CONSIDERAŢIE DUMINICA 12 DE PESTE AN, ANUL C, 2019.

Fiul Omului trebuie să sufere multe (cf. Lc 9,22).

Un lucru minunat pe care Dumnezeu îl lucrează pentru noi este suferinţa, suferinţă prin ne putem plăti datoriile faţă de Domnul. Doi oameni, se spune, se aflau într-o închisoare, deoarece săvârşiseră aceeaşi greşeală. Dacă ar fi avut bani cu ce să plătească o amendă, ar fi putut să scape, dar aşa, trebuiau să facă închisoare. Într-o zi, un prieten al lor, ca să-i ajute, le-a aruncat doi săculeţi cu bani pe fereastră, pentru a-şi plăti amenda. Săculeţii i-au lovit pe amândoi în cap. Unul, nervos şi nemulţumit că a fost lovit, fără să se uite ce era în săculeţ, l-a aruncat înapoi pe geam, înjurând; celălalt, fără să se supere de lovitură, s-a uitat să vadă ce e înăuntru. Cel dintâi a rămas mai departe în închisoare, celălalt nu numai că a putut să-şi plătească amenda şi să devină liber, dar a avut cu ce trăi fără grijă o bună bucată de vreme. Isus ne-a oferit suferinţa ca să devenim liberi de păcat şi să ajungem la libertatea copiilor săi.

În Zaharia 11,4, profetul este invitat să personifice pe Păstorul cel bun (Cristos) şi pe Păstorul cel rău, adică pe antihrist. Păstori răi din Zaharia 11,5 sunt romanii şi mai-marii iudeilor, fie ei politici sau religioşi. Isus îi califică drept hoţi, tâlhari, oameni plătiţi, lupi răpitori (cf. In 10,8.12; Ez 34). El, Păstorul cel bun, venea să-i înlocuiască pe aceştia şi să păstorească poporul, aducându-l la gloria şi la unitatea naţională (cele două toiege de păstor numite «Frumuseţe» şi «Legături»). Cu excepţia câtorva „săraci ai turmei“ (cf. Zah 11,11; Lc 14,21) poporul n-a înţeles planurile sale de dragoste. Zaharia 11,12-13, ne spune la ce preţ derizoriu a fost estimat Domnul, 30 de arginţi (cf. Mt 26,15). Noi la ce preţ îl estimăm pe Domnul Isus? Sfântul Vicenţiu de Paul a fost aproape toată viaţa bolnav. Febra îl chinuia zi şi noapte; durerile de piept, de cap, de stomac îl făceau să sufere îngrozitor; o boală de picioare l-a silit să umble în cârje; o boală de ochi l-a făcut aproape orb. Silit să stea pe scaun, fără a se putea mişca, suferea cumplit, fără să se plângă. Uneori spunea: „E adevărat că este foarte greu să rabzi boala. Cu toate acestea suferinţa este unul dintre cele mai preţioase mijloace de care se serveşte Dumnezeu pentru a smulge din inima noastră orice înclinaţie spre păcat şi pentru a ne îmbogăţi cu daruri.

În Zaharia 12,11-12), poporul iudeu, estimând greşit pe Dumnezeu, a fost decepţionat curând de idoli, înşelat şi asuprit de conducătorii răi, şi va trăi mult timp ca o turmă fără păstor (cf. Mt 9,36). Dumnezeu însă va cerceta această „casă a lui Iuda“ din care a ieşit Cristosul, „Piatra de unghi“. El o va întări pentru a lupta împreună cu ea. Nu va uita însă nici de casa lui Iosif, de cei ai lui Efraim, adică de cele zece seminţii încă risipite. Îi va mântui, îi va aduce înapoi, le va răspunde. După atâtea mângâieri deşarte, ce bucurie le va umple inimile! Cel care a întins cerurile, care a întemeiat pământul, care i-a dat omului această inteligenţă în care el se încrede atât de mult (cf. Is 42,5)! Un asemenea Dumnezeu să nu aibă mâna întinsă peste evenimentele pământului? Atunci când toate naţiunile pământului, orbite de ură, se vor strânge pentru a asedia Ierusalimul, acesta va fi pentru ei ca un potir otrăvitor, ca o piatră de cădere. Pentru că, „în ziua aceea“, Domnul va întări victorios pe căpeteniile lui Iuda şi pe locuitorii Ierusalimului! El va lucra prin ei, dar de asemenea va lucra în ei. Dumnezeu va răspândi peste poporul său umilit şi pocăit „duhul îndurării şi al cererilor“. În acela pe care l-au străpuns, iudeii îl vor recunoaşte, în sfârşit, pe Păstorul lor credincios, pe Moştenitorul tronului lui David, pe Fiul unic al lui Dumnezeu.   

În Zaharia 13,1ss, privirile lui Israel şi ale noastre se îndreaptă spre cruce. Sângele lui Cristos ne ispăşeşte păcatele, însă din coasta lui străpunsă ţâşneşte, de asemenea, un izvor de apă vie. El evocă această curăţire practică pe care Cuvântul o împlineşte în conştiinţa noastră (cf. Ps 51,2,7). În acea zi, idolii vor fi nimiciţi (cf. Ez 36,25); vocile minciunii vor înceta. Atunci Preaiubitul îşi va relata minunata sa istorie: Venit aici jos ca Om, a luat chip de Rob pentru a sluji creaturii sale (cf. Zah 11şi12; Ex 21,2-6). A fost rănit de propriii prieteni (cf. In 20,27). A fost lovit de Însuşi Dumnezeu. „De aceea şi Dumnezeu l-a înălţat foarte sus“ (Fil 2,9). Curând, acest acelaşi Domn se va înfăţişa lumii în strălucirea puterii sale. Unde va avea loc această apariţie? În locul de unde odinioară el a părăsit pământul, pe acest munte al Măslinilor care se va despica sub picioarele sale (cf. Zah 14,4; Fapte 1,11-12). El însă nu va veni singur. „Şi toţi sfinţii împreună cu el“ (Zah 14,5). Ca o suită regală, Cristos îi va aduce pe aceia pe care mai înainte îi va fi răpit la cer alături de el. Noul Testament confirmă această apropiată şi triumfătoare „venire a Domnului nostru Isus cu toţi sfinţii săi“ (1Tes 3,13; Iuda 14).

Un pictor francez a zugrăvit odată un prea frumos tablou, intitulat "Valea Plângerii. Tabloul înfăţişează o vale împrejmuită cu stânci în care se află o mulţime de oameni în suferinţă. Toţi au feţele scăldate în lacrimi, asupra tuturor apasă un jug de dureri nemaipomenite. Dar iată că între nenorociţii aceştia este un bărbat îmbrăcat în veşmânt alb cu o cruce pe umeri. Este Isus. El face semn mulţimii să-l urmeze. Toate privirile sunt îndreptate spre drumul strâmt şi pietros spre care arată Mântuitorul cu mâna, iar mai departe, la capătul drumului, se zăreşte o grădina plină de flori strălucind în soarele de primăvară. Prin acest tablou pictorul vrea să dea grai adevărului că Isus este marele mângâietor în suferinţă. Dar prin ce mângâie Mântuitorul pe credincioşii săi? Prin cele două privelişti pe care le deschide înaintea ochilor: prima reprezintă drumul strâmt şi pietros, suferinţele, crucea lui, iar cealaltă reprezintă viaţă veşnică, grădina raiului. 

În evanghelia de astăzi (cf. Lc 8,18-24), după mărturisirea de credinţă făcută de Petru, Isus vesteşte patima sa şi-i învaţă pe ucenici să-şi ia crucea şi să-l urmeze. Despre această pătimire a vorbit şi profetul Zaharia, când ne-a descris suferinţele misteriosului slujitor al lui Iahve. Sfântul Paul ne reaminteşte că toţi cei uniţi în Cristos nu formează decât un singur trup, prin urmare nimic nu trebuie să-i separe pe aceia care, prin credinţă, se recunosc fii ai lui Dumnezeu. Suntem noi în stare ca în multele împotriviri întâmpinate în viaţă să avem această orientare fundamentală? "Fiul Omului trebuie să sufere multe" (Lc 9,22). Cum vom privi noi suferinţa, atunci când îl voi privi pe Isus? De multe ori m-am lamentat şi am fost potrivnici oricărui tip de suferinţă. Isuse, la tine întâlnesc o altă atitudine. Te-ai însoţit cu suferinţa, te-ai lăsat marcat de ea. Îţi mulţumesc pentru că, într-o zi, tu i-ai oferit Tatălui pentru mine chiar trupul şi sângele tău ca ofrandă care continuă să alimenteze iubirea ta în mine.

Apostolul în lectura a doua (cf. Gal 3,26-29) explică pentru ce legea nu schimbă cu nimic promisiunile divine. Acestea sunt anterioare ei, iar Dumnezeu nu se dezice, şi, mai ales, pentru că ele au fost făcute seminţei lui Avraam, adică lui Cristos (v. 16). Nimic nu va putea anula sau contrazice ceea ce Dumnezeu îi garantează Preaiubitului său – şi celor care îi aparţin. „Atunci pentru ce este legea?“ (v. 19). Ea a fost comparată cu o oglindă. Îmi arată mizeria morală, dar este tot atât de incapabilă să mi-o înlăture, cum este oglinda să mă spele. Nu este funcţia ei aceasta. Legea nu face altceva decât să mă convingă de păcat; este deci îndrumătorul meu până la Cristos (v. 24), după care rolul ei se încheie, ca şi al pedagogului care şi-a pregătit elevul pentru a trece în clasa superioară. Ce crudă şcoală este cea a legii! Ea mă învaţă că sunt păcătos şi nu-mi dă îndreptăţirea; mă învaţă că sunt mort şi nu are puterea să mă facă să trăiesc; mă învaţă că sunt lipsit de energie şi nu-mi dă nimic. Tot ceea ce însă îmi lipseşte găsesc atunci în Isus! Botezul este semnul public al punerii deoparte pentru Cristos, prin moartea lui. Voi, cei care aţi fost botezaţi, sunteţi într-adevăr „fii ai lui Dumnezeu, prin credinţa în Cristos Isus“? Aţi fost cu adevărat „îmbrăcaţi cu Cristos“? (v. 26, 27). A purta o uniformă la care nu ai dreptul este o fraudă şi un abuz de încredere.

