Reflecţie la duminica a treia de peste an (Anul C) – 2019.

 "Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta pe care aţi ascultat-o cu urechile voastre" (Lc 4,21).

Astăzi lecturile biblice ne vorbesc despre cuvântul lui Dumnezeu cel atotputernic care ne mântuieşte, căci este ca o sabie cu două tăişuri care judecă simţirile şi gândurile inimii (cf. Evr 4,12), căci este ca un ciocan care sparge piatra din inimi (cf. Ier 23,29), căci este ca o pâine care satură inima flămândă de fericire (cf. Am 8,11), căci potoleşte setea sufletului însetat şi umple de bunătăţi sufletul celui flămând (cf. Ps 107,9). Sfântul Luca ne spune că aşa era şi sufletul lui Teofil şi cu siguranţă şi multe alte suflete din timpul său, de aceea pentru acest Teofil, probabil un oficial roman doritor de adevărul lui Dumnezeu care mântuieşte, dar şi pentru multe inimi asemenea lui, a adunat cuvintele lui Isus de la martorii şi apostolii, săi pentru a i le oferi lui şi la mulţi alţii oameni care doreau creştinismul despre care au auzit vorbindu-se (cf. Lc 1,1-4).

Într-adevăr mulţi oameni credeau şi unii mai cred şi acum că, religia creştină se referă la Dumnezeu sever care monitorizează faptele oamenilor notându-le într-o carte a sa şi aşteptă să-i arunce în iad imediat ce vom trece “dincolo”. Dar, Luca vine şi corectează această optică greşită introdusă în lume de diavol chiar de la început pentru a provoca căderea oamenilor în iadul său (cf. Gen 3,5; Mt 25,41). Dar sfântul Luca, doctorul trupului şi al sufletului, vede clar lucrurile. Pentru el, creştinismul are de-a face mai degrabă cu iubirea şi îndurarea lui Dumnezeu decât cu pedepsele sale. De aceea, vorbindu-i lui Teofil despre credinţa creştină, Luca, după ce îi vorbeşte despre venirea în trup a lui Isus, ca să mântuiască lumea de păcatele ei (cf. Lc 2,7), găseşte imediat întâmplarea din sinagoga din Nazaret ca fiind foarte elocventă pentru a arăta dragostea îndurătoare lui Dumnezeu cel întreit şi unic, faţă de omenirea căzută, căci Isus spune: „Duhul Domnului este asupra mea: pentru aceasta m-a uns să duc săracilor vestea cea bună; m-a trimis să proclam celor captivi eliberarea şi celor orbi recăpătarea vederii, să redau libertatea celor asupriţi; să vestesc un an de bunăvoinţă al Domnului" (Lc 4,18-19). Ba mai mult, Isus spune la Nazaret că aceste cuvinte promise în vechime de Dumnezeu prin profetul Isaia (cf. Is 61,1), „astăzi s-au împlinit” (cf. Lc 4,21).

Evanghelia după Luca abundă de exemplificări ale dragostei lui Dumnezeu faţă de oamenii păcătoşi. Într-un alt loc Luca ne vorbeşte despre îndurarea lui Dumnezeu faţă de cei căzuţi în parabola samariteanului milostiv, Cristos (cf. Lc 10,25-37). În alt loc ne vorbeşte despre inima de tată a lui Dumnezeu care îl aşteaptă, îl primeşte cu drag, îl iartă şi îl înnobilează pe fiul său risipitor (cf. Lc 15,11ss). În alt loc ne vorbeşte despre Isus care merge în căutarea vameşului Zaheu şi a unui orb, doi oameni respinşi de lume, dar care doreau să-l vadă şi să primească mântuirea lui (cf. Lc 18,35-43; 19,1-10). Iar în final ne vorbeşte despre jertfa Fiului lui Dumnezeu pentru mântuirea tuturor păcătoşilor care se întorc la el şi îl chemă să fie mântuitorul lor, asemenea tâlharului din dreapta (cf. Lc 23,43).

Întâlnirea cu Isus, Fiul lui Dumnezeu cel adevărat şi milostiv, a transformat pescari, vameşi şi zeloti, în mari apostoli şi sfinţi. Cunoaşterea lui Dumnezeu şi a iubirii sale din Evanghelia după sfântul Luca, l-a convertit pe Teofil care astăzi este cinstit ca sfânt, şi i-a convertit şi pe mulţi alţii. Să nu uităm că sfântul Augustin (354-430) a fost convertit de textul din Romani: „Să trăim frumos, ca în timpul zilei, nu în chefuri şi în beţii; nu în curvii şi în fapte de ruşine; nu în certuri şi în pizmă” (Rom 13,13). Să nu uităm că pe sfântul Antonie cel Mare, l-a făcut pustnic, textul din Matei: "Dacă vrei să fii desăvârşit, du-te de vinde ce ai, dă la săraci şi vei avea o comoară în cer! Apoi vino şi urmează-mă" (Mt 19,21).

De aceea, scriitorul Fyodor Dostoevsky (1821-1881), după convertirea sa din închisoarea din Siberia, i-a scris unui prieten: „Să ştii şi să crezi aceasta, că nu există nimic mai frumos, nimic mai profund, nimic mai milos şi nimic mai înţelept şi mai perfect decât Isus Cristos”. De aceea, sfânta Ecaterina de Sienna (1347-1380), scria: “Îţi mulţumesc veşnice Părinte că nu ai dispreţuit creatura ta şi nu ţi-ai îndepărtat faţa de la ea. M-ai iubit mai înainte de a te fi iubit şi mă iubeşti încă nespus de mult”. Iar un înţelept se ruga aşa: „Doamne, dă-mi harul de a mă schimba pe mine însumi şi aşa voi schimba şi eu măcar pe unii”!  

Cei cu inima bună şi mânaţi de Duhul Sfânt îl găsesc pe Dumnezeu mereu bun şi iertător şi îl slujesc; dar cei mânaţi de duhul cel rău îl găsesc pe Dumnezeu mereu aspru, ca leneşul care a primit un talant, de aceea nu doresc ca Fiul lui Dumnezeu să domnească peste ei, dar Dumnezeu stăpânul a toate, prin Isus şi Duhul Sfânt, va domni peste orice creatură a sa (cf. Lc 19,12-27).

Cu Isus au început “timpurile cele din urmă”, timpuri care se continuă în Biserica până la venirea sa de-a doua. Iar misiunea pe care Isus o inaugurează este îndreptată în special către cei săraci, către cei din urmă. Aceasta este speranţa care îi susţine şi care le alină suferinţa. Aşa cum spune Isaia, Isus îndreaptă “vestea cea bună” către cei păcătoşi, către cei marginalizaţi şi către cei persecutaţi, din orice condiţie socială ar fi ei, deoarece Dumnezeu îi iubeşte pe oameni fără a face diferenţe. Pentru Cristos fiecare om este preţios ca o perlă. Aceasta este “vestea cea bună” a lui Isus trebuie să mişte inima oamenilor, redându-le demnitatea şi capacitatea de a spera şi căuta mântuirea lui.

Trebuie să ştim că de la jertfa lui Cristos de la cruce, nici diavolii nu mai pot nega iubirea mântuitoare şi bunătatea lui Dumnezeu faţă de oameni. Ceea ce pot face diavolii acum, este să ne facă să nu ne lase timp să ne gândim la această iubire mântuitoare, sau să ne facă să amânăm aducerea vieţii noastre la Dumnezeu în timp util. Să ne amintim de alegoria consiliului diavolesc, când Satana a prins de veste că într-o anumită comunitate a început o renaştere spirituală. I-a convocat el toţi consilierii lui şi le-a spus: „Vom merge şi le vom lua oamenilor timpul şi ocaziile de a cugeta la Dumnezeu, la iubirea şi la mântuirea sa, ocupându-le timpul cu lucruri banale. Iar celor care vor încerca să se gândească la Dumnezeu, la mântuirea şi la iubirea lui pentru ei, le vom spune că într-adevăr toată Biblia este adevărată, că Dumnezeu este iubitor, că există cer şi iad, că există îngeri şi diavoli, că orice om va avea în veşnicie ceea ce alege încă din viaţa aceasta; dar să nu uităm să-i înşelăm şi să le spunem că mai au încă timp berechet ca să se predea lui Dumnezeu şi că pot amâna decizia pentru Dumnezeu şi pentru împărăţia lui, pentru a-şi trăi viaţa, măcar până mâine, căci cine spune mâine, spune, niciodată”. Şi chiar dacă vreun om se schimbă înainte de moarte, înşelătoria este că la moarte trebuie să fim deja gata, pentru că decizia pentru Dumnezeu trebuie luată încă din copilărie (cf. Lc 12,40). „Adu-ţi aminte de Făcătorul tău în zilele tinereţii tale, până nu vin zilele cele rele şi până nu se apropie anii din urmă” (cf. Qho 12,1).

Prima lectură (cf. Neh 8,2-4a.5-6.8-10) ne vorbeşte şi ea tot despre puterea şi lumina cuvântului lui Dumnezeu. O mână de oameni, o “rămăşiţă a lui Israel”, care împreună cu Ezdra şi cu Neemia, în anul 444 î.C, după 77 de ani de robie, s-au întors din robia babilonică, s-au adunat într-o piaţă din Ierusalim în jurul căreia nu se aflau decât ruine şi dărâmături. Totul trebuia reconstruit, în mijlocul unor popoare ostile. Oare mai era ceva care îi putea ajuta şi salva? Da, era cuvântul lui Dumnezeu, era legea lui Moise, era Sfânta Scriptură. Ascultarea, explicarea şi înţelegerea Cuvântului, atunci ca şi acum, au avut puterea de a trezi conştiinţele cum că Dumnezeu îi iubeşte şi cum că Dumnezeu este mereu bun şi iertător şi nu vrea moartea păcătoşilor, dar convertirea lor (cf. Ez 33,11). Şi s-au apucat imediat de treabă, cu o mână ţineau armele de apărare şi cu cealaltă mână ţineau instrumentele de construit (cf. Neh 4,17).

Aşa cum evreii întorşi din robie, întăriţi de Cuvintele Scripturilor, ce le vorbeau de dragostea lui Dumnezeu, că plângeau de bucurie, au reconstruit Ierusalimul şi ţara, lucrând şi luptând în acelaşi timp, tot astfel şi noi întăriţi de acelaşi cuvânt divin, plini de bucurie, să lucrăm şi să luptăm până ce reconstrui din temelii fiinţa noastră, templul lui Dumnezeu, ruinat de păcat.

De aceea psalmul responzorial ne spune astăzi: „Cuvintele tale, Doamne, sunt duh şi viaţă (cf. In 6,63). Legea Domnului este desăvârşită, înviorează sufletul; mărturia Domnului este adevărată,

îl face înţelept pe cel neştiutor. Orânduirile Domnului sunt drepte, înveselesc inima, poruncile Domnului sunt strălucitoare, luminează ochii (cf. Ps 19,8-9).

