Reflecţie la duminica a 2-a de peste an - Anul C - 2019

"Cum se căsătoreşte un tânăr cu o fecioară, tot aşa se va căsători cu tine cel care te-a zidit" (Is 62,5).

Spuneam în solemnitatea Epifaniei Domnului că acea celebrare era compusă din trei momente distincte: arătarea lui Isus ca mântuitor al păgânilor, prin vizita magilor; arătarea lui Isus ca Fiu al lui Dumnezeu şi ca mântuitor al întregului univers afectat de păcat, de către Tatăl ceresc şi de către Duhul Sfânt, la Botezul Domnului în apele Iordanului; şi astăzi arătarea lui Isus ca Mire ceresc pentru toţi păcătoşii care se convertesc şi vin la el ca o mireasă curată, la nunta din Cana Galileii, când apa de curăţire devine vin pentru nuntă.

În Evanghelia după sfântul Luca, întoarcerea fiului risipitor este întâmpinată cu muzică, dansuri şi haine de nuntă (cf. Lc 15,22-24). Aici întoarcere fiului risipitor simbolizează convertirea iudeilor şi a popoarelor păgâne. Psalmistul vorbeşte despre Isus ca despre un mire care iese din camera sa nupţială (cf. Ps 19,6). Cuvântul a coborât pe pământ, adunând Biserica dintre popoarele păgâne. Prin întrupare, el s-a unit cu natura omenească şi i-a dat un contract de căsătorie şi o zestre. Un contract, când Dumnezeu s-a unit cu omul; o zestre, când Isus s-a jertfit pentru mântuirea omului. Prin contract înţelegem mântuirea prezentă iar prin zestre, viaţa veşnică.

Revenind la Isus ca "mire" spunem că unul dintre multele titluri sub care este prezentat Isus în Biblie este şi acesta. În Noul Testament, Isus este numit deseori "mire" (cf. Mt 9,15; 25,1-13; In 3,29). Noi, oamenii, numim "mire" pe bărbatul logodit cu o tânără, pe bărbatul plin de o dragoste faţă de mireasa sa. Acest titlu dat lui Isus exprimă dragostea sa veşnică faţă de mireasa lui, Biserica.

La început, Dumnezeu şi-a ales mireasa dintre fii lui Abraham şi a separat-o dintre naţiuni (cf. Is 43,20-21; Lev 20,24). Dar această mireasă l-a părăsit pe Domnul, a devenit infidelă şi a practicat idolatria, comparabilă cu desfrânarea şi adulterul (cf. Os 1,2; 2,2). Dar în viitor, Domnul îi va vorbi la inimă acestei mirese, ea se va converti şi Domnul se va logodi pentru totdeauna cu ea (cf. Os2,14-23).

În Vechiul Testament, Ierusalimul păcătos şi neconvertit fusese abandonat şi în această stare el a fost comparat de profetul Isaia: cu o femeie sterilă şi întristată şi cu o femeie văduva şi fără copii (cf. Is 54,1-17). Dar în momentul convertirii sale, această "femeie" se va numi: "mireasă", "măritată", "căutată", "cetate locuită", iar Domnul se va numi Mirele ei care se bucură din nou de ea (cf. Is62,4-5).

Dacă în psalmul 95 convertiţii Vechiului Testament se îndemnau între ei, "să cântăm, să ne închinăm, să ne plecăm genunchiul"; acum în psalmul 96 întreg pământul şi chiar natura întreagă sunt chemaţi cu aceleaşi cuvinte: "cântaţi, binecuvântaţi, închinaţi-vă înaintea Domnului" (Ps 96,1-2.9). Convertiţii lui Israel sunt un preludiu la convertirea popoarelor păgâne când acestea îşi vor lepăda idolii şi îi vor da Domnului gloria şi puterea (cf. Ap 1,5). Acest psalm 96, cântat de noi astăzi, a fost compus şi intonat cu prilejul întoarcerii chivotului alianţei în locul de unde fusese furat, imagine a întoarcerii lui Israel, dar şi al popoarelor păgâne la Dumnezeu (cf. 1Cr 16.23-30).

După ce vechiul popor ales a fost lepădat pentru un timp, timp în care Cristos, mirele şi împăratul său, a fost răstignit şi a înviat la Ierusalim, a apărut o altă "mireasă", Biserica, formată din iudei şi păgâni convertiţi. Pe aceasta Isus o numeşte "Biserica mea" (Mt16,18) şi pe aceasta Isus a ales-o înainte de întemeierea lumii (cf. Ef 1,4; In 6,37; 17,24; 18,9).

