Reflecţie la duminica a V-a a Paştelui „B”

"Rămâneţi în mine şi eu în voi. Cel care rămâne în mine acela aduce roade multe" (In 15,4-5).

De când omul a plecat de lângă Dumnezeu, prin păcat, Dumnezeu, nu a încetat să-l caute să-l aducă  înapoi la dragostea şi la fericirea sa. În acest sens, l-a ales pe Abraham în jurul căruia şi-a creat un popor care spera să-l asculte şi să-i primească iubirea. Abraham şi poporul ridicat de Dumnezeu în jurul său, a fost constituit, ca „O Viţă de vie a Domnului”, pe care urmau să fie altoite toate popoarele pământului.

Pe această „Viţă de vie”, Dumnezeu, a plantat-o în cel mai bun loc de pe pământ, Ţara Canaanulu şi a îngrijit-o mult.  Dar, Israel, a devenit o viţă mai sălbatică şi mai neroditoare decât popoarele păgâne, în ciuda tuturor îngrijirilor iubitoare ale divinului Viticultor (cf. Ps 80,8-9; Is 5,2).

Tatăl ceresc, văzând sterilitatea poporului său, la „plinirea timpului” (Gal 4,4), ca pe un nou Abraham şi ca pe o „nouă Viţă de vie”,  l-a trimis în lume pe Isus, Fiul său, prin puterea Duhului Sfânt, care să-i ridice un nou popor ales, şi pe care să altoiască toate popoarele şi astfel să le aducă alături de el, în paradis. Noutatea celui de-al doilea plan divin de mântuire stă în faptul că, membrii noului popor ales nu mai sunt recutaţi pe bază de ereditate (cf. In 8,39), ci, pe adeziunea personală a fiecărui om la Cristos şi la împărăţia sa. De aceea, Isus, după ce mai înainte a spus: "Eu sunt Calea, Adevărul si Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl meu decât prin mine” (In 14,6); în pericopa evanghelică de astăzi, ne spune: "Eu sunt viţa cea adevărată, iar Tatăl meu este viticultorul. Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel care rămâne în mine şi eu în el, acela aduce rod mult, pentru că fără mine nu puteţi face nimic” (In 15,1.5).

Spunând acestea, Isus, aşteaptă ca fiecare om al acestui pământ, să vină personal la el, ca prin Botez şi pocăinţă, să se lase „altoit” în rănile sale de la cruce, pentru a forma împreună cu el noul popor de mântuiţi, care va fi „transplantat” în cer, unde Dumnezeu va fi iarăşi totul în toţi (cf. 1Cor 15,28).

Sfântul apostol Paul, spune: "Ramurile vechi au fost tăiate, ca să fiu altoit eu" (Rom 11,19). Pe când eram copil şi mă întorceam de la sfânta Liturghie, intram mereu pe la bunica mea, după tată, Maria, o femeie văduvă, care participa zilnic sfânta Liturghie şi sfânta Împărtăşanie; ea mă ducea de fiecare dată în livada ei, unde începând cu cireşele de primăvară şi până la strugurii târzii de toamnă, puteam lua după plac tot felul de fructe. Ceea ce îmi plăcea în livada bunicii mele, era faptul că toate fructele erau mari şi frumoase. Ceea ce nu înţelegeam eu atunci, erau nodurile mari de pe tulpina fiecărui copac şi de pe fiecare butuc de vie. Într-o zi, am întrebat-o pe bunica, de ce fiecare copac şi fiecare butuc de vie, au noduri mari pe ele? Atunci, bunica, mi-a răspuns că, acele noduri mari sunt de la „altoire”. Bunicul meu, Ioan, a adus din pădure, viţă de vie şi pomi fructiferi sălbatici, pentru că aceştia erau mai rezistenţi; apoi, a altoit pe ei, viţă de vie roditoare şi ramuri de pomi fructiferi nobili. Astfel că strugurii şi fructele gustoase din livadă se datorau operaţiei de altoire. În acelaşi mod a lucrat Dumnezeu cu omenirea păcătoasă, care altoind-o pe Isus, viţa cea nobilă din cer, să aducă şi ea roade plăcute lui (cf. Rom 11,24).

Toate eforturile Tatălui, ale Fiului şi ale Duhului Sfânt, cu omenirea păcătoasă, urmăreau o singură scop: aducerea ei de partea lor, rodnicia ei şi, fericirea ei alături de ei în paradis. Iar, duminicile de după Sfintele Paşti scot bine în evidenţă acest plan divin cu unul fiecare dintre noi. Astfel: 

În prima duminică a Paştelui, pentru a ne întări credinţa în el, Isus, ni s-a prezentat ca Domnul cel înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi ne-a ridicat din prăbuşirile noastre sufleteşti împreună cu Maria Magdalena, cu Petru, şi cu ceilalţi ucenici; apoi, ne-a chemat să-l urmăm pe drumul care înalţă cer. În cea de-a doua duminică, Isus înviat, după îl ridică pe apostolul Toma din căderea şi descurajarea lui, făcându-l să rostească celebra mărturisire de credinţă: „Domnul meu şi Dumnezeul meu”, ne dă pacea sa, ne dă misiunea sa, ne dă pe Duhul său cel Sfânt şi, ne trimite pe să ducem oamenilor pierduţi iertarea şi mântuirea sa. În duminica a treia a Paştelui, Isus, ni se prezintă ca „Prietenul” nostru, care merge mereu alături de noi, mai ales când suntem greu încercaţi, care ni se descoperă prin Cuvântul şi prin prezenţa sa Euharistică, care ne întăreşte în misiunea noastră şi ne călăuzeşte în drumul nostru spre cer. In duminica a patra a Paştelui, Isus, ni se prezintă ca Păstorul cel bun, care în timpul atacului lupului, nu fuge cu năimiţii, ci se luptă până la ultima picătură de sânge pentru viaţa pentru oilor sale. Iar, acum înviat prin slava Tatălui (cf. 1Cor 6,4), prin Duhul Tatălui (cf. Rom 8,11) şi prin puterea sa divină (cf. In 10,18), ne cheamă să-l urmăm pe calea întoarcerii acasă la Tatăl. În duminica a cincia a Paştelui, Isus, ni se prezintă ca o „Viţă viguroasă de vie”, prin care curge sevă divină,  şi ne cere să venim şi să ne altoim în rănile lui de la cruce, ca din mlădiţe sălbatice (cf. Rom 11,6), să ajungem viţă nobilă, vrednică de Tatăl ceresc şi de împărăţia cerului. 

Cineva povesteşte, cum pe culmea unui deal, a observat un fir de viţă de vie care se întindea să se prindă de ramurile  unui copac. După multe eforturi, într-o zi, viţa a reuşit să-şi prindă cârceii în jurul unei rămurele ale copacului. Însă în noaptea următoare a urmat o dramă pentru viţă. O furtună izbucnită în acea noapte în munţi, a smuls viţa din ancorarea ei, şi a trântit-o la pământ, strângând încă rămurica frântă a copacului. Dacă viţa s-ar fi prins de tulpina copacului, şi nu de o rămurică, atunci nici o furtună n-ar fi putut să o desprindă de acolo.

Dacă voim să reuşim în viaţa de credinţă, să ne ancorăm bine în Cristos! Prin el şi numai prin el vom fi în siguranţă tot timpul (cf. Fil 3,4). Mulţi oameni se aseamănă cu firul acesta de vie, care s-a prins superficial de o crenguţă a unui pomul viguros. Odată am observat la sfânta Liturghie de duminică o persoană nouă. Într-o zi, m-a abordat şi mi-a spus că-i place mult cum cântă orga. Un timp organistul a lipsit, iar pe acea persoană n-am mai văzut-o niciodată. Mulţi oameni încep cu aspiraţii înalte către Dumnezeu şi apoi se opresc la una din crenguţele religiei: fie orga, fie băncile comode, fie preotul, fie diferite persoane, fie diferite idei, etc; dar, nu se ancorează de Dumnezeu care ne-a mântuit şi ne mântuieşte prin jertfa Fiului său de la cruce şi prin iubirea sa pe care şi-o revarsă prin Duhul Sfânt, pe care ni l-a dăruit (cf. Rom 5,5).

Prima lectură de astăzi, ne vorbeşte despre Saul, o viţă sălbatică, altoită pe Cristos, pe drumul Damascului (cf. Fap 9,1-4). Acesta după întâlnirea cu lui Isus înviat pe drumul Damascului, astfel s-a lăsat altoit pe el, căci sosind la Ierusalim, nu s-a mai întors la vechii prieteni, nici în casa marelui preot, nici în casa lui Gamaliel, ci s-a dus la noii săi fraţi, la cei pe care puţin mai înainte căuta să-i ucidă. Pentru a le câştiga încrederea, s-a lipit tot mai mult de Domnul pe ale cărui pătimiri, moarte şi înviere le predica cu foc. Din acea clipă, pe Saul nimic nu a mai putut să-l despartă de dragostea lui Cristos: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Cristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? Nu, căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu care este în Isus Cristos, Domnul nostru” (Rom 8,35.38-39). După el, mulţi sfinţi, între care sfântul Dominic Savio (1842-1857), a spus şi el: ”Nu pot trăi fără Isus”!

Dacă, prima lectură de astăzi ne-a redat unitatea dintre toate mlădiţele în Cristos, lectura a doua ne redă unitatea interioară a fiecărui ucenic altoit pe Cristos, care trece de la vorbe la fapte: „Copilaşilor, să nu iubim numai cu vorba şi cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul. Prin aceasta vom cunoaşte că suntem din adevăr şi ne vom linişti inimile înaintea lui” (1In 3,18).

Este o poveste africană cu o mamă care trebuia să-şi treacă copil prin deşert, pentru a ajunge la un medic care să-l vindece de o boală din naştere. Cu toată grija mamei, un şarpe otrăvitor i-a muşcat copilul. Două acţiuni a întreprins mama pentru a-şi salva copilul: i-a supt sângele înveninat din rană, iar apoi s-a rănit voluntar la un deget, şi i-a dat copilului să bea spre viaţă. Acelaşi lucru l-a făcut Isus cu noi, în timpul pătimirilor sale, cu noi cei muşcaţi de şarpele infernal, diavolul. Ne-a dat să mâncăm trupul său şi să bem sângele său spre viaţă (cf. In 6,54), iar apoi, la cruce ne-a supt otrava păcatului din noi, suferind şi murind în locul nostru. „Nimeni nu are o dragoste mai mare ca aceea ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi” (In 15,13).

Pericopa evanghelică de astăzi face parte din „Discursul lui Isus de la ultima Cină”, unde Domnul s-a arătat preocupat de continuarea prezenţei sale în lume, de comuniunea continuă cu ucenicii săi, de continuarea apostolatului început de el şi, de aducerea tuturor ucenicilor în paradis, acolo unde el, Isus, Tatăl şi Duhul Sfânt, le-a pregătit locuinţe veşnic fericite (cf. In 14,2). Practic, Isus voieşte să ne spună astăzi că, unirea strânsă, ca cea dintre viţă şi mlădiţă, prin care omul devine una cu el, una cu Tatăl şi una cu Duhul Sfânt, se poate realiza, prin primirea lui Isus ca mântuitor personal (cf. Fap 4,12) şi prin primirea trupului şi sângelui său în Euharistie (cf. In 6,54).

