Consideraţie la solemnitatea Coborârii Duhului Sfânt, Anul C, 2019.

„Au fost umpluţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească” (Fap 2,4).

La sfârşitul celor cincizeci de zile după Înviere, celebrăm Rusaliile, coborârea Duhului Sfânt, care este darul prin excelenţă al lui Cristos cel înviat, darul cel mai preţios pe care Tatăl şi Fiul ni l-au oferit nouă oamenilor. Duhul Sfânt, promis de Isus încă înainte de înălţarea sa la cer (cf. In 16,7), prin care i-a asigurat pe ucenicii din toate timpurile că nu-i va lăsa orfani, coboară astăzi peste ei sub chip de limbi de foc (cf. Fap 2,3), îi luminează şi-i înflăcărează, îi întăreşte şi îi transformă pe adevăraţii ucenici de pretutindeni în trăitori autentici ai evangheliei şi în martori curajoşi ai lui Cristos cel viu (cf. 1Pt 2,9).

Dacă psalmul 103, psalmul-pereche al psalmului 104, preamăreşte minunile lui Dumnezeu prin mila şi duioşia lui, psalmul 104 preamăreşte minunile lui prin creaţiune, care toate erau foarte bune (cf. Gen 1,31). Cea mai nobilă lucrare a creaţiei au fost primii oameni, cărora Dumnezeu „le-a suflat în nări pe Duhul Sfânt şi oamenii au primit un suflet viu” (cf. Gen 2,7). Dar în urma păcatului la care i-a împins diavolul din invidie (cf. Înţ 2,24) oamenii l-au pierdut pe Duhul Sfânt, căci porumbelul divin ca şi porumbelul lui Noe, nu suportă murdăria (cf. Gen 8,8-9) şi s-a întors la Tatăl ceresc. Drept urmare a plecării Duhului Sfânt, oamenii au pierdut cerul, fericirea, odihna şi viaţa fără de moarte (cf. Gen 3,16-24; Rom 6,23).

Dar, Dumnezeu, care îi iubea pe oameni cu o „iubire veşnică” (cf. Ier 31,3), nu i-a lăsat la mâna diavolului şi le-a promis un „mântuitor” care să-i cureţe de păcate, care să biruie diavolul şi moartea (cf. Gen 3,15), care să le deschidă cerul şi care să li-l redea pe Duhul Sfânt, cel de viaţă dătătorul. Şi astăzi sărbătorim tocmai acest eveniment fericit, când Isus în urma curăţirii de păcate în sângele său (cf. Ef 1,7) şi prin învierea şi înălţarea sa la cer (cf. Fap 2,33) cu trupul luat de la noi (cf. In 1,14), împreună cu Tatăl ceresc l-au trimis pe Duhul Sfânt asupra tuturor celor care cred în el (cf. Fap 2,1-11). De aceea Isus ne-a spus că dacă l-am iubi „ne-am bucura” că se duce la Tatăl, pentru că înălţat la cer ni-l v-a trimite pe Duhul Sfânt spre mângâiere: „Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci el nu va vorbi de la el, ci va vorbi tot ce va fi auzit şi vă va descoperi lucrurile viitoare” (In 16,13), Duh care v-a rămâne la noi şi va locui veşnic în noi (cf. In 14,17), ne va conduce la înviere (cf. Rom 8,11) şi apoi Isus ne va pregăti în cer un loc în casa Tatălui său (cf. In 5,17).

Sfântul Grigorie Teologul (329-390), cunoscut şi ca Grigorie de Nazianz, spune: „Tatăl ceresc este şi are casa din cer, Cristos e uşa spre Tatăl, dar Duhul e cheia care ne deschide aceasta uşă. Duhul ne deschide „uşa” Cristos (cf. In 10, 9) şi ne arată calea spre Cristos, pentru că deschide mintea noastră încuiată pentru Dumnezeu (cf. In 16,13). Şi tot el spune: „Sunt cuprins de uimire când mă gândesc la bogăţia numelor Duhului Sfânt: Duhul lui Dumnezeu. Duhul lui Cristos. Duhul înfierii noastre. El ne reface în Botez şi în înviere. El suflă unde vrea. El este izvorul luminii şi al vieţii. El face din mine o Biserică. El mă îndumnezeieşte. El mă desăvârşeşte. El este cerut după Botez. Tot ce face Dumnezeu, face şi el. El ni se împărtăşeşte în limbi de foc şi înmulţeşte darurile. El face din botezaţi predicatori, păstori, dascăli”.