Şi sfântul Paul în lectura a doua de astăzi (cf. 1Cor 12,12-30), ne vorbeşte tot despre dragostea lui Dumnezeu faţă de oamenii păcătoşi. Vorbind despre adunarea membrilor Bisericii, apostolul Paul a acordat cel dintâi loc celebrării cinei euharistice (cf. 1Cor 11,20-34), care este memorialul jertfei de pe cruce, căci Tatăl ceresc l-a dat pe Isus la moarte pentru noi (cf. In 3,16-17; 15,13-14). Iar după aceea vorbeşte despre daruri şi slujbe venite de la Dumnezeu, prin Cristos şi Duhul Sfânt, daruri şi slujbe care au în vedere zidirea lăuntrică a fiecăruia. Sfântul Paul le aminteşte foştilor idolatri că ei fuseseră odinioară conduşi de duhurile satanice. Şi ce schimbare în prezent! Acum Duhul lui Dumnezeu este cel care îi dirijează, lucrând în ei cum îi place, prin darurile pe care le împarte. Aici apostolul înşiră aceste daruri. „Şi cei pe care Dumnezeu i-a pus în Biserică sunt: mai întâi apostolii, în al doilea rând profeţii, în al treilea rând învăţătorii, apoi cei care au puterea minunilor, apoi carisma vindecărilor, a ajutorării, a conducerii, a limbilor diferite” (1Cor 12,28); precizând că ele sunt date în vederea întrebuinţării comune. Paul compară Biserica în care Isus ne-a introdus prin jertfa sa de la cruce, jertfă prezentă în Cuvânt şi Euharistie, cu un corp uman compus din multe mădulare şi organe care nu pot funcţiona nici unul fără celălalt. Deşi Biserica are numeroase mădulare, tot atâtea câţi credincioşi are, ea este animată de un singur Duh, pentru a împlini o singură voinţă, cea a Domnului, care este Capul (cf. Ef 4,15-16).  

În trupul Bisericii, membrele să se îngrijească unele de altele” (1Cor 12,25). „Ca nişte buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi să slujească altora după darul pe care l-a primit” (1Pt 4,10). Fiecare trebuie să lucreze cu darul primit, căci darul fiecăruia nu este numai pentru sine ci este pentru toţi. Şi aşa cum în trup fiecare membru şi fiecare celulă îşi au rolul lor, tot astfel şi în Biserică fiecare îşi are rolul imposibil de înlocuit. Şi aşa cum în trup „ochiul nu poate spune mâinii, “nu am nevoie de tine”; nici capul picioarelor, “nu am nevoie de voi”, tot astfel în Biserică nici un membru nu poate spune altui membru, nu am nevoi de tine, sau nu am nevoie de voi (cf. 1Cor 12,21). „Voi sunteţi trupul lui Cristos şi membru fiecare în parte” (1Cor 12,27). Deci, aşa cum trupul nu ar fi ceea ce este dacă nu ar fi compus din membre diferite; tot astfel nici Biserica creştină.

Sintetizăm şi spunem: Aşa cum sfântul Luca i-a vorbit lui Teofil din Scripturi, despre dragostea lui Dumnezeu în Cristos şi Duhul Sfânt. Aşa cum Ezdra şi Nehemia le-a vorbit robilor eliberaţi din robia babilonică despre dragostea lui Dumnezeu descrisă în Scripturi, că aceştia plângeau de bucuria mântuirii. Aşa cum sfântul Paul le-a vorbit corintenilor despre Euharistie şi daruri, care sunt dragostea lui Dumnezeu, promisă în Scripturi şi arătată prin Cristos şi Duhul Sfânt. Tot astfel şi noi trebuie să fim în lume martori ai iubirii lui Dumnezeu cel biblic, iubire arătată nouă prin Cristos şi Duhul Sfânt. Când oamenii vor înţelege din cuvântul divin, dragostea lui Dumnezeu pentru ei, dragoste arătată prin Cristos şi Duhul Sfânt, atunci se vor căi de păcatele lor şi le vor plânge de bucuria mântuirii, şi îşi vor îndrepta viaţa, ca evreii întorşi din exil (cf. Neh 8,9), ca cei din Corint la Scrisoarea lui Paul (cf. 1Cor 12,12-30) şi ca mulţimea de evrei şi păgâni întorşi la Dumnezeu la predica lui Petru de la Rusalii (cf. Fap 2,37-40).

O fetiţă, după ce citise o frumoasă biografie a unui martir din primele veacuri, a spus mamei sale: „Şi eu vreau să-mi dau viaţa şi să mor pentru credinţa în Isus”. Atunci mama i-a răspuns că ea îşi poate oferi viaţa lui Cristos şi până la martiriu, trăind o viaţă de credinţă zi de zi. De aceea, sfânta Tereza de Calcutta (1910-1997), spunea „Trăiţi în aşa fel încât viaţa voastră să fie un argument al existenţei şi al iubirii lui Dumnezeu”. Iar Scrisoarea către Diognet, o scriere din sec. II, spune aşa: „Nu îmbrăcămintea, nici hrana, nici locuinţa nu-i defineşte pe creştini, ci prezenţa lui Cristos în sufletul şi viaţa lor, prezenţă reactualizată prin Cuvânt, prin sfânta împărtăşanie şi printr-un efort zilnic, care face ca extraordinarul să devină „normal”. „Cuvintele tale, Doamne, sunt duh şi viaţă” (In 6,63).

                                                                                                    Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la Octava Mondială de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor 2019

„Dreptatea, numai dreptatea să o cauţi” (Dt 16,20)

În fiecare an creştinii din întreaga lume se unesc în rugăciune pentru unitatea Bisericii, voită și poruncită de Cristos: „Ca toţi să fie una, după cum tu, Tată, eşti în mine şi eu în tine, ca şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis” (In 17,21). Anul acesta tema pentru rugăciune şi meditaţie este: „Dreptatea şi numai dreptatea să o cauţi” (Dt 16,20). Această temă a fost aleasă şi propusă ca temă de meditaţie şi de rugăciune, de comunitatea creştină din Indonezia, o comunitate care suferă mult din cauza nedreptăţii şi a corupţiei, o comunitate creştină dintr-o ţară 86% musulmană. Ne alăturăm şi noi rugăciunilor lor şi smeriţi îi cerem lui Dumnezeu ca să ne scape pe toţi de flagelul corupţiei, lăcomiei şi a nedreptăţilor, vicii ridicate la rang de lege în multe ţări de unii politicieni corupţi, dintre care unii sunt şi creştini, dar numai cu numele, căci cu inima lor sunt departe de Dumnezeu (cf. Is 29,13). Mulţi dintre politicienii care au devenit lacomi şi corupţi, şi-au atras de partea lor oameni necinstiţi îmbogăţiţi peste noapte, apoi şi-au atras de partea lor chiar şi pe unii lideri religioşi care şi-au trădat vocaţia, şi astfel toţi împreună, pentru un câştig trecător, dar şi pentru o pedeapsă veşnică, în loc de iubire promovează ura, în loc de armonie promovează prigoana, în loc de unire promovează dezbinarea şi în loc de dreptate promovează nedreptatea. „Cei care sunt consideraţi conducători domină şi cei mari dintre ei îşi fac simţită puterea asupra lor. Dar între voi să nu fie aşa! Dimpotrivă, cine vrea să devină mare între voi să fie robul vostru şi cine vrea să fie primul între voi să fie servitorul tuturor! Pentru că nici Fiul Omului n-a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Mc 10,42-45).

În urma păcatului, lumea noastră este dominată de marele înşelător, satana, diavolul. Isus Cristos a venit aducând veşti bune, veşti că el: a venit să strice lucrările diavolului (cf. 1In 3,6) şi că a venit să instaureze împărăţia lui Dumnezeu (cf. Lc 9,11), adică: împărăţia adevărului şi a vieţii, împărăţia sfinţeniei şi a harului, împărăţia dreptăţii, a iubirii şi a păcii. Isus este „acel om de neam mare care s-a dus într-o ţară depărtată, ca să primească împărăţia, şi apoi să se întoarcă” spre a ne-o împărtăşi şi nouă (cf. Lc 19,12). De aceea, Isus ne-a învăţat să ne rugăm: „vie împărăţia ta; facă-se voia ta, precum în cer şi pe pământ” (Mt 6,10). De aceea, sfântul Paul ne-a învăţă: „să o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti, şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie, aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Cristos” (Tit 2,11-13).

Dumnezeu a pus binecuvântările şi răsplăţile sale la dispoziţia celor care îl slujesc de bună voie

şi cu credinţă vie (cf. Iac 2,17-23). Dumnezeu s-a aşteptat ca primii oameni, Adam şi Eva, să aibă încredere în el şi să răspundă cu supunere la ceea ce le-a poruncit. Şarpele a prezentat-o pe Eva cu o alternativă la planul divin, convingând-o că apropierea de el este o cale mai bună decât calea lui Dumnezeu. Diavolul a convins-o pe Eva că Dumnezeu i-a ascuns o informaţie importantă, cea că poate deveni ca Dumnezeu mâncând din pomul oprit (cf. Gen 3,1-6 ). Eva l-a convins apoi pe Adam să i se alăture în rebeliunea ei contra lui Dumnezeu prin luarea din pomul cunoaşterii răului şi binelui. Şi în loc să devină ca Dumnezeu, s-au văzut goi ca satana de care au ascultat (cf. Gen 3,7). Şi de atunci până astăzi au venit peste întreaga omenire toate relele şi necazurile inventate de răutatea satanei, căci am ajuns să suferim şi din cauza corupţiei, prigoanei şi nedreptăţii.

Una dintre frumoasele metafore ale Sfintei Scripturi referitoare la Cristos, este cea de “stâncă” (cf. Dt 32,4; Is 26,4; 1Cor 10,4). Prin această metaforă, Isus spune fiecărui credincios, ca el a fost constituit „stâncă mântuitoare” pentru orice păcătos dornic de convertire; stâncă pentru cel care vrea sa-şi zidească viaţa în siguranţă; ajutor care nu ne lipseşte niciodată în nevoi; mângâiere în timp de necaz; uşurare în suferinţă; pace în timp de nelinişte; odihnă în timp de oboseală; curaj în timp de temeri; tărie când este ispită; bucurie când este iertare; cetate de scăpare în orice necaz; port de mântuire veşnică pentru credincioşi, etc. De aceea să nu părăsim niciodată această “stâncă” (cf. Dt 32,18).

Se spune că, pe un munte înalt, trăia un bătrân ce avea misiunea de a păzi un tezaur ascuns în acel munte. Într-o zi, la poalele muntelui a apărut o ceată de tâlhari, care, cu lovituri de ciocan şi târnăcop, încercau din răsputeri să sape în munte şi să fure comoara. Văzându-i, bătrânul le-a vorbit astfel: „Zadarnic faceţi aceasta! Au mai încercat mulţi înaintea voastră să ia această comoară şi nu au reuşit. Iar acum, uneltele lor ruginite zac împreună cu osemintele lor la poalele acestui munte, chiar sub picioarele voastre”. Însă ei nu l-au ascultat şi, insultându-l pe bătrân, au continuat să lovească mai departe. Deodată, o stâncă s-a desprins din acel munte şi, rostogolindu-se cu putere, s-a prăbuşit peste tâlhari, punând capăt încercării lor de a intra în posesia comorii.

