CONSIDERAŢIE DUMINICA 12 DE PESTE AN, ANUL C, 2019.

Fiul Omului trebuie să sufere multe (cf. Lc 9,22).

Un lucru minunat pe care Dumnezeu îl lucrează pentru noi este suferinţa, suferinţă prin ne putem plăti datoriile faţă de Domnul. Doi oameni, se spune, se aflau într-o închisoare, deoarece săvârşiseră aceeaşi greşeală. Dacă ar fi avut bani cu ce să plătească o amendă, ar fi putut să scape, dar aşa, trebuiau să facă închisoare. Într-o zi, un prieten al lor, ca să-i ajute, le-a aruncat doi săculeţi cu bani pe fereastră, pentru a-şi plăti amenda. Săculeţii i-au lovit pe amândoi în cap. Unul, nervos şi nemulţumit că a fost lovit, fără să se uite ce era în săculeţ, l-a aruncat înapoi pe geam, înjurând; celălalt, fără să se supere de lovitură, s-a uitat să vadă ce e înăuntru. Cel dintâi a rămas mai departe în închisoare, celălalt nu numai că a putut să-şi plătească amenda şi să devină liber, dar a avut cu ce trăi fără grijă o bună bucată de vreme. Isus ne-a oferit suferinţa ca să devenim liberi de păcat şi să ajungem la libertatea copiilor săi.

În Zaharia 11,4, profetul este invitat să personifice pe Păstorul cel bun (Cristos) şi pe Păstorul cel rău, adică pe antihrist. Păstori răi din Zaharia 11,5 sunt romanii şi mai-marii iudeilor, fie ei politici sau religioşi. Isus îi califică drept hoţi, tâlhari, oameni plătiţi, lupi răpitori (cf. In 10,8.12; Ez 34). El, Păstorul cel bun, venea să-i înlocuiască pe aceştia şi să păstorească poporul, aducându-l la gloria şi la unitatea naţională (cele două toiege de păstor numite «Frumuseţe» şi «Legături»). Cu excepţia câtorva „săraci ai turmei“ (cf. Zah 11,11; Lc 14,21) poporul n-a înţeles planurile sale de dragoste. Zaharia 11,12-13, ne spune la ce preţ derizoriu a fost estimat Domnul, 30 de arginţi (cf. Mt 26,15). Noi la ce preţ îl estimăm pe Domnul Isus? Sfântul Vicenţiu de Paul a fost aproape toată viaţa bolnav. Febra îl chinuia zi şi noapte; durerile de piept, de cap, de stomac îl făceau să sufere îngrozitor; o boală de picioare l-a silit să umble în cârje; o boală de ochi l-a făcut aproape orb. Silit să stea pe scaun, fără a se putea mişca, suferea cumplit, fără să se plângă. Uneori spunea: „E adevărat că este foarte greu să rabzi boala. Cu toate acestea suferinţa este unul dintre cele mai preţioase mijloace de care se serveşte Dumnezeu pentru a smulge din inima noastră orice înclinaţie spre păcat şi pentru a ne îmbogăţi cu daruri.

În Zaharia 12,11-12), poporul iudeu, estimând greşit pe Dumnezeu, a fost decepţionat curând de idoli, înşelat şi asuprit de conducătorii răi, şi va trăi mult timp ca o turmă fără păstor (cf. Mt 9,36). Dumnezeu însă va cerceta această „casă a lui Iuda“ din care a ieşit Cristosul, „Piatra de unghi“. El o va întări pentru a lupta împreună cu ea. Nu va uita însă nici de casa lui Iosif, de cei ai lui Efraim, adică de cele zece seminţii încă risipite. Îi va mântui, îi va aduce înapoi, le va răspunde. După atâtea mângâieri deşarte, ce bucurie le va umple inimile! Cel care a întins cerurile, care a întemeiat pământul, care i-a dat omului această inteligenţă în care el se încrede atât de mult (cf. Is 42,5)! Un asemenea Dumnezeu să nu aibă mâna întinsă peste evenimentele pământului? Atunci când toate naţiunile pământului, orbite de ură, se vor strânge pentru a asedia Ierusalimul, acesta va fi pentru ei ca un potir otrăvitor, ca o piatră de cădere. Pentru că, „în ziua aceea“, Domnul va întări victorios pe căpeteniile lui Iuda şi pe locuitorii Ierusalimului! El va lucra prin ei, dar de asemenea va lucra în ei. Dumnezeu va răspândi peste poporul său umilit şi pocăit „duhul îndurării şi al cererilor“. În acela pe care l-au străpuns, iudeii îl vor recunoaşte, în sfârşit, pe Păstorul lor credincios, pe Moştenitorul tronului lui David, pe Fiul unic al lui Dumnezeu.   