Isus ca să ne poată duce la Tatăl ceresc prin Duhul Sfânt, a trebuit mai întâi ca împreună cu Duhul Sfânt să adune şi să formeze un nou popor al lui ales din toate seminţiile pământului, popor numit Biserica. Şi iată tocmai acest fapt ni-l descrie prima lectură de astăzi (cf. Fap 2,1-11). De aceea, sfântul Ioan Gură de Aur (354-407), spune că „Rusaliile sunt ziua de naştere a Bisericii”, iar Conciliul Vatican II, ne spune că: „Duhul locuieşte în Biserică şi în inimile credincioşilor ca într-un templu (cf. 1Cor 3,16; 6,19), se roagă şi dă mărturie despre înfiere (cf. Gal 4,6; Rom 8,15-16.26). El călăuzeşte Biserica spre tot adevărul (cf. In 16,13), o uneşte în comuniune şi slujire, o înzestrează şi o conduce cu diferite daruri ierarhice şi carismatice şi o împodobeşte cu roadele sale: iubirea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, bunăvoinţa, fidelitatea, blândeţea, cumpătarea” (cf. Ef 4,11-12; 1Cor 12,4; Gal 5,22). Prin puterea evangheliei, Duhul Sfânt întinereşte Biserica, o reînnoieşte fără încetare şi o duce la unirea desăvârşită cu Mirele ei. Căci Duhul şi Mireasa spun Domnului Isus: „Vino!” (cf. Ap 22, 17). Astfel, Biserica universală se înfăţişează ca „popor adunat în comuniunea Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt”.

Eu îl voi ruga pe Tatăl, iar el vă va da un alt Mângâietor, ca să fie cu voi pentru totdeauna, Duhul adevărului (cf. In 14,16.17). El vă va călăuzi în tot adevărul, căci nu va vorbi de la sine, ci va spune ceea ce va auzi şi vă va vesti lucrurile viitoare. El mă va glorifica pe mine, pentru că dintr-al meu va lua (cf. In 16,13-14). Pe lângă aceasta, acelaşi Duh Sfânt sfinţeşte, conduce şi împodobeşte cu virtuţi poporul lui Dumnezeu nu numai prin sacramente şi slujiri, ci „împărţindu-şi fiecăruia darurile după cum voieşte” (1Cor 12,11), el dăruieşte credincioşilor de toate categoriile haruri speciale, prin care îi face capabili şi dispuşi să primească diferite activităţi şi servicii folositoare pentru reînnoirea şi creşterea Bisericii, după cuvântul sfântului Paul: „Fiecăruia i se dă o manifestare a Duhului spre folosul tuturor” (1Cor 12,7). Aceste carisme, fie extraordinare fie mai simple şi mai răspândite, fiind deosebit de adecvate şi folositoare pentru nevoile Bisericii, trebuie primite cu recunoştinţă şi bucurie.

Sfântul Vasile cel Mare (330-379), pornind de la cuvintele Bibliei: „Roadele Duhului sunt: iubirea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, bunăvoinţa, fidelitatea, blândeţea, cumpătarea” (Gal 5,22-23), ne învaţă că: „Prin Duhul Sfânt, inimile sunt ridicate spre cele înalte, este întărită mâna celui infirm, sunt desăvârşiţi cei puternici, străluceşte asupra acelora care s-au purificat de orice mizerie şi-i face spirituali prin comuniunea pe care o au cu el. După cum corpurile foarte transparente şi lucioase, în contact cu o rază, devin foarte luminoase şi emană din sine o strălucire nouă, tot aşa, şi sufletele care îl au în sine pe Duhul şi care sunt luminate de Duh devin şi ele sfinte şi reflectă harul asupra altora. Tot de la Duhul Sfânt ne vine cunoaşterea anticipată a lucrurilor viitoare, aprofundarea misterelor, perceperea lucrurilor ascunse, distribuirile de daruri, familiaritatea cu lucrurile cerului, jubilarea împreună cu îngerii. De la el vine bucuria veşnică, de la el vine unirea constantă şi asemănarea cu Dumnezeu şi, lucru mai sublim decât oricare, de la el vine posibilitatea de a deveni ca Dumnezeu” (cf. Tratatul Despre Duhul Sfânt, cap. 9,23).

Sărbătoarea de astăzi ne „obligă”: „Aşadar, dacă aţi înviat împreună cu Cristos, căutaţi cele de sus, unde Cristos şade la dreapta lui Dumnezeu! Cugetaţi la cele de sus, şi nu la cele de pe pământ, căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă împreună cu Cristos în Dumnezeu! Când se va arăta Cristos, care este viaţa voastră, atunci şi voi vă veţi arăta împreună cu el în glorie.