Iată în imaginea stâncii şi a comorii o imagine a Bisericii cu toate valorile sale spirituale. Bătrânul este imaginea sfântului Petru şi a succesorilor săi, iar tâlharii sunt duşmanii Biserici care luptă împotriva ei de veacuri. Biserica a avut şi are de suportat numeroase persecuţii şi suferinţe. Dar unită în Cristos şi întărită de el şi apoi unită în jurul capului ei vizibil, va face întotdeauna faţă acestor încercări, adeverind de peste două mii de ani că „porţile iadului nu o pot birui” (Mt 16,18)

Astăzi corupţia intrată în lume din invidia diavolului, infectează politica, comerţul, justiţia şi chiar religia în fruntea căreia au fost propulsaţi de adepţii lui satan oameni fără Dumnezeu, generând urmări grele pentru oamenii cinstiţi şi  corecţi. Din păcate, cei care ar trebui să promoveze justiţia şi să-l ocrotească pe cel slab, fac tocmai contrariul. De aceea, diferenţa dintre bogaţi şi săraci a crescut, chiar în ţări bogate, astfel că multe persoane trăiesc în sărăcie materială şi spirituală. Toate acestea ar lăsa să pară că Biserica începe să cadă sub loviturile oamenilor lui satan, totuşi de peste două mii de ani ea dăinuie pentru că este zidită pe stânca, piatra din capul unghiului, Cristos.

Numai ascultând rugăciunea şi porunca lui Isus pentru unitatea ucenicilor săi (cf. In 17,21), îl vom putea învinge pe diavol şi vom putea reface unitatea sfâşiată şi vom putea trăi iarăşi uniţi în diversitatea darurilor. Numai Isus, care a distrus vechiul „zid despărţitor" (Ef 2,14), poate surpa şi zidul ridicat de satana între creştini. Numai uniţi în Cristos vom fi capabili să luptăm împotriva nedreptăţilor şi să ne punem în slujba omenirii suferinde. În acest context unitatea nu este ceva opţional, cum cred şi o tratează unii lideri amăgiţi de „dezbinătorul din iad”, căci unitatea este o poruncă şi o chemare sfântă. Apoi nu putem fi credibili în faţa lumii suferinde şi care aşteaptă un sprijin divin dacă trăim separaţi. De aceea, Isus s-a rugat Tatălui ceresc, în Duhul Sfânt: „Ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis” (In 17,21).

Isus îi spusese lui Ioan care refuza să-l boteze: „Lasă acum, căci aşa se cuvine, ca noi să împlinim toată dreptatea. Atunci el l-a lăsat” (Mt 3,15). Pentru că omul nu a ştiut să facă decât rău, se cuvine de acum să-l lăsăm pe Dumnezeu să lucreze prin Cristos şi să împlinească întreaga dreptate. „Pentru că, necunoscând dreptatea lui Dumnezeu şi căutând să-şi impună propria lor dreptate, oamenii nu s-au supus dreptăţii lui Dumnezeu (cf. Rom 10,3). Poate suntem curioşi să aflăm ce însemna dreptatea pentru Isus. Pentru Isus dreptatea a însemnat, renunţarea la dreptatea lui. „Isus, fiind din fire Dumnezeu, nu a ţinut morţiş la egalitatea sa cu Dumnezeu, ci s-a despuiat pe sine luând firea sclavului, devenind asemenea oamenilor, iar, după felul lui de a fi, a fost aflat ca un om. S-a umilit pe sine făcându-se ascultător până la moarte, şi încă până la moartea pe cruce. Pentru aceasta, şi Dumnezeu l-a înălţat” (Fil 2,6-9). La fel nici noi nu trebuie să ţinem morţiş la dreptatea noastră, ci să mergem în întâmpinarea fraţilor noştri şi să le oferim gratuit împăcarea şi să refacem astfel unitatea.  

Cunoaştem bine relaţia dintre cei doi ochii ai noştri: clipesc împreună. se mişcă împreună, plâng împreuna, se bucură împreună, văd lucruri împreună şi se odihnesc împreună. Unitatea creştinilor trebuie sa fie la fel. Ochii se închid independent unul de celalalt doar atunci când creierul decide aşa. Tot aşa şi unitatea nu se arată între noi creştinii doar când noi decidem să nu se arate. Primii creştini nu făceau asta, ei erau o inimă şi un suflet în dragoste. 

Dumnezeu Tatăl a rostit porunca „căutării dreptăţii” (Dt 16,20) în contextul chemării bărbaţilor la cele trei mari sărbători: Sărbătoarea Azimelor, Sărbătoarea Săptămânilor şi la Sărbătoarea Corturilor, care toate se terminau cu o masă frăţească, o anticipare a mesei „Ospăţului veşnic din paradis (cf. Is 25,6-10) dar şi o anticipare a mesei ecumenice (cf. Fap 6,1-2). „Să pui judecători şi scribi înăuntrul porţilor tale în orice loc pe care ţi-l dă Domnul Dumnezeul tău, după triburile tale, ca să judece poporul cu o judecată dreaptă! Să nu viciezi, să nu fii părtinitor, să nu primeşti daruri, căci darul orbeşte ochii înţelepţilor şi perverteşte cuvintele drepţilor!  Dreptatea, numai dreptatea să o cauţi, ca să trăieşti şi să iei în stăpânire ţara pe care ţi-o dă Domnul Dumnezeul tău”! Toate aceste „Sărbători” şi-au atins împlinirea în Isus Cristos, cum în Cristos îşi va atinge plinătatea şi „Ospăţul ecumenic” şi„Ospăţul veşnic din paradis”, la care vor intra numai cei care aici pe pământ „au căutat dreptatea şi numai dreptatea” (Dt 16,20).

Creştinii ca popor al alianţei stabilite de Isus, ştiu că bucuriile ospăţului ceresc vor fi date celor cărora le este foame şi sete dreptate, şi care adesea sunt persecutaţi pentru dreptate, „căci a lor este împărăţia cerurilor” (Mt 5,6.10). Biserica lui Cristos este chemată să fie o anticipare a acestei împărăţii. Insă, „Nu există ecumenism adevărat fără convertire” (cf. Conc. Vat. II, Decretul despre ecumenism UR, 7). Saul din Tars nu a intrat în comuniune cu întreaga Biserică decât prin convertire şi tot prin convertirea a ajuns „Apostol al neamurilor” şi „Sfânt al Bisericii”. Toţi trebuie să ne convertim de la dreptatea noastră, la dreptatea lui Dumnezeu, prin Cristos şi Duhul Sfânt. Amin.

                                                                                                                       Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la duminica a 2-a de peste an - Anul C - 2019

"Cum se căsătoreşte un tânăr cu o fecioară, tot aşa se va căsători cu tine cel care te-a zidit" (Is 62,5).

Spuneam în solemnitatea Epifaniei Domnului că acea celebrare era compusă din trei momente distincte: arătarea lui Isus ca mântuitor al păgânilor, prin vizita magilor; arătarea lui Isus ca Fiu al lui Dumnezeu şi ca mântuitor al întregului univers afectat de păcat, de către Tatăl ceresc şi de către Duhul Sfânt, la Botezul Domnului în apele Iordanului; şi astăzi arătarea lui Isus ca Mire ceresc pentru toţi păcătoşii care se convertesc şi vin la el ca o mireasă curată, la nunta din Cana Galileii, când apa de curăţire devine vin pentru nuntă.

În Evanghelia după sfântul Luca, întoarcerea fiului risipitor este întâmpinată cu muzică, dansuri şi haine de nuntă (cf. Lc 15,22-24). Aici întoarcere fiului risipitor simbolizează convertirea iudeilor şi a popoarelor păgâne. Psalmistul vorbeşte despre Isus ca despre un mire care iese din camera sa nupţială (cf. Ps 19,6). Cuvântul a coborât pe pământ, adunând Biserica dintre popoarele păgâne. Prin întrupare, el s-a unit cu natura omenească şi i-a dat un contract de căsătorie şi o zestre. Un contract, când Dumnezeu s-a unit cu omul; o zestre, când Isus s-a jertfit pentru mântuirea omului. Prin contract înţelegem mântuirea prezentă iar prin zestre, viaţa veşnică.

Revenind la Isus ca "mire" spunem că unul dintre multele titluri sub care este prezentat Isus în Biblie este şi acesta. În Noul Testament, Isus este numit deseori "mire" (cf. Mt 9,15; 25,1-13; In 3,29). Noi, oamenii, numim "mire" pe bărbatul logodit cu o tânără, pe bărbatul plin de o dragoste faţă de mireasa sa. Acest titlu dat lui Isus exprimă dragostea sa veşnică faţă de mireasa lui, Biserica.

La început, Dumnezeu şi-a ales mireasa dintre fii lui Abraham şi a separat-o dintre naţiuni (cf. Is 43,20-21; Lev 20,24). Dar această mireasă l-a părăsit pe Domnul, a devenit infidelă şi a practicat idolatria, comparabilă cu desfrânarea şi adulterul (cf. Os 1,2; 2,2). Dar în viitor, Domnul îi va vorbi la inimă acestei mirese, ea se va converti şi Domnul se va logodi pentru totdeauna cu ea (cf. Os2,14-23).

În Vechiul Testament, Ierusalimul păcătos şi neconvertit fusese abandonat şi în această stare el a fost comparat de profetul Isaia: cu o femeie sterilă şi întristată şi cu o femeie văduva şi fără copii (cf. Is 54,1-17). Dar în momentul convertirii sale, această "femeie" se va numi: "mireasă", "măritată", "căutată", "cetate locuită", iar Domnul se va numi Mirele ei care se bucură din nou de ea (cf. Is62,4-5).

Dacă în psalmul 95 convertiţii Vechiului Testament se îndemnau între ei, "să cântăm, să ne închinăm, să ne plecăm genunchiul"; acum în psalmul 96 întreg pământul şi chiar natura întreagă sunt chemaţi cu aceleaşi cuvinte: "cântaţi, binecuvântaţi, închinaţi-vă înaintea Domnului" (Ps 96,1-2.9). Convertiţii lui Israel sunt un preludiu la convertirea popoarelor păgâne când acestea îşi vor lepăda idolii şi îi vor da Domnului gloria şi puterea (cf. Ap 1,5). Acest psalm 96, cântat de noi astăzi, a fost compus şi intonat cu prilejul întoarcerii chivotului alianţei în locul de unde fusese furat, imagine a întoarcerii lui Israel, dar şi al popoarelor păgâne la Dumnezeu (cf. 1Cr 16.23-30).

După ce vechiul popor ales a fost lepădat pentru un timp, timp în care Cristos, mirele şi împăratul său, a fost răstignit şi a înviat la Ierusalim, a apărut o altă "mireasă", Biserica, formată din iudei şi păgâni convertiţi. Pe aceasta Isus o numeşte "Biserica mea" (Mt16,18) şi pe aceasta Isus a ales-o înainte de întemeierea lumii (cf. Ef 1,4; In 6,37; 17,24; 18,9).

Sfânta Ecaterina de Siena (1347-1380), o îndrăgostită de Mirele Cristos, spunea în scrisorile sale: "O abis şi înălţime inestimabilă cât de mult iubeşti tu această mireasă a omenirii. Tu ai smuls-o din mâinile diavolului şi te-ai logodit cu ea! I-ai dat sângele tău drept arvună în euharistie şi pe urmă la cruce ai oferit preţul întreg. O inestimabilă iubire tu ai alergat ca un orb nebun de iubire spre ruşinea crucii, luând asupra ta goliciunea şi sentinţa rostită asupra miresei tale. Orbul şi nebunul de iubire nu văd nimic decât pe mireasa iubită; astfel şi tu ca un orb şi nebun de iubire nu ne-ai văzut decât pe noi şi te-ai dus mai bine la moarte decât să ne pierzi. Şi nu te-a îndepărtat de noi nici ignoranţa noastră, nici nerecunoştinţa noastră şi nici egocentrismul nostru (cf. Epistolar 221-225).

