Reflecţie la duminica a II a de după Paşti „B”

Oricine este născut din Dumnezeu învinge lumea (cf. 1In 5,4).

Sărbătoarea Paştelui, începută în miez de noapte, când am luat lumină şi am călătorit în lumina lumânării pascale, când catecumenii au primit Botezul şi, când toţi creştinii s-au aprins de o nouă credinţă, speranţă şi dragoste, continuă şi duminica aceasta şi va continua timp de cincizeci de zile, asemenea nunţilor împărăteşti din vechime.

În Biblie se vorbeşte despre o zi lungă, când soarele şi luna şi-au oprit mersul, până când armatele lui Israel i-au învins pe duşmanii lor (cf. Ios 10,13-14). Timpul Pascal, este tot o zi lungă, o zi care durează 50 de zile, pentru a ne bucura şi a aprofunda victoria lui Isus asupra morţii şi asupra tuturor duşmanilor noştri. De Paşti, Isus mirele nostru, s-a luptat cu toţi duşmanii noştri teribili: diavolul, păcatul, moartea şi lumea şi, a învins. De aceea, începând din ziua de Paşti, putem asculta zilnic cuvintele dulci ale lui Isus: „Am înviat şi sunt mereu cu tine”. De aceea, în tot timpul pascal, Biserica cântă fără încetare: "Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul; să ne bucurăm şi să ne veselim în ea" (Ps 117/118,24). Iar, după ce vom trece din această viaţă, vom continua bucuria şi aprofundarea învierii lui Isus, pentru toată veşnicia, în paradis, alături de Tatăl, de Fiul şi de Duhul Sfânt.  

Astăzi, la opt zile după Paşti, catecumenii deveniţi neofiţi (nou botezaţi), dezbracă hainele albe pe care le-au îmbrăcat în noaptea de Paşti, ca semn a curăţiei de suflet primite la Botez şi bucuriei mântuirii primite prin Cristos, haine albe pe care le-au purtat în toată săptămâna aceasta, numită şi „Săptămâna luminată”. Astăzi, neofiţii, dezbracă aceste haine albe, pentru a îmbrăca hainele de lucru, pentru a merge în misiune alături de ceilalţi creştinii, pentru a-i ridica pe credincioşii căzuţi din cauza încercărilor vieţii şi, pentru a le vesti tuturor evanghelia şi mântuirea prin Isus Cristos (cf. Fap 4,12).  

Tot astăzi, în duminica albă şi a Tomei, Biserica, luminată de Duhul Sfânt, privind spre Dumnezeu care este plin de milostivire şi de dragoste (cf. Ps 111,4), milostivire şi dragoste arătată faţă de toţi oamenii păcătoşi (cf. Ps 14,1; Rom 3,9-12), pe care i-a mântuit şi i-a înviat din starea lor prin patima, moartea şi învierea lui Isus Cristos (cf. Ef 2,4), Isus Cristos, căruia omenirea salvată îi aclamă necontenit cu: „Isuse, mă încred în tine”!, zic, Biserica, luminată şi condusă de Duhul Sfânt, prin sfântul papă Ioan Paul II (1920-2005), în anul 2000, cu ocazia canonizării sfintei Faustina Kowalskaa (1905-1938), o mare cinstitoare a Divinei Îndurări, a instituit şi a fixat pentru duminica a II a de după Paşti, sărbătoarea „Divinei îndurări”, pentru ca oameni să nu uite niciodată divina îndurare a lui Dumnezeu care i-a mântuit prin moartea şi învierea lui Cristos, şi să-i cânte necontenit imn de slavă, de recunoştinţă, de mulţumire şi de înnoire sufletească, începând de aici de pe pământ şi până în viaţa veşnică.

Pentru a înţelege mai bine evanghelia de astăzi, cu prăbuşirea şi ridicarea lui Toma, trebuie să pornim reflecţia noastră de la discursul lui Isus de la Cină, când Isus le-a spus ucenicilor săi: „Iată, vine ceasul – ba a şi venit – când vă veţi împrăştia fiecare la ale sale şi pe mine mă veţi lăsa singur; dar nu sunt singur pentru că Tatăl este cu mine” (In 16,32). Într-adevăr, la arestarea lui Isus, toţi ucenicii Domnului au fugit care încotro şi Isus a rămas singur cu Tatăl ceresc. În acele momente grele, o parte dintre ucenici au continuat să ţină legătura unii cu alţii; iar, o altă parte nu, plecând fiecare la ale sale. Între cei care au plecat la ale lor, amintim pe cei doi ucenici care se întorceau la Emaus şi pe Toma.

