Reflecţie la duminica a III –a Paştelui „B”

Învierea lui Isus din morţi ne chemă la convertire şi la apostolat creştin.

Cristos a înviat!

Evanghelia duminicii de astăzi începe de acolo unde s-a sfârşit călătoria celor doi ucenici de la Emaus, care l-au recunoscut pe Isus înviat din morţi, la explicarea Scripturilor şi la “Frângerea pâinii” şi de unde cu inima arzând de credinţă şi cu ochii deschisi la adevărurile credinţei, deşi era noapte, deşi erau pericole, ei s-au întors la Ierusalim şi le-au povestit celorlalţi apostoli cum l-au întâlnit pe Isus înviat din morţi. Şi, pe când le vorbeau fraţilor lor despre toate acestea, Isus însuşi a apărut în mijlocul lor şi le-a zis: “Pace vouă” (cf. Lc 24,35-36)!

Localitatea Emaus, situată la distanţă de 60 stadii (11 Km) de Ierusalim, are o însemnătate deosebită pentru poporul evreu. Localitatea Emaus, este locul victoriei lui Iuda Macabeul, eroul iudeu, cel care cu ostaşi puţini şi aceştia cu mâinile goale, l-au biruit pe necredinciosul Gorgias, general al lui Antioh Epifanul, cel ce care în anul 166 î. Cr., a venit asupra ţării cu o armată numeroasă şi bine dotată militar   (cf. 1Mac 3,40-57- 4,27), înainte de purificarea templului şi cucerirea Ierusalimului din mâinile lui Antioh Epifanul, care l-a trimis în luptă pe un alt general al său, Lysias, tot cu o armată numeroasă şi bine dotată militar (cf. 1Mac 4,28-35). Aceste victorii ale lui Iuda Macabeul, au dar naştere sărbătorii Hanukkah, sau, sărbătoarea “Dedicării Templului”, sărbătoare la care a participat şi Isus Cristos (cf.In 10,22), care era adevăratul biruitor al duşanilor poporului său şi împlinitorul real al dorinţei poporului de eliberare

Victoriile lui Iuda Macabeul de la Emaus şi de la Ierusalim, au fost victorii profetice care au anunţat adevăratul eliberator şi adevăratele victorii pe care avea să le obţină Isus, împotriva duşmanilor mântuirii. După moartea şi învierea sa, mergând la Emaus şi la Ierusalim, Isus, a început să-şi culeagă roadele morţii şi ale învierii, roade concretizate în restabilirea celor  îndoielnici în credinţă  (cf. Lc 24, 13-35), în ridicarea celor prăbuşiţi sufleteşte şi punerea tuturor pe făgaşul continuării misiunii sale. La Emaus şi la Ierusalim, Isus, nu numai că şi-a început culegerea roadelor victoriilor sale asupra diavolului şi a morţii, dar, a făcut ca aceste victorii şi aceste roade să continue de-a lungul veacurilor, până la a doua sa venire.  

Pericopa evanghelică de astăzi (cf. Lc 24,35-48), ne reaminteşte că, Isus, pe lângă “pacea sa” pe care Isus ne-a adus-o ca rod a morţii şi învierii sale, el îşi continuă prezenţa sa vie şi activă între noi, până la sfârşitul veacurilor, în Cuvânt şi Euharistie. În Scriptură şi în Euharistie se află cuprins tot tezaurul mântuirii noastre, pregăit, împlinit şi oferit nouă în mod gratuit, de Dumnezeu, prin Isus şi Duhul Sfânt.

Omenirea, după păcatul lui Adam şi Eva, nu mai putea fi mântuită decât printr-o jertfă divină. De aceea, Sfatul divin, a hotărât ca să mântuiască lumea prin crucea şi moartea lui Isus, singurul mijloc de mântuire rămas oamenilor după păcatul lor. De aceea, Isus, ne reaminteşte astăzi, hotărârea Sfatului divin: „Aşa este scris: Cristos trebuia să sufere şi să învie din morţi a treia zi şi să fie predicată convertirea în numele lui spre iertarea păcatelor la toate neamurile. Începând din Ierusalim, voi veţi fi martorii acestor lucruri" (cf. Lc 24,46-48).