Un preot povesteşte: Îmi amintesc de o conferinţă pe care a ţinut-o la Ierusalim, cu câţiva ani în urmă, Jean Vanier, omul care l-a descoperit pe Dumnezeu în cei handicapaţi. A vizitat, nu de mult, şi ţara noastră. La sfârşitul conferinţei, ne-a invitat pe toţi să ne rugăm lui Cristos. Credeam că ne duce în capela de alături sau că ne îndreaptă privirea spre vreo icoană a lui Cristos. Dar nu; a proiectat pe perete un dispozitiv ce reprezenta un copil handicapat ce arăta îngrozitor: o grămadă de carne, desfigurat, cu limba atârnând afară. „Iată aici o icoana lui Isus în suferinţă; spre el trebuie să privim”. Şi am ascultat o rugăciune cum rar am auzit în viaţa mea.

 În psalmul 63, Ce putea să caute David, în zorii zilei, în pustiul lui Iuda, un loc arid, dezolant, imagine a lumii? Nimic altceva decât pe Dumnezeu, pe Dumnezeul lui personal. Avem noi cu Domnul nostru astfel de întâlniri matinale, în care să aducem înaintea lui slăbiciunea noastră, temerile noastre – căci cel credincios nu este nicidecum unul insensibil – dar în care să şi ascultăm învăţăturile lui, să-i cerem ajutor şi călăuzire? Numai el poate împlini cerinţa sufletului, prin propria lui prezenţă: „Sufletul meu însetează după tine“, iar la această nevoie, Dumnezeu răspunde întotdeauna (cf. Ier 31,25). Versetul 5 confirmă aceasta: „Sufletul meu se va sătura“. Oare a transformat Dumnezeu pustiul într-un loc roditor? Cam în direcţia aceasta îndreptăm noi deseori rugăciunile noastre. Cerem împrejurări mai favorabile, cu convingerea greşită că starea noastră spirituală ar depinde de împrejurări. Nu! Aici pustiul rămâne pustiu, însă ceea ce s-a schimbat este numai modul în care este străbătut. Pentru că sufletul îşi regăseşte rădăcinile în interiorul templului, de aceea este mereu capabil să cânte de bucurie (v. 3,5,7). Dumnezeu doreşte întotdeauna să mi se arate ca fiindu-mi de ajuns, iar dacă pustiul este necesar pentru această demonstraţie, şi cântările mele spun acelaşi lucru, pentru că ele mărturisesc faptul că însuşi Domnul este fericirea mea.

                                                                                                                             Pr. Ioan Lungu

CONSIDERAŢIE LA SĂRBĂTOAREA JOIA VERDE, ANUL C, 2019.

"Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer, spune Domnul. Dacă mănâncă cineva din această pâine, va trăi în veci" (In 6,51).

Înainte de sărbătoarea Paştelui, ştiind Isus că îi venise ceasul să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubindu-i pe ai săi care erau în lume, i-a iubit până la sfârşit.(In 13,1) Isus ne-a iubit nu numai pana la sfârşitul vieţii sale de la Golgota, dar el ne iubeşte veşnic (cf. Ier 31,3), de aceea întemeiază Euharistia pentru ca iubirea de la Golgota sa ne fie împărtăşită până la sfârşitul lumii. De aceea noi după prefacere spunem: ”Moartea ta o vestim Doamne şi învierea ta o vestim până când vei veni” (1Cor 11,26). Apostolii şi primii creştini nu au avut probleme să creadă în prezenţa reală a lui Isus în Euharistie, dar cu timpul au apărut unele probleme, ca cele din Ioan 6, când unii pretinşi ucenici ai săi s-au îndepărtat, şocaţi de cuvintele lui. El n-a căutat să-i reţină «îndulcind» adevărul. Le încearcă însă inima celor rămaşi: „Şi voi vreţi să plecaţi?“ „Doamne, la cine să mergem?“, este frumosul răspuns al lui Petru. De ar putea fi acesta şi răspunsul nostru (cf. In 6,67-68; Evr 10.38-39)! Cu timpul însă au mai apărui şi alţi eretici care au negat prezenţa reală a lui Isus în speciile euharistice.

Chiar originea istorică a sărbătorii de astăzi „Corpus Domini”, are la proclamarea ei o respingere a unei erezii. În Belgia episcopul Berengar din Tours, prin anul 1047, afirmase că prezenţa lui Cristos din Euharistie este doar simbolică şi nu reală. Deşi sub papa Grigore al VII-lea, episcopul Berengar şi-a retras afirmaţiile şi a semnat un act de credinţă, adevărul prezenţei reale a lui Isus în Euharistie a fost definit mai întâi în 1215 de către conciliul din Lateran al IV-lea şi apoi în 1247 a fost întărit şi celebrat în Belgia, dar cu toate aceste ideile greşite al episcopului Berengar continuau să circule încă în popor. Astfel avem cazul preotului Petru de Praga, care în drum spre Roma, s-a oprit în 1263 în Bolsena, în biserica sfânta Cristina pentru a celebra sfânta Liturghie. În momentul prefacerii, tributar ideilor episcopului Berengar, s-a îndoit de prezenţa reală a lui Isus în speciile euharistice. Când deodată vinul s-a făcut sânge şi pâinea carne, care au pătat corporalul. Papa Urban IV, care era în Orvieto, l-a trimis pe episcopul Orvieto, Giacomo, la faţa locului şi să facă verificări asupra faptului. Acesta, în compania teologilor Toma de Aquino şi Bonaventura de Bagnoregio, pe lângă constatarea miracolului, au adus corporalul pătat de sângele divin la Papa, care l-a expus în catedrală pentru venerarea poporului din Orvieto. Urban IV, la 11 august 1264, a prelungit sărbătoarea lui Corpus Domini la Biserica Universală, zicând: „Cu această sărbătoare, noi onorăm şi ne închinăm Trupului Domnului, frânt şi dat pentru mântuirea tuturor oamenilor, care  făcându-se pâine divină ce ne susţine viaţa în Duh, ne oferă un remediu pentru nemurire şi o garanţie de înviere”. 

Joia Verde, sau Trupul Sângele Domnului, este deci o sărbătoare a Euharistiei. Prin Euharistie "credincioşii au acces la Tatăl prin Fiul, Cuvântul întrupat, care a suferit,a murit, a înviat, s-a înălţat şi a fost glorificat la dreapta Tatălui de unde l-a revărsat pe Duhul Sfânt peste credincioşi ca să poată ajunge şi ei la comuniune cu Preasfânta Treime" (UR 15). "În Euharistie este închis tot binele spiritual al Bisericii, adică Cristos însuşi care, prin Trupul său dă viaţă oamenilor confirmând în sângele său Noul Legământ" (PO 5. 4). Apoi prin "sacramentul pâinii euharistice, se construieşte şi se păstrează unitatea credincioşilor în Cristos" (LG 3). Aşa cum boabele de grâu se adună de pe câmpii, iar cele de struguri de pe dealuri şi din ele se fac o singură pâine şi un singur vin care sunt puse pe altar pentru a deveni trupul şi sângele lui Cristos, tot astfel creştinii de pe întreg rotocolul pământului primind Euharistia devin una cu Cristos şi una între ei, ca pâinea di boabele de grâu măcinate şi ca vinul din bobiţele de struguri zdrobite.

O altă ocazie de îndreptare a greşelii episcopului Berengar a avut un caracter devoţional şi se datorează viziunilor călugăriţei benedictine Giuliana di Cornillon (1191-1258), care, între anii 1207-1227, a spus că a văzut luna strălucitoare, luna simbol al Bisericii, deranjată de o pată opacă. Semnul a fost interpretat de către experţii de la momentul respectiv ca pe o nevoie urgenţă pentru înfiinţarea unei sărbători liturgice în cinstea Euharistiei. Şi episcopul Liège, Robert de Thourotte, în 1246 a instituit sărbătoarea lui Corpus Domini în dieceza sa; exemplul său a fost imitat de alţi episcopi în eparhiile lor respective.

Documentul despre Liturgie a Conciliului II Vatican, Sacrosanctum Concilium, numeşte Euharistia „fons et culmen” (SC 10), izvorul şi culmea, începutul şi sfârşitul, suma şi centrul Liturgiei şi a întregii religii creştine. O condiţie indispensabilă pentru a ne apropia de Euharistie trebuie să fie convingerea că este un "mister", adică o realitate care, cu toate eforturile noastre nu poate fi înţeleasă, ci numai acceptată prin credinţă şi contemplată cu dragoste.

Valoarea teologică a sărbătorii lui Corpus Domini, poate fi considerată atât ca o sinteză a întregului an liturgic, cât şi ca mister al întregii istorii a mântuirii, "mister ale cărei origini sunt din antichitatea biblică" (cf. Mi 5,1), care continuă misterul până la "sfârşitul lumii" (Mt 28,20), pentru că Cristos este "Alfa şi Omega, primul şi ultimul, începutul şi sfârşitul" (Ap 22,13).

Deşi are prefigurări antice, Isus este cel care a întemeiat sacramentul al sfintei Euharistiei. Euharistia nu a existat în timpul Vechiul Testament. Cu toate acestea, în cer, Tatăl nostru, ne-a pregătit treptat pentru a o primi, prin mana din pustiu, prin jertfa mielului pascal, prin jertfa lui Melchisedec.  

Prima lectură de astăzi se opreşte la jertfa lui Melchisedec, regele Salemului, o prefigurare a lui Isus Euharisticul (cf. Gen 14,18-20), Când Abraham se întorcea, după înfrângerea lui Kedarlaomer şi a regilor uniţi cu el, i-a ieşit înainte regele Sodomei în valea Şave, care astăzi se cheamă Valea Regilor.  Iar Melhisedec, regele Salemului, i-a adus pâine şi vin. Melhisedec acesta era preotul Dumnezeului celui Preaînalt. Şi a binecuvântat Melhisedec pe Abraham şi a zis: "Binecuvântat să fie Abraham de Dumnezeu cel Preaînalt, Ziditorul cerului şi al pământului. Şi binecuvântat să fie Dumnezeul cel Preaînalt, care a dat pe vrăjmaşii tăi în mâinile tale!" Şi Abraham i-a dat lui Melhisedec zeciuială din toate (Evr 7,1-3). Acest Melchisedec, rege al Salemului, preot al lui Dumnezeu cel Preaînalt, care l-a întâmpinat pe Abraham, se tâlcuieşte mai întâi ca rege al dreptăţii şi apoi ca rege al Salemului, adică rege al păcii. Fără tată, fără mamă, fără spiţă de neam, neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii, fiind asemănat Fiului lui Dumnezeu, el rămâne preot pururea“. Dragostea lui Abraham pentru „fratele“ lui, credinţa sa, perseverenţa sa îi aduc victoria şi îl eliberează pe cel prins. Dar, iată însă un alt adversar mult mai puternic decât cei patru regi, deşi fusese învinşi, este regele Sodomei. El se apropie şi încearcă să-l îndatoreze pe Abraham cu daruri – pentru că presupune că şi el, asemeni majorităţii oamenilor, ar putea fi atras de bunuri pământeşti. Dar Dumnezeu veghează şi, pentru a-şi întări slujitorul, îi trimite chiar înaintea acestei întâlniri un vizitator misterios: pe Melhisedec. împărat şi el şi în acelaşi timp şi preot, este un simbol al Domnului Isus (Evrei 7,1-10). Hrănit şi binecuvântat de Melhisedec, Abraham refuză categoric ofertele regelui Sodomei. O inimă satisfăcută de Cristos este secretul rezistenţei la ofertele lui Satan. Lot, dimpotrivă, fără a ţine cont de eliberarea lui Abraham, cum nici mulţi creştini nu ţin cont de eliberarea de la cruce, nu vor lua deloc în seamă lecţia divină, se va întoarce să locuiască în Sodoma şi acolo va avea experienţe şi mai tragice.