Ultimele imagini ale lui Toma cu Isus, au fost cele: când Isus a intrat în Grădina Ghetsemani; când Iuda l-a vândut pe Isus; când soldaţii au pus mâna pe Isus şi l-au arestat; când Isus a refuzat ajutorul săbiei lui Petru; când Isus a fost judecat şi condamnat; când Isus a fost biciuit şi ucis pe cruce; când la moartea lui Isus s-a făcut cutremur şi întuneric. După toate aceste momente teribile pentru un om ca Toma, care, şi-a pus toată speranţa în Isus, că era gata să moară împreună cu el (cf. In 11,16), şi care voia să ştie încă de pe pământ calea spre împărăţia cerurilor (cf. In 14,5), acele evenimente au fost de neînţeles; de aceea,Toma, a lăsat toate şi a plecat la ale sale, rupând pentru moment orice legătură cu grupul apostolilor.

Dar, Toma, a uitat că un Dumnezeu, iubire, nu moare niciodată (cf. 1Cor 13,8), că Isus şi-a prezis chinurile şi moartea pentru mântuirea lumii, dar şi învierea sa glorioasă, la trei zile după moartea sa (cf. Mc 31; 10,34), aşa cum anunţau şi Scripturile (cf. Os 6,1-2). Iar această uitare era să-l coste mult.

Lipsind din motive subiective şi fără fundament de la prima adunare a ucenicilor din Noul Testament, Toma a pierdut ceea ce pierd toţi creştinii care lipsesc nemotivat de la Liturghia de duminica, care este ziua lui Isus înviat din morţi până la sfârşitul veacurilor. Astfel: Toma a pierdut pacea lui Isus care întrece orice închipuire (cf. In 20,19; Fil 4,7). Toma a pierdut puterea dătătoare de viaţă nouă a Duhului Sfânt (cf. In 20,22; Gen 2,7). Toma a pierdut iertarea pentru păcatele comise (cf. In 20,23). Toma a pierdut mandatul de trimitere în misiune şi promisiunea părtăşiei cu Isus (cf. In 20,21).Toma a pierdut şi prezenţa lui Dumnezeu prin Isus (cf. In 20,20).

Fără credinţa în Isus înviat, Toma rămăseseră: ca o pasăre cu aripile legate, ca o corabie cu pânzele rupte, ca un naufragiat pe mare zbuciumată fără colac de salvare. În timp ce apostolii rămaşi credincioşi „stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni (cf. Fap 2,42), Toma rătăcea doborât sufleteşte prin lume. Acesta este un avertisment atât pentru neofiţi, cât şi pentru creştinii cu vechime, căci fără Isus, despărţiţi de Isus, nu pot face nimic (cf. In 15,5). De aceea: “Să nu părăsim adunarea noastră, cum au unii obicei; ci să ne îndemnăm unii pe alţii, şi cu atât mai mult cu cât vedeţi că ziua se apropie” (Evr 10,25).

Faptul că o parte din ucenici, cu toată dezorientarea şi tulburarea lor, s-au strâns la un loc - aşa cum se legă alpiniştii unii de alţii în timp de primejdie şi aşa cum păsările călătoare se strâng la un loc în drumurile lor - a fost un lucru bun pentru ei. Dumnezeu, doreşte ca toţi credincioşii lui, atât în vremuri bune, cât şi în vremuri tulburi de prigoane, de greutăţi şi încercări, să se adune împreună. De ce? Căci acolo unde doi sau trei se adună în numele său, acolo apare şi el în mijlocul lor (cf. Mt 18,20). Iar, acolo unde este Isus, este puterea şi mângâierea lui.

Isus, le prezisese ucenicilor săi, nu numai patima moartea şi învierea sa, dar, şi faptul că lumea nu-l va mai vedea, dar că ei îl vor vedea (cf. In 14,19). Într-adevăr, ucenicii, l-au văzut pe Isus care i-a mângâiat şi le-a adus pacea sa, iar ei s-au bucurat mult, mai ales că l-au văzut pe Domnul intrând la ei, prin uşile încuiate (cf. In 20,19-20). Trupul glorificat al lui Isus nu se supune legilor universului fizic. De aici speranţa noastră că, atunci când va avea loc răpirea, când trupurile noastre vor fi schimbate, nici noi nu vom mai avea nici o dificultate de a ieşi de pe unde vom fi, morminte închise, sau case încuiate, şi ne vom întâlni cu Domnul în văzduh (cf. 1Tes 4,17).