Mireasa lui Isus nu a fost aleasă pentru că a fost frumoasă şi nici pentru că a avut calităţi excepţionale. Multe locuri din epistole ne arată, din contră: ceea ce era nebun, ceea ce era slab, ceea ce era ordinar şi dispreţuit în lume, Dumnezeu a ales, pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui (cf. 1Cor 1,26-29). Cei aleşi erau fără putere, erau păcătoşi, duşmanii lui Dumnezeu, aparţineau unei generaţii strâmbe şi pervertite, erau neascultători, rătăciţi, ba chiar morţi spiritual în păcatele şi în greşelile lor (cf. Rom 5,6-10; Fil 2,15; Tit 3,3; Ef 2,1). Dar Dumnezeu a ales în Cristos pe cei care aparţin acum Bisericii, Mireasa sa (cf. Ef 1,4 ). Aceasta este de o mare însemnătate. Isus, care a devenit mirele lor, a făcut prin lucrarea sa de la crucea şi de la învierea sa, o schimbare minunată în ei (cf. Fil2,5-8).

Pentru Isus, Biserica a fost ca şi "comoara ascunsă în ogor", pentru care de bucurie a mers şi a vândut tot ce avea, a schimbat locul slavei cu locul celor mai adânci batjocuri şi a cumpărat ogorul. S-a asemănat negustorului care caută perle frumoase. Pentru el, Biserica, care urma să ia naştere pe baza lucrării sale de la cruce, era "o perlă de mare valoare"; pentru ea a vândut tot ce avea, viaţa sa, pentru a o cumpăra (cf. Mt 13,44-46 ). "Cristos a iubit Biserica şi s-a dat pe sine însuşi pentru ea" (cf. Ef 5,25 ). "Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut" (Lc 19,10 ). "Isus a venit ca oile sale să aibă viaţă, şi să o aibă din belşug" (In 10,10). Deci, "Dacă cineva este în Cristos, este o făptură nouă; cele vechi s-au dus; iată, toate s-au făcut noi" (2Cor 5,17).

Faustus de Riez (+ 495), episcop francez, în predica 5, spune: Prin activitatea lui Isus în Galileea, apa se schimbă în vin, adică legea dispare şi harul îi ia locul; umbra se îndepărtează şi adevărul se face prezent; cele trupeşti conduc la cele spirituale; vechea respectare a Legii face loc noii alianţe. Aşa cum spune Apostolul: Cele vechi au trecut, iată, au devenit noi (cf. 2Cor 5,17). Aşa cum apa conţinută în vase nu pierde nimic din ceea ce era, dar începe să fie ceea ce nu era, la fel Legea nu dispare, ci ajunge la desăvârşire prin venirea lui Cristos (cf. Mt 5,17). Aşadar, când vinul începe să lipsească, este procurat un alt vin; vinul vechii alianţe era bun, însă cel al noii alianţe este şi mai bun. Vechea alianţă, cea pe care o respectau iudeii, se termina la literă. Noua alianţă, cea care ne priveşte pe noi, restituie gustul vieţii dându-ne harul. Porunca Legii vechi spunea: Să-l iubeşti pe aproapele tău şi să-l urăşti pe duşmanul tău (cf. Mt 5,43). Acesta era vinul cel vechi care s-a terminat. Însă vinul Evangheliei este şi mai bun căci el ne învaţă: Eu însă vă spun: iubiţi-i pe duşmanii voştri şi faceţi bine celor care vă urăsc (cf. Mt 5,44).

Pentru o mireasă, poziţia mirelui este importantă, deoarece prin legătura ei cu el, va avea şi ea parte de o poziţie privilegiată. Ca Fiu al Omului, Isus este: "strălucirea gloriei lui Dumnezeu şi întipărirea Fiinţei sale" (Evr 1,3 ); "moştenitor a toate" (Evr 1,2 ); "Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor" (Ap 19,16); "stăpânitor peste lucrurile lui Dumnezeu" (Ps 8,6); "stăpânitor peste naţiunile pământului" (Ps 2,8); "Cap peste toată Biserica" (Ef 1,22 ). Iar mireasa este împreună-moştenitoare cu el; ea va moşteni şi va fi glorificată împreună cu el (cf. Rom 8,17; 2Tim 2,12).

În acest timp, care se scurge până la unirea dintre Mire şi Mireasă care va avea loc în cer, străduinţele lui Isus pentru Biserica sa sunt: El o sfinţeşte, o separă de lume pentru sine. În acest scop, el o curăţă, o eliberează de tot ce nu este în armonie cu el şi cerul (cf. Ef 5,27). El o iubeşte ca pe propriul trup; "el o hrăneşte şi o îngrijeşte" (Ef 5,29). Cum asta? Cu Biblia, cu trupul şi sângele său!

Apoi îi dă să se îmbrace în in subţire, strălucitor şi curat, pentru că inul subţire sunt faptele drepte ale sfinţilor şi-i aminteşte că: "Ferice de cei chemaţi la cina nunţii Mielului" (Ap 19,8-9)! Miresei sale slăvite îi pregăteşte un loc la dreapta sa (cf. Ps 45; In 14,2-3). Şi haina de nuntă a Miresei sale este dată de el. Cristos va domni peste cer şi pământ, iar împreună cu el, mireasa lui, adică noi (cf. Ap 21,9-22,5).

Şi nu în ultimul rând i-l dăruieşte pe Duhul Sfânt, izvorul tuturor harurilor. De aceea Biserica a ales pentru această duminică textul din 1Corinteni 12,4-11. Iată ce ne spune sfântul Paul: "Căci unuia îi este dat prin Duhul cuvântul înţelepciunii, altuia, cuvântul cunoaşterii, după acelaşi Duh, iar altuia, datorită aceluiaşi Duh, credinţa, altuia, darul vindecărilor, prin acelaşi unic Duh; unuia îi este dată puterea de a face minuni, altuia, profeţia, altuia, discernământul duhurilor, altuia, varietatea limbilor, iar altuia, interpretarea limbilor. Însă toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh, care împarte fiecăruia după cum vrea" (1Cor 12,8-11).

Dar cel mai frumos dar al Duhului Sfânt este puterea de a predica Evanghelia: "Prin predicarea Evangheliei, Dumnezeu ne-a chemat să moştenim gloria Domnului nostru Isus Cristos" (2Tes 2,14).

Fără Duhul Sfânt nimeni nu poate spune Isus este Domnul (cf. 1Cor 12,3). Pierderea gustului pentru apostolat este un semn al pierderii darului Duhului Sfânt. "Taina fărădelegii lucrează deja în lume" (2Tes 2,7; 1In 2.18). Numai dacă predicăm acum, Duhul Sfânt, poate pune o barieră în desfăşurarea răului în lume. De aceea sfântul Paul ardea de dorinţa de a predica Evanghelia: "Vai mie dacă nu vestesc Evanghelia" (1Cor 9,16)!

Cuvântul Evanghelie este tare plăcut. Noi nu izbutim să exprimăm dulceaţa acestui cuvânt. Evanghelie însemnează "veste bună". Suntem în adevăr aducători de veşti bune când spunem oamenilor că pot fi iertaţi, dacă ei cred în jertfa lui Cristos de la cruce şi devin ucenicii lui; ba mai mult, pot deveni mireasa lui pe vecie. Chemarea Evangheliei este o chemare la iertare, la pace, la nunta veşnică, la bucurie şi la fericire. "Este puţin să fii slujitorul meu, ca să ridici triburile lui Iacob şi să-i aduci înapoi pe cei rămaşi ai lui Israel. Te-am pus lumină pentru popoare, ca să fie mântuirea mea până la marginile pământului" (Is 49,6). "Cât sunt de plăcute pe munţi picioarele celui care aduce vestea cea bună, care anunţă pacea, care vesteşte binele, care anunţă mântuirea, zicând Sionului: Dumnezeul tău domneşte" (Is 52,7). Şi unitatea Bisericii este un dar al Duhului Sfânt, dar despre ea voi trata într-o altă reflecţie.

Dăruieşte-ne, te rugăm, Doamne, harul să luăm parte cu vrednicie la aceste taine, pentru că, ori de câte ori se celebrează memorialul acestei jertfe, se împlineşte lucrarea răscumpărării noastre.

Prin Cristos Domnul nostru. Amin.

Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la solemnitatea Botezului Domnului, Anul C, 2019.

„Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul meu. Daţi curaj Ierusalimului şi strigaţi-i că robia lui a luat sfârşit, că fărădelegea lui a fost ispăşită” (Is 40,1-2).

Celebrăm astăzi Botezul Domnului, o nouă Epifanie, o nouă arătare a lui Isus ca Fiu al lui Dumnezeu şi Mântuitor, atât al omului căzut în păcat cât şi al întregului univers afectat de păcatul primilor oameni, arătare făcută nouă de Tatăl ceresc şi de Duhul Sfânt  În ziua Botezului său, Isus Cristos, a intrat în râul Iordan pentru a lua asupra sa păcatele lumii (cf. In 1,29). Venind la botez, Mântuitorul îl reînnoieşte pe omul cel vechi: Din voința Tatălui, Isus reface prin apă și Duhul Sfânt firea noastră supusă stricăciunii şi ne îmbracă în veşmântul nemuririi. Cristos este botezat şi întreaga creaţie este salvată şi noi primim iertarea mult dorită. 

Ciclul sărbătorilor de bucurie, care încep cu Naşterea lui Cristos, şi se continuă cu Botezul Domnului, Botey care ne amintește că Dumnezeu ni s-a descoperit este Treime. „Am fost renăscuţi şi reînnoiţi în Duhul Sfânt, pe care Dumnezeu l-a revărsat din belşug asupra noastră, prin Isus Cristos, mântuitorul nostru” (Tit 3,4-6).  

Sfântul Proculus de Constantinopol, episcop între anii (434-446), spune: „Cristos a apărut în lume şi, restaurând lumea decăzută, i-a redat frumuseţea şi strălucirea. A luat asupra sa păcatul şi l-a alungat pe duşmanul lumii. A sfinţit izvoarele apelor şi a iluminat sufletele oamenilor”. De aceea Isaia văzând de departe mântuirea poporului credincios, spune: „Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul meu. Daţi curaj Ierusalimului şi strigaţi i că robia lui a luat sfârşit, că fărădelegea lui a fost ispăşită şi că a luat pedeapsă îndoită din mâna Domnului pentru păcatele sale” (Is 40,1-2).

