ajuns să creadă în Isus, dacă mai înainte prietenul său Filip nu i-ar fi vorbit despre Isus (cf. In 1,43-50). Sfântul apostol Paul, niciodată nu ar fi crezut în Isus, chiar cu doborârea de pe cal, dacă mai înainte pe când era vrăjmaş al lui Dumnezeu n-ar fi auzit predica lui Ştefan, dacă nu i-ar fi văzut martiriul generos, dacă Ştefan nu s-ar fi rugat pentru el (cf. Fap 7,51-60).

Aici, este bine de punctat un lucru foarte important de ştiut, pentru a nu rătăci de la credinţă şi de la calea adevărului. Dumnezeu, a voit să cheme oamenii la mântuirea şi fericirea sa, realizată prin Cristos şi Duhul Sfânt, prin membrii Bisericii sale. Astfel, a voit să administreze botezul numai prin membrii Bisericii sale; a voit să-i instruiască pe oameni numai prin membrii Bisericii; a voit să le acorde iertarea sacramentală, numai prin preoţii Bisericii sale; a voit să-i hrănească cu Trupul lui Isus din Euharistie, tot numai prin mâinile preoţilor Bisericii sale; chiar şi operele misionare a voit să le facă prin persoane autorizate de Biserică (cf. Rom 10,14-15). Sfântul Paul şi-a luat mandat de predicare de la sfântul Petru (cf. Gal 2,2.9). De aceea nimeni nu se boteză singur, nimeni nu se spovedeşte singur, nimeni nu se mântuieşte de unul singur, nimeni nu porneşte în misiune de unul singur, ci totul se face prin Biserică.  

Sfântul apostol Paul, în lectura a doua de astăzi, ne vorbeşte şi chemarea tuturor oamenilor, la o viaţă conformă cu evanghelia predicată şi acceptată. Mai exact, sfântul Paul, ne cheamă la o viaţă creştină care refuză orice formă de desfrânare; căci, desfrânarea întinează fiinţa creştinului, trup şi suflet, creat de Dumnezeu şi răscumpărat prin sângele lui Cristos; desfrânarea întinează trupul şi sufletul creştinului făcut un templu al său şi templul Duhului Sfânt; desfrânarea întinează trupul şi sufletul destinat învierii viitoare (cf. 1Cor 6, 6,13c-15a.17-20). Apoi, trebuie să fugim de desfrânare, pentru că desfrânarea întunecă raţiunea ca să nu audă chemarea la mântuire şi să nu înţeleagă planul divin de mântuire; aşterne uitarea peste faptul că trupurile noastre sunt membre ale lui Isus Cristos; rătăceşte de la adevărul credinţei pe cei botezaţi, transformă în lupi pe cei care au fost chemaţi să fie oiţele Domnului.

Ce l-a împiedicat oare pe profetul păgân Balaam să devină profet al Domnului? Imoralitatea păgână în care trăia şi în care i-a atras pe mulţi evrei din pustiu. Pentru aceasta, la cucerirea madianiţilor, Dumnezeu, le-a poruncit copiilor lui Israel să-l ucidă împreună cu prostituatele păgâne care amăgise poporul ales la cultul zeului Baal. (cf. Num 31,8.14-16; Ap 2,14).

Ce l-a făcut pe puternicul Samson, alesul lui Dumnezeu, să părăsească Legea lui Dumnezeu, să devină orb la propriu şi la figurat şi să moară în floarea vârstei? Desfrânarea în care trăia cu păgâna Dalila (cf. Jud 16,1-31).

Ce i-a împiedicat pe Hofnii şi Fineas, fii preotului Eli, să fie la înălţimea chemării lor şi să scape de mânia divină? Păcatul desfrânării (cf. 1Sam 2,22).

Ce l-a împiedicat pe înţeleptul rege Solomon, iubit de Dumnezeu, să fie un rege bun şi credincios?  Femeile păgâne luate contra voinţei lui Dumnezeu şi care l-au târât la cultul idolilor (cf. 1Rg 11,1-10).

Ce l-a împiedicat pe regele Henric VIII (1491-1547), al Angliei să rămână un rege bun, să nu rupă Biserica şi să nu devină prigonitorul ei? Desfrânarea!

Ce l-a împiedicat pe Theodor Bèza (1519-1605), unul din şefii calvinismului, să se întoarcă în sântul Bisericii? Desfrânarea! Când sfântul Francisc de Sales (1567-1622), s-a dus la el ca să-l cheme în sânul Bisericii, el a răspuns că nu poate. Întrebat care este motivul, acesta a dat la o parte o perdea care ascundea chipul unei femei.

Vreţi să ştiţi din ce cauză copiii şi tinerii de astăzi sunt necredincioşi? Păcatul curviei în care trăiesc înainte de căsătorie! Vreţi să ştiţi de ce în multe familii este suferinţă? Infidelitatea conjugală! Vreţi să ştiţi de ce mulţi creştini devin duşmani ai Bisericii şi ai slujitorilor ei? Păcatul curviei!

Vreţi să ştiţi din ce cauză i-a părut rău lui Dumnezeu că l-a făcut pe om şi din ce cauză au avut loc cele două mari cataclisme ale lumii antice, potopul de ape din timpul lui Noe şi distrugerea Sodomei şi Gomorei de pe timpul lui Abraham? Păcatul necurăţiei! (cf. Gen 6,6; 7,22-23; 19,28).

