Reflecţie la solemnitatea Epifaniei Domnului, Anul C, 2019.

Toate neamurile pământului te vor adora pe tine, Doamne (cf. Ps 72,11).

Biserica celebrează astăzi solemnitatea Epifaniei Domnului, solemnitate compusă din tre momente distincte: arătarea lui Isus ca Fiu al lui Dumnezeu şi Mântuitor a tuturor oamenilor reprezentaţi de magii din Răsărit, magi pe care Tradiţia Bisericii îi înfăţişează cu diferite culori ale pielii, simbolizând rasele de oameni; arătarea lui Isus ca Fiul lui Dumnezeu şi ca ca Mântuitor al oamenilor şi a întregii creaţii afectate de păcat, de către Tatăl ceresc şi Duhul Sfânt, la Botezul său în râul Iordan; arătarea lui Isus ca Fiul lui Dumnezeu şi ca Mire al omenirii răscumpărate la cruce, la Nunta din Cana Galileei. Toate aceste trei momente le celebrăm în ziua de astăzi, dar pentru o mai bună înţelegere, Biserica le explică separat, în trei sărbători. Duminica aceasta explică arătarea lui Isus ca Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitor şi al păgânilor, reprezentaţi prin magii de la Răsărit, după ce la Crăciun s-a descoperit ca Fiu al lui Dumnezeu şi Mântuitor al evreilor, prin păstorii chemaţi de îngeri la Betleem.

Cuvântul Epifanie este un cuvânt grecesc care înseamnă arătare, descoperire, manifestare. Isus s-a descoperit mai întâi poporului evreu, reprezentat prin Maria şi Iosif, prin păstori şi slujitori, prin Simeon şi Ana. Dar Isus nu a venit ca să-i mântuiască numai pe evrei, Isus a venit ca să-i mântuiască pe toţi oamenii pământului, de aproape şi de departe, oricât de mare ar fi numărul lor. Misterul Epifaniei, mister ascuns generaţiilor de mai înainte a fost descoperit nouă acum, după cum ne învaţă sfântul apostol Paul, constă în faptul că popoarele păgâne sunt chemate să formeze un singur trup, adică o singură Biserică, împreună cu poporul evreu; astfel că şi ele au fost chemate la mântuirea adusă de Cristos (cf. Ef 3,6).

Ierusalimul, cetatea luminoasă, spre care profetul Isaia vedea venind popoare îndepărtate ce trăiau în ţinuturi întunecate de păcat şi durere, în frunte cu împăraţii lor, era un simbol al Bisericii, Noul Ierusalim, cetatea luminoasă spre care se vor îndrepta toate popoarele pământului. Soarele care îşi revarsă lumina şi strălucirea asupra acestei cetăţi este însuşi Cristos. Cristos ne cheamă pe toţi la el, aşa cum i-a chemat pe magi. Ca şi magilor, Isus ne trimite fiecăruia o stea, o lumină care să ne conducă la el.

Tradiţia creştină, după numărul darurilor aduse Pruncului Isus: tămâie, aur şi smirnă, a dedus că numărul magilor au fost trei. Prin tămâie au recunoscut în copilul din iesle pe Dumnezeu şi i s-au închinat lui. Prin aur, prin au recunoscut în Prunc pe regele şi stăpânul lor. Prin smirnă care în antichitate se îmbălsămau morţii, ei au prevestit că Isus va muri pentru păcatele oamenilor şi va fi îmbălsămat spre înmormântare.

Deşi evreii au fost primii oameni cărora li s-a promis mântuirea (cf. Ez 34,16; Fap 13,46), ei credeau că numai ei vor fi mântuiţi de Mesia. Dar, sfântul Matei le spune că Mântuitorul aşteptat, a venit pentru fiecare om de pe acest pământ, iar „noul Israel” va fi alcătuit din toţi cei care, iudei sau păgâni, se „prosternă” în faţa lui Isus. Ierusalimul trebuia să devină capitala spirituală a tuturor popoarelor şi a tuturor celor care caută mântuirea lui Dumnezeu.