Cina este memorialul lui Cristos care s-a dat pentru noi şi care proclamă într-un mod universal acest fapt capital: Domnul a trebuit să moară pentru noi şi, până la întoarcerea lui, noi suntem invitaţi să vestim această moarte a Domnului în limbajul atât de măreţ şi atât de simplu care ne-a fost arătat. Pentru că moartea lui Cristos semnifică condamnarea păcatului, a lua cina fără ca mai întâi să ne fi judecat pe noi înşine, ne expunem efectelor acestei condamnări: boala şi moartea care îi lovise deja pe unii. Cu toate acestea, trebuie să dăm un răspuns celuia care a spus: „Faceţi aceasta spre amintirea mea“ (1Cor 11,24-25).

La întoarcerea celor doisprezece din misiune, aceştia se grăbesc să istorisească tot ce a făcut Dumnezeu prin ei (cf. Lc 1110; Fap 14,27, Fap 21,19 şi 1Cor 15,10). Atunci Isus îi ia cu el deoparte   pentru a se îngriji de odihna lor. Dar Învăţătorul, în timp ce se ocupă de aceste mulţimi, le dă o lecţie şi a lor săi. Când a fost constatată insuficienţa resurselor lor pentru a hrăni această mulţime, Isus le asigură totul prin propria lui putere. El ar fi putut să treacă peste cele cinci pâini şi peste cei doi peşti, dar, în harul lui, el ia puţinul pe care noi I-l punem la dispoziţie şi ştie să facă din acesta un mare belşug. Iată aici o imagine a sfintei Euharistii. Puterea lui Isus se arată întotdeauna în slăbiciunile slujitorilor săi (cf. 2Cor 12,9). Alergăm noi în slăbiciunile noastre la sfânta Euharistie?

Don Ioan Calabria, preot din Verona, unul dintre cei mai mari apostoli ai secolului al XX-lea, motiva astfel devoţiunea sa euharistică: Iubirea lui Isus faţă de noi nu s-a terminat cu pătimirea sa, dar continuă în tabernacol, în euharistie, în procesiuni. Aici este Isus pentru a fi totdeauna în mijlocul nostru, pentru ca noi să mergem la el totdeauna cu toată încrederea pentru a cere ajutor, încurajare, si orice har. În sfânta jertfă a Liturghiei, oare nu se manifestă marea iubire a lui Isus, reînnoindu-se aceeaşi jertfă oferită pentru noi pe altarul crucii?

Episcopul de Iaşi, Petru GHERGHEL, spunea: ” Pietatea creştină aşează alături de Euharistie şi de Cruce imaginea Preacuratei Fecioare Maria. Maria este prezentată şi este venerată ca asociata lui Cristos, Fiul său, în comunitatea care celebrează Euharistia. Ea s-a oferit pe sine pentru a primi în sânul ei trupul Cuvântului întrupat, devenind, am putea spune, primul tabernacol din lume în care a binevoit să locuiască Isus şi primul altar pe care a coborât din ceruri. Acelaşi trup şi acelaşi sânge la care a binevoit să conlucreze Fecioara preacurată din Nazaret continuă să locuiască între oameni aşa încât Sfinţii Părinţi şi teologia creştină catolică vorbesc despre Euharistie ca despre continuarea întrupării Fiului lui Dumnezeu, in sufletele care se împărtăşesc”. Să fim şi noi nişte tabernacole vii împreună cu Fecioara Maria!

                                                                                               Pr. IOAN LUNGU

Consideraţie la solemnitatea Preasfintei Treimi - Anul C - 2019

"Slavă Tatălui, şi Fiului, şi Sfântului Duh, slavă lui Dumnezeu care este, care era şi care vine" (Ap 1,8).

Astăzi celebrăm misterul Preasfintei Treimi, a unui singur Dumnezeu în trei persoane distincte: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, persoane divine egale în mărire. Astăzi Tatăl cel veşnic îl naşte pe Fiul, astăzi, Tatăl împreună cu Fiul îl purced pe Duhul Sfânt. Astăzi este un "astăzi" veşnic. Astăzi, în lecturile biblice propuse de Biserică, Dumnezeu cel întreit şi unic, ni se descoperă ca fiind "Eu sunt cel pururea sunt", cel ce din veşnicie sunt (cf. Ex 3,14) şi ca cel se numeşte "iubire" (cf. 1In 4,8.16). Preasfânta Treime este un mister descoperit nouă de Isus Cristos şi luminat pentru noi de Duhul Sfânt. Şi, pentru că este un mister, unele adevăruri despre acest mister ne-au fost date, le putem pătrunde cu mintea de acum, iar alte adevăruri ne vor fi date să le pătrundem în viaţa veşnică. Deşi învăţătorul Bisericii Origene (184-253) ne spune că "pământul este plin de Treime", căci toate creaturile poartă în sine amprenta Preasfintei Treimi, totuşi, a încerca să înţelegi perfect nenaşterea (Tatăl), naşterea (Fiul), sau purcederea (Duhul Sfânt) ar fi o nebunie, cum spunea sfântul Grigorie de Nazianz (329-390) sau ar fi o acţiune sortită eşecului, căci nimeni nu poate pune "oceanul" Dumnezeu în "căniţa" minţii sale, cum ne spune sfântul Augustin (354-430).

Lecturile biblice de astăzi punctează pe acele adevăruri din acest mister pe care le putem pătrunde cu mintea de acum, măreţia veşnică a lui Dumnezeu şi iubirea lui veşnică faţă de noi, oamenii. Iubirea este, desigur, o analogie umană, dar fără îndoială e cea care ne permite cel mai bine să aruncăm o privire în profunzimile misterioase ale lui Dumnezeu.

Pericopa evanghelică de astăzi ne spune că dacă n-ar fi fost Isus cel care să ne spună că ne este "de folos" ca el să se urce la Tatăl, ca să ni-l trimită pe Duhul Sfânt ne-ar fi fost imposibil să descoperim cu mintea noastră, întunecată de păcat, misterul Preasfintei Treimi. Astăzi şi acum, Duhul Sfânt, rodul suprem al întrupării, învăţăturii, pătimirii, morţii, învierii şi înălţări lui Cristos, cel trimis de Isus de la Tatăl ceresc, este cel ce ne călăuzeşte la "tot adevărul" (In 16,13); este cel care "ne aminteşte toate câte mi le-a spus Isus" (cf. In14,26), este cel care mărturiseşte despre Isus (cf. In 15.26-27); este cel care ne învăţa toate despre mântuirea lui Dumnezeu, prin Cristos şi Duhul Sfânt (cf. In 14,26); este cel care ne face cunoscute cele viitoare (cf. In 16,13); este cel care-l glorifică pe Isus în noi. Fără Duhul Sfânt trimis de Isus de la Tatăl, greu ne-ar fi fost să înţelegem toate acestea şi că înălţarea lui Isus la Tatăl ceresc ne este "de folos"; că multe împrejurări care pe moment ne întristează, ne sunt şi ele spre folosul nostru (cf. In 16,6-7); şi că Duhul Sfânt dovedeşte lumea vinovată de respingerea lui Cristos (cf. In16, 8-11). Dar trimiterea Duhului Sfânt pe pământ la noi şi în noi a făcut posibile toate acestea.

Sfântul Benedict Labre (1748-1783), cerşind pe străzi, s-a întâlnit într-o zi cu un alai de nuntă. Mirele, văzându-l cu picioarele goale, singur şi îmbrăcat prost, a exclamat: "Sărman nefericit! Chiar că nu ai nimic care să te facă să te bucuri de viaţă, nici măcar iubire!" Dar sfântul, zâmbind, i-a răspuns: "Eu am o iubire mai mare şi mai frumoasă decât a ta! Iubirea ta este umană şi muritoare, slabă şi mică. Iubirea divină pentru mine, în schimb, este imensă, sigură, veşnică! Încearcă să le cultivi pe amândouă!" De aceea, Isus a spus la înălţarea sa: "Mergeţi, faceţi ucenici din toate naţiunile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să ţină toate câte vi le-am poruncit. Şi iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii" (Mt 28,19).

Prima lectură (Prov 8,22-31) ne vorbeşte despre începutul revelării misterului lui Dumnezeu cel întreit şi unic, despre "Dumnezeu iubire" şi despre toate câte "le-a pregătit el pentru aceia care-l iubesc pe el" (1Cor 2,9), prin Cristos şi Duhul Sfânt, "braţele puternice ale lui Dumnezeu, cum plastic şi frumos se exprimă sfântul Irineu (130-202). Cristos este "Înţelepciunea lui Dumnezeu, este Logosul, adică Cuvântul: "La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu... Toate au fost făcute prin el (In 1,1.3). Această înţelepciune a fost ascunsă celor din vechime, dar ne-a fost descoperită nouă celor de astăzi spre gloria noastră" (1Cor 2,7; 1,30). Textul sacru din prima lectură de astăzi (cf. Prov 8,22-31) ridică vălul de pe evenimentele derulate înainte de creaţie şi ne poartă atât de departe cât nu pot pătrunde cu gândurile noastre. Înţelepciunea, Isus Cristos era din veşnicie alături de Dumnezeu ca Fiul, într-o plinătate reciprocă de dragoste şi de bucurie, pentru a concepe şi a înfăptui împreună actul creaţiei. De aici aflăm un lucru extraordinar că, înainte să fi existat un singur om, înainte chiar să fi fost pământul, noi, eram deja cunoscuţi şi iubiţi de Dumnezeu. Dumnezeu cel întreit şi unic ne spune că desfătările lui erau în "fiii oamenilor" (cf. Prov 8,31). Aceasta este minunata declaraţie a lui Dumnezeu dinainte de a fi existat timpul. Dumnezeu cel întreit şi unic nu voia să se bucure singur de creaţia sa minunată. De aceea, întreaga lucrare pe care plănuise să o facă urmărea un singur scop: ca prin Cristos şi Duhul Sfânt să-i introducă pe oameni în propria sa fericire şi glorie.