De altfel, tradiţia creştină, a văzut în parabola Viţei şi a mlădiţelor, un sem al Euharistiei, căci prin Euharistie, între Cristos şi creştin, se realizează acea unire ca dintre Viţă şi mlădiţe. Şi aşa cum prin mlădiţa care nu mai circulă seva Viţei, nu mai este rod şi nici viaţă, tot astfel în creştinul care nu se mai împărtăşeşte, nu mai are în el nici rod şi nici viaţă. Dumnezeu a voit să fie în legătură continuă cu noi prin ceea ce organismul are nevoie pentru a trăi, pâinea şi vinul. „Paharul binecuvântat, pe care-l binecuvântăm, nu este el împărtăşirea cu sângele lui Cristos? Pâinea, pe care o frângem, nu este ea împărtăşirea cu trupul lui Cristos” (1Cor 10,16)? Mireasa din cântarea cântărilor, plină de iubirea mirelui, spunea: „Regele m-a condus în casa vinului şi acolo m-a copleşit de iubire” (cf. Ct 2,4-5). Creştinii buni sunt conştienţi că, Biserica face Euharistia şi Euharistia face Biserica. Conciliul Vatican II, ne spune că: „Euharistia este izvorul şi culmea tuturor harurilor” (cf. SC  10).

Relaţia creştinilor cu Isus înviat, a fost arătată încă din Vechiul Testament, ca fiind o nuntă a lor cu el (cf. Is 62,5; Os 2,29; Ier 31,32). Iar, venind Isus în lume, a adeverit-o ca atare, căci el s-a prezentat pe sine ca mire, iar pe credincioşii săi, ca pe o mireasă. (cf. Ap 21,9; 22,17). Şi, dacă, mirii pământeşti devin un singur trup şi o singură inimă prin căsătorie, cu atât mai mult creştinii trebuie să devină un singur trup şi o singură inimă cu Isus, mirele lor (cf. Ef 5,32; Fap 2,42). Şi, pentru că această unire dintre noi şi Cristos a fost făcută de către Tatăl ceresc la cruce, când ne-a altoit în rănile lui Cristos, noi nu trebuie să uităm niciodată legea divină, că ceea ce Dumnezeu a unit, omul nu mai are voie să despartă vreodată (cf. Mc 10,8-9). Cine ar îndrăzni să rupă această legătură intimă cu Isus, legătură prin rănile lui, se lipseşte de viaţa din belşug, de roadele bogate şi de ajungerea în cer.

Sfântul Grigore din Nissa (335-395), comentând aceste cuvinte ale miresei, spune: „Euharistia este Casa pâinii şi a vinului, în care sufletul este copleşit de iubire divină, în aşa fel că uită de sine şi de toate lucrurile create şi devine însetat de iubirea Mirelui”.

Sfântul Inocenţii III (1161-1216), papă, spune: „Isus, prin patima, moartea şi învierea sa ne-a eliberat diavol, moarte şi păcat; iar prin Euharistie ne întăreşte pentru a nu mai cădea sub puterea păcatului, a diavolului şi a morţii”.

Sfântul Dionisie Cartusianul (1402-1471), spune că: „Euharistia, are puterea de a sfinţi sufletele şi a le face să rodească pentru viaţa veşnică, mai mult decât toate celelalte mijloace spirituale la un loc”.

Au fost mulţi sfinţi care nu puteau trăi fără a se împărtăşi în fiecare zi, că simţeau că mor: sfânta Maria Gemma Umberta Pia Galgani (1878-1903); sfânta Ecaterina din Siena (1347-1380); Nicolae din Flue (1417-1487); Tereza Neumann (1898-1962); Marta Robin (1902-1981); Padre Pio (1887-1968). Au fost mulţi sfinţi care nu se putea despărţi de Isus Euharisticul, asemenea: sfântului Alois de Gonzaga (1568-1591) şi sfântului Gerard Maiela (1726-1755). Alţi sfinţi, ca Pascal Baylon (1540-1592), care de dorul lui Isus Euharisticul, veneau la biserică cu mult înainte de a se deschide uşa bisericii, şi priveau la Isus din altar prin gaura cheii. De aceea au ajuns sfinţi, au produs multe roade şi acum sunt cu Isus în cer.

Nişte oameni de la sat, şi-au luat câte ceva de vânzare la ei şi s-au pornit la oraş. Cum au plecat de acasă mai devreme ca să nu piardă trenul, după ce au scos bilete la tren, s-au urcat în ultimul vagon al trenului să fie numai ei singuri şi să mai poată discuta. La un moment dat, unul dintre ei, privind la ceas, vede că timpul de plecare al trenului trecuse. Atunci, scoate capul pe fereastră şi prind afară vede că, nici locomotiva şi nici celelalte vagoane nu mai erau pe peron, plecase. Ultimul vagon în care se urcaseră ei, fiind defect, nu a fost cuplat la tren şi, astfel au rămas pe loc. Aşa se întâmplă şi cu mulţi oameni. Priviţi din exterior, cu cruciuliţă la gât, cu iconiţă în portofel sau în poşetă, ei par creştini. Dar, ca şi vagonul din gară care nu era cuplat la locomotivă, ei nu sunt în legătură personală cu Isus, nu sunt uniţi cu el ca mlădiţele cu viţa, nu au viaţa lui în ei, de aceea nu vor ajunge la destinaţie împreună cu el, adică, nu vor ajunge în cer. „Dacă nu rămâne cineva în mine, este aruncat afară, ca mlădiţa neroditoare, şi se usucă; apoi mlădiţele uscate sunt strânse, aruncate în foc şi ard” (In 15,6).

Cu mulţi ani în urmă, în vechea împărăţie a Siloamului, Thailanda de astăzi, o principesă pe nume Buatsong, după moartea tatălui ei, a fost alungată de fratele ei mai mare de la castel şi a ajuns într-o grea sărăcie. Într-o zi, a fost întâlnită de un misionar creştin care i-a vorbit de Regele Isus, care nu respinge pe nimeni, dar, care îi primeşte pe toţi oamenii şi face din ei regi pentru vecie în împărăţia sa. După ce s-a pregătit cum se cuvine şi a primit botezul creştin, în ziua de Crăciun a anului 1848, ea i-a spus misionarului: „Oamenii din regină m-au făcut sclavă. Isus, din sclavă m-a făcut regină pentru viaţa cea veşnică. Oamenii m-au lipsit de pâine şi apă ca să mor, Isus, mă hrăneşte cu trupul şi sângele său ca să trăiesc veşnic. N-am visat niciodată la o aşa mare fericire”! Asta putem spune unul fiecare dintre noi care suntem creştini. „Oamenii ne-au robit, dar Isus ne-a făcut regi pentru vecie în împărăţia sa. Oamenii ne-au lipsit de pâine şi de cele necesare ca să murim, Isus, ne-a hrănit cu trupul şi sângele său ca să trăim veşnic”!

Şi noi, asemenea misionarului creştin, putem produce o asemenea bucurie, în multe suflete descurajate de pe acest pământ. Sfântul Luigi Orione (1872-1940), scria aceste cuvinte: „Trebuie să fim instrumente în mâna Domnului, gata la orice semn al său, gata la orice lucrare pe care ne-o încredinţează. Ba, mai mult, trebuie să fim ca nişte batiste de uz universal în mâna lui Dumnezeu. O astfel de batistă se foloseşte la orice, apoi se aruncă într-un colţ”.   

                                                                                                        Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la duminica a IV-a a sfintelor Paşti, duminica lui Isus, bunul păstor şi a rugăciunilor pentru vocaţii creştine la viaţa de mesageri ai mântuirii divine. „B”

Isus înviat din morţi este Păstorul nostru cel bun care ne conduce acasă la Tatăl ceresc.

Este lucru verificat de mulţi păstorii că, că lupul are o putere de hipnoză asupra oiţelor. Lupul stă pitit într-un tufiş departe de prezenţă păstorului, dar cu ochii caută să intersecteze privirea oiţelor. Când acest lucru i-a reuşit, oiţa care şi-a intersectat privirea cu cea a lupului, este hipnotizată instantaneu, iar aceasta iese singură din turmă şi se duce la lup.

Noi suntem oiţele lui Dumnezeu. Primii oamenii au fost puşi de Dumnezeu în „grădina desfătărilor”, numită şi paradis. În această grădină s-a strecurat diavolul, cel numit de Biblie: şarpele cel vechi (cf. Ap 12,9; 20,2), leul care mugeşte căutând pe cine să înghită (cf. 1Pt 5,8), şi lupul sufletelor (cf. In 10,12). Acesta şi-a intersectat privirile lui cu ale primilor oameni şi, i-a hipnotizat în aşa fel că: au căutat un bine fără Dumnezeu (cf. Gen 3,5), au uitat porunca lui Dumnezeu (cf. Gen 3,3), au uitat de urmările nefaste ale neascultării: trudă, de suferinţe şi moartea (cf. Gen 3,17-19), pierderea paradisului, pierderea harurilor, sărăcie materială şi spirituală, şi sclavie la diavol; astfel, vrăjiţi şi orbiţi de diavol, au mâncat din pomul oprit. Abia când am fost scoşi afară din „grădina desfătărilor” şi am devenit sclavii lui, au realizat că Dumnezeu îi iubeşte şi că, satana, îi urăşte, dar era prea târziu.

Şi ca semn că îi iubeşte pe oameni, Dumnezeu, prin puterea Duhului Sfânt, l-a trimis pe unicul său Fiu, pe Isus Cristos, ca să se bată cu satana şi cu moartea, care puseseră stăpânire pe oameni şi să-i elibereze din sclavia diavolului şi a morţii, şi să-i aducă înapoi în „gradina bucuriilor” din paradis.

Aşa cum Abel a fost păstor, aşa cum Abraham a fost păstor, aşa cum Moise a fost păstor, aşa cum David a fost păstor, la fel Isus şi Isus a fost păstor al lumii întregi. Toţi aceştia au fost imagini profetice ale lui Isus, bunul păstor, care cu preţul vieţii sale, i-a smuls pe oameni, oiţele Tatălui ceresc, din gura satanei.

El, după învierea sa, el a putut să-i spună Tatălui ceresc, aşa cum David i-a spus lui Saul: „Servitorul tău păzea oile tatălui său şi au venit un leu şi un urs şi au luat un miel din turmă; Şi eu am ieşit după ei şi i-am lovit şi i-am eliberat din gura lor; şi, când leul s-a ridicat împotriva mea, l-am apucat de barbă, l-am lovit şi l-am ucis” (1Sam 17,34-35). La cruce, aşa cum spune un frumos imn pascal: „Mielul a răscumpărat turma; Cristos cel nevinovat i-a împăcat pe oamenii păcătoşi cu Tatăl ceresc. Moartea şi viaţa s-au înfruntat în mod minunat: Stăpânul vieţii a murit, dar acum e viu şi domneşte”.

Acela care vizitează catacombele din Roma va observa cu uşurinţă pe mormintele martirilor diferite figuri simbolice: un porumbel, simbolul sufletului care zboară spre cer (cf. Gen 8,8); un peşte, simbolul lui Isus mântuitorul (cf. Iona 1,17); pe Moise lovind stânca (cf. Num 20,11; Ps 77/78,20), simbol al lui Isus, care lovit în coastă, a lasat să iasă sânge şi apă (cf. In 19,34; 1In 5,6). Însă figura cea mai des întâlnită în catacombe este cea a păstorului cu mielul pe umeri şi care merge în faţa turmei, arătând că numai el este calea, adevărul şi viaţa (cf. In 14,6), arătând că numai el este mântuirea lui Dumnezeu (cf. Fap 4,12).

Biblia, deosebeşte între păstorul cel bun şi păstorul cel rău. Ceasul pericolului este ceasul adevărului, este ceasul care face diferenţa dintre falsul păstor care fuge şi adevăratul păstor care îşi pune viaţa în joc pentru oi. Spre deosebire de păstorul plătit, pentru care plata contează şi nu oile, pentru Isus, păstorul cel bun, toţi oamenii contează, pentru că el şi-a dat viaţa pentru unul fiecare dintre ei! O inscripţie funerară din primele veacuri creştine, redă mărturisirea publică a unui creştin: „Eu sunt ucenicul unui sfânt Păstor, care are ochi mari şi a cărui privire ajunge peste tot. El, Domnul, este păstorul meu şi nu voi duce lipsă de nimic” (Ps 23,1). Aceasta trebuie să fie şi lauda noastră în toate zilele vieţii noastre: „Eu sunt oiţa unui sfânt Păstor, care are ochi mari şi a cărui privire ajunge peste tot”.  Sfântul Petru, în prima lectură de astăzi, mărturiseşte foarte frumos: „Isus, piatra dispreţuită de constructorii, a ajuns în capul unghiului. În nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor în care putem să fim mântuiţi” (Fap 4,11-12; Ps 118,22).