Deci, lecturile biblice de astăzi ne spun că evreii nu sunt singurii călători spre Ierusalimul ceresc, dimpotrivă, alături de ei mai sunt şi alţi călători fără număr, din toate popoarele, rasele şi limbilr, care merg împreună cu ei spre cetatea cerească. Această sărbătoare, în care Cristos s-a arătat chiar de la început şi păgânilor, este ziua chemării tuturor pământenilor la credinţă; este ziua în care Dumnezeu a început să-i smulgă din puterea întunericului şi a satanei pe toţi oamenii şi să-i aşeze în împărăţia luminii sale. Astăzi, după cuvântul Scripturii, cei mulţi de la Apus şi Răsărit, au început să vină şi să se aşeze la masă împreună cu Abraham, Isaac şi cu Iacob, în timp ce mulţi fii ai împărăţiei au preferat să rămână afară în întuneric (cf. Lc 13,29). Dumnezeu care este lumină, străluceşte până la sfârşitul veacurilor celor care trăiesc încă “în ţinutul umbrei morţii” (Mt 4,16): De aceea, Fiul a spus: “Eu sunt Lumina lumii; cel ce mă urmează nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (In 8,12).

Pe lângă unii dintre evrei care gândesc în acest chip, mai sunt şi unii creştini care mai cred că numai ei, sau numai gruparea lor se vor mântui; mai cred că numai ei au primit lumina şi harul mântuirii; mai cred că numai ei sunt creştini adevăraţi; mai cred că numai ei deţin adevărul absolut. De aceea îi dispreţuiesc şi chiar îi persecută pe ceilalţi oameni, creştini şi necreştini, le dărâmă bisericile şi chiar îi omoară prin mâinile păgânilor, ca pe Isus. Aceştia pentru a arăta că sunt singurii chemaţi la mântuire, nu numai că s-au rupt de Biserică şi de ceilalţi creştini, dar se numesc pe ei înşişi: curaţi, drepţi şi aleşi; au făcut din unele cărţi biblice simple cărţi de lectură, iar alţii le-au scos anumite cărţi care nu le conveneau cu totul, deşi Biblia opreşte sub blestem acest lucru (cf. Dt 12,32; Ap 22,18); au învăţături convenabile, taine interpretabile şi-i silesc pe oameni să intre în „gruparea lor selectă”. Aceste lucruri au apărut chiar de la începutul Bisericii când unii „iudeii neconvertiţi” voiau să impună tuturor celorlalţi tăierea împrejur, anihilând harul, care face deosebirea dintre creştinism şi celelalte religii; sau când unii „păgânii neconvertiţi”, exacerbând harul voiau să se întoarcă la obiceiurile păgâneşti. Toate acestea continuă până astăzi cu oameni care cred că se mântuiesc numai prin fapte, uitând de har şi cu oameni care cred că se mântuiesc numai prin har, neglijând convertirea, pocăinţa şi faptele bune, astfel că multe suflete sunt derutate.

Astăzi mai trebuie să ştim, că asemenea magilor, Dumnezeu trimite fiecărui om câte o stea, câte o lumină care să-l conducă la Isus singurul Mântuitor al lumii. Dar, pentru fiecare om lumina apare şi străluceşte diferit. Sfântului Paul (sec. I) i-a apărut lumina pe drumul Damascului în timp ce îi prigonea pe creştini. Sfântului Antonie (251-356), i-a venit lumina printr-o predică, în timp ce nu ştia ce să facă cu averea moştenită de la părinţi (cf. Mt 19,21). Sfântului Augustin (354-430) i-a apărut lumina prin nişte cuvinte ale Bibliei deschisă la întâmplare, în timp ce căuta plăcerile lumii (cf. Rom 13,13). Sfântului Ignaţiu de Loyola (1491-1556) i-a apărut lumina într-o închisoare, în timp ce căuta viaţa de aventură. Sfântului Francisc Borgia (1510-1572) şi sfintei Margareta de Cortona (1247-1297) le-au apărut lumina la câte o înmormântare, când se dădeau în vânt după câte o creatură. Sfântului Gabriel Posenti (1838-1862) i-a strălucit lumina în timpul unei boli în timp ce căuta distracţiile. Important este ca steaua luminoasă pe care ne-o trimite Dumnezeu, să aprindă sufletul şi viaţa noastră, şi să nu stingem această lumină cu obrocul păcatului şi al viciului (cf. Mt 5,15), aşa cum s-a întâmplat cu Irod şi consilierii săi, care au văzut lumina stelei ca şi magii, dar ei n-au urmat chemarea ei şi nu l-au întâlnit pe Cristos (cf. Mt 2,7-12). „Dragostea îl protejează pe cei integri, dar răutatea îi răstoarnă pe cei păcătoşi” (Prov 13,6).