Psalmul 8, psalmul responsorial cântat de noi astăzi, vorbeşte despre epopeea dragostei divine faţă de om. Dumnezeu l-a creat pe om din pământ şi l-a desăvârşit pentru a-l face vrednic de fericire veşnică alături de el, dar omul amăgit de diavol a refuzat fericirea lui Dumnezeu. Dumnezeu a înţeles greşeala omului, dar, pentru că îl iubea cu o iubire veşnică (cf. Ier 31,3), i-a promis şi i-a trimis o răscumpărare (cf. Gen 3,15), prin Cristos şi Duhul Sfânt, căci era imposibil de încununat cu glorie şi cu cinste o creatură adâncită în păcat, moarte şi mizerie (cf. Ap 21,27). Atunci, ceea ce Dumnezeu n-a putut face pentru întâiul Adam, el a împlinit pentru noi în Cristos, al doilea Adam, la plinirea timpului (cf. Gal 4,4). Da, Isus s-a îmbrăcat cu însuşi trupul creat de el, fiind făcut cu puţin mai prejos decât îngerii" (cf. Evr 2,7) şi "din pricina morţii pe care a Isus suferit-o", omul îşi găseşte în el mai mult decât pierduse în primul Adam (cf. Ps 8, 5-8; 1Cor 15,27). Încununat prin înviere cu glorie şi cu cinste, Cristos va introduce pe mulţi, pe toţi oamenii care vor crede în el, prin Duhul Sfânt, în casa cea cu multe lăcaşuri a Tatălui său veşnic şi îi va face părtaşi gloriei sale (cf. In 14,2-3; 17,24).

În lectura a doua luată din Scrisoarea către romani (5,1-5), sfântul Paul ne spune că omul credincios, odată achitat, îndreptăţit, lasă să strălucească în el bucuria lui Isus. Pacea cu Dumnezeu este de acum partea sa cea mai preţioasă. El este împăcat cu Judecătorul suprem tocmai prin fapta care ar fi trebuit să atragă asupra lui mânia pentru totdeauna: "moartea Fiului său". Iar această dragoste a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dăruit (cf. Rom 5,5). Iubirea lui Dumnezeu nu se poate compara cu nici o altă iubire. Este "propria lui iubire" (cf. Rom 5,8), cu toate motivaţiile ei. Dumnezeu a iubit sărmana fiinţă a omului, care în urma păcatului nu mai aveau nimic vrednic de iubit şi care nu a putut face nici un mic pas către el, căci ajunsese fără putere şi chiar duşmană (cf. Rom 5, 6.8.10; 1In 4,10.19). Şi această dragoste mântuitoare arătată în Isus este acum turnată în inimile noastre prin Duhul său Sfânt (cf. Rom5,5). Sfântul Ioan al Crucii (1542-1591) spune că "iubirea care a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt" (Romi 5,5) nu este altceva decât iubirea cu care Tatăl, dintotdeauna, îl iubeşte pe Fiul şi pe Duhul Sfânt. Este o revărsare a iubirii divine de la Preasfânta Treime în noi (cf. Cântare spirituală A, strofa 38). Iar fericita Elisabeta a Sfintei Treimi (1880-1906) traduce toată această iubire divină în programul său de viaţă: "Tot exerciţiul meu constă în a intra în mine însămi şi a mă pierde în cei Trei care sunt acolo" (cf. Scrisori, 151). Şi tot ea spune: "În ceea ce mă priveşte, am găsit cerul pe pământ, căci cerul este Dumnezeu, iar Dumnezeu este în sufletul meu".

Aclamaţia de la Evanghelie, "Slavă Tatălui, şi Fiului, şi Sfântului Duh, slavă lui Dumnezeu care este, care era şi care vine", aclamaţie luată din Apocalips 1,8. El ne iubeşte (prezent) - dragostea lui este mereu prezentă şi neschimbată. De aceea ne-a spălat, este o lucrare împlinită, încheiată, desăvârşită, pentru a fi făcuţi de acum "o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru" (Ap 1,6; 5,10; 20,6). Ceea ce Dumnezeu a făcut din noi depăşeşte ce a făcut pentru noi. De aceea şi exclamaţia de la Evanghelia de astăzi: "Slavă Tatălui, şi Fiului, şi Sfântului Duh, slavă lui Dumnezeu care este, care era şi care vine" (Ap 1,8).

În faţa lumii care se făleşte cu avantaje prezente şi trecătoare, omul credincios, departe de a fi ruşinat, căci "speranţa nu înşală", căci viitorul lui extraordinar, este "gloria lui Dumnezeu". În plus, el este capabil să-şi găsească bucuria şi în necazurile prezente, pentru că acestea produc roade preţioase care dau speranţă, viaţă şi înflăcărare. Şi nu numai atât, noi avem dreptul să ne lăudăm în aceste daruri, însă înainte de toate lauda noastră trebuie să fie în acela care ne-o dă, adică în Dumnezeu însuşi, devenit Dumnezeul nostru prin Domnul nostru Isus Cristos şi Duhul Sfânt (cf. Rom 5,11).

În anul 178 a fost martirizat la Lyon (Franţa) tânărul Epimodion. Bătut cu pumnii peste gură, fiindcă se declara creştin şi nu voia să se lepede de credinţă, cu gura însângerată a reuşit să spună: "Mărturisesc că Isus Cristos este Dumnezeu egal cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt; şi cu toată încrederea îmi încredinţez sufletul în mâinile aceluia care este Creatorul şi Răscumpărătorul meu".

La Roma se află o renumită şi foarte veche relicvă, şi anume trupul sfintei Cecilia, găsit la scurt timp după moartea ei, arătând cauza martiriului ei, credinţa în Sfânta Treime. Trei degete de la mâna dreaptă şi unul de la mâna stângă sunt întinse în formă de arătătoare: un Dumnezeu în trei Persoane unite într-o singură natură. Sfânta Cecilia a murit martiră în anul 232.

Sfântul Toma de Kempis (1379-1471) spune în "Imitaţiunea lui Cristos", "Ce-ţi foloseşte să discuţi lucruri sublime despre Sfânta Treime, dacă n-ai smerenia prin care să fii plăcut Sfintei Treimi? În faţa unui mister atât de mare, care ne face lucruri minunate, nu putem face altceva decât să ne smerim împreună cu sfânta Fecioară Maria, zicând: «Iată roaba Domnului» (Lc 1,38) să o vestim până la marginile pământului (cf. Fap 1,8) şi să-l preamărim astfel pe Domnul din toată inima, fiindcă ne-a făcut lucruri peste aşteptări de mari, pe care le vom vedea atunci când ne va invita să moştenim împărăţia pregătită nouă de la întemeierea lumii, ca să-i cântăm mărire pentru toată veşnicia" (cf. Mt 25,34). Amin.

Pr. Ioan Lungu

13 IUNIE, PREDICĂ LA SĂRBĂTOAREA SFÂNTUL ANTON DE PADOVA (1195-1231), PREOT

Sfântul Anton de Padova (1195-1231) s-a născut la Lisabona, în Portugalia, în anul 1195 şi a primit la botez numele de Fernando; a fost fiul lui Martin Bouillon, descendentul renumitului Godfrey de Bouillon, comandantul primei cruciade din anul 1000 (cel care a refuzat să poarte coroană, acolo unde Cristos purtase o coroană de spini) şi al lui Theresa Tavejra, descendentă a lui Fruela I, al patrulea rege al Asturiei, din Spania. Deci, părinţii lui erau oameni nobili, puternici şi temători de Dumnezeu, şi şi-au crescut şi copiii în credinţă; ei au avut harul de a locui lângă Catedrala din Lisabona, catedrală la a cărei şcoală şi-a educat copiii. Ferdinand, la vârsta de cincisprezece ani, s-a alăturat Canonicilor Regulari ai sfântului Augustin, în mănăstirea sfântului Vincenţiu, din afara zidurilor oraşului Lisabona. Pentru a evita solicitările familiei de a părăsi mănăstirea, a cerut să fie trimis la o altă mănăstire şi a fost trimis la Coimbra, unde a rămas timp de opt ani, ocupându-se cu studiu şi rugăciune. Înzestrat cu o înţelegere excelentă şi cu o memorie minunată, el sa şi-a însuşit în curând din Sfintele Scripturi şi din scrierile Sfinţilor Părinţi o comoară a cunoaşterii teologice.

După terminarea studiilor teologice, a fost hirotonit preot. Încă tânăr, s-a remarcat prin sfinţenia vieţii şi prin miracolele pe care Dumnezeu le făcea prin el; primul miracol a fost vindecarea un biet călugăr, acoperindu-l cu mantia sa. După acest prim miracol au urmat miracole fără număr, prin care îi câştiga oameni pentru Dumnezeu. Dar înainte de toate el a fost un bun predicator. El spunea într-o predică a sa: „Cel care este plin de Duhul Sfânt vorbeşte în diferite limbi. Diferitele limbi sunt mărturii variate despre Cristos: astfel, le vorbim altora despre Cristos, prin umilinţă, prin sărăcie, prin răbdare şi supunere, atunci când le arătăm prezente în noi înşine. Predica este eficace, este elocventă, atunci când vorbesc faptele. Vă rog, să înceteze cuvintele, să vorbească faptele. Să se impună predicatorului o lege, cum spunea sfântul Grigore: să pună în practică ceea ce predică”. Se laudă în mod inutil cel care cunoaşte Legea, dar distruge învăţătura prin fapte”!

În anul 1220, după ce a văzut în biserica Sfânta Cruce corpurile primilor martiri franciscani, care au suferit moartea în Maroc, pe 16 ianuarie a aceluiaşi an, a fost şi el aprins de dorinţa de martiriu şi a hotărât să devină frate minor ca să propovăduiască şi el credinţa saracenilor şi să sufere martiriul pentru Cristos. După ce şi-a mărturisit intenţia de a deveni frate minor faţă de nişte fraţi ai mănăstirii din Olivares (lângă Cómbra ), care a venit să cerşească milostenii la mănăstirea Canonicilor, el a primit invitaţia de li se alătura în mănăstirea Sfânta Cruce. Astfel, Ferdinand i-a părăsit pe Canonicii Regulari ai Sfântului Augustin şi s-a alăturat Ordinului Minorilor, luându-şi în acelaşi timp şi noul nume de Anton.