În Zaharia 13,1ss, privirile lui Israel şi ale noastre se îndreaptă spre cruce. Sângele lui Cristos ne ispăşeşte păcatele, însă din coasta lui străpunsă ţâşneşte, de asemenea, un izvor de apă vie. El evocă această curăţire practică pe care Cuvântul o împlineşte în conştiinţa noastră (cf. Ps 51,2,7). În acea zi, idolii vor fi nimiciţi (cf. Ez 36,25); vocile minciunii vor înceta. Atunci Preaiubitul îşi va relata minunata sa istorie: Venit aici jos ca Om, a luat chip de Rob pentru a sluji creaturii sale (cf. Zah 11şi12; Ex 21,2-6). A fost rănit de propriii prieteni (cf. In 20,27). A fost lovit de Însuşi Dumnezeu. „De aceea şi Dumnezeu l-a înălţat foarte sus“ (Fil 2,9). Curând, acest acelaşi Domn se va înfăţişa lumii în strălucirea puterii sale. Unde va avea loc această apariţie? În locul de unde odinioară el a părăsit pământul, pe acest munte al Măslinilor care se va despica sub picioarele sale (cf. Zah 14,4; Fapte 1,11-12). El însă nu va veni singur. „Şi toţi sfinţii împreună cu el“ (Zah 14,5). Ca o suită regală, Cristos îi va aduce pe aceia pe care mai înainte îi va fi răpit la cer alături de el. Noul Testament confirmă această apropiată şi triumfătoare „venire a Domnului nostru Isus cu toţi sfinţii săi“ (1Tes 3,13; Iuda 14).

Un pictor francez a zugrăvit odată un prea frumos tablou, intitulat "Valea Plângerii. Tabloul înfăţişează o vale împrejmuită cu stânci în care se află o mulţime de oameni în suferinţă. Toţi au feţele scăldate în lacrimi, asupra tuturor apasă un jug de dureri nemaipomenite. Dar iată că între nenorociţii aceştia este un bărbat îmbrăcat în veşmânt alb cu o cruce pe umeri. Este Isus. El face semn mulţimii să-l urmeze. Toate privirile sunt îndreptate spre drumul strâmt şi pietros spre care arată Mântuitorul cu mâna, iar mai departe, la capătul drumului, se zăreşte o grădina plină de flori strălucind în soarele de primăvară. Prin acest tablou pictorul vrea să dea grai adevărului că Isus este marele mângâietor în suferinţă. Dar prin ce mângâie Mântuitorul pe credincioşii săi? Prin cele două privelişti pe care le deschide înaintea ochilor: prima reprezintă drumul strâmt şi pietros, suferinţele, crucea lui, iar cealaltă reprezintă viaţă veşnică, grădina raiului. 

În evanghelia de astăzi (cf. Lc 8,18-24), după mărturisirea de credinţă făcută de Petru, Isus vesteşte patima sa şi-i învaţă pe ucenici să-şi ia crucea şi să-l urmeze. Despre această pătimire a vorbit şi profetul Zaharia, când ne-a descris suferinţele misteriosului slujitor al lui Iahve. Sfântul Paul ne reaminteşte că toţi cei uniţi în Cristos nu formează decât un singur trup, prin urmare nimic nu trebuie să-i separe pe aceia care, prin credinţă, se recunosc fii ai lui Dumnezeu. Suntem noi în stare ca în multele împotriviri întâmpinate în viaţă să avem această orientare fundamentală? "Fiul Omului trebuie să sufere multe" (Lc 9,22). Cum vom privi noi suferinţa, atunci când îl voi privi pe Isus? De multe ori m-am lamentat şi am fost potrivnici oricărui tip de suferinţă. Isuse, la tine întâlnesc o altă atitudine. Te-ai însoţit cu suferinţa, te-ai lăsat marcat de ea. Îţi mulţumesc pentru că, într-o zi, tu i-ai oferit Tatălui pentru mine chiar trupul şi sângele tău ca ofrandă care continuă să alimenteze iubirea ta în mine.