"Prezenţa lui Cristos la Iordan, zice episcopul Severin de Gabala (+ 408), Siria, arată şi eliberarea întregului cosmos şi strălucirea lui de Lumina lui Cristos. De aceea psalmistul întrebă universul care aştepta eliberarea, aşa cum evreii aşteptau eliberarea din Egipt, cum noi aşteptăm răscumpărarea trupului nostru (cf. Rom 8,23): "Mare, ce ai tu de fugi, şi tu, Iordanule, pentru ce te întorci înapoi? Munţilor, pentru ce săltaţi ca berbecii, şi voi, dealurilor, ca mieii unei turme” (Ps 114,5-6)? Atunci ele ar fi răspuns: "Am văzut pe Creatorul tuturor sub chip de rob venind să ne mântuiască". De aceea, apele Mării Roşii s-au despărţit în doua, făcând loc copiilor lui Israel, copii din rândul cărora se va naşte Mântuitorul, să treacă prin mijlocul lor ca pe uscat (cf. Ex 14,22). La puţin timp de la ieşirea din Egipt, pe vremea lui Iosue, şi apele Iordanului se despică în doua pentru a lăsa ca acelaşi popor ales din care se va naşte Mesia, să treacă ca pe uscat, spre Canaan, simbolul libertăţii (cf. Ios 3,16). De aceea astăzi apele Iordanului îl primesc în sânul lor pe Cristos care se botează spre mântuirea neamului omenesc şi al întregii creaţii (cf. Lc 3,21-22). De aceea psalmistul astăzi cântă creaţia şi răscumpărarea universului (cf. Ps 104,1ss).

Sfântului Grigore  Taumaturgul (213-270), spune că Isus ca restaurator al umanităţii, este „Noul Adam”, iar ca salvator al întregii zidiri este "noul Noe".

Sfântul Ioan din Damasc (676-746), preot, subliniază că Isus nu s-a botezat pentru sine, ci pentru noi. Isus s-a botezat ca să zdrobească capul balaurului în apă, şi ca să înece păcatul. El a lăsat apa să curgă o clipa peste el si apoi s-a ridicat şi a ieşit din apă. Prin aceasta, el a repetat înecarea păcatelor în potop din vremea lui Noe şi cea de pe timpul lui Faraon in Marea Roşie.

Sfântul Grigore din Nazianz (329-390), episcop, spune: „Când Isus a ieşit afară din apă a dus cu sine, în sus, lumea întreagă. Isus a deschis cerurile pe care Adam le închisese pentru sine şi pentru urmaşii săi, atunci când a fost alungat din paradisul păzit cu o sabie ca de foc (cf. Gen 4,24).

La Botezul său Domnul Isus Cristos şi-a ascuns slava şi măreţia sub doua învelişuri groase: unul era trupul omenesc şi celalalt era smerenia, aşa că diavolul nu l-a putut atinge, iar oamenii mândri nu l-au băgat în seama şi nici nu l-au recunoscut (cf. In 1,10), în schimb ochii tuturor puterilor cereşti şi ai oamenilor smeriţi erau aţintiţi asupra lui.

Botezul Domnului, în prezenţa Tatălui ceresc şi a Duhului Sfânt, revelează misterul Preasfintei Treimi şi marchează momentul când Isus ia asupra sa păcatele lumii pentru a le spăla apoi la cruce (cf. In 1,29). Luarea păcatului lumii asupra sa şi spălarea lui la cruce a însemnat începutul restabilirii şi al înnoirii întregii zidiri a lui Dumnezeu, care aşa cum spune sfântul Paul, asemenea oamenilor, suspina şi aştepta izbăvirea din robia păcatului (cf. Rom 8,21-23).

Sfântul Maxim de Torino (380-466), episcop, spune: „Dacă potopul din timpul lui Noe a nimicit neamul omenesc, apa botezului lui Cristos a chemat la viata pe toţi cei morţi în Adam. Cristos s-a botezat nu ca să fie sfinţit de apă, ci ca el să sfinţească apele, şi prin curăţia sa să cureţe apele pe care le atingea. Când Mântuitorul a fost botezat, toată apa a fost purificată în vederea botezului nostru; izvorul a fost curăţat pentru ca prin el harul Botezului să fie conferit tuturor popoarelor care vor veni să-l primească. Aşa cum la trecerea Mării Roşii, coloana de foc a mers înainte pentru ca fiii lui Israel să urmeze drumul în siguranţă; acum Isus a traversat primul apele Iordanului la Botez, pentru ca să lumineze drumul tuturor celor care vor veni să se boteze. Trecerea Mării Roşii care a prefigurat Botezul, iar coloana de foc a prefigurat lumina lui Cristos.  

Când a sosit ceasul ca să se descopere lui Israel şi întregului univers, Isus a venit singur la Iordan, cum singur a mers în întâmpinarea prigonitorilor săi, cum singur a mers la Calvar pentru a primi moartea. El apare mereu sigur şi stăpân pe propriul său destin, pe care şi-l alege liber. Aceste acţiuni ale lui Isus se înscriu pe linia chenozei (coborârii) sale. Cristos, care era fără de păcat, a luat asupra sa păcatul tuturor şi a suferit din aceasta pricină (cf. In 1,19), ba mai mult s-a făcut pe sine păcat pentru noi (cf. 2Cor 5,21), ca astfel sa ne izbăvească pe toţi. El se substituie oamenilor din toate timpurile şi ispăşeşte pentru toţi. Aceasta lucrare îşi va atinge punctul culminant în moartea sa pe cruce pentru păcatele noastre, moarte şi înviere prefigurată chiar în Botezul său (cf. Rom 6,4).

Îndată după Botez, pe când Isus se ruga, cerul s-a deschis (Lc 3,21). Fiul se roagă cu smerenie Tatălui, cerând să-l întărească şi să-i dea puteri spre a-şi împlini misiunea de Răscumpărător. Datorită smereniei şi ascultării sale de Tatăl ceresc Isus n-a putut fi atins de către diavol. În toate momentele însemnate din viata sa, Isus se roagă. Astfel: se roagă la Botezul său; se roagă pe munte după ce înmulţise pâinile; se roagă la alegerea apostolilor; se roagă pe Tabor când faţa îi devine strălucitoare; se roagă înainte de a-l învia pe Lazăr; se roagă la ultima Cina, încredinţându-i Tatălui pe ucenici săi; se roagă în Ghetsemani; se roagă pe cruce. Prin rugăciune dobândeşte. Se roagă ca să ne înveţe că trebuie să ne rugăm mereu.

La Botezul lui Isus Duhul a coborât si a rămas peste el (cf. In 1,33). Isus a primit Duhul pentru noi. Porumbelul a simbolizat încă din Vechiului Testament împăcarea omului cu Dumnezeu: după potop porumbelul i-a vestit lui Noe, prin ramura de măslin, ca apele se retrăseseră şi că durerea lui Dumnezeu se contenise. La Botezul lui Isus, Duhul Sfânt, văzând că Isus a luat păcatele lumii asupra sa, luând chip de porumbel, face cunoscut oamenilor sfârşitul naufragiului păcatului şi începutul perioadei harului, care va marca revenirea omului la Dumnezeu. Omul, care de la căderea lui Adam era lipsit de prezenta Duhului, l-a putut redobândi acum prin Cristos. Coborârea Duhului Sfânt peste Cristos a însemnat începutul sfinţirii naturii umane, proces ce se va împlini prin moartea lui pe cruce şi se va revărsa desăvârşit începând cu Rusaliile şi până la doua sa venire peste orice făptură care va crede şi se va boteza (cf. Mc 16,16). Să ne rugăm şi noi cu psalmistul: „Trimite Doamne Duhul tău ca să reînnoieşti faţa pământului” (Ps 104,30).

Sfântul Ciril din Alexandria (378-444), spune că  prin căderea în păcat, omul îl pierduse pe Duhul Sfânt şi rămăsese închis în cadrul limitat al lumii create. Botezul reprezintă momentul redeschiderii izvoarelor harului, care fuseseră zăvorâte pentru om si pentru toata creaţia. Deşi acest proces se va desăvârşi prin moartea, învierea, înălţare şi trimiterea Duhului Sfânt, începutul său a avut loc pe malurile Iordanului. Şi tot cu Botezul Domnului, împărăţia cerurilor pregătită pentru cei aleşi încă de la întemeierea lumii, a început să devină realitate (cf. Mt 25,34).

În Botezul Domnului stă începutul şi temeiul Sfintei Taine a Botezului creştin, unde apa îşi însuşeşte harul Mântuitorului. Cristos a sfinţit izvoarele şi a iluminat sufletele oamenilor. Dacă potopul din timpul lui Noe a nimicit neamul omenesc, apa botezului lui Cristos a chemat la viata pe toţi cei morţi în Adam. Este vorba de începutul Tainei Botezului, naşterea cea de a doua prin apa si Duh Sfânt, după expresia sfântului Proclu din Constantinopol.

Într-o zi, Dumnezeu i-a făcut sfintei Ecaterina de Siena (1347-1380) un favor excepţional: a făcut-o să vadă frumuseţea unui suflet fără păcat, îndumnezeit prin Botez şi prin harul sfinţitor; era atât de frumos, atât de strălucitor, încât ar fi leşinat, dacă Domnul nu ar fi susţinut-o şi nu ar fi întărit-o.

Omul fără Botez este un întinat şi nu poate păşi pe străzile de aur ale cerului şi nici nu poate intra în palatele de smaralde încălţat fiind cu bocancii întinaţi ai păcatului (cf. Ap 21,21.27). Dumnezeu nu exclude pe nimeni, dar drumul spre paradis trece prin apa Botezului.

În procesul de canonizare a sfântului Petru Claver (1581-1654), preot misionar în Africa, se spune că în anul 1640, acesta a fost chemat de urgenţă la patul de moarte al unei sclave. A ajuns însă prea târziu, murise. Sfântul a îngenuncheat și s-a rugat. După un timp, observă că moarta se mişca și, după ce s-a ridicat în şezut, a spus: Cât sunt de obosită! Sfântul a întrebat-o: Pentru ce eşti atât de obosită? Ea îi răspunde: Mă aflam aproape de o gradină foarte frumoasă. Voiam să intru, dar un copilaş m-a întors înapoi, spunându-mi că nu sunt botezată. M-am întors aici ca să fiu botezată.

La Naşterea şi la Botezul Domnului întreaga creaţie se bucură, respiră uşurată şi îi aduce daruri Domnului: cerul o stea, pământul o peşteră, oamenii darul muncii lor, animalele căldura lor şi natura întreagă sărutul ei. La crucea lui Isus întreaga creaţie eliberată de păcat îşi arată compasiunea şi recunoştinţa: soarele se întunecă, pământul se cutremură, pietrele se despică, perdeaua templului care ascundea dragostea lui Dumnezeu se rupe, dar de bucuria biruinţei mormintele se deschid şi morţii învie (cf. Mt 27,51-52), anunţând victoria lui Isus asupra „celui rău” care a desfiinţat paradisul pământesc şi armonia primordială (cf. Gen 3,1-7). Numai păcătosul rămâne nepăsător faţă de o mântuire atât de mare (cf. Evr 2,3).

De aceea, cardinalul belgian Leo Jozef Suenens (1904-1996) spunea: „Avem atât de mulţi botezaţi, dar aşa puţini creştini”! După Botez viaţa lui Isus a însemnat misiune şi jertfă. Isus a mers să vestească eliberarea la toţi cei căzuţi ca ei să creadă în el şi să-i poată ridica. A mers prin satele Galileii, Iudeii şi Samariei. În Galileea şi Samaria nu mergea nimeni, ca să nu se întineze, dar Isus s-a dus. S-a dus şi în Tir şi în Sidon, unde iarşi nu mergea nimeni, dar el s-a dus. A mers apoi în grădina Ghetsimani, ca să se roage, să plângă să lupte pentru noi. A mers cu prietenii săi dar ei erau prea obosiţi pentru acea luptă sufletească a rugăciunii şi a luptat singur. S-a dus apoi la Calvar şi la cruce urmat de numai câţiva căci le era frică, pentru arăta cât costă mântuirea. După înviere ne-a dat întâlnire în Galileea păgânilor, ca să ştim de unde trebuie să ne începem şi ei ucenicia. Dar nu mergem căci suntem prea obosiţi şi prea goi la suflet, deşi ne cheamă să ne facă plinul de har şi putere pe gratis. Să mergem în misiune începând din casele şi familiile noastre. Cine-şi câştigă casa şi familia pentru Cristos va câştiga şi pe alţii.