Când Isus „pacea noastră“ (Ef 2,14), este pus în centrul: adunărilor, rugăciunilor, gândurilor, vorbelor şi faptelor noastre, o pace negrăită care întrece orice pricepere, coboară asupra noastră (cf. Fil 4,7). Nu este o pace ca cea pe care o dă lumea (cf. In 14,27), ci, este pacea pe care el ne-a dobândit-o prin sângele său vărsat pe cruce (cf. Col 1,20). Este pacea lui Dumnezeu însuşi, căci, Dumnezeu, era în Cristos, atunci când acesta împăca lumea cu sine la cruce (cf. 2Cor 5,19). Ba, mai mult, când venim la întâlnirea cu Isus înviat, - căci, Isus, ca un Mire fidel, vine zilnic la întâlnirea cu noi, mireasa sa, la sfânta Liturghie – atunci, „harul Domnului Isus Cristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl, şi împărtăşirea Sfântului Duh, este cu noi cu toţi” (cf. 2Cor 13,14). Iar, acolo unde este Dumnezeu cel întreit şi unic, este primit (cf. Ap 3,20-21), acolo intră şi împărăţia cerurilor, cu toţi îngerii şi sfinţii ei. Sufletul nostru devine el însuşi un paradis.

Evanghelia spune că, Isus, după ce le-a dăruit ucenicilor din Cenacol pacea sa, el, le-a încredinţat şi continuarea misiunii sale apostolice, misiune primită de la Tatăl ceresc (cf. In 20,21), prin trăirea după exemplul lui (cf. 1In 2,6), şi prin vestirea evangheliei sale (cf. Mc 16,15), prin semnele şi minunile sale (cf. Mc 16,20), pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi.(cf. Ef 1,9; 1Cor 15,28).

În virtutea misiunii pe care apostolii au primit-o de la Isus, ei s-au dus mai întâi să ridice pe cei prăbuşiţi sufleteşte de evenimentele Calvarului şi apoi să cucerească lumea întreagă pentru împărăţia cerurilor. Iar unul dintre credincioşii prăbuşiţi de evenimentele Calvarului, a fost apostolul Toma. Lui, i-au spus: „L-am văzut pe Domnul înviat din morţi” (cf. In 20,25).

Mulţi oameni cer semne pentru a crede. Aşa au cerut evrei în pustiu (cf. 2Cr 17,21; Ier 32,21; In 4; Mt 16,1); aşa a cerut şi Ghedeon semnul cu lâna udă şi uscată (cf. Jud 6,36-40); aşa a cerut regele Ezechia, un semn pe cadranul solar al lui Ahaz (cf. Is 38,7-8) aşa au cerut iar iudeii după ce Isus a înmulţit pâinile (cf. In 6,30), aşa au cerut cărturarii şi fariseii (cf. Mt 12,38); aşa a cerut Toma să atingă semnul cuielor din rănile lui Isus (cf. In 20,25), aşa cer şi mulţi oameni astăzi. Iar, Dumnezeu, în dragostea sa, le-a dat semne: evreilor scoşi din idolatria egipteană, lui Ghedeon, regelui bolnav, Ezechia, iudeilor din timpul lui Isus, lui Toma (cf. In 20,27) şi multor alte persoane. Un numitor comun al tuturor semnelor date de Isus, este moartea şi învierea sa, prefigurate în: semnul lui Iona care a revenit la viaţă după ce a stat în pântecele balenei (cf. Mt 12,39); moartea şi învierea bobului de grâu (cf. In 12,24); în moartea şi învierea lui Lazăr (cf. In 11,43-44).

Fericiţi ochii voştri că văd, spunea cândva Isus (cf. Mt 13,16), dar astăzi, Isus, îi spune lui Toma că, „Fericiţi sunt cei care cred fără să fi văzut” (In 20,29). Umblarea prin credinţă este mai fericită decât cea prin vedere.