Acest adevăr divin şi această mântuire realizată de Isus prin moartea şi învierea sa, mântuire pe care noi înşine am primit-o, trebuie să o purtăm mai departe, la toţi oamenii şi până la sfârşitul veacurilor, în calitate de martori ai ei. Să nu ni se pară greu, căci aşa cum Dumnezeu Tatăl şi Duhul Sfânt au fost mereu alături de Isus şi l-au întărit ca să-şi împlininească misiunea lui mântuitoare (cf. Fap 10,38; Mc 3,16), tot astfel, Domnul Isus, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, vor sta mereu şi alături de noi toţi şi va lucra cu noi, ne va întări cuvântul mărturisirii şi va face minuni mântuitoare prin noi (cf. Mc 16,20).

Fricoşii şi îndoielnicii, ca ucenici de la Emaus, se vor întări prin explicarea Scripturilor şi prin primirea Euharistiei, iar, Isus înviat, îi va schimba din îndoielnici în credinţă, în credincioşi; din fricoşi cu uşile încuiate, în credincioşi curajoşi, capabili să înfrunte întunericul şi primejdiile, pentru a duce vestea cea bună a mântuirii lumii, realizată prin moartea şi învierea lui Cristos.

Deci, călătoria lui Isus înviat, cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, alături de toţi ucenicii săi, continuă şi astăzi şi va continua până la sfârşitul veacurilor. Acest adevăr divin este confirmat de toţi misionarii şi de toţi creştinii cei buni creştinii buni din toate timpurile şi din toate locurile, care fără oboseală şi frică au dus evaghelia până în mari depărtări, printre sălbatici, printre canibali, lprintre eproşi, printre păgâni şi printre duşmani declaraţi ai lui Cristos, chiar dacă au avut multe de îndurat, aşa cum ne spune sfântul apostol Paul (cf. 2Cor 11,23-27). 

Învierea lui Isus este cea mai mare şi cea mai sigură sursă de energie pozitivă din univers, căci, ea în delungul veacurilor, a schimbat mulţimi imense de oameni şi, va continuă să mai schimbe până la sfârşitul lumii, oameni: din fricoşi în curajoşi, din depărtaţi de Dumnezeu şi de cele sfinte, în apropiaţi de Dumnezeu şi de cele sfinte; din păcătoşi în sfinţi.

Astfel, învierea lui Isus, a schimbat-o pe Maria Magdalena într-un apostol al apostolilor; i-a schimbat pe cei doi ucenici de la Emaus în mărturisitori ai învierii către fraţii lor; l-a schimbat pe Toma într-un om credincios; l-a schimbat pe Saul în apostol misionar; i-a schimbat şi pe toţi ceilalţi apostoli în predicatori vestiţi, i-a schimbat pe primii creştini, proveniţi din evrei şi păgâni, în mărturisitori şi martiri; l-a schimbat pe Augustin (354-430), dintr-un pierdut al neputinţei, într-un sfânt; l-a schimbat pe Francisc din Assisi (1182-1226) dintr-un căutător de deşertăciuni pământeşti într-un iubitor de Cristos şi de cele cereşti; l-a schimbat pe Matthew Talbot (1826-1925), un irlandez, dintr-un beţiv notoriu, într-un mărturisitor al puterii lui Isus înviat, care înnoieşte orice viaţă.

Prima lectură de astăzi, ne vorbeşte despre schimbarea pe care Isus înviat a făcut-o în apostolul Petru. Acesta, după ce l-a văzut cu ochii săi pe Isus înviat din morţi şi, a primit de la el misiunea de a-i fi martor, fără a mai pierde timp preţios, a ieşit imediat să predice şi să-i convingă pe oameni: despre învierea lui Isus, despre răutatea păcatului, despre cruce, despre trebuinţa convertirii şi despre obligativitatea mărturiei creştine (cf. Fap 3,15-19). Auzind oamenii, o aşa veste bună, numai în dimineaţa zilei de Rusalii, s-au convertit peste 3000 de suflete şi l-au primit pe Isus ca pe Domnul şi mântuitorul lor (cf. Fap 2,41); iar, până seara numărul celor convertiţi a crescut până la cinci mii (cf. (cf. Fap 4,4).

Pe lângă punerea imediată în slujba evangheliei, un alt semn al schimbării lui Petru, după moartea şi învierea lui Cristos, a fost şi dobândirea unei adânci smerenii, după dorinţa lui Isus: “Învăţaţi de la mine, căci eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre” (Mt 11,28). Petru, după vindecarea ologului din naştere, el care mai înainte îi plăcea să iasă mereu în evidenţă, acum când lumea alerga la el ca la un făcător de minuni, el se smereşte şi recunoaşte că această minune nu a făcut-o el, ci, Isus care a înviat din morţi (cf. Fap 3,1-12). Aşa a făcut Petru, aşa au făcut toţi creştinii cei buni de-a lungul veacurilor, aşa trebuie să facem şi noi.  Dar, vai, cât de mulţi oamenii sunt făloşi diabolici, care deşi îşi zic creştini, se laudă ca fariseul de la templu, că ei au făcut totul, că ei au relizat totul, că ei au lucrat totul şi, nu-i atribuie nimic lui Dumnezeu (cf. Lc 18,13-14). Să ne ferim de a cădea într-o asemenea cursă, care i-a piedut pe îngerii răi şi pe primii oameni.