   

Încă din Vechiul Testament, încă înainte de naşterea sa, Isus, ne spunea: „Iată, eu însumi voi avea grijă de oile mele” (Ez 34); „Iată Dumnezeu vine ca un păstor care îşi paşte turma sa; cu braţul său puternic poartă la pieptul său mieluşeii, iar pe oile care alăptează le duce în locuri răcoroase" (Is 40,10‑11).

Iar în Noul Testament, Isus înviat ne spune: „Eu sunt păstorul cel bun; eu cunosc oile mele şi oile mele mă cunosc pe mine” (In 10,14); adică, eu le iubesc pe ele, şi oile mele mă iubesc pe mine. „Eu le dau viaţă veşnică, în veac nu vor pieri, şi nimeni nu le va smulge din mâna mea” (In 10,28).  

Isus, Păstorul cel bun, păşind înaintea noastră pe drumul spre cer, invită pe toţi oamenii care îl iubesc pe el şi mântuirea lui, să-l urmeze pe drumul de întoarcere acasă la Tatăl ceresc, acolo, de unde ne-a scos năimitul, diavol. Isus singur ştie calea de întoarcere la Tatăl ceresc (cf. In 14,6); căci el singur este din cer (cf. In 3,13). Isus, mergând înaintea noastră, pe calea spre paradis, ne vorbeşte blând, ne paşte în păşuni verzi, ne adapă la ape limpezi, ne odihneşte în staule sigure, unde el însuşi este poarta oilor, şi se îngrijeşte ca să nu intre şi să nu iasă nimeni fără ştirea lui.

Pe vremea lui Isus, staulul în care stăteau oile, nu avea o uşa care să se închidă şi deschidă, ci, poarta era pur şi simplu o deschizătura în care el păstorul dormea noaptea, devenind, pe lângă păstor şi, „uşa” staulului. În multe staule oiţele nasc mieluşei morţi de teama lupilor. Astăzi putem trăi o viaţă netulburată, de aici şi până în veşnicie, pentru că, Isus, Pastorul nostru cel bun, pentru că Isus, „uşa noastră sigură”, ne protejează cu toată siguranţa. Nici un rău şi nici un dezastru nu vor putea cădea asupra noastră şi nici asupra dragilor noştri, pentru că, Isus este: păstorul, poarta, adăpostul şi refugiul nostru sigur (cf. Is 11,9).

O atenţie deosebită merită şi lectura a doua de astăzi: „Iubiţilor, vedeţi câtă iubire ne-a dăruit Tatăl: să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem. De aceea, lumea nu ne cunoaşte, pentru că nu l-a cunoscut nici pe el. Iubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu, dar nu s-a arătat încă ce vom fi. Ştim că atunci când se va arăta, vom fi asemenea lui pentru că îl vom vedea aşa cum este” (1In 3,1-2).

O întâmplare din viaţa artistului italian renascentist, Michelangelo Buonarroti (1475-1564), ne va ajuta să înţelegem sensul cuvintelor din această lectură. Se spune că atunci când Michelangelo Buonarroti, a găsit un bloc de marmură diform, a exclamat: „Iată, ce frumos este!”. Unul dintre însoţitorii săi, auzindu-l pe artist şi văzând blocul diform de marmoră, i-a replicat: „Eu nu văd decât o bucată de marmură diformă!”. Atunci Michelangelo Buonarroti, i-a spus: „Eu văd în acest bloc de marmură chipul frumos al profetului David”.  Şi pentru că acesta era încă nedumerit, artistul, i-a mai spus: „Va veni ziua în care îl vei putea admira şi tu pe marele David în blocul acesta diform de marmură”!

Biserica, ne spune astăzi prin lectura a doua (cf. 1In 3,1-2) că, acum suntem copii ai lui Dumnezeu, dar, ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar, atunci când se va arăta el, când îl vom vedea aşa cum este, vom fi asemenea lui. Isus, ştie mai bine ca Michelangelo Buonarroti, ce va scoate într-o bună zi din noi, care acum suntem doar nişte păcătoşi diformi. De aceea, să nu ne descurajăm de starea în care ne aflăm acum, căci, datorită lui Isus, mort şi înviat pentru noi, vom deveni într-o bună zi asemenea lui în cer. Ce zi minunată va fi aceea când îl vom vedea aşa cum este şi vom deveni asemenea lui!

Tradiţional, duminica a patra de după sfintele Paşti, este duminica lui Isus, Bunul Păstor, a lui Isus care şi-a dat viaţa pentru noi, oile sale şi, a înviat spre mântuirea noastră. Dar, de 52 de ani încoace, duminica a patra de după Paşti, este şi Ziua Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii; pentru vocaţii la o viaţă creştină de apostolat, pentru vocaţii la sfânta Preoţie şi pentru vocaţii la viaţa consacrată.

Anul acesta, 2015, Sfântul Părinte Papa Francisc, ne propune ca temă, ca punct de pornire pentru rugăciunile şi meditaţiile noastre pentru vocaţii, - vocaţii care în timpurile de acum par a trece printr-o mare criză - „Exodul, ca experienţă fundamentală a vocaţiei”, amintindu-ne totodată că, Biserica „este prin natura sa misionară”, adică, orice creştin, prin natura sa este misionar. (cf. Conciliului Ecumenic al II-lea din Vatican, Decretul Ad gentes, 2).  

Cu alte cuvinte, Sfântul Părinte, ne cheamă astăzi la un exod, prin care să ieşim sclavia omului vechi, pentru a trece la viaţa nouă în Cristos (cf. Ef 4,22-24); la un exod, prin care să trecem de la indiferenţa şi comoditatea noastră spirituală, la munca misionară atât de necesară mântuirii sufletelor. Dar, pentru a reuşi acest lucru, ne trebuie să ne procurăm de la Dumnezeu o credinţă mare ca a lui Abraham, ca a lui Moise, ca a Preacuratei Fecioare Maria.  

Vom refuza oare colaborarea noastră la un plan divin atât de măreţ, dar şi la o cale spre o fericire atât de mare? Nu ne putem permite aşa ceva, ca să nu pierdem o mântuirea atât de mare şi realizată atât de greu, prin patima şi moartea lui Isus, Mielul nostru de Paşti care a răscumpărat turma Tatălui (cf. Evr 2,3). Un dicton creştin spune că: ”Dumnezeu a avut un singur Fiu şi pe acela l-a făcut misionar”. Dacă vom căuta orice „bine”, fără Dumnezeu, aşa cum i-a înşelat diavolul şi pe primii oameni, atunci vom făptui un „mare rău” şi nu ne vom putea mântui (cf. Gen 3,5). Isus, pe Muntele ispitirilor, a refuzat „un bine” fără Dumnezeu, aşa cum cerea satana, şi s-a jertfit pentru Dumnezeu (cf. Mt 4,3-11). Asemene lui Isus, să refuzăm totdeauna orice „bine” fără Dumnezeu, ca să ne mântuim.

Toţi oamenii din lume au o vocaţie misionară. Iată ce ne spune Biblia: „Fiul omului, te pun păzitor peste casa lui Israel. Când vei auzi un cuvânt care va ieşi din gura mea, să-i înştiinţezi din partea mea! Când voi zice celui rău: Vei muri negreşit!, dacă nu-l vei înştiinţa şi nu-i vei spune, ca să-l întorci de la calea lui cea rea şi să-i scapi viaţa, acel om rău va muri prin nelegiuirea lui, dar îi voi cere sângele din mâna ta! Dar dacă vei înştiinţa pe cel rău, şi el tot nu se va întoarce de la răutatea lui şi de la calea cea rea, va muri prin nelegiuirea lui, dar tu îţi vei mântui sufletul! (cf. Ez 3,17-19). „Oricine va da mărturie pentru mine înaintea oamenilor, voi da şi eu mărturie pentru el înaintea Tatălui meu cel din ceruri. Însă oricine mă va renega înaintea oamenilor, îl voi renega şi eu înaintea Tatălui meu cel din ceruri” (Mt 10,32-33).

Profetul Isaia, ne spune că vocaţia misionară a fiecărui om, nu este o povoară, ci este o mare onoare pe care ne-o face Dumnezeu: „Domnul zice: «Este puţin să fii slujitorul meu, ca să ridici triburile lui Iacob şi să-i aduci înapoi pe cei rămaşi ai lui Israel? Te-am pus lumină pentru popoare, ca să fie mântuirea mea până la marginile pământului»” (Is 50,6).

Biblia ne spune că, atunci când Domnul cel întreit şi unic, a întrebat pe tot universul creat, pe cine voi trimite pentru noi? Primii care au răspuns: „Trimite-ne pe noi”, au fost îngerii buni. Ei au dus cuvântul lui Dumnezeu oamenilor; au slujit pe Isus, au slujit Bisericii, au slujit pe apostoli, au slujit pe creştini spre mântuire (cf. Evr 1,7). Universul creat, care şi el a fost afectat de primul păcat, a răspuns şi el: „Da”! „Cerurile spun slava lui Dumnezeu, şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor lui. O zi istoriseşte alteia acest lucru, o noapte dă de ştire alteia despre el. Şi aceasta fără vorbe, fără cuvinte al căror sunet să fie auzit; dar răsunetul lor străbate tot pământul, şi glasul lor merge până la marginile lumii” (Ps 19,1-4). Animalele au răspuns şi ele: „Da”! Astfel: un porumbel îi vesteşte lui Noe sfârşitul potopului (cf. Gen 8,8);   mai multe animale simple: - broaşte, păduchi, muşte, lăcuste - intră în lupta eliberării evreilor din Egipt (cf. Ex 8,1-24); uu un asin îi vorbeşte lui Balaam ca să asculte de Dumnezeu (cf. Num 23,33); un corb îl hrăneşte pe Ilie (cf. 1Rg 17,4) un alt asin îl poartă pe Isus în Ierusalim (cf. Mt 21,7).

Oamenii, nu puteau rămâne fără răspunsul lor: „Da”! Isaia, a răspuns: „Iată, trimite-mă pe mine” (Is 6,8)! Sfântul Paul, ne spune că la chemarea lui Dumnezeu de a predica la Neamuri (Gal 1,15-16), cu harul divin, a lucrat mai mult decât toţi ceilalţi (cf.1Cor 15,10). Ba, mai mult, a exprimat şi o teamă „Vai mie, dacă nu vestesc evanghelia! (cf. 1Cor 9,16).Tot la fel, cu bucurie şi teamă au lucrat şi ceilalţi apostoli şi creştini cei buni, până astăzi. Noi, creştinii de astăzi, vom rămâne oare surzi, muţi şi inactivi? Nu!

Cineva a pus pe buzele lui Isus aceste cuvinte adresate unuia fiecăruia dintre oameni: „Am nevoie de mâinile tale pentru a continua să binecuvântez; am nevoie de buzele tale pentru a continua să vorbesc; am nevoie de trupul tău pentru a continua să sufăr; am nevoie de inima ta pentru a continua să iubesc; am nevoie de fiinţă ta întreagă pentru a continua să mântuiesc”. 

Părintele Amato Duval (1918-1984), Franţa, pe când era copil de 12 ani şi se întorcea de la şcoală, a găsit căzut pe stradă un preot bătrân şi bolnav. Acesta i-a spus: „Sunt pe moarte şi tocmai mă rugam lui Dumnezeu pentru a găsi pe cineva care să mă înlocuiască în munca mea de preot şi apostol. Vrei să fii tu acela”?. Mai târziu, copilul acela a putut spune: „Preotul acela a murit. Iar eu de peste 25 de ani sunt preot misionar şi îl înlocuiesc; sunt atât de fericit să lucrez împreună cu Domnul Isus”.