Astăzi fiecare om al planetei pământ trebuie să ştie că Dumnezeu nu are copii de prima mână şi copii de mâna a două; că Dumnezeu nu mântuieşte pe unii oameni mai uşor şi pe alţi oameni mai greu; că Dumnezeu nu are oameni care pot lua din creştinism numai ceea ce le place şi oameni care pot lăsa la o parte din creştinism ceea ce nu le convine. Prin autorul Scrisorii către evrei, Dumnezeu spune întregii lumi, că chiar dacă în trecut a vorbit oamenilor în multe feluri, acum la împlinirea timpului ne-a vorbit prin Fiul său, Isus, care este întruparea Cuvântului său atotputernic prin care a creat toate; Isus care este revelaţia deplină şi definitivă a lui Dumnezeu cel nevăzut; Isus care este moştenitorul tuturor lucrurilor; Isus care este creatorul lumilor; Isus care este strălucirea gloriei divine; Isus care este întipărirea fiinţei sale; Isus care susţine toate lucrurile; Isus care este cel care a făcut curăţirea de păcate; Isus care a plătit preţul suprem, propria lui viaţă pe cruce; Isus care stă la dreapta maiestăţii divine în ceruri şi cel care este cu mult mai presus decât îngerii (cf. Evr 1,1-5).

Biserica spune astăzi celor care cred în mântuirea lui Dumnezeu, prin Cristos şi Duhul Sfânt, prin Isaia profetul. „Scoală te, Ierusalime, căci a venit lumina ta şi slava Domnului răsare peste tine! Priveşte: întunericul acoperă pământul, dar peste tine răsare Domnul şi slava lui străluceşte deasupra ta. Neamurile păgâne vor merge spre lumina ta şi regii spre strălucirea aurorei tale” (Is 6,1-6). Ne mai amintim că această lumină mesianică a răsărit în „noaptea” de Crăciun: „Poporul care umbla în întuneric a văzut înălţându-se o lumină mare, căci un copil ni s-a născut” (Is 9,1-5).

Psalmul 72, cântat la Epifanie, reia tema deschiderii mântuirii pentru toţi oamenii: „Regii din Tars şi din insule vor aduce daruri”. De aceea Matei va scrie în Evanghelia sa că popoarele „vor veni de la Răsărit şi de la Apus şi vor sta la masă cu Abraham” (Mt 8,11).

Locul unde trăim e pentru noi teritoriu de misiuni. Sfânta Tereza de Avila (1515-1582) voia să plece misionară la mauri, dar Dumnezeu a adus-o înapoi printr-un unchi al ei. Avila era locul ei de misiune. Ea a reformat viaţa creştină din mănăstirile carmelitane şi a creştinilor din jur. Sfântul Francisc din Assisi (1181-1226) pleacă în Africa să predice la musulmani. Este trimis înapoi. Dumnezeu îi dă de înţeles că Assisi este lui de misiuni şi s-a apucat imediat de treabă „reparând” Biserica lui Isus. Şi noi trebuie să facem la fel, „să înnoim viaţa creştină” din jurul nostru şi „să reparăm Biserica lui Isus”, începând din familiile noastre şi din localităţile noastre.