Apostolul în lectura a doua (cf. Gal 3,26-29) explică pentru ce legea nu schimbă cu nimic promisiunile divine. Acestea sunt anterioare ei, iar Dumnezeu nu se dezice, şi, mai ales, pentru că ele au fost făcute seminţei lui Avraam, adică lui Cristos (v. 16). Nimic nu va putea anula sau contrazice ceea ce Dumnezeu îi garantează Preaiubitului său – şi celor care îi aparţin. „Atunci pentru ce este legea?“ (v. 19). Ea a fost comparată cu o oglindă. Îmi arată mizeria morală, dar este tot atât de incapabilă să mi-o înlăture, cum este oglinda să mă spele. Nu este funcţia ei aceasta. Legea nu face altceva decât să mă convingă de păcat; este deci îndrumătorul meu până la Cristos (v. 24), după care rolul ei se încheie, ca şi al pedagogului care şi-a pregătit elevul pentru a trece în clasa superioară. Ce crudă şcoală este cea a legii! Ea mă învaţă că sunt păcătos şi nu-mi dă îndreptăţirea; mă învaţă că sunt mort şi nu are puterea să mă facă să trăiesc; mă învaţă că sunt lipsit de energie şi nu-mi dă nimic. Tot ceea ce însă îmi lipseşte găsesc atunci în Isus! Botezul este semnul public al punerii deoparte pentru Cristos, prin moartea lui. Voi, cei care aţi fost botezaţi, sunteţi într-adevăr „fii ai lui Dumnezeu, prin credinţa în Cristos Isus“? Aţi fost cu adevărat „îmbrăcaţi cu Cristos“? (v. 26, 27). A purta o uniformă la care nu ai dreptul este o fraudă şi un abuz de încredere.

Un preot povesteşte: Îmi amintesc de o conferinţă pe care a ţinut-o la Ierusalim, cu câţiva ani în urmă, Jean Vanier, omul care l-a descoperit pe Dumnezeu în cei handicapaţi. A vizitat, nu de mult, şi ţara noastră. La sfârşitul conferinţei, ne-a invitat pe toţi să ne rugăm lui Cristos. Credeam că ne duce în capela de alături sau că ne îndreaptă privirea spre vreo icoană a lui Cristos. Dar nu; a proiectat pe perete un dispozitiv ce reprezenta un copil handicapat ce arăta îngrozitor: o grămadă de carne, desfigurat, cu limba atârnând afară. „Iată aici o icoana lui Isus în suferinţă; spre el trebuie să privim”. Şi am ascultat o rugăciune cum rar am auzit în viaţa mea.

 În psalmul 63, Ce putea să caute David, în zorii zilei, în pustiul lui Iuda, un loc arid, dezolant, imagine a lumii? Nimic altceva decât pe Dumnezeu, pe Dumnezeul lui personal. Avem noi cu Domnul nostru astfel de întâlniri matinale, în care să aducem înaintea lui slăbiciunea noastră, temerile noastre – căci cel credincios nu este nicidecum unul insensibil – dar în care să şi ascultăm învăţăturile lui, să-i cerem ajutor şi călăuzire? Numai el poate împlini cerinţa sufletului, prin propria lui prezenţă: „Sufletul meu însetează după tine“, iar la această nevoie, Dumnezeu răspunde întotdeauna (cf. Ier 31,25). Versetul 5 confirmă aceasta: „Sufletul meu se va sătura“. Oare a transformat Dumnezeu pustiul într-un loc roditor? Cam în direcţia aceasta îndreptăm noi deseori rugăciunile noastre. Cerem împrejurări mai favorabile, cu convingerea greşită că starea noastră spirituală ar depinde de împrejurări. Nu! Aici pustiul rămâne pustiu, însă ceea ce s-a schimbat este numai modul în care este străbătut. Pentru că sufletul îşi regăseşte rădăcinile în interiorul templului, de aceea este mereu capabil să cânte de bucurie (v. 3,5,7). Dumnezeu doreşte întotdeauna să mi se arate ca fiindu-mi de ajuns, iar dacă pustiul este necesar pentru această demonstraţie, şi cântările mele spun acelaşi lucru, pentru că ele mărturisesc faptul că însuşi Domnul este fericirea mea.

                                                                                                                             Pr. Ioan Lungu