Vreţi să ştiţi de ce cele mai multe suflete ajung în iad? Păcatul curviei! (cf. 1Cor 6,9; Ap 21,8; 22,15).

Nu este păcat pe care Dumnezeu să nu-l poată ierta. Nu este timp în care Dumnezeu să-şi retragă chemarea sa la mântuire faţă de nici un păcătos. Dar omul se poate împotrivi şi se poate răzvrăti atât de mult contra lui Dumnezeu, încât conştiinţa lui să nu mai reacţioneze la dragostea sa.. Biblia, spune: “Un om care împotriveşte tuturor mustrărilor va fi zdrobit deodată şi fără leac” (Prov 29,1).

Despre Felix, dregătorul roman în faţa căruia a apărut Paul, ni se spune următorul lucru: “Pe când Paul vorbea despre neprihănire, despre înfrânare şi despre judecata viitoare, Felix, îngrozit, a zis: “De astă dată, du-te; când voi mai avea prilej te voi chema” (Fap 24,25). Şi, împăratul Agripa i-a spus lui Paul, care îi vestea evanghelia: “Tare mai vrei tu să mă îndupleci ca să mă fac creştin!” (Fap 26,28).

După ce Hermann Goering (1893-1946), celebrul nazist, a fost închis, în timpul procesului şi înainte de executarea sentinţei, preotul închisorii a venit să stea de vorbă cu el. Preotul i-a explicat nevoia de a se pregăti pentru întâlnirea cu Dumnezeu. În timpul discuţiei, Goering a ridiculizat adevărurile credinţei şi a refuzat să accepte faptul că Cristos a murit pentru oamenii păcătoşi. Aceasta era o negare conştientă a puterii sângelui lui Cristos. ”Moartea este moarte”, a fost ideea conţinută în ultimele lui cuvinte. Când preotul i-a vorbit despre speranţa întâlnirii cu fiica sa în ceruri, deţinutul a răspuns: “Ea crede în felul ei, eu în al meu”. Preotul era foarte mâhnit când a părăsit celula lui. În mai puţin de o oră, Goering s-a sinucis. Dumnezeu îl chemase pe acest om, dar el refuzase să răspundă.

Dar, au fost şi persoane care au răspuns chemării la convertire şi au fost salvate. În 10 Septembrie 2001, un preot american, pe nume Bill Fay, se afla intr-un avion al companiei American Airlines. Bill Fay, i-a înmânat unei stewardese un pliant cu conţinut evanghelic. Puţin mai târziu a venit la locul pe care şedea Bill Fay şi l-a întrebat: „Ce doreşte Dumnezeu de la mine”!  “Viata dumneavoastră”, a răspuns Bill Fay! Câteva minute mai târziu, chiar acolo în avion, ea şi-a mărturisit păcatele în faţa preotului şi l-a primit pe Isus mântuitorul în sufletul ei. A doua zi, 11 septembrie 2001, acelaşi avion al companiei American Airlines a fost condus de o mână teroristă în unul din turnurile gemene, World Trade Center. Pe lista celor morţi s-a găsit si numele acelei stewardese. La numai după câteva ore de la întoarcerea ei la Dumnezeu, ea a intrat în slava veşnică a lui Isus. „Astăzi, dacă auzi glasul Domnului, nu vă împietriţi inimile voastre“ (Evr 4,7).

Misiunea de salvator de suflete, misiune pe care a împlinit-o Isus şi apostolii la început; dar, misiunea de salvator de suflete după înălţarea lui Isus la cer, a trecut un unul fiecare din ucenicii lui şi, va dura până la cea de-a doua sa venire, când el va răsplăti pe fiecare după faptele sale (cf. Mt 28,19; Mc 16,15; Fap 1,8). Nu este lucrare mai măreaţă pe lumea aceasta ca cea de vestitor al evangheliei mântuirii. „Acum, aşa vorbeşte Domnul, cel care m-a plăsmuit în sânul mamei ca să fiu slujitorul lui, ca să-l întorc pe Iacob şi să-l adun pe Israel. El zice: „Este puţin să fii slujitorul meu, ca să ridici triburile lui Iacob şi să-i aduci înapoi pe cei rămaşi ai lui Israel. Te-am pus lumină pentru popoare, ca să fie mântuirea mea până la marginile pământului” (Is 50,5-6).

Felix Neff (1798 – 1829), un pastor elveţian, a trecut odată pe lângă o casă care părea să fie a unor oameni bogaţi. El simţea dorinţa să le aducă acestora vestea despre mântuirea lui Dumnezeu. A sunat la uşa, şi o fată din casă i-a deschis: „Locuieşte Cristos în această casă?" „Nu, a răspuns fata!" Felix Neff a replicat: “Dacă Cristos nu locuieşte aici, această casă nu poate să fie fericită, iar eu nu pot poposi aici.” Aceste cuvinte au avut darul să facă acea familie să devină credincioasă. „Ferice de omul, care îşi pune încrederea în Domnul” (Ps 40,4).

Câtă vreme trebuie să lucrăm în via Domnului? Până când Domnul zice: „Destul”  (cf. Mt 24,14); până când el zice: „S-a sfârşit” (cf. In 19,30); până când vom putea spune împreună cu Paul „mi-am isprăvit alergarea” ( cf. 2Tm 4, 7); până când evanghelia va fi propovăduită în întreaga lume  (cf. Ap 14, 6-7).

                                                                                                       Pr. Ioan Lungu