În anul 190, sfântul Pantaenus (+ 200), un grec, un filozof şi misionar creştin format la şcoala din Alexandria, a fost trimis să vestească evanghelia în India; dar acolo el a găsit o biserică deja formată. Cum? Tradiţia spune că apostolul Toma, ridicat de Isus, a fost trimis să predice evanghelia în India, in împărăţia lui Gundoforus, unde a făcut o mare lucrare apostolică, şi unde i-a ajutat pe oameni să-şi procure palate în cer (cf. In 14,2). Descoperirile moderne au confirmat că, în primul veac, la Punjab, a existat un împărat cu acest nume şi, că în anul 68, acolo era o comunitate de evrei şi creştini, de circa 10.000 de suflete, care au emigrat în masă pe coasta Malabar, înainte de cucerirea Ierusalimului, de către armatele romane ale lui Titus. Toma, ridicat de Isus şi de apostoli, a fost gata să poarte evanghelia la alţii; tu eşti gata să spui altora de dragostea lui Dumnezeu?

Aşa cum am spus mai sus, astăzi neofiţii au dezbrăcat hainele albe de sărbătoare - haine pe care le vor relua în slava cerească (cf. Ap 7,9) - pentru a se alătura celorlalţi botezaţi în misiunea dată de Isus tuturor creştinilor: de a ridica pe cei căzuţi, de a întoarce pe cei rătăciţi, de a converti popoarele (cf. In 20,21; Fap 1,8). De fapt, asta înseamnă şi a trăi Paştele. Să nu schimbăm numai hainele, ci să schimbăm viaţa noastră şi a altora. Să ieşim afară din tabără, unde a fost răstignit Isus şi acolo să îndurăm ocara lui (cf. Evr 13,13); să ieşim afară din mormintele păcatelor noastre şi, să trăim ca nişte înviaţi, căutând cele de sus (cf. Col 3,2), şi să purtăm vestea cea bună a învierii la toţi oamenii de mântuit (cf. Mt 28,20).

Întemeietorul „operei vincenţiene”, marele istoric italian, Federic Ozanam (1813-1853), pe când era student la Paris şi se credea „mare savant” numai pentru faptul că nu era religios ca „cei învechiţi”, deşi sufleteşte era o ruină, intrând odată în catedrala Notre-Dame, din Paris, ca într-un muzeu, pentru a admira picturile, a dat cu ochii de marele fizician şi matematician francez, André-Marie Ampère (1775-1836), care stând în genunchi, recita Rozariul. Exemplul lui Ampere i-a dărâmat toate părerile greşite şi l-a convertit pentru totdeauna. El repeta la toţi: „Rozariul lui Ampere a făcut pentru mine mai mult decât toate cărţile citite şi mai mult decât toate predicile ascultate”. De astfel de oameni ca Ampere, capabili să mişte inimile împietrite, şi de oameni sensibili la exemple bune, are nevoie Biserica, astăzi şi totdeauna.

Cuvântul lui Isus de astăzi: "Primiţi-l pe Duhul Sfânt! Cărora le veţi ierta păcatele, le vor fi iertate; cărora le veţi ţine, le vor fi ţinute" (In 20,22-23), se referă la vestirea evangheliei, prin puterea Duhului Sfânt. Cărora le vom vesti evanghelia şi îi vom aduce la Isus, vor fi iertaţi de păcate; cărora nu le vom vesti evanghelia cu puterea Duhului Sfânt şi nu îi vom aduce la Cristos, nu vor fi iertaţi de păcate. Acum înţelege mai bine şi de ce sfântul Paul spunea: „Vai mie, dacă nu vestesc evanghelia” (cf. 1Cor 9,16).

Jacques Marie Louis Monsabré (1827-1907), preot catolic francez, predicator la catedrala Notre-Dame de Paris, pe când ţinea odată misiuni populare, a atins cu divinul cuvânt al lui Dumnezeu, inima unui om, care ca Toma, uitase de Isus şi de întâlnirea duminicală cu el, în adunarea fraţilor. Când acesta a auzit că Toma a fost iertat şi primit, a înţeles că şi el poate fi iertat şi primit înapoi. A început să plângă de bucurie; cu părere de rău şi cu hotărâre de îndreptare şi-a mărturisit toate păcatele, primind pacea cea mai curată şi plăcută. Mulţi fraţi căzuţi aşteaptă un cuvânt divin ieşit de pe buzele noastre. De aceea, Isus, ne-a trimis astăzi cu evanghelia în lume, aşa cum l-a trimis şi pe el Tatăl ceresc, pentru că mulţi aşteaptă să-i dezlegăm în acest fel de păcate.

Am început şi închei cu acelaşi cuvânt din cea de-a doua lectură de astăzi: „Oricine este născut din Dumnezeu învinge lumea (cf. 1In 5,4); adică, o cucereşte pentru Dumnezeu şi pentru împărăţia cerurilor.

Cristos a înviat!

                                                                                                      Pr. Ioan Lungu