La scurt timp după intrarea sa în ordin, Anton a pornit pentru Maroc, dar, lovit de o boală gravă, care l-a afectat toată iarnă, a fost obligat să navigheze spre Portugalia. Dar nava lui purtată de o mare furtună a fost dusă pe coasta Siciliei, unde Anton a rămas o vreme până când şi-a recăpătat sănătatea. Auzind de la fraţii din Messina că un capitol general se va ţine la Assisi, la 30 mai 1221, el a călătorit până acolo pentru a lua parte. Capitolul a trecut, iar Anton a rămas neobservat, căci el nu a spus nici un cuvânt din studiile sale, nici din serviciile pe care le-a făcut, singura lui dorinţă fiind aceea de a-l urma pe Isus Cristos şi pe acesta răstignit. În consecinţă, Anton i-a solicitat părintelui Graziano, provincial din Cómbra, un loc în care putea trăi în singurătate şi penitenţă şi pentru a intra mai pe deplin în spiritul şi disciplina vieții franciscane. Părintele Graziano, fiind la acel moment în nevoie de un preot pentru schitul din Montepaolo (lângă Forli ), la trimis acolo, ca să sărbătorească Liturghia pentru fraţii mireni.

În timp ce Anton a locuit retras la Montepaolo, s-a întâmplat ca într-o zi ca un număr de călugări franciscani şi dominicani au fost trimişi la Forli pentru hirotonire, Anton era prezent, dar ca simplu însoţitor al provinciei . Când a sosit timpul pentru hirotonire, sa constatat că nimeni nu fusese numit pentru a predica. Superiorul s-a îndrepta mai întâi spre fraţii Dominicani şi a cerut ca unul din numărul lor să adreseze câteva cuvinte fraţilor adunaţi; dar toţi au refuzat pe motiv că nu erau pregătiţi. În situaţia dată Superiorul s-a adresat lui Anton, care ştia să citească Missalul şi Breviarul şi i-a cerut să vorbească, convins fiind că Duhul Sfânt îl va lumina. Anton, forţat de ascultarea pe care o trăia, a a acceptat şi a vorbit mai întâi încet şi timid, dar în curând a început să explice Sfintele Scripturi arătând o profundă erudiţie şi o doctrină sublimă care i-a uluit pe toţi de uimire. Cu acel moment a început cariera publică a lui Anton. Sfântul Francisc, informat despre învăţătura lui, i-a adresat chemarea de a preda teologia fraţilor.

El era şi un bun orator şi un bun profesor şi a cules o recoltă bogată. El a posedat într-un grad eminent toate calităţile bune ale unui predicator elocvent: o voce puternică şi clară, o înfăţişare plăcută, o memorie minunată, o ştiinţă profundă, la care se adăuga o înălţime a spiritului profeţiei şi un dar extraordinar de miracole . Cu zelul său de apostol, el sa angajat să reformeze moralitatea timpului său, combătând viciile luxului, avariţiei şi ale tiraniei. Nu mai puţin fervent a fost în combaterea catarilor, a patarinilor şi al albingenzilor care au infestat centrul şi nordul Italiei şi sudul Franţei. Prin multe predici şi miracole sfântul Anton a lucrat în convertirea multor greşiţi. Dintre minuni amintesc pe cea a îngenunchierii unui asin în faţa preasfântului sacrament, pe cea a consumării unei cupe otrăvite prin semnul cruci şi pe cea a predicării la peşti la râul Brenta, lângă Padova, care au venit să asculte.

El a predicat deschis bogaţilor, săracilor şi poporului creştin. Într-un sinod de la Bourges, în prezența mai multor prelaţi, el l-a corectat pe Arhiepiscopul Simon de Sully, că acesta a ajuns la o convertire sinceră. După aceea a fost gardian la Le-Puy (1224), apoi îl găsim pe Anton în anul 1226, Provincial Custos în provincia Limousin. Cele mai semnificative minuni ale acelei perioade sunt următoarele:

Predica dintr-o noapte din Joia Sfântă în biserica sfântului Petru din Queriox, Limoges, când şi-a amintit că trebuia să cânte Oficiului Divin. Întrerupându-şi brusc discursul, el a apărut printre fraţii din cor, după care şi-a continuat predica. Într-o altă zi când predica în piaţa Crucilor din Arenes, în Limoges, şi-a păstrat în mod miraculos publicul pe o ploaie torenţială. La Sf. Junien în timpul unei predicii când diavolul a răsturnat amvonul, toate au rămas în siguranţă şi intacte, nimeni nu a fost rănit şi nici sfântul Anton. Într-o mănăstire a Benedictinilor, unde mulţi călugări erau asaltaţi de mari ispite, Anton i-a eliberat de duhul rău prin tunica lui. Apoi, suflând peste faţa unui novice îndoielnic, l-a întărit în vocaţia sa. La Brive, unde a întemeiat o mănăstire, a protejat de ploaie pe o slujnică binefăcătoare care aducea nişte legume fraţilor slăbiţi.

În ceea ce priveşte celebra apariţie a Pruncului Isus sfântului Anton, scriitori francezi susţin că minunea a avut loc în provincia Limousin, la Castelul Châteauneuf-la-Forêt, între Limoges şi Eymoutiers, în timp ce agiografii iatalieni susţin că minunea a avut loc la Camposanpiero, lângă Padova.

După moartea Sfântului Francisc, 3 octombrie, 1226, Anton s-a întors în Italia, trecând prin regiunea La Provence, ocazie cu care a făcut următorul miracol: Obosiţi de călătorie, el şi tovarăşul său au intrat în casa unei femei sărace, care a pus pâine şi vin înaintea lor. Dar scoţând vinul ea a uitat robinetul butoiului de vin deschis, În timp ce mâncau însoţitorul sfântului şi-a spart paharul. Anton începu să se roage şi dintr-odată paharul s-a făcut întreg, iar butoiul s-a umplut din nou cu vin.

La scurt timp după întoarcerea sa în Italia , Anton a fost ales ministru provincial al regiunii Emilia. Dar pentru a dedica mai mult timp predicării, el a demisionat din această funcţie la capitolul general din Assisi, de la 30 mai 1230, şi s-a retras la mănăstirea din Padova, pe care el însuşi a întemeiat-o. Ultimul Post Mare în care a predicat a fost cel din 1231, când zilnic mulţimea de oameni care au venit din toate părţile să-l audă, a fost  de 30.000 şi chiar mai mult. Ultimele lui predici au fost îndreptate în principal împotriva urii şi duşmăniei, iar eforturile sale au fost încoronate cu un succes minunat. Au fost efectuate convertiri definitive, s-a restabilit pacea şi armonia, s-au acordat iertare datornicilor, libertate  prizonierilor, restituţii de lucruri furate şi reparaţii de scandaluri.

La Padova a avut loc şi faimosul miracol al piciorului amputat pus la loc. Un tânăr, pe nume Leonardo, într-o furie şi-a lovit mama cu piciorul. Pocăindu-se, în semn de reparaţie, el şi-a tăiat piciorul, apoi şi-a mărturisit vinovăţia sfântului Anton. Sfântul Antonie a luat piciorul amputat al tânărului nefericit şi i l-a pus la loc în mod miraculos.

Prin eforturile sfântului Anton, municipalitatea din Padova, la 15 martie 1231, a adoptat o lege în favoarea debitorilor care nu şi-au putut plăti datoriile. O copie a acestei legi este încă păstrată în muzeul din Padova. În anul 1230, în timpul războiului dintre ghibelini şi guelfi, război ce a dus la căderea Lombardiei, sfântul Anton s-a dus la Verona pentru a cere de la ferocele Ezzelino, libertatea prizonierilor Guelfi. El şi-a pus viaţa în pericol pentru binele celor oprimaţi de tiranie şi, astfel, şi-a arătat dragostea şi simpatia faţă de popor. Tiranul s-a smerit în faţa sfântului Anton şi i-a acordat cererea. Apoi, Invitat să predice la înmormântarea unui lector, el a explicat cuvintele Evangheliei: "Unde este comoara ta, acolo este şi inima ta". În timpul predicii a spus: „Omul bogat este mort, dar mergeţi la comorile sale şi acolo veţi găsi inima lui". Rudele şi prietenii decedatului, conduşi de curiozitate, au urmat această vorbă şi adevărat au găsit inima, încă caldă a bogatului printre monede. Toată viaţa el a predicat împotriva celor viciilor luxului, avariţiei, tiraniei, dar şi a ereziei.

La sfârşitul Postului Mare, din 1231, Anton s-a retras la Camposanpiero, în vecinătatea Padovei, unde după scurt timp scurt a fost cuprins de boală severă. Transferat la Vercelli, a fost întărit de apariţia a Domnului nostru Isus Cristos şi a murit la vârsta de treizeci şi şase de ani, la data de 13 iunie 1231. Vocile copiilor plângând de durere se auzeau lângă cele ale celorlalţi credincioşi pe străzile din Padova că Anton a murit. El a trăit cincisprezece ani cu părinţii, zece ani la Canonicii regulari ai sfântului Augustin, şi unsprezece ani în Ordinul Minorilor.

În bulla de canonizare din 30 mai 1232, Papa Grigore al IX-lea, l-a numit Chivotul Testamentului, fiind sigur că dacă s-ar fi pierdut toate exemplarele Bibliei, Anton ar fi scris-o din memorie. Locuitorii din Padova au înălţat în amintirea sa o mare biserică, unde i-au transferat rămăşiţele pământeşti în anul 1263, în prezenţa sfântului Bonaventura, ministru general la vremea respectivă. Când s-a deschis mormântul după treizeci de ani, trupul lui a fost găsit praf, dar limba îi era nealterată, proaspătă, de culoare roşie şi plină de viață. Sfântul Bonaventura, văzând această minune, a exclamat: "O binecuvântată limbă care ai lăudat întotdeauna pe Domnul şi i-ai făcut şi pe alţii să-l binecuvânteze. Acum se vede ce mare merit ai înaintea lui Dumnezeu".