Sfânta Ecaterina de Siena (1347-1380), o îndrăgostită de Mirele Cristos, spunea în scrisorile sale: "O abis şi înălţime inestimabilă cât de mult iubeşti tu această mireasă a omenirii. Tu ai smuls-o din mâinile diavolului şi te-ai logodit cu ea! I-ai dat sângele tău drept arvună în euharistie şi pe urmă la cruce ai oferit preţul întreg. O inestimabilă iubire tu ai alergat ca un orb nebun de iubire spre ruşinea crucii, luând asupra ta goliciunea şi sentinţa rostită asupra miresei tale. Orbul şi nebunul de iubire nu văd nimic decât pe mireasa iubită; astfel şi tu ca un orb şi nebun de iubire nu ne-ai văzut decât pe noi şi te-ai dus mai bine la moarte decât să ne pierzi. Şi nu te-a îndepărtat de noi nici ignoranţa noastră, nici nerecunoştinţa noastră şi nici egocentrismul nostru (cf. Epistolar 221-225).

Mireasa lui Isus nu a fost aleasă pentru că a fost frumoasă şi nici pentru că a avut calităţi excepţionale. Multe locuri din epistole ne arată, din contră: ceea ce era nebun, ceea ce era slab, ceea ce era ordinar şi dispreţuit în lume, Dumnezeu a ales, pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui (cf. 1Cor 1,26-29). Cei aleşi erau fără putere, erau păcătoşi, duşmanii lui Dumnezeu, aparţineau unei generaţii strâmbe şi pervertite, erau neascultători, rătăciţi, ba chiar morţi spiritual în păcatele şi în greşelile lor (cf. Rom 5,6-10; Fil 2,15; Tit 3,3; Ef 2,1). Dar Dumnezeu a ales în Cristos pe cei care aparţin acum Bisericii, Mireasa sa (cf. Ef 1,4 ). Aceasta este de o mare însemnătate. Isus, care a devenit mirele lor, a făcut prin lucrarea sa de la crucea şi de la învierea sa, o schimbare minunată în ei (cf. Fil2,5-8).

Pentru Isus, Biserica a fost ca şi "comoara ascunsă în ogor", pentru care de bucurie a mers şi a vândut tot ce avea, a schimbat locul slavei cu locul celor mai adânci batjocuri şi a cumpărat ogorul. S-a asemănat negustorului care caută perle frumoase. Pentru el, Biserica, care urma să ia naştere pe baza lucrării sale de la cruce, era "o perlă de mare valoare"; pentru ea a vândut tot ce avea, viaţa sa, pentru a o cumpăra (cf. Mt 13,44-46 ). "Cristos a iubit Biserica şi s-a dat pe sine însuşi pentru ea" (cf. Ef 5,25 ). "Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut" (Lc 19,10 ). "Isus a venit ca oile sale să aibă viaţă, şi să o aibă din belşug" (In 10,10). Deci, "Dacă cineva este în Cristos, este o făptură nouă; cele vechi s-au dus; iată, toate s-au făcut noi" (2Cor 5,17).

Faustus de Riez (+ 495), episcop francez, în predica 5, spune: Prin activitatea lui Isus în Galileea, apa se schimbă în vin, adică legea dispare şi harul îi ia locul; umbra se îndepărtează şi adevărul se face prezent; cele trupeşti conduc la cele spirituale; vechea respectare a Legii face loc noii alianţe. Aşa cum spune Apostolul: Cele vechi au trecut, iată, au devenit noi (cf. 2Cor 5,17). Aşa cum apa conţinută în vase nu pierde nimic din ceea ce era, dar începe să fie ceea ce nu era, la fel Legea nu dispare, ci ajunge la desăvârşire prin venirea lui Cristos (cf. Mt 5,17). Aşadar, când vinul începe să lipsească, este procurat un alt vin; vinul vechii alianţe era bun, însă cel al noii alianţe este şi mai bun. Vechea alianţă, cea pe care o respectau iudeii, se termina la literă. Noua alianţă, cea care ne priveşte pe noi, restituie gustul vieţii dându-ne harul. Porunca Legii vechi spunea: Să-l iubeşti pe aproapele tău şi să-l urăşti pe duşmanul tău (cf. Mt 5,43). Acesta era vinul cel vechi care s-a terminat. Însă vinul Evangheliei este şi mai bun căci el ne învaţă: Eu însă vă spun: iubiţi-i pe duşmanii voştri şi faceţi bine celor care vă urăsc (cf. Mt 5,44).