În lectura a doua (cf. 1In 2,1-5), sfântul Ioan apostolul, cel care a fost cel dintâi dintre apostoli care a crezut în învierea lui Isus (cf. In 20,8), predică cu înfocare, punând în practică mandatul primit de la Isus (cf. Lc 24,48) şi, asemenea lui Petru şi a celorlalţi apostoli, le vorbeşte oamenilor atât despre răutatea păcatului, cât şi despre marea iubire a lui Cristos: “Copilaşii mei, vă scriu, ca să nu păcătuiţi. Dar dacă a păcătuit cineva, avem mijlocitor la Tatăl, pe Isus Cristos cel drept. El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre, dar nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru ale lumii întregi (cf 1In 2,1-3).

Prin fuga de păcat, prin păzirea poruncilor, prin mare încredere în iertarea păcatelor şi în mântuirea lui Isus, precum şi  prin vestirea acestei mântuiri celor din jurul nostru, arătăm iarăşi schimbarea pe care Isus a făcut-o în noi, prin moartea şi învierea sa.    

O mamă, i-a explicat simplu şi pe înţeles micuţului ei copil, care nu înţelegea ce se întâmplă cu păcatele sale iertate de Isus, păcate despre care credea că într-o zi o să apară din nou ca o povoară asupra lui. Atunci, mama l-a întrebat: “Ce s-a întâmplat cu desenele tale de ieri, de pe tabla de la şcoală”? “Le-am şters cu buretele”! “Bine, dar unde s-au dus”? “Nicăieri, le-am şters şi nu mai sunt”? “Vezi, aşa stau lucrurile şi cu păcatele noastre pe care i le mărturisim lui Isus. Ele sunt şterse şi niciodată nu vor mai apărea”.

Păgânii şi păcătoşii cunoscând iubirea lui Dumnezeu faţă de ei, prin moartea şi învierea lui Isus, iubire care le iartă păcatele şi îi mântuieşte, veneau la credinţă atunci, vin la credinţă şi astăzi.

Misionarii din Africa şi Asia, povestesc cum păgânii de acolo, auzind de dragostea lui Dumnezeu pentru cei păcătoşi, dragoste arătată prin trimiterea lui Isus, Fiul său, ca să moară pentru ei, vin în aşa de mare număr la credinţă, că preoţi abia le fac faţă; ba, mai mult, ei stau chiar pe liste de aşteptare pentru catecumenat, timp în care învaţă singuri învăţătura creştină. Ei ne spun că, acolo este un aşa drag de Cristos, aşa cum a fost în primele veacuri.

Poetul Vasile Voiculescu (1884-1963), în poezia sa, Emaus, spune:: „Nu uita: Emausul poate fi pe orice cale. Domnul e pururi tainicul călător. Se alătură pe drum mâhnirilor tale şi seara, la hanul sărac, ţi-e-nsoţitor. Cunoaşte-l pe Cel ce binecuvântează Pâinea Duhului cu tine frângând. El, surâzându-ţi, te ospătează şi, până la moarte nu vei fi flămând”.

Apropo, de Emaus, de dragostea faţă de Scripturi, şi de dragostea faţă de Isus Euharisticul, dragoste pe care au arătat-o cei doi ucenici din evanghelia de astăzi, vreau să amintesc din mărturisirile misionarilor că, această dragoste continuă acolo; căci, creştinii din ţările de misiune, fac uneori drumuri lungi, trecând peste munţi înalţi şi peste ape învolburate pentru a merge la sfânta Liturghie şi la sfânta Împărtăşanie. Întrebaţi de ce riscă atât de mult, ei răspund: “Nu putem trăi fără sfânta Liturghie şi sfânta Împărtăşanie”.

Noi de ce vrem să murim sufleteşte aici şi veşnic dincolo, fără Liturghie şi Împărtăşanie?