Apoi, poporul sfânt al lui Dumnezeu, care suntem acum noi şi care formăm Biserica în calitate de „pietre vii” (cf. 1Pt 2,5), prin Duhul Sfânt trebuie să participăm şi la misiunea profetică a lui Cristos aducându-i o mărturie vie mai ales printr-o viaţă de credinţă şi iubire şi oferind lui Dumnezeu o jertfă de laudă, rodul buzelor care mărturisesc numele lui (cf. Evr 13,15). Simplu în esenţă şi multiplu în puteri, Duhul Sfânt, Duhul Tatălui şi Duhul Fiului, cunoscut de noi prin roadele sale în viaţa noastră şi în viaţa Bisericii, va locui în noi şi va rămâne cu noi până la sfârşitul lumii (cf. In 14,16), căci el este mângâierea aşteptării noastre, este garanţia speranţei viitoare, este lumina minţilor noastre şi strălucirea sufletelor noastre. Iar cele trei lecturi de la sfânta Liturghie ne ajută să vedem câteva dintre aceste roade.

În prima lectură din Faptele Apostolilor 2,1-11, rodul Duhului Sfânt se manifestă prin capacitatea omului plin de Duhul Sfânt „de a vorbi în iubire şi gingăşie”, cum spune Papa Francisc, limba celuilalt şi de a-i anunţa evanghelia cu lucrările lui Dumnezeu: "Îi auzim pe ei vorbind în limbile noastre despre faptele minunate ale lui Dumnezeu" (Fap 2,11). Deoarece ura şi răutatea diavolului i-au risipit pe oameni (cf. Gen 3,24; 11,9), dragostea şi duioşia trebuia să adune acum Biserica lui Dumnezeu din toate părţile lumii. Dumnezeu schimbă în har, blestemul de la Babel şi le confirmă tuturor că binecuvântarea divină se va întinde peste tot pământul (cf. Gen 11,1-9). Totdeauna unirea cea păcătoasă a limbilor a dezbinat lumea şi a sfărâmat relaţiile, iar limbile cele de foc ale dragostei au adus unirea în lume şi cei dezbinaţi s-au legat iarăşi unii cu alţii. Sfântul Petru primindu-l pe Duhul Sfânt, a putut atunci să vorbească toate limbile dragostei şi a format primul nucleu al Bisericii din trei mii de oameni din toate naţiunile de sub cer (cf. Fap 2,41), din orice neam şi naţiune (cf. Fap 2,5). Această lucrare începută atunci de Petru, continuată de primii creştini şi de creştinii de peste veacuri, a ajuns acum şi la noi cei care aparţinem sfârşitului veacurilor (cf. 1Cor 10,11), pentru ca noi s-o primim şi s-o purtăm şi mai departe până ce vom cuprinde întreg pământul (cf. Mt 24,14; Mc 16,15).

De aceea, să-l ducem pe Cristos acolo unde nu a ajuns evanghelia mântuirii şi acolo unde Isus este şi a fost refuzat şi acolo unde Isus a fost părăsit. Sfântul Francisc din Assisi (1181-1226) spunea: „Doamne, fă din mine un instrument al împăcării între oameni! Unde este ură eu s-aduc iubire, Unde e ofensă eu s-aduc iertare. Unde-i învrăjbire eu s-aduc unire, Unde-i îndoială eu s-aduc credinţă. Unde-i rătăcire s-aduc adevărul, Unde-i deznădejde eu s-aduc speranţă. Unde-i întristare s-aduc bucurie, Unde-i întuneric eu s-aduc lumină”. Papa Francisc, parafrazând aceste cuvinte, spune şi el. „Acolo unde este mult zgomot, să ştim să ascultăm; unde este confuzie să ştim să inspirăm armonie; unde totul se îmbracă în ambiguitate să putem aduce claritate; unde este excluziune să aducem împărtăşire; în mijlocul senzaţionalismului, în mijlocul mesajelor şi veştilor rapide, să avem grijă de integritatea celorlalţi; în mijlocul agresivităţii, să dăm precedenţă păcii; în mijlocul falsităţii, să aducem adevărul; în toate, în toate să privilegiem deschiderea drumurilor ce ne fac să simţim apartenenţa noastră ca fii şi ca fraţi” (cf. Mesajul pentru Ziua Mondială a Comunicaţiilor Sociale 2018).

Sfântul Eusebiu de Cezareea (265-339) spunea că Duhul Sfânt este o imagine cum trebuie să fie Biserica. De aceea, sfântul Ciprian de Cartagina (210-258), spune: „Duhul Sfânt a venit în chip de porumbel (Mt 3,16, Mc 1,10), o pasăre simplă şi plăcută, fără fiere amară, fără muşcături sălbatice, fără violenţă, fără să sfâşie cu unghiile, apropiată de oameni: bărbătuş şi femelă în acelaşi cuib, care îşi clocesc puii împreună, zboară împreună, trăiesc în pace împreună, se mângâie împreună, fiind strâns legaţi unul de altul. Această imagine trebuie să fie cunoscută şi în Biserică, această unire trebuie să existe şi între creştini, dragostea frăţească a porumbeilor, blândeţea şi încrederea lor trebuie să fie şi între oamenii care poartă chipul lui Dumnezeu (cf. Mt 10,16). Isus mai doreşte şi ca relaţiile dintre creştini şi apoi dintre creştini şi oamenii din lume să fie şi ca cele dintre miei şi lupi (cf. Lc 10,3), pentru că la sfârşit nu „oamenii lup” vor dăinui veşnic, ci „oamenii miel”.