Botezul, care este o recapitulare a morţii şi învierii lui Isus, ne introduce în Biserică; iar Euharistia, care este recapitularea jertfei de pe cruce, ne ţine în Biserică. Prezenţa botezatului la Euharistie arată cât aparţine lui Cristos şi Bisericii sale (cf. In 6,53-57). Prin Botez ne îmbrăcăm public cu Cristos (cf. Gal 3,27). Haina albă arată lumii îmbrăcarea noastră cu Cristos şi mărturiseşte schimbarea noastră care trebuie văzută de toţi cei din jur, căci spre noi privesc nu numai oamenii, dar şi îngerii (cf. 1Cor 4,9).

Sfântul Paul ne spune astăzi: “Harul mântuitor al lui Dumnezeu s a arătat tuturor oamenilor. El ne învaţă să părăsim păcatul şi poftele lumeşti, pentru ca să trăim în lumea aceasta în cumpătare, în dreptate, şi în pietate, aşteptând fericirea de care sperăm să ne bucurăm, când se va arăta slava marelui nostru Dumnezeu şi mântuitor, Isus Cristos. El s a dat pe sine pentru noi, ca să ne răscumpere de toate păcatele şi să ne curăţe sufletele, spre a fi poporul lui, popor plin de râvnă pentru fapte bune” (Tit 2,11-14).

În timpul unei persecuţii, împotriva unor creştini din Africa, soldaţii i-au arestat pe preotul misionar şi pe surorile care erau responsabile de catehizarea indigenilor, ba mai mult, au distrus şi biserica. Unui tânăr căruia i s-a adus la cunoştinţă aceste grozăvii, a exclamat: „Aţi spus că aţi închis preotul şi aţi distrus biserica, dar eu sunt botezat, eu sunt şi preotul şi biserica, ba chiar eu sunt şi profetul şi împăratul”! Dar voi sunteţi o descendenţă aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, poporul luat în stăpânire de Dumnezeu ca să vestiţi faptele măreţe ale celui care v-a chemat din întuneric la minunata sa lumină” (1Pt 2,9). Toate aceste consacrări sfinte sunt exprimate de sfântul Petru prin trei citări biblice (Ex 19,6; Is 43,21; Os 2,23).

Dumnezeule atotputernic şi veşnic, prin Fiul tău unul-născut ne-ai făcut făptură nouă pentru tine; dă-ne, te rugăm, harul să devenim asemenea Fiului tău. Amin.

                                                                                                       Pr. Ioan Lungu

11 IANUARIE: TRECEM PRIN NECAZURI ȘI DURERI CA SĂ DEVENIM MAI FRUMOŞI ŞI MAI FERICIŢI CA LA ÎNCEPUT

Cu mulţi ani în urmă un arhitect a plănuit ca zidurile de unui palat regal să fie acoperite cu nişte oglinzi frumoase lucrate undeva departe. Dar când transportul de oglinzi a sosit s-a constatat că toate oglinzile erau sparte. Poate să fi fost întâmplarea, sau poate o mână rea să fi făcut asta. Tot transportul era pierdut şi lucrarea nu putea fi terminată. Pe când muncitorii adunau bucăţile sparte ca să le arunce, arhitectul le-a spus: „Staţi puţin, căci mi-a venit o idee!” A luat în mână cioburile şi s-a dus la zidul de la intrare. Apoi a pus nişte adeziv pe perete şi a început să aranjeze bucăţelele de oglinzi sparte. Le-a tot mutat, până ce a obţinut o oglindire extrem de frumoasă ce scânteia într-un curcubeu de culori strălucitoare. Acel palat regal devenise acum un spectacol de oglinzi strălucitoare care reflectau lumina în multe culori. Astfel oglinzile sparte au devenit acum mai frumoase ca la început

Şi noi am fost destinaţi să fim nişte oglinzi care reflectă chipul lui Dumnezeu (cf. Gen 1,26-27), nişte fiinţe care să înfrumuseţăm Casa lui Dumnezeu (cf. 2Tim 2,20-21); ba mai mult am fost destinaţi să devenim noi înşine un palat regal pentru Dumnezeu (cf. Prov 8,31; 1Cor 3,16-17; 6,19; 1Pt 2,5; Ap 21,3). Dar diavolul, din ură faţă de Dumnezeu ne-a spart şi pe noi în mii de bucăţi atrăgându-ne în păcat (cf. Gen 3,1-7). Dar „felix culpa”, spunea sfântul Augustin (354-430), căci Dumnezeu a văzut spargerea noastră ca o ocazie de a ne face şi mai frumoşi, după chipul Fiului său, Da, Dumnezeu ia vieţile noastre sparte de păcat, la fel cum arhitectul a luat bucăţelele de oglindă, şi le preface spre mai mare slavă a sa într-o fiinţă nouă, după chipul Fiului său iubit (cf. Ef 1,10). „Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului” (2Cor 3,18). Dumnezeu poate face această minune cu orice inimă zdrobită şi cu orice viaţă sfărâmată, dacă se aduc la el bucăţile, mai exact, dacă omul vine la el cu viaţa sa sfărâmată de păcat. Dar tocmai acest lucru mulţi oameni amăgiţi de cel rău refuză să-l facă (cf. 2Cor 4,4). Însă pentru cel care vine la Dumnezeu cu viaţa lui sfărâmată, Dumnezeu îl rezideşte mai frumos decât la început, căci „acolo unde s-a înmulţit păcatul, harul s-a înmulţit şi mai mult (cf. Rom 5,20).

Reflecţie la solemnitatea Epifaniei Domnului, Anul C, 2019.

Toate neamurile pământului te vor adora pe tine, Doamne (cf. Ps 72,11).

Biserica celebrează astăzi solemnitatea Epifaniei Domnului, solemnitate compusă din tre momente distincte: arătarea lui Isus ca Fiu al lui Dumnezeu şi Mântuitor a tuturor oamenilor reprezentaţi de magii din Răsărit, magi pe care Tradiţia Bisericii îi înfăţişează cu diferite culori ale pielii, simbolizând rasele de oameni; arătarea lui Isus ca Fiul lui Dumnezeu şi ca ca Mântuitor al oamenilor şi a întregii creaţii afectate de păcat, de către Tatăl ceresc şi Duhul Sfânt, la Botezul său în râul Iordan; arătarea lui Isus ca Fiul lui Dumnezeu şi ca Mire al omenirii răscumpărate la cruce, la Nunta din Cana Galileei. Toate aceste trei momente le celebrăm în ziua de astăzi, dar pentru o mai bună înţelegere, Biserica le explică separat, în trei sărbători. Duminica aceasta explică arătarea lui Isus ca Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitor şi al păgânilor, reprezentaţi prin magii de la Răsărit, după ce la Crăciun s-a descoperit ca Fiu al lui Dumnezeu şi Mântuitor al evreilor, prin păstorii chemaţi de îngeri la Betleem.

Cuvântul Epifanie este un cuvânt grecesc care înseamnă arătare, descoperire, manifestare. Isus s-a descoperit mai întâi poporului evreu, reprezentat prin Maria şi Iosif, prin păstori şi slujitori, prin Simeon şi Ana. Dar Isus nu a venit ca să-i mântuiască numai pe evrei, Isus a venit ca să-i mântuiască pe toţi oamenii pământului, de aproape şi de departe, oricât de mare ar fi numărul lor. Misterul Epifaniei, mister ascuns generaţiilor de mai înainte a fost descoperit nouă acum, după cum ne învaţă sfântul apostol Paul, constă în faptul că popoarele păgâne sunt chemate să formeze un singur trup, adică o singură Biserică, împreună cu poporul evreu; astfel că şi ele au fost chemate la mântuirea adusă de Cristos (cf. Ef 3,6).

Ierusalimul, cetatea luminoasă, spre care profetul Isaia vedea venind popoare îndepărtate ce trăiau în ţinuturi întunecate de păcat şi durere, în frunte cu împăraţii lor, era un simbol al Bisericii, Noul Ierusalim, cetatea luminoasă spre care se vor îndrepta toate popoarele pământului. Soarele care îşi revarsă lumina şi strălucirea asupra acestei cetăţi este însuşi Cristos. Cristos ne cheamă pe toţi la el, aşa cum i-a chemat pe magi. Ca şi magilor, Isus ne trimite fiecăruia o stea, o lumină care să ne conducă la el.

Tradiţia creştină, după numărul darurilor aduse Pruncului Isus: tămâie, aur şi smirnă, a dedus că numărul magilor au fost trei. Prin tămâie au recunoscut în copilul din iesle pe Dumnezeu şi i s-au închinat lui. Prin aur, prin au recunoscut în Prunc pe regele şi stăpânul lor. Prin smirnă care în antichitate se îmbălsămau morţii, ei au prevestit că Isus va muri pentru păcatele oamenilor şi va fi îmbălsămat spre înmormântare.

Deşi evreii au fost primii oameni cărora li s-a promis mântuirea (cf. Ez 34,16; Fap 13,46), ei credeau că numai ei vor fi mântuiţi de Mesia. Dar, sfântul Matei le spune că Mântuitorul aşteptat, a venit pentru fiecare om de pe acest pământ, iar „noul Israel” va fi alcătuit din toţi cei care, iudei sau păgâni, se „prosternă” în faţa lui Isus. Ierusalimul trebuia să devină capitala spirituală a tuturor popoarelor şi a tuturor celor care caută mântuirea lui Dumnezeu.

Deci, lecturile biblice de astăzi ne spun că evreii nu sunt singurii călători spre Ierusalimul ceresc, dimpotrivă, alături de ei mai sunt şi alţi călători fără număr, din toate popoarele, rasele şi limbilr, care merg împreună cu ei spre cetatea cerească. Această sărbătoare, în care Cristos s-a arătat chiar de la început şi păgânilor, este ziua chemării tuturor pământenilor la credinţă; este ziua în care Dumnezeu a început să-i smulgă din puterea întunericului şi a satanei pe toţi oamenii şi să-i aşeze în împărăţia luminii sale. Astăzi, după cuvântul Scripturii, cei mulţi de la Apus şi Răsărit, au început să vină şi să se aşeze la masă împreună cu Abraham, Isaac şi cu Iacob, în timp ce mulţi fii ai împărăţiei au preferat să rămână afară în întuneric (cf. Lc 13,29). Dumnezeu care este lumină, străluceşte până la sfârşitul veacurilor celor care trăiesc încă “în ţinutul umbrei morţii” (Mt 4,16): De aceea, Fiul a spus: “Eu sunt Lumina lumii; cel ce mă urmează nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (In 8,12).