Dragi copii, dragi tineri, dragi credincioşi, Cristos şi Biserica sa, vă cheamă astăzi să vă alăturaţi lucrării misionare a Sfântului Părinte Papa Francisc, a tuturor cardinalilor, episcopilor, preoţilor, diaconilor, a persoanelor consacrate, şi a creştinilor buni, ca să duceţi mai departe solia exprimată de Petru: „Nu este nici un alt nume sub cer dat oamenilor, în care să putem fi mântuiţi, decât numele lui Isus" (Fap 4,12).

Pe când eram copil, la noi casă, mama şi tata, ne adunau pe toţi copii, seară de seară, la rugăciune, în genunchi, la marginea patului, pentru a ne ruga pentru preoţi şi pentru vocaţii. Astăzi, deşi Dumnezeu spune apăsat: „Nu vă atingeţi de unşii mei, şi nu faceţi nici un rău proorocilor mei” (cf. 1Cr 16,22; Ps 104/105, 15), asistăm totuşi la o încrâncenare păguboasă împotriva preoţilor, prin critici şi denigrări de tot felul. Astăzi, orice om trebuie să ştie că, preoţii, persoanele consacrate, şi laicii activi în Biserică, nu sunt „dumnezei” de la care să se aştepte rezolvarea problemelor; nu sunt nici oameni desăvârşiţi, deşi, caută sfinţenia; nu sunt oameni mântuiţi gata, ci oameni care caută mântuirea împreună cu toţi cei credincioşi.

După sfântul Paul, preoţii, persoanele consacrate şi laicii care au depăşit faza de spectatori: sunt lucrători împreună cu Dumnezeu; sunt nişte mesageri ai lui Dumnezeu; sunt nişte slujitori ai lui Isus Cristos; sunt nişte administratori ai tainelor lui Dumnezeu; sunt nişte oameni care ne cheamă la convertire din partea lui Dumnezeu; sunt nişte oameni care ni-l arată pe Dumnezeu; şi nişte oameni care ne conduc la Dumnezeu, singurul care poate ferici aici şi din veşnicie (cf. 1Cor 4,1; 2Cor 6,2).

Cei care vorbesc de rău preoţii, pe călugării şi pe creştinii ei buni, calcând porunca divină (cf. 1Cr 16,22; Ps 104/105, 15), descurajează vocaţiile, fac o anti lucrare şi dacă nu se convertesc, se plasează singuri afară din împărăţia lui Dumnezeu, alături de oamenii câinoşi la inimă, alături de închinătorii la idoli, alături de cei care iubesc minciuna şi trăiesc în minciună (cf. Ap 22,15). Doamne, dă-ne drag faţă de lucrarea ta, dă-ne înţelegere faţă lucrătorii tăi şi, tuturor dă-ne curaj în trăirea vocaţiei misionare primite la Botez!

                                                                                                  Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la duminica a III –a Paştelui „B”

Învierea lui Isus din morţi ne chemă la convertire şi la apostolat creştin.

Cristos a înviat!

Evanghelia duminicii de astăzi începe de acolo unde s-a sfârşit călătoria celor doi ucenici de la Emaus, care l-au recunoscut pe Isus înviat din morţi, la explicarea Scripturilor şi la “Frângerea pâinii” şi de unde cu inima arzând de credinţă şi cu ochii deschisi la adevărurile credinţei, deşi era noapte, deşi erau pericole, ei s-au întors la Ierusalim şi le-au povestit celorlalţi apostoli cum l-au întâlnit pe Isus înviat din morţi. Şi, pe când le vorbeau fraţilor lor despre toate acestea, Isus însuşi a apărut în mijlocul lor şi le-a zis: “Pace vouă” (cf. Lc 24,35-36)!

Localitatea Emaus, situată la distanţă de 60 stadii (11 Km) de Ierusalim, are o însemnătate deosebită pentru poporul evreu. Localitatea Emaus, este locul victoriei lui Iuda Macabeul, eroul iudeu, cel care cu ostaşi puţini şi aceştia cu mâinile goale, l-au biruit pe necredinciosul Gorgias, general al lui Antioh Epifanul, cel ce care în anul 166 î. Cr., a venit asupra ţării cu o armată numeroasă şi bine dotată militar   (cf. 1Mac 3,40-57- 4,27), înainte de purificarea templului şi cucerirea Ierusalimului din mâinile lui Antioh Epifanul, care l-a trimis în luptă pe un alt general al său, Lysias, tot cu o armată numeroasă şi bine dotată militar (cf. 1Mac 4,28-35). Aceste victorii ale lui Iuda Macabeul, au dar naştere sărbătorii Hanukkah, sau, sărbătoarea “Dedicării Templului”, sărbătoare la care a participat şi Isus Cristos (cf.In 10,22), care era adevăratul biruitor al duşanilor poporului său şi împlinitorul real al dorinţei poporului de eliberare

Victoriile lui Iuda Macabeul de la Emaus şi de la Ierusalim, au fost victorii profetice care au anunţat adevăratul eliberator şi adevăratele victorii pe care avea să le obţină Isus, împotriva duşmanilor mântuirii. După moartea şi învierea sa, mergând la Emaus şi la Ierusalim, Isus, a început să-şi culeagă roadele morţii şi ale învierii, roade concretizate în restabilirea celor  îndoielnici în credinţă  (cf. Lc 24, 13-35), în ridicarea celor prăbuşiţi sufleteşte şi punerea tuturor pe făgaşul continuării misiunii sale. La Emaus şi la Ierusalim, Isus, nu numai că şi-a început culegerea roadelor victoriilor sale asupra diavolului şi a morţii, dar, a făcut ca aceste victorii şi aceste roade să continue de-a lungul veacurilor, până la a doua sa venire.  

Pericopa evanghelică de astăzi (cf. Lc 24,35-48), ne reaminteşte că, Isus, pe lângă “pacea sa” pe care Isus ne-a adus-o ca rod a morţii şi învierii sale, el îşi continuă prezenţa sa vie şi activă între noi, până la sfârşitul veacurilor, în Cuvânt şi Euharistie. În Scriptură şi în Euharistie se află cuprins tot tezaurul mântuirii noastre, pregăit, împlinit şi oferit nouă în mod gratuit, de Dumnezeu, prin Isus şi Duhul Sfânt.

Omenirea, după păcatul lui Adam şi Eva, nu mai putea fi mântuită decât printr-o jertfă divină. De aceea, Sfatul divin, a hotărât ca să mântuiască lumea prin crucea şi moartea lui Isus, singurul mijloc de mântuire rămas oamenilor după păcatul lor. De aceea, Isus, ne reaminteşte astăzi, hotărârea Sfatului divin: „Aşa este scris: Cristos trebuia să sufere şi să învie din morţi a treia zi şi să fie predicată convertirea în numele lui spre iertarea păcatelor la toate neamurile. Începând din Ierusalim, voi veţi fi martorii acestor lucruri" (cf. Lc 24,46-48).

Acest adevăr divin şi această mântuire realizată de Isus prin moartea şi învierea sa, mântuire pe care noi înşine am primit-o, trebuie să o purtăm mai departe, la toţi oamenii şi până la sfârşitul veacurilor, în calitate de martori ai ei. Să nu ni se pară greu, căci aşa cum Dumnezeu Tatăl şi Duhul Sfânt au fost mereu alături de Isus şi l-au întărit ca să-şi împlininească misiunea lui mântuitoare (cf. Fap 10,38; Mc 3,16), tot astfel, Domnul Isus, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, vor sta mereu şi alături de noi toţi şi va lucra cu noi, ne va întări cuvântul mărturisirii şi va face minuni mântuitoare prin noi (cf. Mc 16,20).

Fricoşii şi îndoielnicii, ca ucenici de la Emaus, se vor întări prin explicarea Scripturilor şi prin primirea Euharistiei, iar, Isus înviat, îi va schimba din îndoielnici în credinţă, în credincioşi; din fricoşi cu uşile încuiate, în credincioşi curajoşi, capabili să înfrunte întunericul şi primejdiile, pentru a duce vestea cea bună a mântuirii lumii, realizată prin moartea şi învierea lui Cristos.

Deci, călătoria lui Isus înviat, cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, alături de toţi ucenicii săi, continuă şi astăzi şi va continua până la sfârşitul veacurilor. Acest adevăr divin este confirmat de toţi misionarii şi de toţi creştinii cei buni creştinii buni din toate timpurile şi din toate locurile, care fără oboseală şi frică au dus evaghelia până în mari depărtări, printre sălbatici, printre canibali, lprintre eproşi, printre păgâni şi printre duşmani declaraţi ai lui Cristos, chiar dacă au avut multe de îndurat, aşa cum ne spune sfântul apostol Paul (cf. 2Cor 11,23-27). 

Învierea lui Isus este cea mai mare şi cea mai sigură sursă de energie pozitivă din univers, căci, ea în delungul veacurilor, a schimbat mulţimi imense de oameni şi, va continuă să mai schimbe până la sfârşitul lumii, oameni: din fricoşi în curajoşi, din depărtaţi de Dumnezeu şi de cele sfinte, în apropiaţi de Dumnezeu şi de cele sfinte; din păcătoşi în sfinţi.

Astfel, învierea lui Isus, a schimbat-o pe Maria Magdalena într-un apostol al apostolilor; i-a schimbat pe cei doi ucenici de la Emaus în mărturisitori ai învierii către fraţii lor; l-a schimbat pe Toma într-un om credincios; l-a schimbat pe Saul în apostol misionar; i-a schimbat şi pe toţi ceilalţi apostoli în predicatori vestiţi, i-a schimbat pe primii creştini, proveniţi din evrei şi păgâni, în mărturisitori şi martiri; l-a schimbat pe Augustin (354-430), dintr-un pierdut al neputinţei, într-un sfânt; l-a schimbat pe Francisc din Assisi (1182-1226) dintr-un căutător de deşertăciuni pământeşti într-un iubitor de Cristos şi de cele cereşti; l-a schimbat pe Matthew Talbot (1826-1925), un irlandez, dintr-un beţiv notoriu, într-un mărturisitor al puterii lui Isus înviat, care înnoieşte orice viaţă.

Prima lectură de astăzi, ne vorbeşte despre schimbarea pe care Isus înviat a făcut-o în apostolul Petru. Acesta, după ce l-a văzut cu ochii săi pe Isus înviat din morţi şi, a primit de la el misiunea de a-i fi martor, fără a mai pierde timp preţios, a ieşit imediat să predice şi să-i convingă pe oameni: despre învierea lui Isus, despre răutatea păcatului, despre cruce, despre trebuinţa convertirii şi despre obligativitatea mărturiei creştine (cf. Fap 3,15-19). Auzind oamenii, o aşa veste bună, numai în dimineaţa zilei de Rusalii, s-au convertit peste 3000 de suflete şi l-au primit pe Isus ca pe Domnul şi mântuitorul lor (cf. Fap 2,41); iar, până seara numărul celor convertiţi a crescut până la cinci mii (cf. (cf. Fap 4,4).

Pe lângă punerea imediată în slujba evangheliei, un alt semn al schimbării lui Petru, după moartea şi învierea lui Cristos, a fost şi dobândirea unei adânci smerenii, după dorinţa lui Isus: “Învăţaţi de la mine, căci eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre” (Mt 11,28). Petru, după vindecarea ologului din naştere, el care mai înainte îi plăcea să iasă mereu în evidenţă, acum când lumea alerga la el ca la un făcător de minuni, el se smereşte şi recunoaşte că această minune nu a făcut-o el, ci, Isus care a înviat din morţi (cf. Fap 3,1-12). Aşa a făcut Petru, aşa au făcut toţi creştinii cei buni de-a lungul veacurilor, aşa trebuie să facem şi noi.  Dar, vai, cât de mulţi oamenii sunt făloşi diabolici, care deşi îşi zic creştini, se laudă ca fariseul de la templu, că ei au făcut totul, că ei au relizat totul, că ei au lucrat totul şi, nu-i atribuie nimic lui Dumnezeu (cf. Lc 18,13-14). Să ne ferim de a cădea într-o asemenea cursă, care i-a piedut pe îngerii răi şi pe primii oameni.

