13 IUNIE, PREDICĂ LA SĂRBĂTOAREA SFÂNTUL ANTON DE PADOVA (1195-1231), PREOT

Sfântul Anton de Padova (1195-1231) s-a născut la Lisabona, în Portugalia, în anul 1195 şi a primit la botez numele de Fernando; a fost fiul lui Martin Bouillon, descendentul renumitului Godfrey de Bouillon, comandantul primei cruciade din anul 1000 (cel care a refuzat să poarte coroană, acolo unde Cristos purtase o coroană de spini) şi al lui Theresa Tavejra, descendentă a lui Fruela I, al patrulea rege al Asturiei, din Spania. Deci, părinţii lui erau oameni nobili, puternici şi temători de Dumnezeu, şi şi-au crescut şi copiii în credinţă; ei au avut harul de a locui lângă Catedrala din Lisabona, catedrală la a cărei şcoală şi-a educat copiii. Ferdinand, la vârsta de cincisprezece ani, s-a alăturat Canonicilor Regulari ai sfântului Augustin, în mănăstirea sfântului Vincenţiu, din afara zidurilor oraşului Lisabona. Pentru a evita solicitările familiei de a părăsi mănăstirea, a cerut să fie trimis la o altă mănăstire şi a fost trimis la Coimbra, unde a rămas timp de opt ani, ocupându-se cu studiu şi rugăciune. Înzestrat cu o înţelegere excelentă şi cu o memorie minunată, el sa şi-a însuşit în curând din Sfintele Scripturi şi din scrierile Sfinţilor Părinţi o comoară a cunoaşterii teologice.

După terminarea studiilor teologice, a fost hirotonit preot. Încă tânăr, s-a remarcat prin sfinţenia vieţii şi prin miracolele pe care Dumnezeu le făcea prin el; primul miracol a fost vindecarea un biet călugăr, acoperindu-l cu mantia sa. După acest prim miracol au urmat miracole fără număr, prin care îi câştiga oameni pentru Dumnezeu. Dar înainte de toate el a fost un bun predicator. El spunea într-o predică a sa: „Cel care este plin de Duhul Sfânt vorbeşte în diferite limbi. Diferitele limbi sunt mărturii variate despre Cristos: astfel, le vorbim altora despre Cristos, prin umilinţă, prin sărăcie, prin răbdare şi supunere, atunci când le arătăm prezente în noi înşine. Predica este eficace, este elocventă, atunci când vorbesc faptele. Vă rog, să înceteze cuvintele, să vorbească faptele. Să se impună predicatorului o lege, cum spunea sfântul Grigore: să pună în practică ceea ce predică”. Se laudă în mod inutil cel care cunoaşte Legea, dar distruge învăţătura prin fapte”!

În anul 1220, după ce a văzut în biserica Sfânta Cruce corpurile primilor martiri franciscani, care au suferit moartea în Maroc, pe 16 ianuarie a aceluiaşi an, a fost şi el aprins de dorinţa de martiriu şi a hotărât să devină frate minor ca să propovăduiască şi el credinţa saracenilor şi să sufere martiriul pentru Cristos. După ce şi-a mărturisit intenţia de a deveni frate minor faţă de nişte fraţi ai mănăstirii din Olivares (lângă Cómbra ), care a venit să cerşească milostenii la mănăstirea Canonicilor, el a primit invitaţia de li se alătura în mănăstirea Sfânta Cruce. Astfel, Ferdinand i-a părăsit pe Canonicii Regulari ai Sfântului Augustin şi s-a alăturat Ordinului Minorilor, luându-şi în acelaşi timp şi noul nume de Anton.

La scurt timp după intrarea sa în ordin, Anton a pornit pentru Maroc, dar, lovit de o boală gravă, care l-a afectat toată iarnă, a fost obligat să navigheze spre Portugalia. Dar nava lui purtată de o mare furtună a fost dusă pe coasta Siciliei, unde Anton a rămas o vreme până când şi-a recăpătat sănătatea. Auzind de la fraţii din Messina că un capitol general se va ţine la Assisi, la 30 mai 1221, el a călătorit până acolo pentru a lua parte. Capitolul a trecut, iar Anton a rămas neobservat, căci el nu a spus nici un cuvânt din studiile sale, nici din serviciile pe care le-a făcut, singura lui dorinţă fiind aceea de a-l urma pe Isus Cristos şi pe acesta răstignit. În consecinţă, Anton i-a solicitat părintelui Graziano, provincial din Cómbra, un loc în care putea trăi în singurătate şi penitenţă şi pentru a intra mai pe deplin în spiritul şi disciplina vieții franciscane. Părintele Graziano, fiind la acel moment în nevoie de un preot pentru schitul din Montepaolo (lângă Forli ), la trimis acolo, ca să sărbătorească Liturghia pentru fraţii mireni.