„Orice om să ne considere pe noi apostolii ca slujitori ai lui Cristos şi administratori ai tainelor lui Dumnezeu. Ceea ce se cere de la administratori este ca fiecare să fie găsit credincios” (1Cor 4,1-2).

Consideraţie la solemnitatea Coborârii Duhului Sfânt, Anul C, 2019.

„Au fost umpluţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească” (Fap 2,4).

La sfârşitul celor cincizeci de zile după Înviere, celebrăm Rusaliile, coborârea Duhului Sfânt, care este darul prin excelenţă al lui Cristos cel înviat, darul cel mai preţios pe care Tatăl şi Fiul ni l-au oferit nouă oamenilor. Duhul Sfânt, promis de Isus încă înainte de înălţarea sa la cer (cf. In 16,7), prin care i-a asigurat pe ucenicii din toate timpurile că nu-i va lăsa orfani, coboară astăzi peste ei sub chip de limbi de foc (cf. Fap 2,3), îi luminează şi-i înflăcărează, îi întăreşte şi îi transformă pe adevăraţii ucenici de pretutindeni în trăitori autentici ai evangheliei şi în martori curajoşi ai lui Cristos cel viu (cf. 1Pt 2,9).

Dacă psalmul 103, psalmul-pereche al psalmului 104, preamăreşte minunile lui Dumnezeu prin mila şi duioşia lui, psalmul 104 preamăreşte minunile lui prin creaţiune, care toate erau foarte bune (cf. Gen 1,31). Cea mai nobilă lucrare a creaţiei au fost primii oameni, cărora Dumnezeu „le-a suflat în nări pe Duhul Sfânt şi oamenii au primit un suflet viu” (cf. Gen 2,7). Dar în urma păcatului la care i-a împins diavolul din invidie (cf. Înţ 2,24) oamenii l-au pierdut pe Duhul Sfânt, căci porumbelul divin ca şi porumbelul lui Noe, nu suportă murdăria (cf. Gen 8,8-9) şi s-a întors la Tatăl ceresc. Drept urmare a plecării Duhului Sfânt, oamenii au pierdut cerul, fericirea, odihna şi viaţa fără de moarte (cf. Gen 3,16-24; Rom 6,23).

Dar, Dumnezeu, care îi iubea pe oameni cu o „iubire veşnică” (cf. Ier 31,3), nu i-a lăsat la mâna diavolului şi le-a promis un „mântuitor” care să-i cureţe de păcate, care să biruie diavolul şi moartea (cf. Gen 3,15), care să le deschidă cerul şi care să li-l redea pe Duhul Sfânt, cel de viaţă dătătorul. Şi astăzi sărbătorim tocmai acest eveniment fericit, când Isus în urma curăţirii de păcate în sângele său (cf. Ef 1,7) şi prin învierea şi înălţarea sa la cer (cf. Fap 2,33) cu trupul luat de la noi (cf. In 1,14), împreună cu Tatăl ceresc l-au trimis pe Duhul Sfânt asupra tuturor celor care cred în el (cf. Fap 2,1-11). De aceea Isus ne-a spus că dacă l-am iubi „ne-am bucura” că se duce la Tatăl, pentru că înălţat la cer ni-l v-a trimite pe Duhul Sfânt spre mângâiere: „Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci el nu va vorbi de la el, ci va vorbi tot ce va fi auzit şi vă va descoperi lucrurile viitoare” (In 16,13), Duh care v-a rămâne la noi şi va locui veşnic în noi (cf. In 14,17), ne va conduce la înviere (cf. Rom 8,11) şi apoi Isus ne va pregăti în cer un loc în casa Tatălui său (cf. In 5,17).

Sfântul Grigorie Teologul (329-390), cunoscut şi ca Grigorie de Nazianz, spune: „Tatăl ceresc este şi are casa din cer, Cristos e uşa spre Tatăl, dar Duhul e cheia care ne deschide aceasta uşă. Duhul ne deschide „uşa” Cristos (cf. In 10, 9) şi ne arată calea spre Cristos, pentru că deschide mintea noastră încuiată pentru Dumnezeu (cf. In 16,13). Şi tot el spune: „Sunt cuprins de uimire când mă gândesc la bogăţia numelor Duhului Sfânt: Duhul lui Dumnezeu. Duhul lui Cristos. Duhul înfierii noastre. El ne reface în Botez şi în înviere. El suflă unde vrea. El este izvorul luminii şi al vieţii. El face din mine o Biserică. El mă îndumnezeieşte. El mă desăvârşeşte. El este cerut după Botez. Tot ce face Dumnezeu, face şi el. El ni se împărtăşeşte în limbi de foc şi înmulţeşte darurile. El face din botezaţi predicatori, păstori, dascăli”.

Isus ca să ne poată duce la Tatăl ceresc prin Duhul Sfânt, a trebuit mai întâi ca împreună cu Duhul Sfânt să adune şi să formeze un nou popor al lui ales din toate seminţiile pământului, popor numit Biserica. Şi iată tocmai acest fapt ni-l descrie prima lectură de astăzi (cf. Fap 2,1-11). De aceea, sfântul Ioan Gură de Aur (354-407), spune că „Rusaliile sunt ziua de naştere a Bisericii”, iar Conciliul Vatican II, ne spune că: „Duhul locuieşte în Biserică şi în inimile credincioşilor ca într-un templu (cf. 1Cor 3,16; 6,19), se roagă şi dă mărturie despre înfiere (cf. Gal 4,6; Rom 8,15-16.26). El călăuzeşte Biserica spre tot adevărul (cf. In 16,13), o uneşte în comuniune şi slujire, o înzestrează şi o conduce cu diferite daruri ierarhice şi carismatice şi o împodobeşte cu roadele sale: iubirea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, bunăvoinţa, fidelitatea, blândeţea, cumpătarea” (cf. Ef 4,11-12; 1Cor 12,4; Gal 5,22). Prin puterea evangheliei, Duhul Sfânt întinereşte Biserica, o reînnoieşte fără încetare şi o duce la unirea desăvârşită cu Mirele ei. Căci Duhul şi Mireasa spun Domnului Isus: „Vino!” (cf. Ap 22, 17). Astfel, Biserica universală se înfăţişează ca „popor adunat în comuniunea Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt”.

Eu îl voi ruga pe Tatăl, iar el vă va da un alt Mângâietor, ca să fie cu voi pentru totdeauna, Duhul adevărului (cf. In 14,16.17). El vă va călăuzi în tot adevărul, căci nu va vorbi de la sine, ci va spune ceea ce va auzi şi vă va vesti lucrurile viitoare. El mă va glorifica pe mine, pentru că dintr-al meu va lua (cf. In 16,13-14). Pe lângă aceasta, acelaşi Duh Sfânt sfinţeşte, conduce şi împodobeşte cu virtuţi poporul lui Dumnezeu nu numai prin sacramente şi slujiri, ci „împărţindu-şi fiecăruia darurile după cum voieşte” (1Cor 12,11), el dăruieşte credincioşilor de toate categoriile haruri speciale, prin care îi face capabili şi dispuşi să primească diferite activităţi şi servicii folositoare pentru reînnoirea şi creşterea Bisericii, după cuvântul sfântului Paul: „Fiecăruia i se dă o manifestare a Duhului spre folosul tuturor” (1Cor 12,7). Aceste carisme, fie extraordinare fie mai simple şi mai răspândite, fiind deosebit de adecvate şi folositoare pentru nevoile Bisericii, trebuie primite cu recunoştinţă şi bucurie.

Sfântul Vasile cel Mare (330-379), pornind de la cuvintele Bibliei: „Roadele Duhului sunt: iubirea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, bunăvoinţa, fidelitatea, blândeţea, cumpătarea” (Gal 5,22-23), ne învaţă că: „Prin Duhul Sfânt, inimile sunt ridicate spre cele înalte, este întărită mâna celui infirm, sunt desăvârşiţi cei puternici, străluceşte asupra acelora care s-au purificat de orice mizerie şi-i face spirituali prin comuniunea pe care o au cu el. După cum corpurile foarte transparente şi lucioase, în contact cu o rază, devin foarte luminoase şi emană din sine o strălucire nouă, tot aşa, şi sufletele care îl au în sine pe Duhul şi care sunt luminate de Duh devin şi ele sfinte şi reflectă harul asupra altora. Tot de la Duhul Sfânt ne vine cunoaşterea anticipată a lucrurilor viitoare, aprofundarea misterelor, perceperea lucrurilor ascunse, distribuirile de daruri, familiaritatea cu lucrurile cerului, jubilarea împreună cu îngerii. De la el vine bucuria veşnică, de la el vine unirea constantă şi asemănarea cu Dumnezeu şi, lucru mai sublim decât oricare, de la el vine posibilitatea de a deveni ca Dumnezeu” (cf. Tratatul Despre Duhul Sfânt, cap. 9,23).

Sărbătoarea de astăzi ne „obligă”: „Aşadar, dacă aţi înviat împreună cu Cristos, căutaţi cele de sus, unde Cristos şade la dreapta lui Dumnezeu! Cugetaţi la cele de sus, şi nu la cele de pe pământ, căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă împreună cu Cristos în Dumnezeu! Când se va arăta Cristos, care este viaţa voastră, atunci şi voi vă veţi arăta împreună cu el în glorie.

Apoi, poporul sfânt al lui Dumnezeu, care suntem acum noi şi care formăm Biserica în calitate de „pietre vii” (cf. 1Pt 2,5), prin Duhul Sfânt trebuie să participăm şi la misiunea profetică a lui Cristos aducându-i o mărturie vie mai ales printr-o viaţă de credinţă şi iubire şi oferind lui Dumnezeu o jertfă de laudă, rodul buzelor care mărturisesc numele lui (cf. Evr 13,15). Simplu în esenţă şi multiplu în puteri, Duhul Sfânt, Duhul Tatălui şi Duhul Fiului, cunoscut de noi prin roadele sale în viaţa noastră şi în viaţa Bisericii, va locui în noi şi va rămâne cu noi până la sfârşitul lumii (cf. In 14,16), căci el este mângâierea aşteptării noastre, este garanţia speranţei viitoare, este lumina minţilor noastre şi strălucirea sufletelor noastre. Iar cele trei lecturi de la sfânta Liturghie ne ajută să vedem câteva dintre aceste roade.