În lectura a doua (cf. 1In 2,1-5), sfântul Ioan apostolul, cel care a fost cel dintâi dintre apostoli care a crezut în învierea lui Isus (cf. In 20,8), predică cu înfocare, punând în practică mandatul primit de la Isus (cf. Lc 24,48) şi, asemenea lui Petru şi a celorlalţi apostoli, le vorbeşte oamenilor atât despre răutatea păcatului, cât şi despre marea iubire a lui Cristos: “Copilaşii mei, vă scriu, ca să nu păcătuiţi. Dar dacă a păcătuit cineva, avem mijlocitor la Tatăl, pe Isus Cristos cel drept. El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre, dar nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru ale lumii întregi (cf 1In 2,1-3).

Prin fuga de păcat, prin păzirea poruncilor, prin mare încredere în iertarea păcatelor şi în mântuirea lui Isus, precum şi  prin vestirea acestei mântuiri celor din jurul nostru, arătăm iarăşi schimbarea pe care Isus a făcut-o în noi, prin moartea şi învierea sa.    

O mamă, i-a explicat simplu şi pe înţeles micuţului ei copil, care nu înţelegea ce se întâmplă cu păcatele sale iertate de Isus, păcate despre care credea că într-o zi o să apară din nou ca o povoară asupra lui. Atunci, mama l-a întrebat: “Ce s-a întâmplat cu desenele tale de ieri, de pe tabla de la şcoală”? “Le-am şters cu buretele”! “Bine, dar unde s-au dus”? “Nicăieri, le-am şters şi nu mai sunt”? “Vezi, aşa stau lucrurile şi cu păcatele noastre pe care i le mărturisim lui Isus. Ele sunt şterse şi niciodată nu vor mai apărea”.

Păgânii şi păcătoşii cunoscând iubirea lui Dumnezeu faţă de ei, prin moartea şi învierea lui Isus, iubire care le iartă păcatele şi îi mântuieşte, veneau la credinţă atunci, vin la credinţă şi astăzi.

Misionarii din Africa şi Asia, povestesc cum păgânii de acolo, auzind de dragostea lui Dumnezeu pentru cei păcătoşi, dragoste arătată prin trimiterea lui Isus, Fiul său, ca să moară pentru ei, vin în aşa de mare număr la credinţă, că preoţi abia le fac faţă; ba, mai mult, ei stau chiar pe liste de aşteptare pentru catecumenat, timp în care învaţă singuri învăţătura creştină. Ei ne spun că, acolo este un aşa drag de Cristos, aşa cum a fost în primele veacuri.

Poetul Vasile Voiculescu (1884-1963), în poezia sa, Emaus, spune:: „Nu uita: Emausul poate fi pe orice cale. Domnul e pururi tainicul călător. Se alătură pe drum mâhnirilor tale şi seara, la hanul sărac, ţi-e-nsoţitor. Cunoaşte-l pe Cel ce binecuvântează Pâinea Duhului cu tine frângând. El, surâzându-ţi, te ospătează şi, până la moarte nu vei fi flămând”.

Apropo, de Emaus, de dragostea faţă de Scripturi, şi de dragostea faţă de Isus Euharisticul, dragoste pe care au arătat-o cei doi ucenici din evanghelia de astăzi, vreau să amintesc din mărturisirile misionarilor că, această dragoste continuă acolo; căci, creştinii din ţările de misiune, fac uneori drumuri lungi, trecând peste munţi înalţi şi peste ape învolburate pentru a merge la sfânta Liturghie şi la sfânta Împărtăşanie. Întrebaţi de ce riscă atât de mult, ei răspund: “Nu putem trăi fără sfânta Liturghie şi sfânta Împărtăşanie”.

Noi de ce vrem să murim sufleteşte aici şi veşnic dincolo, fără Liturghie şi Împărtăşanie?

Creştinii buni, ca sfântul Alois de Gonzaga (1568-1591), intrau în extaz numai la gândul că se vor împărtăşi; iar, alţii ca sfânta Imelda Lambertini (1322-1233), mureau de bucurie la propriu, atunci când se împărtăşeau. Gabriel Garcia Moreno (1821-1875), care a fost timp de două mandate preşedintele Ecuadorului, care a fost ucis pentru credinţa lui, zilnic mergea la sfânta Liturghie şi zilnic se împărtăşea.

Oare câţi mai sunt astăzi care mor la propriu şi la figurat de dorul lui Isus din sfânta împărtăşanie?

Dar, ce putem aştepta astăzi de la părinţii care au încheiat căsătoria numai după trup şi nu după credinţă; cu părinţii care au refuzat şi refuză încă învăţătura creştină pentru ei şi pentru copii lor; cu părinţi proveniţi din religii diferite; cu părinţi concubinari; cu părinţi divorţaţi şi adulteri; cu părinţi influenţaţi ideologic contra Bisericii şi a celor sfinte; cu părinţi necredincioşi pur şi simplu? Aceştia, după cum vedem, nu mai ştiu învăţătura creştină, nici măcar nu o mai suportă (cf. 2Tim 4,3) şi, nici măcar nu mai ştiu pe cine primesc în sfânta împărtăşanie (cf. 1Cor 10,16). O femeie matură, cu un copil de şcoală de mână, îl certa odată pe un preot în timpul sfintei Liturghii că, de ce nu-i dă şi copilului ei “o bulină albă”.

Este un roman documentar, numit: Cristos s-a oprit la Eboli, adică, n-a intrat în Eboli. Eboli este un sat din regiunea sudică a Italiei, numită Gagliano. Aici a fost exilat scriitorul italian de origine ebraică, Carlo Levi (1902-1975), cel care a scris acest roman. Din cauza opoziţiei sale faţă de  Benito Mussolini (1883-1945) şi faţă de regimul său fascist, a fost exilat la Eboli. La Eboli, oamenii trăiau ca păgânii: fără Cristos, fără Biserică, fără sacramente, fără morală. Aici, copii nelegitimi şi relaţiile imorale, erau la ordinea zilei. Superstiţiile şi vrăjile arătau că ei îl slujesc mai mult pe satan decât pe Cristos. Cineva spunea: "Oamenii din Ebola sunt păgâni, nu creştini". Cristos s-a oprit la Eboli, adică, creştinismul nu a pătruns deloc în inimile împietrite a celor din Eboli.

Din păcate, după 2000 de ani de creştinism, în multe suflete, în multe familii, chiar şi în multe localităţi, Isus, a fost oprit să intre. Din această cauză, toţi cei care l-au oprit pe Isus să intre, în loc să se bucure de Cristos ca de o mare comoară (cf. Ps 119,162), dau un spectacol grotesc de viaţă păgână, spre pierzarea lor veşnică.

Cartea Cântarea cântărilor, vorbindu-ne despre mireasa sfântă, ne spune că, odată, zăbovind numai o clipă să se ridice din pat ca să-i deschidă mirelui ei care a bătut într-o noapte la uşă ei, când s-a ridicat ca să-i deschidă, mirele ei plecase. Câtă durere nu i-a cuprins sufletul. A început să alerge noaptea pe străzi ca să-l caute, să-i întrebe pe paznici şi pe trecători, dacă nu l-au văzut pe iubitul inimii ei. Şi când l-a găsit, nu l-a mai părăsit niciodată (cf. Ct 3,1-4). "Întristarea voastră se va preface în bucurie" (In 16,20) şi "Nimeni nu vă va răpi bucuria voastră" (In 16,22). 

Poate că unii dintre noi au zăbovit numai o clipă ca să-i deschidă inima lui Isus, ca mireasa din Cântarea cântărilor. Poate că alţii au refuzat cu îndârjire să-i deschidă inima lui Isus, ca cei din Ebola, Italia. Astăzi, Isus, şi apoi apostolii săi, care s-au lăsat ridicaţi de Isus din toate prăbuşirile lor sufleteşti, ne cer să ne convertim, să lăsăm păcatele şi pe diavol, şi să-l primim în sufletul nostru pe Isus ca Domn, ca să putem intra într-o zi în paradisul pe care el ni l-a deschis, prin moartea şi învierea sa. Să nu mai aşteptăm alte argumente ale iubirii lui Dumnezeu, căci, în moartea şi învierea lui Isus, prin puterea Duhului Sfânt (cf. Rom 8,11), Dumnezeu ne-a dat şi ne-a lăsat argumentul suprem al dragostei sale.

Cristos a înviat!

                                                                                            Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la duminica a II a de după Paşti „B”

Oricine este născut din Dumnezeu învinge lumea (cf. 1In 5,4).

Sărbătoarea Paştelui, începută în miez de noapte, când am luat lumină şi am călătorit în lumina lumânării pascale, când catecumenii au primit Botezul şi, când toţi creştinii s-au aprins de o nouă credinţă, speranţă şi dragoste, continuă şi duminica aceasta şi va continua timp de cincizeci de zile, asemenea nunţilor împărăteşti din vechime.

În Biblie se vorbeşte despre o zi lungă, când soarele şi luna şi-au oprit mersul, până când armatele lui Israel i-au învins pe duşmanii lor (cf. Ios 10,13-14). Timpul Pascal, este tot o zi lungă, o zi care durează 50 de zile, pentru a ne bucura şi a aprofunda victoria lui Isus asupra morţii şi asupra tuturor duşmanilor noştri. De Paşti, Isus mirele nostru, s-a luptat cu toţi duşmanii noştri teribili: diavolul, păcatul, moartea şi lumea şi, a învins. De aceea, începând din ziua de Paşti, putem asculta zilnic cuvintele dulci ale lui Isus: „Am înviat şi sunt mereu cu tine”. De aceea, în tot timpul pascal, Biserica cântă fără încetare: "Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul; să ne bucurăm şi să ne veselim în ea" (Ps 117/118,24). Iar, după ce vom trece din această viaţă, vom continua bucuria şi aprofundarea învierii lui Isus, pentru toată veşnicia, în paradis, alături de Tatăl, de Fiul şi de Duhul Sfânt.  

Astăzi, la opt zile după Paşti, catecumenii deveniţi neofiţi (nou botezaţi), dezbracă hainele albe pe care le-au îmbrăcat în noaptea de Paşti, ca semn a curăţiei de suflet primite la Botez şi bucuriei mântuirii primite prin Cristos, haine albe pe care le-au purtat în toată săptămâna aceasta, numită şi „Săptămâna luminată”. Astăzi, neofiţii, dezbracă aceste haine albe, pentru a îmbrăca hainele de lucru, pentru a merge în misiune alături de ceilalţi creştinii, pentru a-i ridica pe credincioşii căzuţi din cauza încercărilor vieţii şi, pentru a le vesti tuturor evanghelia şi mântuirea prin Isus Cristos (cf. Fap 4,12).  

Tot astăzi, în duminica albă şi a Tomei, Biserica, luminată de Duhul Sfânt, privind spre Dumnezeu care este plin de milostivire şi de dragoste (cf. Ps 111,4), milostivire şi dragoste arătată faţă de toţi oamenii păcătoşi (cf. Ps 14,1; Rom 3,9-12), pe care i-a mântuit şi i-a înviat din starea lor prin patima, moartea şi învierea lui Isus Cristos (cf. Ef 2,4), Isus Cristos, căruia omenirea salvată îi aclamă necontenit cu: „Isuse, mă încred în tine”!, zic, Biserica, luminată şi condusă de Duhul Sfânt, prin sfântul papă Ioan Paul II (1920-2005), în anul 2000, cu ocazia canonizării sfintei Faustina Kowalskaa (1905-1938), o mare cinstitoare a Divinei Îndurări, a instituit şi a fixat pentru duminica a II a de după Paşti, sărbătoarea „Divinei îndurări”, pentru ca oameni să nu uite niciodată divina îndurare a lui Dumnezeu care i-a mântuit prin moartea şi învierea lui Cristos, şi să-i cânte necontenit imn de slavă, de recunoştinţă, de mulţumire şi de înnoire sufletească, începând de aici de pe pământ şi până în viaţa veşnică.