În timp ce Anton a locuit retras la Montepaolo, s-a întâmplat ca într-o zi ca un număr de călugări franciscani şi dominicani au fost trimişi la Forli pentru hirotonire, Anton era prezent, dar ca simplu însoţitor al provinciei . Când a sosit timpul pentru hirotonire, sa constatat că nimeni nu fusese numit pentru a predica. Superiorul s-a îndrepta mai întâi spre fraţii Dominicani şi a cerut ca unul din numărul lor să adreseze câteva cuvinte fraţilor adunaţi; dar toţi au refuzat pe motiv că nu erau pregătiţi. În situaţia dată Superiorul s-a adresat lui Anton, care ştia să citească Missalul şi Breviarul şi i-a cerut să vorbească, convins fiind că Duhul Sfânt îl va lumina. Anton, forţat de ascultarea pe care o trăia, a a acceptat şi a vorbit mai întâi încet şi timid, dar în curând a început să explice Sfintele Scripturi arătând o profundă erudiţie şi o doctrină sublimă care i-a uluit pe toţi de uimire. Cu acel moment a început cariera publică a lui Anton. Sfântul Francisc, informat despre învăţătura lui, i-a adresat chemarea de a preda teologia fraţilor.

El era şi un bun orator şi un bun profesor şi a cules o recoltă bogată. El a posedat într-un grad eminent toate calităţile bune ale unui predicator elocvent: o voce puternică şi clară, o înfăţişare plăcută, o memorie minunată, o ştiinţă profundă, la care se adăuga o înălţime a spiritului profeţiei şi un dar extraordinar de miracole . Cu zelul său de apostol, el sa angajat să reformeze moralitatea timpului său, combătând viciile luxului, avariţiei şi ale tiraniei. Nu mai puţin fervent a fost în combaterea catarilor, a patarinilor şi al albingenzilor care au infestat centrul şi nordul Italiei şi sudul Franţei. Prin multe predici şi miracole sfântul Anton a lucrat în convertirea multor greşiţi. Dintre minuni amintesc pe cea a îngenunchierii unui asin în faţa preasfântului sacrament, pe cea a consumării unei cupe otrăvite prin semnul cruci şi pe cea a predicării la peşti la râul Brenta, lângă Padova, care au venit să asculte.

El a predicat deschis bogaţilor, săracilor şi poporului creştin. Într-un sinod de la Bourges, în prezența mai multor prelaţi, el l-a corectat pe Arhiepiscopul Simon de Sully, că acesta a ajuns la o convertire sinceră. După aceea a fost gardian la Le-Puy (1224), apoi îl găsim pe Anton în anul 1226, Provincial Custos în provincia Limousin. Cele mai semnificative minuni ale acelei perioade sunt următoarele:

Predica dintr-o noapte din Joia Sfântă în biserica sfântului Petru din Queriox, Limoges, când şi-a amintit că trebuia să cânte Oficiului Divin. Întrerupându-şi brusc discursul, el a apărut printre fraţii din cor, după care şi-a continuat predica. Într-o altă zi când predica în piaţa Crucilor din Arenes, în Limoges, şi-a păstrat în mod miraculos publicul pe o ploaie torenţială. La Sf. Junien în timpul unei predicii când diavolul a răsturnat amvonul, toate au rămas în siguranţă şi intacte, nimeni nu a fost rănit şi nici sfântul Anton. Într-o mănăstire a Benedictinilor, unde mulţi călugări erau asaltaţi de mari ispite, Anton i-a eliberat de duhul rău prin tunica lui. Apoi, suflând peste faţa unui novice îndoielnic, l-a întărit în vocaţia sa. La Brive, unde a întemeiat o mănăstire, a protejat de ploaie pe o slujnică binefăcătoare care aducea nişte legume fraţilor slăbiţi.

În ceea ce priveşte celebra apariţie a Pruncului Isus sfântului Anton, scriitori francezi susţin că minunea a avut loc în provincia Limousin, la Castelul Châteauneuf-la-Forêt, între Limoges şi Eymoutiers, în timp ce agiografii iatalieni susţin că minunea a avut loc la Camposanpiero, lângă Padova.

După moartea Sfântului Francisc, 3 octombrie, 1226, Anton s-a întors în Italia, trecând prin regiunea La Provence, ocazie cu care a făcut următorul miracol: Obosiţi de călătorie, el şi tovarăşul său au intrat în casa unei femei sărace, care a pus pâine şi vin înaintea lor. Dar scoţând vinul ea a uitat robinetul butoiului de vin deschis, În timp ce mâncau însoţitorul sfântului şi-a spart paharul. Anton începu să se roage şi dintr-odată paharul s-a făcut întreg, iar butoiul s-a umplut din nou cu vin.

