CONSIDERAŢIE LA SĂRBĂTOAREA JOIA VERDE, ANUL C, 2019.

"Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer, spune Domnul. Dacă mănâncă cineva din această pâine, va trăi în veci" (In 6,51).

Înainte de sărbătoarea Paştelui, ştiind Isus că îi venise ceasul să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubindu-i pe ai săi care erau în lume, i-a iubit până la sfârşit.(In 13,1) Isus ne-a iubit nu numai pana la sfârşitul vieţii sale de la Golgota, dar el ne iubeşte veşnic (cf. Ier 31,3), de aceea întemeiază Euharistia pentru ca iubirea de la Golgota sa ne fie împărtăşită până la sfârşitul lumii. De aceea noi după prefacere spunem: ”Moartea ta o vestim Doamne şi învierea ta o vestim până când vei veni” (1Cor 11,26). Apostolii şi primii creştini nu au avut probleme să creadă în prezenţa reală a lui Isus în Euharistie, dar cu timpul au apărut unele probleme, ca cele din Ioan 6, când unii pretinşi ucenici ai săi s-au îndepărtat, şocaţi de cuvintele lui. El n-a căutat să-i reţină «îndulcind» adevărul. Le încearcă însă inima celor rămaşi: „Şi voi vreţi să plecaţi?“ „Doamne, la cine să mergem?“, este frumosul răspuns al lui Petru. De ar putea fi acesta şi răspunsul nostru (cf. In 6,67-68; Evr 10.38-39)! Cu timpul însă au mai apărui şi alţi eretici care au negat prezenţa reală a lui Isus în speciile euharistice.

Chiar originea istorică a sărbătorii de astăzi „Corpus Domini”, are la proclamarea ei o respingere a unei erezii. În Belgia episcopul Berengar din Tours, prin anul 1047, afirmase că prezenţa lui Cristos din Euharistie este doar simbolică şi nu reală. Deşi sub papa Grigore al VII-lea, episcopul Berengar şi-a retras afirmaţiile şi a semnat un act de credinţă, adevărul prezenţei reale a lui Isus în Euharistie a fost definit mai întâi în 1215 de către conciliul din Lateran al IV-lea şi apoi în 1247 a fost întărit şi celebrat în Belgia, dar cu toate aceste ideile greşite al episcopului Berengar continuau să circule încă în popor. Astfel avem cazul preotului Petru de Praga, care în drum spre Roma, s-a oprit în 1263 în Bolsena, în biserica sfânta Cristina pentru a celebra sfânta Liturghie. În momentul prefacerii, tributar ideilor episcopului Berengar, s-a îndoit de prezenţa reală a lui Isus în speciile euharistice. Când deodată vinul s-a făcut sânge şi pâinea carne, care au pătat corporalul. Papa Urban IV, care era în Orvieto, l-a trimis pe episcopul Orvieto, Giacomo, la faţa locului şi să facă verificări asupra faptului. Acesta, în compania teologilor Toma de Aquino şi Bonaventura de Bagnoregio, pe lângă constatarea miracolului, au adus corporalul pătat de sângele divin la Papa, care l-a expus în catedrală pentru venerarea poporului din Orvieto. Urban IV, la 11 august 1264, a prelungit sărbătoarea lui Corpus Domini la Biserica Universală, zicând: „Cu această sărbătoare, noi onorăm şi ne închinăm Trupului Domnului, frânt şi dat pentru mântuirea tuturor oamenilor, care  făcându-se pâine divină ce ne susţine viaţa în Duh, ne oferă un remediu pentru nemurire şi o garanţie de înviere”. 

Joia Verde, sau Trupul Sângele Domnului, este deci o sărbătoare a Euharistiei. Prin Euharistie "credincioşii au acces la Tatăl prin Fiul, Cuvântul întrupat, care a suferit,a murit, a înviat, s-a înălţat şi a fost glorificat la dreapta Tatălui de unde l-a revărsat pe Duhul Sfânt peste credincioşi ca să poată ajunge şi ei la comuniune cu Preasfânta Treime" (UR 15). "În Euharistie este închis tot binele spiritual al Bisericii, adică Cristos însuşi care, prin Trupul său dă viaţă oamenilor confirmând în sângele său Noul Legământ" (PO 5. 4). Apoi prin "sacramentul pâinii euharistice, se construieşte şi se păstrează unitatea credincioşilor în Cristos" (LG 3). Aşa cum boabele de grâu se adună de pe câmpii, iar cele de struguri de pe dealuri şi din ele se fac o singură pâine şi un singur vin care sunt puse pe altar pentru a deveni trupul şi sângele lui Cristos, tot astfel creştinii de pe întreg rotocolul pământului primind Euharistia devin una cu Cristos şi una între ei, ca pâinea di boabele de grâu măcinate şi ca vinul din bobiţele de struguri zdrobite.