Pentru a înţelege mai bine evanghelia de astăzi, cu prăbuşirea şi ridicarea lui Toma, trebuie să pornim reflecţia noastră de la discursul lui Isus de la Cină, când Isus le-a spus ucenicilor săi: „Iată, vine ceasul – ba a şi venit – când vă veţi împrăştia fiecare la ale sale şi pe mine mă veţi lăsa singur; dar nu sunt singur pentru că Tatăl este cu mine” (In 16,32). Într-adevăr, la arestarea lui Isus, toţi ucenicii Domnului au fugit care încotro şi Isus a rămas singur cu Tatăl ceresc. În acele momente grele, o parte dintre ucenici au continuat să ţină legătura unii cu alţii; iar, o altă parte nu, plecând fiecare la ale sale. Între cei care au plecat la ale lor, amintim pe cei doi ucenici care se întorceau la Emaus şi pe Toma.

Ultimele imagini ale lui Toma cu Isus, au fost cele: când Isus a intrat în Grădina Ghetsemani; când Iuda l-a vândut pe Isus; când soldaţii au pus mâna pe Isus şi l-au arestat; când Isus a refuzat ajutorul săbiei lui Petru; când Isus a fost judecat şi condamnat; când Isus a fost biciuit şi ucis pe cruce; când la moartea lui Isus s-a făcut cutremur şi întuneric. După toate aceste momente teribile pentru un om ca Toma, care, şi-a pus toată speranţa în Isus, că era gata să moară împreună cu el (cf. In 11,16), şi care voia să ştie încă de pe pământ calea spre împărăţia cerurilor (cf. In 14,5), acele evenimente au fost de neînţeles; de aceea,Toma, a lăsat toate şi a plecat la ale sale, rupând pentru moment orice legătură cu grupul apostolilor.

Dar, Toma, a uitat că un Dumnezeu, iubire, nu moare niciodată (cf. 1Cor 13,8), că Isus şi-a prezis chinurile şi moartea pentru mântuirea lumii, dar şi învierea sa glorioasă, la trei zile după moartea sa (cf. Mc 31; 10,34), aşa cum anunţau şi Scripturile (cf. Os 6,1-2). Iar această uitare era să-l coste mult.

Lipsind din motive subiective şi fără fundament de la prima adunare a ucenicilor din Noul Testament, Toma a pierdut ceea ce pierd toţi creştinii care lipsesc nemotivat de la Liturghia de duminica, care este ziua lui Isus înviat din morţi până la sfârşitul veacurilor. Astfel: Toma a pierdut pacea lui Isus care întrece orice închipuire (cf. In 20,19; Fil 4,7). Toma a pierdut puterea dătătoare de viaţă nouă a Duhului Sfânt (cf. In 20,22; Gen 2,7). Toma a pierdut iertarea pentru păcatele comise (cf. In 20,23). Toma a pierdut mandatul de trimitere în misiune şi promisiunea părtăşiei cu Isus (cf. In 20,21).Toma a pierdut şi prezenţa lui Dumnezeu prin Isus (cf. In 20,20).

Fără credinţa în Isus înviat, Toma rămăseseră: ca o pasăre cu aripile legate, ca o corabie cu pânzele rupte, ca un naufragiat pe mare zbuciumată fără colac de salvare. În timp ce apostolii rămaşi credincioşi „stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni (cf. Fap 2,42), Toma rătăcea doborât sufleteşte prin lume. Acesta este un avertisment atât pentru neofiţi, cât şi pentru creştinii cu vechime, căci fără Isus, despărţiţi de Isus, nu pot face nimic (cf. In 15,5). De aceea: “Să nu părăsim adunarea noastră, cum au unii obicei; ci să ne îndemnăm unii pe alţii, şi cu atât mai mult cu cât vedeţi că ziua se apropie” (Evr 10,25).

Faptul că o parte din ucenici, cu toată dezorientarea şi tulburarea lor, s-au strâns la un loc - aşa cum se legă alpiniştii unii de alţii în timp de primejdie şi aşa cum păsările călătoare se strâng la un loc în drumurile lor - a fost un lucru bun pentru ei. Dumnezeu, doreşte ca toţi credincioşii lui, atât în vremuri bune, cât şi în vremuri tulburi de prigoane, de greutăţi şi încercări, să se adune împreună. De ce? Căci acolo unde doi sau trei se adună în numele său, acolo apare şi el în mijlocul lor (cf. Mt 18,20). Iar, acolo unde este Isus, este puterea şi mângâierea lui.

Isus, le prezisese ucenicilor săi, nu numai patima moartea şi învierea sa, dar, şi faptul că lumea nu-l va mai vedea, dar că ei îl vor vedea (cf. In 14,19). Într-adevăr, ucenicii, l-au văzut pe Isus care i-a mângâiat şi le-a adus pacea sa, iar ei s-au bucurat mult, mai ales că l-au văzut pe Domnul intrând la ei, prin uşile încuiate (cf. In 20,19-20). Trupul glorificat al lui Isus nu se supune legilor universului fizic. De aici speranţa noastră că, atunci când va avea loc răpirea, când trupurile noastre vor fi schimbate, nici noi nu vom mai avea nici o dificultate de a ieşi de pe unde vom fi, morminte închise, sau case încuiate, şi ne vom întâlni cu Domnul în văzduh (cf. 1Tes 4,17).

Când Isus „pacea noastră“ (Ef 2,14), este pus în centrul: adunărilor, rugăciunilor, gândurilor, vorbelor şi faptelor noastre, o pace negrăită care întrece orice pricepere, coboară asupra noastră (cf. Fil 4,7). Nu este o pace ca cea pe care o dă lumea (cf. In 14,27), ci, este pacea pe care el ne-a dobândit-o prin sângele său vărsat pe cruce (cf. Col 1,20). Este pacea lui Dumnezeu însuşi, căci, Dumnezeu, era în Cristos, atunci când acesta împăca lumea cu sine la cruce (cf. 2Cor 5,19). Ba, mai mult, când venim la întâlnirea cu Isus înviat, - căci, Isus, ca un Mire fidel, vine zilnic la întâlnirea cu noi, mireasa sa, la sfânta Liturghie – atunci, „harul Domnului Isus Cristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl, şi împărtăşirea Sfântului Duh, este cu noi cu toţi” (cf. 2Cor 13,14). Iar, acolo unde este Dumnezeu cel întreit şi unic, este primit (cf. Ap 3,20-21), acolo intră şi împărăţia cerurilor, cu toţi îngerii şi sfinţii ei. Sufletul nostru devine el însuşi un paradis.

Evanghelia spune că, Isus, după ce le-a dăruit ucenicilor din Cenacol pacea sa, el, le-a încredinţat şi continuarea misiunii sale apostolice, misiune primită de la Tatăl ceresc (cf. In 20,21), prin trăirea după exemplul lui (cf. 1In 2,6), şi prin vestirea evangheliei sale (cf. Mc 16,15), prin semnele şi minunile sale (cf. Mc 16,20), pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi.(cf. Ef 1,9; 1Cor 15,28).

În virtutea misiunii pe care apostolii au primit-o de la Isus, ei s-au dus mai întâi să ridice pe cei prăbuşiţi sufleteşte de evenimentele Calvarului şi apoi să cucerească lumea întreagă pentru împărăţia cerurilor. Iar unul dintre credincioşii prăbuşiţi de evenimentele Calvarului, a fost apostolul Toma. Lui, i-au spus: „L-am văzut pe Domnul înviat din morţi” (cf. In 20,25).

Mulţi oameni cer semne pentru a crede. Aşa au cerut evrei în pustiu (cf. 2Cr 17,21; Ier 32,21; In 4; Mt 16,1); aşa a cerut şi Ghedeon semnul cu lâna udă şi uscată (cf. Jud 6,36-40); aşa a cerut regele Ezechia, un semn pe cadranul solar al lui Ahaz (cf. Is 38,7-8) aşa au cerut iar iudeii după ce Isus a înmulţit pâinile (cf. In 6,30), aşa au cerut cărturarii şi fariseii (cf. Mt 12,38); aşa a cerut Toma să atingă semnul cuielor din rănile lui Isus (cf. In 20,25), aşa cer şi mulţi oameni astăzi. Iar, Dumnezeu, în dragostea sa, le-a dat semne: evreilor scoşi din idolatria egipteană, lui Ghedeon, regelui bolnav, Ezechia, iudeilor din timpul lui Isus, lui Toma (cf. In 20,27) şi multor alte persoane. Un numitor comun al tuturor semnelor date de Isus, este moartea şi învierea sa, prefigurate în: semnul lui Iona care a revenit la viaţă după ce a stat în pântecele balenei (cf. Mt 12,39); moartea şi învierea bobului de grâu (cf. In 12,24); în moartea şi învierea lui Lazăr (cf. In 11,43-44).

Fericiţi ochii voştri că văd, spunea cândva Isus (cf. Mt 13,16), dar astăzi, Isus, îi spune lui Toma că, „Fericiţi sunt cei care cred fără să fi văzut” (In 20,29). Umblarea prin credinţă este mai fericită decât cea prin vedere.

În anul 190, sfântul Pantaenus (+ 200), un grec, un filozof şi misionar creştin format la şcoala din Alexandria, a fost trimis să vestească evanghelia în India; dar acolo el a găsit o biserică deja formată. Cum? Tradiţia spune că apostolul Toma, ridicat de Isus, a fost trimis să predice evanghelia în India, in împărăţia lui Gundoforus, unde a făcut o mare lucrare apostolică, şi unde i-a ajutat pe oameni să-şi procure palate în cer (cf. In 14,2). Descoperirile moderne au confirmat că, în primul veac, la Punjab, a existat un împărat cu acest nume şi, că în anul 68, acolo era o comunitate de evrei şi creştini, de circa 10.000 de suflete, care au emigrat în masă pe coasta Malabar, înainte de cucerirea Ierusalimului, de către armatele romane ale lui Titus. Toma, ridicat de Isus şi de apostoli, a fost gata să poarte evanghelia la alţii; tu eşti gata să spui altora de dragostea lui Dumnezeu?

Aşa cum am spus mai sus, astăzi neofiţii au dezbrăcat hainele albe de sărbătoare - haine pe care le vor relua în slava cerească (cf. Ap 7,9) - pentru a se alătura celorlalţi botezaţi în misiunea dată de Isus tuturor creştinilor: de a ridica pe cei căzuţi, de a întoarce pe cei rătăciţi, de a converti popoarele (cf. In 20,21; Fap 1,8). De fapt, asta înseamnă şi a trăi Paştele. Să nu schimbăm numai hainele, ci să schimbăm viaţa noastră şi a altora. Să ieşim afară din tabără, unde a fost răstignit Isus şi acolo să îndurăm ocara lui (cf. Evr 13,13); să ieşim afară din mormintele păcatelor noastre şi, să trăim ca nişte înviaţi, căutând cele de sus (cf. Col 3,2), şi să purtăm vestea cea bună a învierii la toţi oamenii de mântuit (cf. Mt 28,20).

Întemeietorul „operei vincenţiene”, marele istoric italian, Federic Ozanam (1813-1853), pe când era student la Paris şi se credea „mare savant” numai pentru faptul că nu era religios ca „cei învechiţi”, deşi sufleteşte era o ruină, intrând odată în catedrala Notre-Dame, din Paris, ca într-un muzeu, pentru a admira picturile, a dat cu ochii de marele fizician şi matematician francez, André-Marie Ampère (1775-1836), care stând în genunchi, recita Rozariul. Exemplul lui Ampere i-a dărâmat toate părerile greşite şi l-a convertit pentru totdeauna. El repeta la toţi: „Rozariul lui Ampere a făcut pentru mine mai mult decât toate cărţile citite şi mai mult decât toate predicile ascultate”. De astfel de oameni ca Ampere, capabili să mişte inimile împietrite, şi de oameni sensibili la exemple bune, are nevoie Biserica, astăzi şi totdeauna.