Însă în această sfântă lucrare de evanghelizare trebuie să avem mare grijă de unitatea în Cristos şi să nu ne predicăm sau să ne căutăm pe noi înşine, ci pe Cristos, căci mulţi sunt ca Simon Magul se caută numai pe ei înşişi şi profitul lor (cf. Fap 8,9-24), uitând că Isus a suferit, a murit şi a înviat (cf. 1Cor 1,12-13; 3,4), pentru ca toţi oamenii să-l caute pe el, singurul care ştie calea spre cer şi singur care este poarta cerului (cf. In 14,6).

Ca un „tridum” de pregătire pentru sărbătoarea şi înţelegerea Rusaliilor, Biserica, în ultimele trei zile a celebrat nişte sfinţi misionari care plini de Duhul Sfânt, cu limba de foc şi de dragoste, au adus la unitatea Bisericii oameni risipiţi prin păcat. Iată-i:

Sfântul Norbert (1080-1134), un episcop care s-a născut la Xanten, în Germania) din familia nobilă, după întâlnirea cu Isus, a cărui lumină l-a aruncat de pe cal, ca pe sfântul apostol Paul pe drumul Damascului (cf. Fap 9,4) şi i-a spus: "Părăseşte calea răului şi fă binele", a început să predice împotriva tuturor abuzurilor şi viciilor din timpul său. El a a predicat evanghrlia şi convertirea în Germania, Franţa şi Olanda. Exemplul lui vorbea mai elocvent decât cuvintele lui. Pentru dăruirea sa a fost comparat cu sfântul Ioan Botezătorul.

Sfântul Robert de Newminster (1100-1159), un preot englez, al cărui nume înseamnă „om cu renume”, şi care s-a născut în Gargrave, regiunea York din Anglia, a trăit o viaţă conformă evangheliei şi a fost un zelos predicator şi trăitor al valorilor creştine. Aşa cum Robert s-a remarcat el printr-o viaţă sobră dăruită vestirii evangheliei şi de slujire a celor aflaţi în nevoi, tot aşa să ne remarcăm şi noi în viaţă. Şi să nu uităm că el primea forţa din meditarea Evangheliei şi din participarea la Euharistie.

Sfântul Médard (456-545), un episcop care s-a născut la Salency, aproape de Noyon, în Picardia, Franţa, pe care părinţii l-au crescut creştineşte şi l-au învăţat de mic să fie milostiv, de tânăr predica evanghelia şi îi ajuta pe semeni să se convertească, săvârşind chiar minuni prin puterea lui Dumnezeu. Este renumit nu numai pentru predicile şi milosteniile sale, dar şi pentru faptul că se îngrijea şi de cultivarea virtuţilor în tinerele fete şi în tinerii băieţi, pentru care a înfiinţat o sărbătoare numită Rosieres, la care anual tânăra şi tânărul cei mai virtuoşi din oraş.

Sfântul Efrem Sirul (306-373), un fiu născut dintr-un tată preot păgân şi o mamă creştină, un diacon născut la Nisibis, oraş din Turcia de astăzi, un apostol, a comentat şi a predicat cu zel Sfintele Scripturi. Mijloacele folosite de el pentru răspândirea evangheliei şi a adevărului creştin au fost pe lângă predică, poezia şi cântul, fapt pentru care a fost numit: „Harfa Duhului Sfânt”. El a dus la o vastă răspândire a creştinismului, din Siria şi până în Orientul mediteranian. El a spus despre Biblie: „Dumnezeu a colorat cuvântul biblic cu multe frumuseţi, pentru ca cei care îl aud să poată contempla ceea ce ei preferă. Dumnezeu a ascuns în cuvântul biblic toate comorile, pentru ca fiecare dintre noi să găsească bogăţia de har pe care o doreşte. Cuvântul divin mai poate fi asemuit şi cu un arbore al vieţii, în care toate ramurile produc roade bogate. De aceea Biblia trebuie predicată lumii întregi”.

Închei cu rugăciunea zilei: „Dumnezeule atotputernic şi veşnic, care ai voit ca celebrarea misterului pascal să fie cuprinsă în timpul sfânt al celor cincizeci de zile, fă, te rugăm, ca, prin darul de sus, popoarele risipite să se adune iarăşi şi mulţimea limbilor să se unească într-un glas pentru a preamări numele tău”. Amin.
Pr. Ioan Lungu