O altă ocazie de îndreptare a greşelii episcopului Berengar a avut un caracter devoţional şi se datorează viziunilor călugăriţei benedictine Giuliana di Cornillon (1191-1258), care, între anii 1207-1227, a spus că a văzut luna strălucitoare, luna simbol al Bisericii, deranjată de o pată opacă. Semnul a fost interpretat de către experţii de la momentul respectiv ca pe o nevoie urgenţă pentru înfiinţarea unei sărbători liturgice în cinstea Euharistiei. Şi episcopul Liège, Robert de Thourotte, în 1246 a instituit sărbătoarea lui Corpus Domini în dieceza sa; exemplul său a fost imitat de alţi episcopi în eparhiile lor respective.

Documentul despre Liturgie a Conciliului II Vatican, Sacrosanctum Concilium, numeşte Euharistia „fons et culmen” (SC 10), izvorul şi culmea, începutul şi sfârşitul, suma şi centrul Liturgiei şi a întregii religii creştine. O condiţie indispensabilă pentru a ne apropia de Euharistie trebuie să fie convingerea că este un "mister", adică o realitate care, cu toate eforturile noastre nu poate fi înţeleasă, ci numai acceptată prin credinţă şi contemplată cu dragoste.

Valoarea teologică a sărbătorii lui Corpus Domini, poate fi considerată atât ca o sinteză a întregului an liturgic, cât şi ca mister al întregii istorii a mântuirii, "mister ale cărei origini sunt din antichitatea biblică" (cf. Mi 5,1), care continuă misterul până la "sfârşitul lumii" (Mt 28,20), pentru că Cristos este "Alfa şi Omega, primul şi ultimul, începutul şi sfârşitul" (Ap 22,13).

Deşi are prefigurări antice, Isus este cel care a întemeiat sacramentul al sfintei Euharistiei. Euharistia nu a existat în timpul Vechiul Testament. Cu toate acestea, în cer, Tatăl nostru, ne-a pregătit treptat pentru a o primi, prin mana din pustiu, prin jertfa mielului pascal, prin jertfa lui Melchisedec.  

Prima lectură de astăzi se opreşte la jertfa lui Melchisedec, regele Salemului, o prefigurare a lui Isus Euharisticul (cf. Gen 14,18-20), Când Abraham se întorcea, după înfrângerea lui Kedarlaomer şi a regilor uniţi cu el, i-a ieşit înainte regele Sodomei în valea Şave, care astăzi se cheamă Valea Regilor.  Iar Melhisedec, regele Salemului, i-a adus pâine şi vin. Melhisedec acesta era preotul Dumnezeului celui Preaînalt. Şi a binecuvântat Melhisedec pe Abraham şi a zis: "Binecuvântat să fie Abraham de Dumnezeu cel Preaînalt, Ziditorul cerului şi al pământului. Şi binecuvântat să fie Dumnezeul cel Preaînalt, care a dat pe vrăjmaşii tăi în mâinile tale!" Şi Abraham i-a dat lui Melhisedec zeciuială din toate (Evr 7,1-3). Acest Melchisedec, rege al Salemului, preot al lui Dumnezeu cel Preaînalt, care l-a întâmpinat pe Abraham, se tâlcuieşte mai întâi ca rege al dreptăţii şi apoi ca rege al Salemului, adică rege al păcii. Fără tată, fără mamă, fără spiţă de neam, neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii, fiind asemănat Fiului lui Dumnezeu, el rămâne preot pururea“. Dragostea lui Abraham pentru „fratele“ lui, credinţa sa, perseverenţa sa îi aduc victoria şi îl eliberează pe cel prins. Dar, iată însă un alt adversar mult mai puternic decât cei patru regi, deşi fusese învinşi, este regele Sodomei. El se apropie şi încearcă să-l îndatoreze pe Abraham cu daruri – pentru că presupune că şi el, asemeni majorităţii oamenilor, ar putea fi atras de bunuri pământeşti. Dar Dumnezeu veghează şi, pentru a-şi întări slujitorul, îi trimite chiar înaintea acestei întâlniri un vizitator misterios: pe Melhisedec. împărat şi el şi în acelaşi timp şi preot, este un simbol al Domnului Isus (Evrei 7,1-10). Hrănit şi binecuvântat de Melhisedec, Abraham refuză categoric ofertele regelui Sodomei. O inimă satisfăcută de Cristos este secretul rezistenţei la ofertele lui Satan. Lot, dimpotrivă, fără a ţine cont de eliberarea lui Abraham, cum nici mulţi creştini nu ţin cont de eliberarea de la cruce, nu vor lua deloc în seamă lecţia divină, se va întoarce să locuiască în Sodoma şi acolo va avea experienţe şi mai tragice.