Creştinii buni, ca sfântul Alois de Gonzaga (1568-1591), intrau în extaz numai la gândul că se vor împărtăşi; iar, alţii ca sfânta Imelda Lambertini (1322-1233), mureau de bucurie la propriu, atunci când se împărtăşeau. Gabriel Garcia Moreno (1821-1875), care a fost timp de două mandate preşedintele Ecuadorului, care a fost ucis pentru credinţa lui, zilnic mergea la sfânta Liturghie şi zilnic se împărtăşea.

Oare câţi mai sunt astăzi care mor la propriu şi la figurat de dorul lui Isus din sfânta împărtăşanie?

Dar, ce putem aştepta astăzi de la părinţii care au încheiat căsătoria numai după trup şi nu după credinţă; cu părinţii care au refuzat şi refuză încă învăţătura creştină pentru ei şi pentru copii lor; cu părinţi proveniţi din religii diferite; cu părinţi concubinari; cu părinţi divorţaţi şi adulteri; cu părinţi influenţaţi ideologic contra Bisericii şi a celor sfinte; cu părinţi necredincioşi pur şi simplu? Aceştia, după cum vedem, nu mai ştiu învăţătura creştină, nici măcar nu o mai suportă (cf. 2Tim 4,3) şi, nici măcar nu mai ştiu pe cine primesc în sfânta împărtăşanie (cf. 1Cor 10,16). O femeie matură, cu un copil de şcoală de mână, îl certa odată pe un preot în timpul sfintei Liturghii că, de ce nu-i dă şi copilului ei “o bulină albă”.

Este un roman documentar, numit: Cristos s-a oprit la Eboli, adică, n-a intrat în Eboli. Eboli este un sat din regiunea sudică a Italiei, numită Gagliano. Aici a fost exilat scriitorul italian de origine ebraică, Carlo Levi (1902-1975), cel care a scris acest roman. Din cauza opoziţiei sale faţă de  Benito Mussolini (1883-1945) şi faţă de regimul său fascist, a fost exilat la Eboli. La Eboli, oamenii trăiau ca păgânii: fără Cristos, fără Biserică, fără sacramente, fără morală. Aici, copii nelegitimi şi relaţiile imorale, erau la ordinea zilei. Superstiţiile şi vrăjile arătau că ei îl slujesc mai mult pe satan decât pe Cristos. Cineva spunea: "Oamenii din Ebola sunt păgâni, nu creştini". Cristos s-a oprit la Eboli, adică, creştinismul nu a pătruns deloc în inimile împietrite a celor din Eboli.

Din păcate, după 2000 de ani de creştinism, în multe suflete, în multe familii, chiar şi în multe localităţi, Isus, a fost oprit să intre. Din această cauză, toţi cei care l-au oprit pe Isus să intre, în loc să se bucure de Cristos ca de o mare comoară (cf. Ps 119,162), dau un spectacol grotesc de viaţă păgână, spre pierzarea lor veşnică.

Cartea Cântarea cântărilor, vorbindu-ne despre mireasa sfântă, ne spune că, odată, zăbovind numai o clipă să se ridice din pat ca să-i deschidă mirelui ei care a bătut într-o noapte la uşă ei, când s-a ridicat ca să-i deschidă, mirele ei plecase. Câtă durere nu i-a cuprins sufletul. A început să alerge noaptea pe străzi ca să-l caute, să-i întrebe pe paznici şi pe trecători, dacă nu l-au văzut pe iubitul inimii ei. Şi când l-a găsit, nu l-a mai părăsit niciodată (cf. Ct 3,1-4). "Întristarea voastră se va preface în bucurie" (In 16,20) şi "Nimeni nu vă va răpi bucuria voastră" (In 16,22). 

Poate că unii dintre noi au zăbovit numai o clipă ca să-i deschidă inima lui Isus, ca mireasa din Cântarea cântărilor. Poate că alţii au refuzat cu îndârjire să-i deschidă inima lui Isus, ca cei din Ebola, Italia. Astăzi, Isus, şi apoi apostolii săi, care s-au lăsat ridicaţi de Isus din toate prăbuşirile lor sufleteşti, ne cer să ne convertim, să lăsăm păcatele şi pe diavol, şi să-l primim în sufletul nostru pe Isus ca Domn, ca să putem intra într-o zi în paradisul pe care el ni l-a deschis, prin moartea şi învierea sa. Să nu mai aşteptăm alte argumente ale iubirii lui Dumnezeu, căci, în moartea şi învierea lui Isus, prin puterea Duhului Sfânt (cf. Rom 8,11), Dumnezeu ne-a dat şi ne-a lăsat argumentul suprem al dragostei sale.

Cristos a înviat!

                                                                                            Pr. Ioan Lungu