Cuvântul lui Isus de astăzi: "Primiţi-l pe Duhul Sfânt! Cărora le veţi ierta păcatele, le vor fi iertate; cărora le veţi ţine, le vor fi ţinute" (In 20,22-23), se referă la vestirea evangheliei, prin puterea Duhului Sfânt. Cărora le vom vesti evanghelia şi îi vom aduce la Isus, vor fi iertaţi de păcate; cărora nu le vom vesti evanghelia cu puterea Duhului Sfânt şi nu îi vom aduce la Cristos, nu vor fi iertaţi de păcate. Acum înţelege mai bine şi de ce sfântul Paul spunea: „Vai mie, dacă nu vestesc evanghelia” (cf. 1Cor 9,16).

Jacques Marie Louis Monsabré (1827-1907), preot catolic francez, predicator la catedrala Notre-Dame de Paris, pe când ţinea odată misiuni populare, a atins cu divinul cuvânt al lui Dumnezeu, inima unui om, care ca Toma, uitase de Isus şi de întâlnirea duminicală cu el, în adunarea fraţilor. Când acesta a auzit că Toma a fost iertat şi primit, a înţeles că şi el poate fi iertat şi primit înapoi. A început să plângă de bucurie; cu părere de rău şi cu hotărâre de îndreptare şi-a mărturisit toate păcatele, primind pacea cea mai curată şi plăcută. Mulţi fraţi căzuţi aşteaptă un cuvânt divin ieşit de pe buzele noastre. De aceea, Isus, ne-a trimis astăzi cu evanghelia în lume, aşa cum l-a trimis şi pe el Tatăl ceresc, pentru că mulţi aşteaptă să-i dezlegăm în acest fel de păcate.

Am început şi închei cu acelaşi cuvânt din cea de-a doua lectură de astăzi: „Oricine este născut din Dumnezeu învinge lumea (cf. 1In 5,4); adică, o cucereşte pentru Dumnezeu şi pentru împărăţia cerurilor.

Cristos a înviat!

                                                                                                      Pr. Ioan Lungu

Reflecţi la ziua de marţi după Paşti – 2015.

Sfântul Petru, plin de Duhul Sfânt, le vestea oamenilor că, Isus este mântuitorul lor

„Să ştie cu siguranţă toată casa lui Israel că Dumnezeu l-a făcut Domn şi Cristos pe acest Isus pe care voi l-aţi răstignit” (Fap 2,36). Şi de ce trebuie să ştie cu siguranţă toată casa lui Israel? Pentru că promisiunea învierii este pentru noi, pentru urmaşii noştri şi pentru toţi cei care îi va chema Dumnezeu (cf. Fap 2,39). De aceea, Petru apostolul, predică şi 3000 de oameni, de aproape şi de departe, îl primesc pe Isus ca Domnul şi mântuitorul lor.

Dar, nu numai cei 12 trebuie să predice, ci, oricare ucenic care crede în Isus. Maria Magdalena inaugurează misiunea de martor al celui înviat, al oricărui ucenic. Dar, nu este o iniţiativă a ei proprie, ci este o misiune pe care i-a impus-o Isus: „Du-te la fraţii mei şi spune-le că, mă urc la Tatăl meu şi la Tatăl vostru, la Dumnezeul meu şi la Dumnezeul vostru” (In 20,17). Iar, Maria Magdalena s-a dus şi le-a zis ceea ce le-a spus Isus.

Noi trebuie să spunem cu sfântul Paul: „Dacă vestesc evanghelia nu am nici un motiv de laudă, ci, o datorie de care mă obligă. Vai mie dacă nu vestesc evanghelia. Căci dacă aş face aceasta din iniţiativa mea proprie, aş avea o răsplată, dar, nu o fac din iniţiativa mea proprie, ci, mă achit de o datorie care mi s-a impus” (1Cor 9,16-17). Trebuie să mergem şi să le anunţăm fraţilor noştri vestea cea bună a învierii şi a mântuirii prin Cristos. Nu putem ţine această veste bună numai pentru noi, căci, Isus, ne trimite să o împărtăşim şi altora. „Nimeni nu aprinde o candelă ca să o pună sub obroc, ci pe candelabru ca să lumineze pentru toţi cei din casă. Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre bune şi să-l preamărească pe Tatăl vostru cel din ceruri (cf. Mt 5,16-17). Vai, de noi dacă nu vestim evanghelia. Ce se întâmplă atunci când cineva pune lampa aprinsă sub pat? Îi arde toată casa. Ce se întâmplă când cineva nu vesteşte evanghelia mântuirii primită? Îi ia foc casa sufletului. Dar, nu numai atât. Iată, ce spune Isus: „Oricine va da mărturie pentru mine înaintea oamenilor, voi da şi eu mărturie pentru el înaintea Tatălui meu cel din ceruri. Însă oricine mă va renega înaintea oamenilor, îl voi renega şi eu înaintea Tatălui meu cel din ceruri” (Mt 10,32-33).

"Spune-ne Marie, ce-ai văzut în drumul tău? L-am văzut pe Domnul, am văzut mormântul gol, i-am văzut pe îngeri, martorii învierii lui, giulgiul şi veşmintele: bucuria şi speranţa mea a înviat!". Exact asta trebuie să mărturisim şi noi. Spune creştinule, ce-ai văzut în drumul tău? Iar, dacă n-am fost la mormântul gol al lui Isus cel înviat, este iarăşi vai de noi, căci n-am văzut nimic şi nu avem ce spune spre salvarea altora.

Un fiu crescut creştineşte de părinţii săi, dar care a devenit necredincios atunci când a plecat în lume „la studii”, venit într-o vacanţă, a început o polemică aprinsă pe tema învierii lui Isus şi a credincioşilor săi, înviere în care el nu mai credea, dar, tatăl său care credea cu tărie. La un moment dat tânărul „savant”, s-a enervat şi l-a întrebat răstit pe tatăl său: „Ia spune-mi tată, când l-ai văzut dumneata pe Isus înviat”? Atunci, tatăl calm şi parcă extaziat, i-a răspuns: „Chiar azi-dimineaţă, la rugăciune, fiul meu”!

Sfântul Petru, care, în prima lectură de astăzi, după ce ni l-a predicat pe Isus cel mort şi înviat pentru mântuirea noastră şi ne-a chemat la convertire pentru a nu pierde mântuirea lui Isus care este pentru toţi oamenii de aproape şi de departe (cf. Fap 2,3639), în prima sa scrisoare, ne-a mai făcut o chemare, chemarea de a putea da cont de credinţa noastră tuturor celor care ne întreabă de importanţa ei: „Sfinţiţi-l pe Domnul Cristos în inimile voastre, ca să fiţi gata oricând să daţi răspuns oricui vă cere cont de speranţa voastră, dar cu blândeţe şi bună-cuviinţă, având o conştiinţă curată, ca tocmai în ceea ce sunteţi calomniaţi să fie ruşinaţi cei care bârfesc purtarea voastră bună în Cristos” (1Pt 3,15).

La sfântul Ioan Maria Vianney, care tocmai predicase cu patos despre învierea lui Isus, a venit un om îndoielnic în credinţă şi l-a întrebat dacă el crede tot ceea ce spun evangheliile despre învierea lui Isus şi despre învierea oamenilor. Cred din toată inima şi cu toată siguranţa a răspuns preotul. Şi omul a continuat cu întrebările: Credeţi în înviere aşa cum credeţi că după duminică vine luni, cum după noapte vine ziua? Cred în înviere cu mai multă siguranţă că după duminică vine luni şi după cum după noapte vine ziua. Căci s-ar putea întâmpla ca după o duminică să nu mai vină o zi de luni, şi după o seară să nu mai vină o dimineaţă, dar învierea va veni sigur.

Dacă învierea nu ar fi fost sigură şi verificată de apostoli şi ucenici cu ochii şi pipăitul lor, atunci Maria Magdalena ar fi rămas o bocitoare şi nu ar fi ajuns o vestitoare a evangheliei până la marginile lumii, ca apostolii. Tradiţia, ne spune că ar fi ajuns cu vestirea evangheliei până în Galii, Franţa de astăzi. Dacă apostolii, împreună cu Petru, nu l-ar fi văzut şi pipăit pe Isus înviat, a r fi rămas ascunşi şi n-ar fi ieşit să predice şi să se lase prinşi şi ucişi pentru credinţă.        

Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la ziua învierii Domnului nostru Isus Cristos – 2015.

„Am înviat şi sunt mereu cu tine” (cf. Antifona de la intrare din ziua de Paşti)

Cristos a înviat!

După ce în noaptea Învierii, catecumenii care s-au pregătit timp de trei ani de zile, au îmbrăcat haine albe şi au primit Botezul; după ce creştinii care s-au pregătit timp de 40 de zile prin post şi pocăinţă pentru a retrăi minunea minunilor, învierea Domnului nostru Isus Cristos; astăzi, şi în toate zilele învierii, mergem cu mintea şi inima la mormântul gol al lui Isus, pentru a aprofunda misterul mântuirii noastre.

Aici ne aducem aminte că, Isus, plin de Duhul Sfânt, începând de la Botezul său în Iordan, pe oriunde a trecut, a făcut numai bine, vindecând pe toţi şi alungându-i pe diavoli (cf. Fap 10,38); apoi, ne amintim că Isus a pregătit din veşnicie iertarea păcatelor noastre. Apoi, la plinirea timpului, s-a lăsat de bunăvoie în mâinile celor fărădelege, a suferit şi a murit pe cruce, iar apoi a înviat, pentru ca noi să nu mai suferim şi să nu mai murim, ci, prin învierea lui, să dobândim viaţa şi fericirea veşnică alături de el în ceruri.

Duşmanii l-au chinuit, răstignit, ucis şi i-au pus gardă la mormânt, dar, Isus a înviat din mormântul întunecat, şi ne va învia şi pe noi la a doua sa venire, cu uşurinţa cu care evreii au fost vindecaţi de muşcăturile de şarpe, privind la şarpele de aramă (cf. Num 21,9); cu uşurinţa cu care Naaman a fost curăţit de lepră (cf. 2Rg 5,14-15); cu uşurinţa cu care Isus a deschis ochii orbului din naştere (cf. In 9,7); cu uşurinţa cu care Isus a vindecat ologului de 38 de ani (cf. In 5,8-9); cu uşurinţa cu care suntem treziţi din somn (cf. In 11,11); cu uşurinţa cu care Isus l-a înviat pe Lazăr din mormânt (cf. In 11,43-44). 

În urma păcatului, omenirea care îşi pierduse toate siguranţele pământeşti în oceanul păcatului, a strigat disperată către Isus, „Doamne, salvează-mă”! Atunci, Isus, în Vinerea Mare, ne-a luat pe noi toţi cu toată povoara noastră şi ne-a trecut cu preţul vieţii sale oceanul păcatului până la ţara paradisului. Vinerea Mare a fost ziua victoriei lui Isus asupra tuturor duşmanilor noştri. Ziua învierii este începutul culegerii roadelor mântuirii. De aceea, din ziua învierii, noi toţi cântăm „Aleluia”, şi-i spunem lui Isus: „Ce fericiţi suntem, Doamne, că ne-ai salvat”! De aceea, din ziua învierii, noi toţi exclamăm: "Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul; să ne bucurăm şi să ne veselim în ea" (Ps 117/118,24). Deci, în jertfa de pe cruce şi în învierea lui Isus, este cuprins întreg misterul mântuirii noastre. Cutremurul de la moartea lui Isus, a fost şi este un semn al schimbărilor decisive, pe care învierea lui Isus le-a realizat în istoria omenirii.