Cina este memorialul lui Cristos care s-a dat pentru noi şi care proclamă într-un mod universal acest fapt capital: Domnul a trebuit să moară pentru noi şi, până la întoarcerea lui, noi suntem invitaţi să vestim această moarte a Domnului în limbajul atât de măreţ şi atât de simplu care ne-a fost arătat. Pentru că moartea lui Cristos semnifică condamnarea păcatului, a lua cina fără ca mai întâi să ne fi judecat pe noi înşine, ne expunem efectelor acestei condamnări: boala şi moartea care îi lovise deja pe unii. Cu toate acestea, trebuie să dăm un răspuns celuia care a spus: „Faceţi aceasta spre amintirea mea“ (1Cor 11,24-25).

La întoarcerea celor doisprezece din misiune, aceştia se grăbesc să istorisească tot ce a făcut Dumnezeu prin ei (cf. Lc 1110; Fap 14,27, Fap 21,19 şi 1Cor 15,10). Atunci Isus îi ia cu el deoparte   pentru a se îngriji de odihna lor. Dar Învăţătorul, în timp ce se ocupă de aceste mulţimi, le dă o lecţie şi a lor săi. Când a fost constatată insuficienţa resurselor lor pentru a hrăni această mulţime, Isus le asigură totul prin propria lui putere. El ar fi putut să treacă peste cele cinci pâini şi peste cei doi peşti, dar, în harul lui, el ia puţinul pe care noi I-l punem la dispoziţie şi ştie să facă din acesta un mare belşug. Iată aici o imagine a sfintei Euharistii. Puterea lui Isus se arată întotdeauna în slăbiciunile slujitorilor săi (cf. 2Cor 12,9). Alergăm noi în slăbiciunile noastre la sfânta Euharistie?

Don Ioan Calabria, preot din Verona, unul dintre cei mai mari apostoli ai secolului al XX-lea, motiva astfel devoţiunea sa euharistică: Iubirea lui Isus faţă de noi nu s-a terminat cu pătimirea sa, dar continuă în tabernacol, în euharistie, în procesiuni. Aici este Isus pentru a fi totdeauna în mijlocul nostru, pentru ca noi să mergem la el totdeauna cu toată încrederea pentru a cere ajutor, încurajare, si orice har. În sfânta jertfă a Liturghiei, oare nu se manifestă marea iubire a lui Isus, reînnoindu-se aceeaşi jertfă oferită pentru noi pe altarul crucii?

Episcopul de Iaşi, Petru GHERGHEL, spunea: ” Pietatea creştină aşează alături de Euharistie şi de Cruce imaginea Preacuratei Fecioare Maria. Maria este prezentată şi este venerată ca asociata lui Cristos, Fiul său, în comunitatea care celebrează Euharistia. Ea s-a oferit pe sine pentru a primi în sânul ei trupul Cuvântului întrupat, devenind, am putea spune, primul tabernacol din lume în care a binevoit să locuiască Isus şi primul altar pe care a coborât din ceruri. Acelaşi trup şi acelaşi sânge la care a binevoit să conlucreze Fecioara preacurată din Nazaret continuă să locuiască între oameni aşa încât Sfinţii Părinţi şi teologia creştină catolică vorbesc despre Euharistie ca despre continuarea întrupării Fiului lui Dumnezeu, in sufletele care se împărtăşesc”. Să fim şi noi nişte tabernacole vii împreună cu Fecioara Maria!

                                                                                               Pr. IOAN LUNGU