Pe lângă unii dintre evrei care gândesc în acest chip, mai sunt şi unii creştini care mai cred că numai ei, sau numai gruparea lor se vor mântui; mai cred că numai ei au primit lumina şi harul mântuirii; mai cred că numai ei sunt creştini adevăraţi; mai cred că numai ei deţin adevărul absolut. De aceea îi dispreţuiesc şi chiar îi persecută pe ceilalţi oameni, creştini şi necreştini, le dărâmă bisericile şi chiar îi omoară prin mâinile păgânilor, ca pe Isus. Aceştia pentru a arăta că sunt singurii chemaţi la mântuire, nu numai că s-au rupt de Biserică şi de ceilalţi creştini, dar se numesc pe ei înşişi: curaţi, drepţi şi aleşi; au făcut din unele cărţi biblice simple cărţi de lectură, iar alţii le-au scos anumite cărţi care nu le conveneau cu totul, deşi Biblia opreşte sub blestem acest lucru (cf. Dt 12,32; Ap 22,18); au învăţături convenabile, taine interpretabile şi-i silesc pe oameni să intre în „gruparea lor selectă”. Aceste lucruri au apărut chiar de la începutul Bisericii când unii „iudeii neconvertiţi” voiau să impună tuturor celorlalţi tăierea împrejur, anihilând harul, care face deosebirea dintre creştinism şi celelalte religii; sau când unii „păgânii neconvertiţi”, exacerbând harul voiau să se întoarcă la obiceiurile păgâneşti. Toate acestea continuă până astăzi cu oameni care cred că se mântuiesc numai prin fapte, uitând de har şi cu oameni care cred că se mântuiesc numai prin har, neglijând convertirea, pocăinţa şi faptele bune, astfel că multe suflete sunt derutate.

Astăzi mai trebuie să ştim, că asemenea magilor, Dumnezeu trimite fiecărui om câte o stea, câte o lumină care să-l conducă la Isus singurul Mântuitor al lumii. Dar, pentru fiecare om lumina apare şi străluceşte diferit. Sfântului Paul (sec. I) i-a apărut lumina pe drumul Damascului în timp ce îi prigonea pe creştini. Sfântului Antonie (251-356), i-a venit lumina printr-o predică, în timp ce nu ştia ce să facă cu averea moştenită de la părinţi (cf. Mt 19,21). Sfântului Augustin (354-430) i-a apărut lumina prin nişte cuvinte ale Bibliei deschisă la întâmplare, în timp ce căuta plăcerile lumii (cf. Rom 13,13). Sfântului Ignaţiu de Loyola (1491-1556) i-a apărut lumina într-o închisoare, în timp ce căuta viaţa de aventură. Sfântului Francisc Borgia (1510-1572) şi sfintei Margareta de Cortona (1247-1297) le-au apărut lumina la câte o înmormântare, când se dădeau în vânt după câte o creatură. Sfântului Gabriel Posenti (1838-1862) i-a strălucit lumina în timpul unei boli în timp ce căuta distracţiile. Important este ca steaua luminoasă pe care ne-o trimite Dumnezeu, să aprindă sufletul şi viaţa noastră, şi să nu stingem această lumină cu obrocul păcatului şi al viciului (cf. Mt 5,15), aşa cum s-a întâmplat cu Irod şi consilierii săi, care au văzut lumina stelei ca şi magii, dar ei n-au urmat chemarea ei şi nu l-au întâlnit pe Cristos (cf. Mt 2,7-12). „Dragostea îl protejează pe cei integri, dar răutatea îi răstoarnă pe cei păcătoşi” (Prov 13,6).

Astăzi fiecare om al planetei pământ trebuie să ştie că Dumnezeu nu are copii de prima mână şi copii de mâna a două; că Dumnezeu nu mântuieşte pe unii oameni mai uşor şi pe alţi oameni mai greu; că Dumnezeu nu are oameni care pot lua din creştinism numai ceea ce le place şi oameni care pot lăsa la o parte din creştinism ceea ce nu le convine. Prin autorul Scrisorii către evrei, Dumnezeu spune întregii lumi, că chiar dacă în trecut a vorbit oamenilor în multe feluri, acum la împlinirea timpului ne-a vorbit prin Fiul său, Isus, care este întruparea Cuvântului său atotputernic prin care a creat toate; Isus care este revelaţia deplină şi definitivă a lui Dumnezeu cel nevăzut; Isus care este moştenitorul tuturor lucrurilor; Isus care este creatorul lumilor; Isus care este strălucirea gloriei divine; Isus care este întipărirea fiinţei sale; Isus care susţine toate lucrurile; Isus care este cel care a făcut curăţirea de păcate; Isus care a plătit preţul suprem, propria lui viaţă pe cruce; Isus care stă la dreapta maiestăţii divine în ceruri şi cel care este cu mult mai presus decât îngerii (cf. Evr 1,1-5).

Biserica spune astăzi celor care cred în mântuirea lui Dumnezeu, prin Cristos şi Duhul Sfânt, prin Isaia profetul. „Scoală te, Ierusalime, căci a venit lumina ta şi slava Domnului răsare peste tine! Priveşte: întunericul acoperă pământul, dar peste tine răsare Domnul şi slava lui străluceşte deasupra ta. Neamurile păgâne vor merge spre lumina ta şi regii spre strălucirea aurorei tale” (Is 6,1-6). Ne mai amintim că această lumină mesianică a răsărit în „noaptea” de Crăciun: „Poporul care umbla în întuneric a văzut înălţându-se o lumină mare, căci un copil ni s-a născut” (Is 9,1-5).

Psalmul 72, cântat la Epifanie, reia tema deschiderii mântuirii pentru toţi oamenii: „Regii din Tars şi din insule vor aduce daruri”. De aceea Matei va scrie în Evanghelia sa că popoarele „vor veni de la Răsărit şi de la Apus şi vor sta la masă cu Abraham” (Mt 8,11).

Locul unde trăim e pentru noi teritoriu de misiuni. Sfânta Tereza de Avila (1515-1582) voia să plece misionară la mauri, dar Dumnezeu a adus-o înapoi printr-un unchi al ei. Avila era locul ei de misiune. Ea a reformat viaţa creştină din mănăstirile carmelitane şi a creştinilor din jur. Sfântul Francisc din Assisi (1181-1226) pleacă în Africa să predice la musulmani. Este trimis înapoi. Dumnezeu îi dă de înţeles că Assisi este lui de misiuni şi s-a apucat imediat de treabă „reparând” Biserica lui Isus. Şi noi trebuie să facem la fel, „să înnoim viaţa creştină” din jurul nostru şi „să reparăm Biserica lui Isus”, începând din familiile noastre şi din localităţile noastre.

Ultimele cuvinte pe care cineva le-a le-a scris au fost: „mâine voi începe!” Însă pentru el nu a mai fost un mâine, căci a murit în acea zi. Să-l rugăm pe Dumnezeu care ne-a oferit oportunitatea zilei de astăzi, să folosim acest timp cu înţelepciune, căutând mai întâi împărăţia lui şi dreptatea ei (cf. Mt 6,33) şi mântuirea fraţilor noştri.

Conciliul al II-lea din Vatican, pe baza Bibliei (cf. Mt 28,19-20; Mc 16,15-16); în Decretul despre apostolatul laicilor, afirmă: "Asupra tuturor laicilor apasă povara glorioasă de a munci pentru ca planul divin de mântuire al lui Dumnezeu să ajungă la toţi oamenii de pe pământ" (AA 2).

De curând am auzit o istorie frumoasă. O tânără musulmană de 19 ani a ajuns să-l cunoască pe Isus din mărturisirea unor creştini şi s-a hotărât să se boteze. Când membrii familiei au aflat că s-a făcut creştină au voit să o electrocuteze cu două fire conectate la o priză electrică. Văzând că nu a murit din prima, au mai încercat încă de două ori, dar tot n-a murit, căci ea invoca numele lui Isus. Atunci s-au hotărât să o dezbrace total de haine şi s-o arunce în stradă. La musulmani când o femeie este aruncată goală pe stradă comunitatea o ucide cu pietre. Ajunsă goală în stradă, l-a invocat iar pe Isus, şi a mers aşa cale de doi kilometri până la unchi al ei care a primit-o şi a îmbrăcat-o. Fata i-a povestit familiei unchiului ei cum din cauza credinţei ei în Cristos, cei din familie au conectat-o de trei ori la o priză electrică, dar invocând pe Isus n-a murit. Şi pentru că nu a murit au dat-o goală în stradă, dar ea invocând iar pe Isus, a ajuns cu bine până la el. Atunci unchiul ei care ştia de datina uciderii cu pietre a femeilor scoase goale pe stradă, a întrebat-o dacă pe stradă erau oameni. Era plină de lume, a răspuns ea. Atunci unchiul a ieşit în stradă şi a început să întrebe lumea dacă a văzut-o pe nepoata lui. Toţi oamenii întrebaţi au răspuns cu da. Şi dacă aţi văzut-o goală de ce n-aţi ucis-o cu pietre? Dar, nu era goală, era îmbrăcată cu o lungă rochie albă. Ea se ştia goală, dar toţi au văzut-o îmbrăcată. Atunci a înţeles că Isus al creştinilor care a ferit-o de electrocutare a şi îmbrăcat-o şi cu rochia albă. A mers cu fata acasă la familia fratelui său şi i-a povestit faza cum Isus a îmbrăcat-o. Apoi tatăl i-a povestit şi el cum şi ei au conectat-o la curent şi acelaşi Isus invocat a păzit-o. Atunci, toţi au strigat: „Mare este Dumnezeul creştinilor”! Şi amândouă familiile şi mulţi alţii s-au făcut creştine.

Cei care nu-l au pe Isus ca Mântuitorul lor personal, sunt ca nişte păsări în colivie sau ca nişte păsări legate de picior care zboară doar atât cât le permite păsărarul, în cazul oamenilor cât le permite diavolul. Ei “nu pot cânta bine” pentru că sunt prinşi in colivia sau laţul păcatului. Isus a spus: “Daca Fiul vă face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi” (In 8,36). El ne face liberi şi pune o cântare nouă in inima noastră.

Când izraeliţii au fost eliberaţi din robia egipteană, au proclamat: “Vom cânta Domnului…El ne-a scapăt” (cf. Ex 15,1). Ca şi păsările captive fuseseră eliberaţi şi puteau cânta de bucurie. Dar noi putem cânta?

„Şi după ce voi fi înălţat de la pământ, îi voi atrage la mine pe toţi oamenii" (In 12,32). Nişte păgâni spuneau mai demult: „Vrem să mergem cu voi; căci am auzit că Dumnezeu este cu voi!" (Zah 8,23). Spune lumea aceste cuvinte după ce ne-a văzut şi ne-a ascultat pe noi?
Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la solemnitatea Preasfintei Fecioare Maria, Născătoarei de Dumnezeu

„Să te binecuvânteze Domnul şi să te păzească” (Num 6,24).

Este prima zi a anului civil, zi în care oamenilor le place să audă cuvinte frumoase, urări frumoase, promisiuni frumoase, binecuvântări frumoase, pentru că ei cred că toate acestea rostite în prima zi a anului se împlinesc. De aceea oamenii în prima zi a anului sunt dornici de a primi astfel de oracole frumoase şi sunt şi generoşi în a împărţi dragilor şi semenilor lor astfel de oracole, convinşi fiind că Dumnezeu nu inspiră oracole irealizabile. Numai că oamenii contaminaţi fiind de primul păcat, uită cerul pe care l-au pierdut şi rostesc oracole care privesc numai viaţa pământească şi bunurile trecătoare.