În prima lectură din Faptele Apostolilor 2,1-11, rodul Duhului Sfânt se manifestă prin capacitatea omului plin de Duhul Sfânt „de a vorbi în iubire şi gingăşie”, cum spune Papa Francisc, limba celuilalt şi de a-i anunţa evanghelia cu lucrările lui Dumnezeu: "Îi auzim pe ei vorbind în limbile noastre despre faptele minunate ale lui Dumnezeu" (Fap 2,11). Deoarece ura şi răutatea diavolului i-au risipit pe oameni (cf. Gen 3,24; 11,9), dragostea şi duioşia trebuia să adune acum Biserica lui Dumnezeu din toate părţile lumii. Dumnezeu schimbă în har, blestemul de la Babel şi le confirmă tuturor că binecuvântarea divină se va întinde peste tot pământul (cf. Gen 11,1-9). Totdeauna unirea cea păcătoasă a limbilor a dezbinat lumea şi a sfărâmat relaţiile, iar limbile cele de foc ale dragostei au adus unirea în lume şi cei dezbinaţi s-au legat iarăşi unii cu alţii. Sfântul Petru primindu-l pe Duhul Sfânt, a putut atunci să vorbească toate limbile dragostei şi a format primul nucleu al Bisericii din trei mii de oameni din toate naţiunile de sub cer (cf. Fap 2,41), din orice neam şi naţiune (cf. Fap 2,5). Această lucrare începută atunci de Petru, continuată de primii creştini şi de creştinii de peste veacuri, a ajuns acum şi la noi cei care aparţinem sfârşitului veacurilor (cf. 1Cor 10,11), pentru ca noi s-o primim şi s-o purtăm şi mai departe până ce vom cuprinde întreg pământul (cf. Mt 24,14; Mc 16,15).

De aceea, să-l ducem pe Cristos acolo unde nu a ajuns evanghelia mântuirii şi acolo unde Isus este şi a fost refuzat şi acolo unde Isus a fost părăsit. Sfântul Francisc din Assisi (1181-1226) spunea: „Doamne, fă din mine un instrument al împăcării între oameni! Unde este ură eu s-aduc iubire, Unde e ofensă eu s-aduc iertare. Unde-i învrăjbire eu s-aduc unire, Unde-i îndoială eu s-aduc credinţă. Unde-i rătăcire s-aduc adevărul, Unde-i deznădejde eu s-aduc speranţă. Unde-i întristare s-aduc bucurie, Unde-i întuneric eu s-aduc lumină”. Papa Francisc, parafrazând aceste cuvinte, spune şi el. „Acolo unde este mult zgomot, să ştim să ascultăm; unde este confuzie să ştim să inspirăm armonie; unde totul se îmbracă în ambiguitate să putem aduce claritate; unde este excluziune să aducem împărtăşire; în mijlocul senzaţionalismului, în mijlocul mesajelor şi veştilor rapide, să avem grijă de integritatea celorlalţi; în mijlocul agresivităţii, să dăm precedenţă păcii; în mijlocul falsităţii, să aducem adevărul; în toate, în toate să privilegiem deschiderea drumurilor ce ne fac să simţim apartenenţa noastră ca fii şi ca fraţi” (cf. Mesajul pentru Ziua Mondială a Comunicaţiilor Sociale 2018).

Sfântul Eusebiu de Cezareea (265-339) spunea că Duhul Sfânt este o imagine cum trebuie să fie Biserica. De aceea, sfântul Ciprian de Cartagina (210-258), spune: „Duhul Sfânt a venit în chip de porumbel (Mt 3,16, Mc 1,10), o pasăre simplă şi plăcută, fără fiere amară, fără muşcături sălbatice, fără violenţă, fără să sfâşie cu unghiile, apropiată de oameni: bărbătuş şi femelă în acelaşi cuib, care îşi clocesc puii împreună, zboară împreună, trăiesc în pace împreună, se mângâie împreună, fiind strâns legaţi unul de altul. Această imagine trebuie să fie cunoscută şi în Biserică, această unire trebuie să existe şi între creştini, dragostea frăţească a porumbeilor, blândeţea şi încrederea lor trebuie să fie şi între oamenii care poartă chipul lui Dumnezeu (cf. Mt 10,16). Isus mai doreşte şi ca relaţiile dintre creştini şi apoi dintre creştini şi oamenii din lume să fie şi ca cele dintre miei şi lupi (cf. Lc 10,3), pentru că la sfârşit nu „oamenii lup” vor dăinui veşnic, ci „oamenii miel”.

Însă în această sfântă lucrare de evanghelizare trebuie să avem mare grijă de unitatea în Cristos şi să nu ne predicăm sau să ne căutăm pe noi înşine, ci pe Cristos, căci mulţi sunt ca Simon Magul se caută numai pe ei înşişi şi profitul lor (cf. Fap 8,9-24), uitând că Isus a suferit, a murit şi a înviat (cf. 1Cor 1,12-13; 3,4), pentru ca toţi oamenii să-l caute pe el, singurul care ştie calea spre cer şi singur care este poarta cerului (cf. In 14,6).

Ca un „tridum” de pregătire pentru sărbătoarea şi înţelegerea Rusaliilor, Biserica, în ultimele trei zile a celebrat nişte sfinţi misionari care plini de Duhul Sfânt, cu limba de foc şi de dragoste, au adus la unitatea Bisericii oameni risipiţi prin păcat. Iată-i:

Sfântul Norbert (1080-1134), un episcop care s-a născut la Xanten, în Germania) din familia nobilă, după întâlnirea cu Isus, a cărui lumină l-a aruncat de pe cal, ca pe sfântul apostol Paul pe drumul Damascului (cf. Fap 9,4) şi i-a spus: "Părăseşte calea răului şi fă binele", a început să predice împotriva tuturor abuzurilor şi viciilor din timpul său. El a a predicat evanghrlia şi convertirea în Germania, Franţa şi Olanda. Exemplul lui vorbea mai elocvent decât cuvintele lui. Pentru dăruirea sa a fost comparat cu sfântul Ioan Botezătorul.

Sfântul Robert de Newminster (1100-1159), un preot englez, al cărui nume înseamnă „om cu renume”, şi care s-a născut în Gargrave, regiunea York din Anglia, a trăit o viaţă conformă evangheliei şi a fost un zelos predicator şi trăitor al valorilor creştine. Aşa cum Robert s-a remarcat el printr-o viaţă sobră dăruită vestirii evangheliei şi de slujire a celor aflaţi în nevoi, tot aşa să ne remarcăm şi noi în viaţă. Şi să nu uităm că el primea forţa din meditarea Evangheliei şi din participarea la Euharistie.

Sfântul Médard (456-545), un episcop care s-a născut la Salency, aproape de Noyon, în Picardia, Franţa, pe care părinţii l-au crescut creştineşte şi l-au învăţat de mic să fie milostiv, de tânăr predica evanghelia şi îi ajuta pe semeni să se convertească, săvârşind chiar minuni prin puterea lui Dumnezeu. Este renumit nu numai pentru predicile şi milosteniile sale, dar şi pentru faptul că se îngrijea şi de cultivarea virtuţilor în tinerele fete şi în tinerii băieţi, pentru care a înfiinţat o sărbătoare numită Rosieres, la care anual tânăra şi tânărul cei mai virtuoşi din oraş.

Sfântul Efrem Sirul (306-373), un fiu născut dintr-un tată preot păgân şi o mamă creştină, un diacon născut la Nisibis, oraş din Turcia de astăzi, un apostol, a comentat şi a predicat cu zel Sfintele Scripturi. Mijloacele folosite de el pentru răspândirea evangheliei şi a adevărului creştin au fost pe lângă predică, poezia şi cântul, fapt pentru care a fost numit: „Harfa Duhului Sfânt”. El a dus la o vastă răspândire a creştinismului, din Siria şi până în Orientul mediteranian. El a spus despre Biblie: „Dumnezeu a colorat cuvântul biblic cu multe frumuseţi, pentru ca cei care îl aud să poată contempla ceea ce ei preferă. Dumnezeu a ascuns în cuvântul biblic toate comorile, pentru ca fiecare dintre noi să găsească bogăţia de har pe care o doreşte. Cuvântul divin mai poate fi asemuit şi cu un arbore al vieţii, în care toate ramurile produc roade bogate. De aceea Biblia trebuie predicată lumii întregi”.

Închei cu rugăciunea zilei: „Dumnezeule atotputernic şi veşnic, care ai voit ca celebrarea misterului pascal să fie cuprinsă în timpul sfânt al celor cincizeci de zile, fă, te rugăm, ca, prin darul de sus, popoarele risipite să se adune iarăşi şi mulţimea limbilor să se unească într-un glas pentru a preamări numele tău”. Amin.
Pr. Ioan Lungu

Consideraţie la duminica a 7-a Paştelui - Anul C - 2019

"Ca toţi să fie una, după cum tu, Tată, eşti în mine şi eu în tine, ca şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis" (In 17,21)

O zicere înţeleaptă zice aşa: "Cerul este atât de larg că îl cuprinde pe nemărginitul Dumnezeu întreit şi unic, cu nenumăratul cortegiu de îngeri şi arhangheli şi cu nenumăratul număr de sfinţi. Dar în acelaşi timp cerul este atât de strâmt că nu încape decât o singură "Fiinţă", Dumnezeu. Această zicere vrea să spună că tot ceea ce nu are caracterul lui Dumnezeu, tot ceea ce nu se aseamănă cu Dumnezeu în caracter, nu poate intra acolo. Biblia ne spune că Isus şi Duhul Sfânt, care sunt în cer, sunt de o fiinţă cu Tatăl (cf. In10,30), îngerii şi arhanghelii care văd pururi faţa lui Dumnezeu, au caracterul lui Dumnezeu şi îi susţin cauza (cf. Mt 18,10; Ps 103,20), iar oamenii care până la păcat au locuit alături de Dumnezeu, au fost creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (cf. Gen 1,26-27) şi trăiau în armonie cu Dumnezeu şi între ei (cf. Gen 3,8).

Dar în momentul în care în rai s-a ivit ceva diferit de caracterul divin "iubire şi smerenie" a lui Dumnezeu (cf. 1In 4,8.16; Fil 2,8), imediat a trebuit să plece. Aici să ne amintim de îngerii căzuţi care şi-au luat chip de "ură şi mândrie" după Lucifer (cf. Is 14,12-5) şi fiind izgoniţi din rai de îngerii buni, au trebuit să plece fără nimic (cf. Ap 12,8). Să ne gândim şi la noi oamenii care înşelaţi de şarpe, prin primii noştri părinţi care au făptuit păcatul, luând chipul de "ură şi mândrie" al diavolului, părăsind chipul şi asemănarea cu Dumnezeu, părăsind armonia cu Dumnezeu şi între ei, au trebuit să plece din paradis împreună cu toţi urmaşii lor, izgoniţi fiind ca îngerii răi de aceeaşi îngeri buni cu săbii de foc (cf. Gen 3,23-24). Iar pe pământ fiind, animaţi de diavol, au crescut în ură şi mândrie faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, că au devenit răi şi ucigaşi ca diavolul (cf. In 8,44; Gen 4,8). În privinţa intrării întinate în rai situaţia este veşnic neschimbată: "Nimic întinat nu va intra în cer, ci numai cei scrişi în Cartea Vieţii Mielului" (Ap 21,27).