Pentru o mireasă, poziţia mirelui este importantă, deoarece prin legătura ei cu el, va avea şi ea parte de o poziţie privilegiată. Ca Fiu al Omului, Isus este: "strălucirea gloriei lui Dumnezeu şi întipărirea Fiinţei sale" (Evr 1,3 ); "moştenitor a toate" (Evr 1,2 ); "Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor" (Ap 19,16); "stăpânitor peste lucrurile lui Dumnezeu" (Ps 8,6); "stăpânitor peste naţiunile pământului" (Ps 2,8); "Cap peste toată Biserica" (Ef 1,22 ). Iar mireasa este împreună-moştenitoare cu el; ea va moşteni şi va fi glorificată împreună cu el (cf. Rom 8,17; 2Tim 2,12).

În acest timp, care se scurge până la unirea dintre Mire şi Mireasă care va avea loc în cer, străduinţele lui Isus pentru Biserica sa sunt: El o sfinţeşte, o separă de lume pentru sine. În acest scop, el o curăţă, o eliberează de tot ce nu este în armonie cu el şi cerul (cf. Ef 5,27). El o iubeşte ca pe propriul trup; "el o hrăneşte şi o îngrijeşte" (Ef 5,29). Cum asta? Cu Biblia, cu trupul şi sângele său!

Apoi îi dă să se îmbrace în in subţire, strălucitor şi curat, pentru că inul subţire sunt faptele drepte ale sfinţilor şi-i aminteşte că: "Ferice de cei chemaţi la cina nunţii Mielului" (Ap 19,8-9)! Miresei sale slăvite îi pregăteşte un loc la dreapta sa (cf. Ps 45; In 14,2-3). Şi haina de nuntă a Miresei sale este dată de el. Cristos va domni peste cer şi pământ, iar împreună cu el, mireasa lui, adică noi (cf. Ap 21,9-22,5).

Şi nu în ultimul rând i-l dăruieşte pe Duhul Sfânt, izvorul tuturor harurilor. De aceea Biserica a ales pentru această duminică textul din 1Corinteni 12,4-11. Iată ce ne spune sfântul Paul: "Căci unuia îi este dat prin Duhul cuvântul înţelepciunii, altuia, cuvântul cunoaşterii, după acelaşi Duh, iar altuia, datorită aceluiaşi Duh, credinţa, altuia, darul vindecărilor, prin acelaşi unic Duh; unuia îi este dată puterea de a face minuni, altuia, profeţia, altuia, discernământul duhurilor, altuia, varietatea limbilor, iar altuia, interpretarea limbilor. Însă toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh, care împarte fiecăruia după cum vrea" (1Cor 12,8-11).

Dar cel mai frumos dar al Duhului Sfânt este puterea de a predica Evanghelia: "Prin predicarea Evangheliei, Dumnezeu ne-a chemat să moştenim gloria Domnului nostru Isus Cristos" (2Tes 2,14).

Fără Duhul Sfânt nimeni nu poate spune Isus este Domnul (cf. 1Cor 12,3). Pierderea gustului pentru apostolat este un semn al pierderii darului Duhului Sfânt. "Taina fărădelegii lucrează deja în lume" (2Tes 2,7; 1In 2.18). Numai dacă predicăm acum, Duhul Sfânt, poate pune o barieră în desfăşurarea răului în lume. De aceea sfântul Paul ardea de dorinţa de a predica Evanghelia: "Vai mie dacă nu vestesc Evanghelia" (1Cor 9,16)!

Cuvântul Evanghelie este tare plăcut. Noi nu izbutim să exprimăm dulceaţa acestui cuvânt. Evanghelie însemnează "veste bună". Suntem în adevăr aducători de veşti bune când spunem oamenilor că pot fi iertaţi, dacă ei cred în jertfa lui Cristos de la cruce şi devin ucenicii lui; ba mai mult, pot deveni mireasa lui pe vecie. Chemarea Evangheliei este o chemare la iertare, la pace, la nunta veşnică, la bucurie şi la fericire. "Este puţin să fii slujitorul meu, ca să ridici triburile lui Iacob şi să-i aduci înapoi pe cei rămaşi ai lui Israel. Te-am pus lumină pentru popoare, ca să fie mântuirea mea până la marginile pământului" (Is 49,6). "Cât sunt de plăcute pe munţi picioarele celui care aduce vestea cea bună, care anunţă pacea, care vesteşte binele, care anunţă mântuirea, zicând Sionului: Dumnezeul tău domneşte" (Is 52,7). Şi unitatea Bisericii este un dar al Duhului Sfânt, dar despre ea voi trata într-o altă reflecţie.

Dăruieşte-ne, te rugăm, Doamne, harul să luăm parte cu vrednicie la aceste taine, pentru că, ori de câte ori se celebrează memorialul acestei jertfe, se împlineşte lucrarea răscumpărării noastre.

Prin Cristos Domnul nostru. Amin.

Pr. Ioan Lungu