Astăzi cântăm cu bucurie că: „Mielul a răscumpărat turma; că, Isus cel nevinovat, i-a împăcat prin moartea sa pe cruce, pe oamenii păcătoşi cu Tatăl ceresc; că, moartea şi viaţa s-au înfruntat în mod minunat; că, Stăpânul vieţii a murit deliberat pentru noi, dar acum este viu şi domneşte” (cf. Fragment din Secvenţa de Paşti). De asemenea, astăzi cântăm şi că: "Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul; să ne bucurăm şi să ne veselim în ea" (Ps 117/118,24).

O istorioară creştină ne spune că, după ce Maria Magdalena, s-a întâlnit cu Isus înviat, a voit să-i ducă personal această veste şi guvernatorului Pilat. În drum spre guvernator a cumpărat un coş cu ouă pentru a le da săracilor. Intrând la Pilat, Maria Magdalena, i-a strigat: „Cristos a înviat”! Voi crede aceasta numai atunci când ouăle albe din coşul tău se vor face roşii în faţa mea. Nici n-a terminat de vorbit că, ouăle au şi început să se înroşească de la sine. Văzând minunea, Pilat, tot n-a crezut, şi a continuat  spunând: voi crede că Isus a înviat numai când din aceste roşii vor ieşi puişori vii. Şi, chiar sub ochii lui, din ouăle roşii au început să iasă pui. Maria Magdalena, i-a strigat iar: „Cristos a înviat”!, iar, Pilat, cu fruntea plecată a răspuns: „Adevărat că a înviat”!

Acesta este misterul misterelor şi bucuria bucuriilor. El trebuie enunţat simplu, după exemplul îngerului şi nu explicat filozofic. Uneori explicaţiile pot dăuna înţelesului misterului învierii, aşa cum ne spune părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa (1925-2006), în cartea sa, Suferinţa ca binecuvântare. El a încercat să-i explice unui gardian din închisoare cum a înviat Isus şi nu l-a convins. În schimb ne vorbeşte de om simplu de la ţară, care a făcut ca o adunare întreagă de activişti, la salutul său de „Cristos a înviat”!, să răspundă în cor: „Adevărat că a înviat”!  

„De Paşti, noi suntem lumina învierii lui Isus”. „Voi sunteţi lumina lumii. O cetate aşezată pe un munte, nu poate să rămână ascunsă. Şi oamenii n-aprind lumina ca s-o pună sub obroc, ci o pun în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă. Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune, şi să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri” (Mt 5,14-16). Şi pentru că suntem lumini din lumina lui Isus, Paul, ne spune: „Curăţaţi aluatul cel vechi ca să fiţi o frământătură nouă, pentru că Paştele nostru, Cristos, a fost jertfit! Să sărbătorim, aşadar, nu cu aluatul cel vechi, nici cu aluatul răutăţii şi al nelegiuirii, ci cu azimele sincerităţii şi ale adevărului” (1Cor 5,6-8)!

Înainte ca sfânta Agata (+ 250), fecioară şi martiră din Catania, Sicilia, să fie martirizată, tiranul consul, Quintinian, a încercat prin toate mijloacele să o ducă la păcat: linguşeli, ameninţări, torturi şi moarte; dar totul a fost în zadar. Văzând tăria fecioarei Agata, tiranul a exclamat: „Este mai uşor să sfărâmi cu pumnul gol o stâncă de granit, decât să o faci pe Agata să păcătuiască şi să se lepede de mirele ei, Isus”!

Odată cu Paştele, putem spune fără teamă: Cele vechi au trecut şi iată că o lume nouă a luat acum fiinţă (cf. 2Cor 5,17). Omul ca o pasăre din laţul vânătorului a scăpat şi lumea întreagă s-a vindecat (cf. Ps 123/124,7). Legea cea veche scrisă pe table reci de piatră, lasă locul Legii celei noi, scrisă în inimi calde de om (cf. Ier 31,33). În locul morţii apare viaţa; în locul întristării apare bucuria; în locul iadului apare raiul desfătării. Cât sunt de minunate faptele învierii lui Cristos!

În viaţa sfântului German (378-448), episcop de Auxerre, se povesteşte despre o mare biruinţă armată prin strigătul Aleluia, care vesteşte biruinţa lui Isus asupra morţii. Sfântul German şi sfântul Lupus (383-478), episcop de Troyes, au plecat din Galia în Anglia, pentru a combate ereziile apărute acolo. Tocmai atunci, acele ţinuturi au fost invadate de scoţieni şi saxoni, care erau păgâni. Englezii, i-au rugat pe sfinţii German şi Lupus, să le binecuvânteze armatele spre biruinţă. Sfinţii German şi Lupus, le-au cerut englezilor, ca în mijlocul cantonamentului să instaleze un cort unde catecumenii pregătiţi să primească Botezul şi toţi soldaţii să participe la sfânta Liturghie. După sfânta Liturghie şi Botez, i-a invitat pe soldaţi să strige împreună cu el: „Aleluia”!, aşa cum evreii au cântat din trâmbiţe şi au căzut zidurile Ierihonului (cf Ios 6,20). Soldaţii au strigat atât de tare: „Cristos a înviat”, încât soldaţii scoţieni şi saxoni s-au speriat atât de tare, că au fugit în ţara lor. Această biruinţă este cunoscută în istorie ca „Victoria lui Aleluia”. Şi noi, să strigăm cu putere, în toate luptele noastre: „Cristos a înviat”! şi, toţi duşmanii noştri se vor risipi.

O legendă veche creştină, născuta în cercurile de evrei convertiţi, spune că, dincolo de autoritatea lui marelui arhiereu, Caiafa, stătea autoritatea socrului său, Anna. Dar, dincolo de autoritatea amândurora stătea autoritatea unui alt mare rabin, cunoscător al legii, rabin care-l ura pe Isus de moartea şi care a determinat arestarea, revolta populară cu strigătul de „răstigneşte-l”, judecarea şi moartea Domnului. Acest era Rabi Tarfon. Rabi Trafon biruise. După părerea lui, marele impostor, Isus, cel care se chema pe sine însuşi Fiul lui Dumnezeu, fusese dat morţii ca ultimul dintre tâlhari. Minciuna lui fusese dovedită.

Dar, legenda continuă. În noaptea învierii, Isus înviat, s-a arătat mai întâi lui Rabi Tarfon. Acesta descifra nişte manuscrise vechi, despre venirea lui Mesia. Isus a intrat prin uşile încuiate şi stând înaintea lui, i-a vorbit astfel: „Rabi Tarfon, de acum şi până la sfârşitul veacurilor, noaptea această va fi prăznuită că o noapte a biruinţei vieţii asupra morţii, a împărăţiei cerului asupra iadului, a celor drepţi asupra celor răi. Ridică-te, Rabi Tarfon şi, spune lumii întregi că l-ai văzut pe Isus cel înviat din morţi! Vesteşte învierea cu toată puterea şi vei fi mântuit. Rabi Tarfon s-a ridicat. Era obişnuit cu tot felul de arătări şi duhurile nu-l puteau înspăimânta. A preferat să creadă că i-a vorbit un duh rău decât că i-a vorbit Isus înviat din morţi.

Atunci, s-a apropiat de Isus şi a ridicat mâna să-l lovească peste obraz. Dar, mâna lui s-a uscat chiar în clipa aceea! Deşi, a văzut şi această minune, a rămas mai departe împietrit în ura faţă de Isus.

Şi spune legenda că, de atunci, în toate actele anticreştine şi antisociale, dar, mai ales, în prigoanele împotriva creştinilor din toate veacurile, în chinurile tuturor martirilor creştini din lume, în defăimarea religiei creştine, în laşitatea celor care îl părăsesc pe Isus şi Biserica sa, în desfrânarea fizică şi spirituală propovăduită în numele “drepturilor omului”, în orice acţiune rea, stă Rabi Tarfon, care încearcă să lovească obrazul lui Isus.

Isus, se naşte mereu, predică mereu printre oameni, suferă mereu şi învie mereu. Isus, învie mereu, când oamenii refuză păcatul, când oamenii privesc mai întâi cerul şi apoi pământul, când oamenii fac fapte de dragoste trupească şi sufletească. În plan mistic, în plan divin, nu există succesiuni de timp, ci numai realităţi eterne. Cristos a înviat, fiind pârgă învierii noastre (cf. 1Cor 15,20)! Să ne convertim, cât timp mai spune „astăzi” (cf. 2Cor 6,2; Evr 3,15).

Într-un oraş din vestul Franţei trăia un ofiţer cunoscut prin viaţa destrăbălată pe care o ducea. Într-o zi, pe cerul însorit al vieţii sale au apărut nori negri. Soţia lui a murit subit. Ofiţerul a încercat să-şi ascundă durerea, dar nu a reuşit. Într-o zi a auzit cuvintele: „Dumnezeu vă caută“. Când a întors capul, a văzut pe unul din slujitorii săi. Acesta, în loc să se bucure, îi zise: „Tu eşti angajat să îngrijeşti de cai şi nu ca să-mi fi mie duhovnic“. „Dumnezeu vă caută“, a repetat slujitorul cu aceeaşi voce calmă. Ofiţerul nemulţumit de cele auzite, l-a concediat pe slujitorul său cinstit şi s-a aruncat din nou în plăcerile acestei lumi, ca să uite de necazuri. Dar urmele suferinţei sufleteşti nu puteau fi îndepărtate prin plăcerile oferite de lume. Într-o zi, s-a întâlnit cu un păstor de suflete, care i-a spus şi el: „Dumnezeu vă caută“. De data aceasta, ofiţerul s-a simţit zguduit în sufletul său, şi-a chemat înapoi pe fostul său slujitor şi împreună au cerut iertare Tatălui ceresc. Prin convertire şi credinţă în Cristos, mort şi înviat, pacea intră şi în inima noastră.

Într-un manuscris evreiesc foarte vechi, se istoriseşte povestea unei fete care făcea parte din grupul femeilor care îl însoţiseră pe Isus până la Calvar (cf. Mc 15,41). Era o tânără timidă, tăcută şi rezervată. La vestea Învierii, ea nu a avut nevoie nici de viziuni, nici de dovezi. A crezut de îndată. Şi, cuprinsă de o îndrăzneală cum nu mai cunoscuse, porni în lume să vestească învăţăturile lui Isus. Nu-i mai era teamă. Predica în cetăţi mari şi aşezări mici. Într-o zi, se apropie de ea un bărbat care fusese adânc mişcat de mărturia ei. Şi întrebă: Spune-mi, care este taina curajului tău? Umilinţa, aşa cum m-a învăţat Domnul. Bărbatul rămase o clipă în tăcere şi apoi întrebă iar: Şi la ce înseamnă umilinţa? „Să poţi spune primul: Te iubesc şi să poţi întinde mâna şi să poţi spune un cuvânt mântuitor unui om care are nevoie de mântuire, uitând de tine”.

Călugării sihastri ai sfântului Bruno (1030-1101), numiţi şi călugării cartuzieni, au de sărbătoarea Paştelui un obicei şi un salut foarte frumos. Ei culeg de la poalele muntelui Chartreuse, din Apii francezi, o floricică numită „primula veris”, prima floare a primăverii, un fel de ghiocel de-al nostru, pe care ei obişnuiesc să o numească şi „floarea învierii” sau „cheia paradisului”, şi pe care şi-o dăruiesc unii altora spunând aceste cuvinte semnificative: „memento vivere”, „aminteşte-ţi că trăieşti”. Aminteşte-ţi că trăieşti şi că trebuie să rodeşti fapte de credinţă, speranţă şi dragoste. Aminteşte-ţi că trăieşti şi că datorită învierii lui Isus care a învins moartea cu moartea pe moarte călcând, trăieşti chiar dacă vei muri: „Eu sunt învierea şi viaţa, cine crede în mine chiar dacă ar fi murit va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în mine, nu va muri în veci” (cf. In 11,25-26).  

                                                                                                                                  

Cristos a înviat!

Pr. Ioan Lungu