Diavolul ştia că omul este coroana creaţiei şi că a fost plăsmuit după chipul lui Dumnezeu şi că a fost destinat să ocupe locurile pe care el şi cu îngerii săi au trebuit să le părăsească. De aceea, "din invidie" (cf. Înţ 2,24), aşa cum spune Biblia, diavolul a provocat căderea şi moartea oamenilor (cf. Rom 6,23). Unii teologi protestanţi mai emit şi ipoteza că diavolul voind să se salveze pe sine după căderea lui, ar fi provocat căderea omului în speranţa că Dumnezeu, găsind o salvare pentru omul pe care îl iubeşte "cu iubire veşnică" (cf. Ier31,3), îl va salva şi pe el. Este doar o ipoteză fără temei, pentru că niciodată la un bine nu se ajunge pe o cale rea care a necesitat suferinţa lui Dumnezeu şi a omului.

Pentru că oamenii şi-au pierdut caracterul divin şi locul de lângă Dumnezeu din invidia diavolului (cf. Înţ 2,24), Dumnezeu a decis să le mai dea oamenilor o şansă de a redeveni una cu el şi între ei, ca să poată intra în paradisul ceresc, casa lui Dumnezeu cu îngerii şi cu oamenii (cf. Ap 21,3), unde Isus ne-a pregătit un loc (cf. In 14,2-3) şi să gustăm din nou slava lui (cf. In 17,24). Însă în urma acţiunii malefice a diavolului împotriva omului creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, n-a mai rămas pentru om nici o altă şansă de viaţă veşnic fericită cu îngerii paradisului, decât umilirea şi moartea Fiului lui Dumnezeu pe lemnul de ocară al crucii, lucru imposibil pentru mintea diavolului mândru şi rău

Dar iată că dragostea lui Dumnezeu pentru om, l-a surprins pe diavol şi chiar pe omul căzut. Într-adevăr, aşa cum îmi place să repet ori de câte ori am ocazia, Isus, Fiul lui Dumnezeu, prin puterea Duhului Sfânt, se smereşte şi se întrupează luând carnea noastră căzută din sânul neprihănit al Mariei (cf. In 1,14), apoi ia asupra sa păcatele lumii la Botezul său în Iordan (cf. In 1,29) şi apoi ca un "Miel divin", ne spală fiinţa şi păcatele în sângele său (cf. Is 53,7; Ef1,7), moare şi se lasă înmormântat pentru a înfrânge locuinţa întunericului şi a morţii şi apoi învie cu trupul nostru (cf. 1Cor 15,3-4) şi îl înalţă la cer (cf. Fap 1,3) şi îl aşază în sânul sigur al Preasfintei Treimi, unde Domnul nostru Isus Cristos s-a aşezat la dreapta Tatălui său (cf. 1Pt 3,22), de unde a primit pentru noi de la Tatăl "făgăduinţa Duhului" pe care l-am pierdut prin păcat (cf. Fap 2,33), punând sub picioarele lui pe toţi duşmanii lui şi ai noştri (cf. 1Cor15,25), mijlocind pentru noi (cf. 1Tim 2,5), revenind la noi (In 14,18) şi atrăgându-ne la sine (cf. In 12,32), aşa cum l-a atras astăzi pe sfântul diacon Ştefan, pe scara crucii, Ştefan care a văzut pentru noi slava lui Isus de la dreapta Tatălui şi locul pregătit de Isus în cer pentru orice ucenic (cf. Fap 7,55-56).

Scara crucii este grea şi puţini urcă pe ea. Dar Isus a spus: "Intraţi pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare, şi mulţi sunt cei ce intră pe ea. Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă, şi puţini sunt cei ce o află" (Mt 7,13-14). Iar sfântul Paul ne spune: "Suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi" (Rom 8,18). Pentru o suferinţă scurtă ne aşteaptă o fericire veşnică (cf. Înţ 3,5).

Lectura a doua de astăzi (cf. Ap 22,12-14.16-17.20) ne spune că Isus nu numai că ne cheamă, nu numai că ne atrage la el în viaţa veşnic fericită, ci el însuşi va veni să ne ia ca să nu rătăcim drumul spre casa Tatălui: "Eu, Isus", sunt "Steaua strălucitoare de dimineaţă" (Ap 22,16), Cel care vine: "Da, voi veni curând!" (Ap22,20). Noi nu aşteptăm un eveniment, ci pe "Cineva" pe care-l cunoaştem şi îl iubim. De aceea strigăm încă de pe acum: "Amin. Vino, Doamne Isuse" (Ap 22,20)!

Dar mântuirea este o lucrare divino-umană, unde Dumnezeu îşi are partea lui pe care şi-a făcut-o la cruce (cf. In 3,16), tot astfel şi omul îşi are partea lui pe care trebuie să şi-o facă în viaţă (cf. 1Cor 3,9).

După ce prima lectură (cf. Fap 7,55-60) ne-a vorbit despre "scara" regală a crucii, ca mijloc simplu de a ajunge în cer, ca sfântul diacon Ştefan, pericopa evanghelică de astăzi insistă asupra iubirii şi a unităţii cu Dumnezeu şi între noi, iubire şi unitate pe care le-am pierdut prin păcat, iubire şi unitate care după întruparea, învăţătura, pătimirea, moartea, îngroparea, învierea, înălţarea sa cu trupul nostru la cer şi glorificarea lui de-a dreapta Tatălui, au devenit semnul credinţei şi al mărturiei pentru el în faţa lumii: "Tată sfânt, nu mă rog numai pentru ei, ci şi pentru cei care vor crede în mine, prin cuvântul lor, ca toţi să fie una, după cum tu, Tată, eşti în mine şi eu în tine, ca şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis. Iar eu le-am dat gloria pe care mi-ai dat-o, ca ei să fie una, după cum noi suntem una: eu în ei şi tu în mine, ca să fie desăvârşiţi în unire, încât să cunoască lumea că tu m-ai trimis şi i-ai iubit pe ei, aşa cum m-ai iubit pe mine. Tată, vreau ca acolo unde sunt eu să fie cu mine şi cei pe care mi i-ai dat, ca să vadă gloria mea, pe care mi-ai dat-o, pentru că tu m-ai iubit înainte de întemeierea lumii. Tată drept, lumea nu te-a cunoscut, dar eu te-am cunoscut, iar aceştia au cunoscut că tu m-ai trimis. Eu le-am revelat numele tău şi-l voi revela pentru ca iubirea cu care m-ai iubit pe mine să fie în ei şi eu în ei" (In 17,20-26).

Pentru cei care în timpul vieţii nu-şi vor însuşi caracterul de smerenie şi iubire a lui Dumnezeu şi vor persevera în caracterul de mândrie şi ură a lui Lucifer, vor pierde fericita ocazie de a ajunge în cer, chiar dacă vor purta o cruce. Un predicator spunea, comentând psalmul 97 de astăzi, că "tot ceea ce nu are caracterul de iubire şi umilinţă al Domnului va fi distrus, în timp ce inimile tuturor credincioşilor ce poartă caracterul lui Dumnezeu vor fi umplute de veselie. Atunci gloria Domnului nu va fi numai istorisită, ca în Psalmul 96,3, ci va fi şi văzută (cf. Ps 97,6). Atunci locuitorii pământului vor vedea deosebirea dintre guvernarea lui Lucifer şi guvernarea iubirii şi armoniei instaurată de Dumnezeu.

A trăi în dezbinare şi ură, chiar dacă "am vorbi limbile oamenilor şi ale îngerilor, chiar dacă am avea darul profeţiei, şi dacă am cunoaşte toate misterele şi toată ştiinţa, şi dacă am avea toată credinţa aşa încât să mutăm şi munţii, şi dacă tot ce am da ca hrană săracilor, şi dacă am da trupul ca să ne fie ars, dacă nu avem iubire, nu ne foloseşte la nimic" (1Cor 13,1-3).

Apoi pentru ca această iubire şi unitate câştigate la cruce să se menţină şi să dureze, Isus a întemeiat sfânta Euharistie, care din multe boabe de grâu face o singură pâine, pentru ca din mulţi oameni să facă o singură Biserică. Euharistia ne face una cu Isus şi una între noi. Euharistia face Biserica şi Biserica face Euharistia, spunea teologul francez, Henri de Lubac (1896-1991).

În aceste zile se desfăşoară vizita şi pelerinajul papei Francisc în România, iar deviza acestui eveniment este: "Să mergem împreună!" Să mergem împreună cu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt! Să mergem împreună cu Maica Domnului, sfântul Iosif şi toţi Sfinţii! Să mergem împreună cu familiile şi dragii noştri! Să mergem împreună cu întreaga Biserică şi cu toţi oamenii. Să mergem împreună în iubire, umilinţă şi împlinirea poruncilor divine şi atunci Dumnezeu însuşi ne va păzi negreşit sufletele şi ne va lumina paşii, cu spune psalmistul (Ps 97, 10-11).

În această vizită pastorală şi pelerinaj spiritual, papa Francisc ne îndeamnă, urmând exemplul unui pustnic bătrân din judeţul Neamţ, să bătătorim cărările spre întâlnirile cu Dumnezeu şi cu semenii noştri, în mod special cu semenii aflaţi în suferinţe, altfel ne apropiem de sfârşit şi de judecata divină. Să mergem împreună spre Dumnezeu şi spre semenii noştri, cu familiile noastre, cu prietenii şi colegii noştri, cu toţi fraţii creştini şi cu toţi oamenii. Şi atunci lumea o să creadă că Dumnezeu l-a trimis pe Isus ca să ne mântuiască şi pe Duhul Sfânt ca să ne sfinţească, că Dumnezeu i-a iubit pe oameni aşa cum l-a iubit pe Isus şi că Isus ne-a dat nouă gloria pe care Dumnezeu i-a dat-o, iar noi toţi vom intra în slava sa veşnică (cf. In17,20-26). Amin.

Cristos s-a înălţat!

Pr. Ioan Lungu