La scurt timp după întoarcerea sa în Italia , Anton a fost ales ministru provincial al regiunii Emilia. Dar pentru a dedica mai mult timp predicării, el a demisionat din această funcţie la capitolul general din Assisi, de la 30 mai 1230, şi s-a retras la mănăstirea din Padova, pe care el însuşi a întemeiat-o. Ultimul Post Mare în care a predicat a fost cel din 1231, când zilnic mulţimea de oameni care au venit din toate părţile să-l audă, a fost  de 30.000 şi chiar mai mult. Ultimele lui predici au fost îndreptate în principal împotriva urii şi duşmăniei, iar eforturile sale au fost încoronate cu un succes minunat. Au fost efectuate convertiri definitive, s-a restabilit pacea şi armonia, s-au acordat iertare datornicilor, libertate  prizonierilor, restituţii de lucruri furate şi reparaţii de scandaluri.

La Padova a avut loc şi faimosul miracol al piciorului amputat pus la loc. Un tânăr, pe nume Leonardo, într-o furie şi-a lovit mama cu piciorul. Pocăindu-se, în semn de reparaţie, el şi-a tăiat piciorul, apoi şi-a mărturisit vinovăţia sfântului Anton. Sfântul Antonie a luat piciorul amputat al tânărului nefericit şi i l-a pus la loc în mod miraculos.

Prin eforturile sfântului Anton, municipalitatea din Padova, la 15 martie 1231, a adoptat o lege în favoarea debitorilor care nu şi-au putut plăti datoriile. O copie a acestei legi este încă păstrată în muzeul din Padova. În anul 1230, în timpul războiului dintre ghibelini şi guelfi, război ce a dus la căderea Lombardiei, sfântul Anton s-a dus la Verona pentru a cere de la ferocele Ezzelino, libertatea prizonierilor Guelfi. El şi-a pus viaţa în pericol pentru binele celor oprimaţi de tiranie şi, astfel, şi-a arătat dragostea şi simpatia faţă de popor. Tiranul s-a smerit în faţa sfântului Anton şi i-a acordat cererea. Apoi, Invitat să predice la înmormântarea unui lector, el a explicat cuvintele Evangheliei: "Unde este comoara ta, acolo este şi inima ta". În timpul predicii a spus: „Omul bogat este mort, dar mergeţi la comorile sale şi acolo veţi găsi inima lui". Rudele şi prietenii decedatului, conduşi de curiozitate, au urmat această vorbă şi adevărat au găsit inima, încă caldă a bogatului printre monede. Toată viaţa el a predicat împotriva celor viciilor luxului, avariţiei, tiraniei, dar şi a ereziei.

La sfârşitul Postului Mare, din 1231, Anton s-a retras la Camposanpiero, în vecinătatea Padovei, unde după scurt timp scurt a fost cuprins de boală severă. Transferat la Vercelli, a fost întărit de apariţia a Domnului nostru Isus Cristos şi a murit la vârsta de treizeci şi şase de ani, la data de 13 iunie 1231. Vocile copiilor plângând de durere se auzeau lângă cele ale celorlalţi credincioşi pe străzile din Padova că Anton a murit. El a trăit cincisprezece ani cu părinţii, zece ani la Canonicii regulari ai sfântului Augustin, şi unsprezece ani în Ordinul Minorilor.

În bulla de canonizare din 30 mai 1232, Papa Grigore al IX-lea, l-a numit Chivotul Testamentului, fiind sigur că dacă s-ar fi pierdut toate exemplarele Bibliei, Anton ar fi scris-o din memorie. Locuitorii din Padova au înălţat în amintirea sa o mare biserică, unde i-au transferat rămăşiţele pământeşti în anul 1263, în prezenţa sfântului Bonaventura, ministru general la vremea respectivă. Când s-a deschis mormântul după treizeci de ani, trupul lui a fost găsit praf, dar limba îi era nealterată, proaspătă, de culoare roşie şi plină de viață. Sfântul Bonaventura, văzând această minune, a exclamat: "O binecuvântată limbă care ai lăudat întotdeauna pe Domnul şi i-ai făcut şi pe alţii să-l binecuvânteze. Acum se vede ce mare merit ai înaintea lui Dumnezeu".

„Orice om să ne considere pe noi apostolii ca slujitori ai lui Cristos şi administratori ai tainelor lui Dumnezeu. Ceea ce se cere de la administratori este ca fiecare să fie găsit credincios” (1Cor 4,1-2).