Ultimele cuvinte pe care cineva le-a le-a scris au fost: „mâine voi începe!” Însă pentru el nu a mai fost un mâine, căci a murit în acea zi. Să-l rugăm pe Dumnezeu care ne-a oferit oportunitatea zilei de astăzi, să folosim acest timp cu înţelepciune, căutând mai întâi împărăţia lui şi dreptatea ei (cf. Mt 6,33) şi mântuirea fraţilor noştri.

Conciliul al II-lea din Vatican, pe baza Bibliei (cf. Mt 28,19-20; Mc 16,15-16); în Decretul despre apostolatul laicilor, afirmă: "Asupra tuturor laicilor apasă povara glorioasă de a munci pentru ca planul divin de mântuire al lui Dumnezeu să ajungă la toţi oamenii de pe pământ" (AA 2).

De curând am auzit o istorie frumoasă. O tânără musulmană de 19 ani a ajuns să-l cunoască pe Isus din mărturisirea unor creştini şi s-a hotărât să se boteze. Când membrii familiei au aflat că s-a făcut creştină au voit să o electrocuteze cu două fire conectate la o priză electrică. Văzând că nu a murit din prima, au mai încercat încă de două ori, dar tot n-a murit, căci ea invoca numele lui Isus. Atunci s-au hotărât să o dezbrace total de haine şi s-o arunce în stradă. La musulmani când o femeie este aruncată goală pe stradă comunitatea o ucide cu pietre. Ajunsă goală în stradă, l-a invocat iar pe Isus, şi a mers aşa cale de doi kilometri până la unchi al ei care a primit-o şi a îmbrăcat-o. Fata i-a povestit familiei unchiului ei cum din cauza credinţei ei în Cristos, cei din familie au conectat-o de trei ori la o priză electrică, dar invocând pe Isus n-a murit. Şi pentru că nu a murit au dat-o goală în stradă, dar ea invocând iar pe Isus, a ajuns cu bine până la el. Atunci unchiul ei care ştia de datina uciderii cu pietre a femeilor scoase goale pe stradă, a întrebat-o dacă pe stradă erau oameni. Era plină de lume, a răspuns ea. Atunci unchiul a ieşit în stradă şi a început să întrebe lumea dacă a văzut-o pe nepoata lui. Toţi oamenii întrebaţi au răspuns cu da. Şi dacă aţi văzut-o goală de ce n-aţi ucis-o cu pietre? Dar, nu era goală, era îmbrăcată cu o lungă rochie albă. Ea se ştia goală, dar toţi au văzut-o îmbrăcată. Atunci a înţeles că Isus al creştinilor care a ferit-o de electrocutare a şi îmbrăcat-o şi cu rochia albă. A mers cu fata acasă la familia fratelui său şi i-a povestit faza cum Isus a îmbrăcat-o. Apoi tatăl i-a povestit şi el cum şi ei au conectat-o la curent şi acelaşi Isus invocat a păzit-o. Atunci, toţi au strigat: „Mare este Dumnezeul creştinilor”! Şi amândouă familiile şi mulţi alţii s-au făcut creştine.

Cei care nu-l au pe Isus ca Mântuitorul lor personal, sunt ca nişte păsări în colivie sau ca nişte păsări legate de picior care zboară doar atât cât le permite păsărarul, în cazul oamenilor cât le permite diavolul. Ei “nu pot cânta bine” pentru că sunt prinşi in colivia sau laţul păcatului. Isus a spus: “Daca Fiul vă face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi” (In 8,36). El ne face liberi şi pune o cântare nouă in inima noastră.

Când izraeliţii au fost eliberaţi din robia egipteană, au proclamat: “Vom cânta Domnului…El ne-a scapăt” (cf. Ex 15,1). Ca şi păsările captive fuseseră eliberaţi şi puteau cânta de bucurie. Dar noi putem cânta?

„Şi după ce voi fi înălţat de la pământ, îi voi atrage la mine pe toţi oamenii" (In 12,32). Nişte păgâni spuneau mai demult: „Vrem să mergem cu voi; căci am auzit că Dumnezeu este cu voi!" (Zah 8,23). Spune lumea aceste cuvinte după ce ne-a văzut şi ne-a ascultat pe noi?
Pr. Ioan Lungu