Singurul care ne face urări realizabile prin profeţi şi preoţi este Dumnezeu. Iată cum ne învaţă Dumnezeu în prima Lectură de astăzi: „Domnul i a zis lui Moise: Aron şi urmaşii lui să i binecuvânteze pe fiii lui Israel cu aceste cuvinte: Să te binecuvânteze Domnul şi să te păzească. Domnul să şi lumineze faţa asupra ta şi să se îndure de tine. Domnul să şi îndrepte faţa către tine şi să ţi dăruiască pacea. Astfel să chemaţi numele meu asupra fiilor lui Israel şi eu Domnul îi voi binecuvânta”  (Num 6,22-27). Domnul ne învaţă cu trebuie să facem urările pentru ca el să le împlinească, căci nimeni altul nu le poate împlini. Diavolul, un înger răzvrătit, făcuse şi el nişte promisiuni, dar nu le-a putut  împlini. El în loc să-l lumineze pe om, l-a întunecat; el în loc să se îndure de om, l-a apăsat; el în loc să dea pacea, a luat-o.

Se pare că psalmistul a învăţat ceva de la lecţia istoriei, de aceea gândeşte şi vorbeşte după gândul şi voinţa lui Dumnezeu, adică îl pune pe Dumnezeu în faţă şi apoi deschide o paranteză largă şi sigură: „Dumnezeu să aibă milă de noi şi să ne binecuvânteze, să şi întoarcă faţa senină spre noi; ca să se cunoască pe pământ calea ta şi mântuirea ta la toate popoarele” (Ps 67,2-3).

Dumnezeu a hotărât să înveţe omenirea cum să-şi dorească şi să caute atât adevăratele bunuri cât şi adevărata fericire şi pe cel care le poate împlini, adică pe Isus. De aceea, versetul de la Evanghelie luat din Scrisoarea către evrei, ne spune: „Odinioară Dumnezeu a vorbit în multe feluri părinţilor noştri prin profeţi; în zilele din urmă ne a vorbit prin Fiul său” (Evr 1,1-2). Şi mai departe acelaşi autor inspirat ne spune că acest Isus care a venit să ne înveţe ce să căutăm şi să ne împlinească năzuinţele este: Fiul lui Dumnezeu; este Cuvântul atotputernic prin care Dumnezeu a creat toate; este revelaţia deplină şi definitivă a lui Dumnezeu cel nevăzut; este moştenitorul tuturor lucrurilor; este creatorul lumilor; este strălucirea gloriei Tatălui; este întipărirea fiinţei sale; este cel care susţine toate lucrurile; este cel care a făcut lumile; dar mai ales este cel a făcut curăţirea de păcate, plătind pentru ştergerea lor preţul suprem cu propria lui viaţă pe cruce; este cel care s-a aşezat la dreapta maiestăţii divine în ceruri; este cel cu mult mai presus decât îngerii. (cf. Evr 1,3-5).

De aceea ori de câte ori ne uităm la Isus în diferitele ipostaze ale existenţei sale pământeşti, de la starea de Prunc din braţele sale şi până la starea de Răstignit pentru noi, trebuie să vedem în el, repet aşa cum ne învaţă autorul Scrisorii către evrei: pe Fiul prin care Dumnezeu ne vorbit; pe Cuvântul atotputernic prin care Dumnezeu a creat toate; pe revelaţia deplină şi definitivă a lui Dumnezeu cel nevăzut; pe moştenitorul tuturor lucrurilor; pe creatorul lumilor; pe strălucirea gloriei divine; pe întipărirea fiinţei sale; pe cel care susţine toate lucrurile; pe cel care a făcut lumile; dar mai ales pe cel a făcut curăţirea de păcate; pe cel care a plătit preţul suprem, propria lui viaţă; pe cel care s-a aşezat la dreapta maiestăţii divine în ceruri şi pe cel care este cu mult mai presus decât îngerii (cf. Evr 1,3-5).

Venind în lumea noastră întunecată şi întristată de păcat, Isus „soarele divin care a răsărit din înălţime” (Lc 1,78), ne-a luminat şi ne-a îmbucurat, ne-a curăţit de păcate şi ne-a deschis calea spre paradis şi spre pomul vieţii păzit de îngeri cu săbii învăpăiate (cf. Gen 3,24). Astfel Isus a împlinit şi împlineşte până la cea de-a doua sa venire dorul inimilor noastre, împărăţia cerurilor, pe care ne-a învăţat să o căutăm în primul rând (cf. Mt 6,33), căci el este Împăratul acestei împărăţii (cf. In 18,36), împărăţie asupra căreia diavolul, lumea rea şi moartea nu au nici o putere (cf. In 19,11; Ap 20,10.14).

Dar ca toate urările de bine ale lui Dumnezeu să se împlinească este nevoie ca Isus să fie născut în lumea noastră de întuneric şi de durere. Maria, cea pe a cărei maternitate divină o celebrăm astăzi, a fost prima fiinţă umană de după păcat care a acceptat să-l nască pe Isus în lumea noastră de durere şi în sufletele întunecate de păcat, astfel că cei care „locuiau în întuneric şi în umbra morţii” (cf. Mt 4,16), au văzut pentru prima dată lumina şi bucuria. Maria a fost doar prima persoană umană care a acceptat împărăţia cerurilor promisă şi l-a născut pe Isus în lume şi în suflete, nu şi ultima, căci după ea a urmat şi urmează un şir nesfârşit de bărbaţi şi femei care au acceptat să-l nască pe Isus în lume şi în suflete, chiar cu preţul jertfei supreme.

Mulţi oameni se scandalizează de titlul Mariei, „Născătoare de Dumnezeu”, rostit pentru prima dată în anul 431, la Efes. Este adevărat că Maria l-a născut pe Isus şi trupeşte, căci i-a dat trupul pe care îl va jertfi pentru noi cruce. Dar ma înainte şi după naşterea trupească a lui Isus, ea l-a născut în suflete. Când a vizitat-o şi a ajutat-o pe verişoara sa Elisabeta, ea l-a născut pe Isus în sufletul ei şi în sufletele locuitorilor din ţinutul muntos al Iudeii: La Nunta din Cana i-a orientat pe oameni spre ascultarea lui Isus. Pe drumurile misionare ale lui Isus şi până sub cruce, ea l-a născut pe Isus în suflete. După înălţarea lui Isus prin lucrarea ei misionară a continuat să adune în jurul lui Isus iudei şi păgâni. La fel adună şi astăzi oameni în jurul lui Isus prin apariţii în diferite locuri de pe glob şi prin rugăciunile ei pentru noi.

Spuneam că mulţi oameni se scandalizează de „Născătoare de Dumnezeu”, dat Mariei, titlu rostit pentru prima dată în anul 431, la Efes. Este adevărat că Maria l-a născut pe Isus şi trupeşte, dar la naşterea lui Isus în suflete trebuie să participe orice credincios, devenindu-i lui Cristos: „frate, soră şi mamă” (Mt 12,49”. Astfel că nimeni nu se poate mântui dacă mai întâi nu devine un alt sau o altă Théotokos pentru Isus. Ce au făcut păstorii după vizita la Betleem? „După ce l au văzut, au vestit cuvântul ce li se spusese despre acest copil. Toţi câţi îi auzeau se mirau de cele spuse lor de către păstori. Căci păstorii s au întors slăvind şi lăudând pe Dumnezeu pentru toate câte auziseră şi văzuseră, precum li se spusese” (Lc 2,17-18.20). Ce au făcut Magii după ce l-au văzut pe Isus? „Pe un alt drum (cu o viaţă schimbată) s-au întors în ţara lor (cf. Mt 2,12). Ce au făcut bolnavii care au fost vindecaţi de Isus? L-au vestit pe Isus devenind ucenicii lui.

Sfântul Paul ne aminteşte astăzi că toţi am devenit în Isus Cristos, Fiul unic al lui Dumnezeu, fii adoptivi ai lui Dumnezeu şi prin care putem să-l numim pe Dumnezeu "Abba, Tată" (Gal 4,6). Dacă recunoaştem că toţi oamenii, datorită jertfei de pe cruce a lui Isus Cristos, au devenit fraţi şi formează o unică mare familie umană, atunci nu mai putem fi indiferenţi faţă de cei din jurul nostru şi vom da dovadă de un comportament moral autentic uman şi creştin. La începutul fiecărui an binecuvântat de Dumnezeu, fiecare dintre noi suntem chemaţi să binecuvântăm la rândul nostru. Suntem chemaţi să-l iluminăm pe celălalt cu propria faţă. Iar pentru ca faţa cuiva să strălucească nu trebuie neapărat să fie în floarea vârstei. Drept dovadă ne stă mulţimea persoanelor bolnave şi în vârstă care în pofida suferinţelor lor sunt capabile să-i binecuvânteze pe alţii cu un surâs atât de cald şi gingaş.

Aşa cum Maria l-a adus la noi pe Isus cu mântuirea lui; aşa cum Maria zdrobit capul şarpelui prin sămânţa ei, Isus; aşa cum Maria a fost şi este lăudată datorită lui Isus; tot astfel şi noi trebuie să-l ducem pe Isus oamenilor şi să-i aducem pe oameni la Isus; să zdrobim capul şarpelui infernal printr-o viaţă creştinească autentică, şi să ne găsim asemenea ei bucuria şi lauda în Dumnezeu (cf. 1Cor 1,31).

Malahia profeţise demult: „Atunci, cei care se tem de Domnul vor vorbi unul cu altul. Domnul a fost atent, a auzit şi a fost scrisă o carte de memorial înaintea lui pentru cei care se tem de Domnul și se gândesc la numele lui. Ei vor fi ai mei, spune Domnul Sabaot, în ziua în care îi voi face proprietatea mea. Voi avea milă de ei aşa cum un om are milă de fiul său care îl slujeşte. Vă veţi întoarce și veţi vedea deosebirea dintre cel drept şi cel răzvrătit, dintre cel care-l slujeşte pe Dumnezeu şi cel care nu-l slujeşte” (Mal 3,16-18).

Închei cu nişte cuvinte ale sfintei Tereza a Pruncului Isus (1873-1897), care zice: .„În ciuda micimii mele, aş vrea să luminez sufletele precum profeţii, doctorii Bisericii; am vocaţia de a fi apostol, de aceea aş vrea să străbat pământul, să predic numele tău şi să înfig în pământ necredincios Crucea ta slăvită, dar, o, preaiubitul meu, o singură misiune nu mi-ar ajunge, aş vrea în acelaşi timp să vestesc Evanghelia în cele cinci continente ale lumii şi până în insulele cele mai îndepărtate. Aş vrea să fiu misionar nu numai pentru câţiva ani, ci aş vrea să fi fost de la facerea lumii până la sfârşitul veacurilor. Aş voi, mai presus de toate, o, preaiubitul meu Mântuitor, aş voi să-mi vărs sângele pentru tine până la ultima picătură”! De ce voia sfânta Tereza a Pruncului Isus asta? Pentru că numai Isus poate împlini oamenilor dorinţele inimii şi urările de bine!

„Să te binecuvânteze Domnul şi să te păzească. Domnul să şi lumineze faţa asupra ta şi să se îndure de tine. Domnul să şi îndrepte faţa către tine şi să ţi dăruiască pacea”. Pr. Ioan Lungu