Consideraţie la solemnitatea Preasfintei Treimi - Anul C - 2019

"Slavă Tatălui, şi Fiului, şi Sfântului Duh, slavă lui Dumnezeu care este, care era şi care vine" (Ap 1,8).

Astăzi celebrăm misterul Preasfintei Treimi, a unui singur Dumnezeu în trei persoane distincte: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, persoane divine egale în mărire. Astăzi Tatăl cel veşnic îl naşte pe Fiul, astăzi, Tatăl împreună cu Fiul îl purced pe Duhul Sfânt. Astăzi este un "astăzi" veşnic. Astăzi, în lecturile biblice propuse de Biserică, Dumnezeu cel întreit şi unic, ni se descoperă ca fiind "Eu sunt cel pururea sunt", cel ce din veşnicie sunt (cf. Ex 3,14) şi ca cel se numeşte "iubire" (cf. 1In 4,8.16). Preasfânta Treime este un mister descoperit nouă de Isus Cristos şi luminat pentru noi de Duhul Sfânt. Şi, pentru că este un mister, unele adevăruri despre acest mister ne-au fost date, le putem pătrunde cu mintea de acum, iar alte adevăruri ne vor fi date să le pătrundem în viaţa veşnică. Deşi învăţătorul Bisericii Origene (184-253) ne spune că "pământul este plin de Treime", căci toate creaturile poartă în sine amprenta Preasfintei Treimi, totuşi, a încerca să înţelegi perfect nenaşterea (Tatăl), naşterea (Fiul), sau purcederea (Duhul Sfânt) ar fi o nebunie, cum spunea sfântul Grigorie de Nazianz (329-390) sau ar fi o acţiune sortită eşecului, căci nimeni nu poate pune "oceanul" Dumnezeu în "căniţa" minţii sale, cum ne spune sfântul Augustin (354-430).

Lecturile biblice de astăzi punctează pe acele adevăruri din acest mister pe care le putem pătrunde cu mintea de acum, măreţia veşnică a lui Dumnezeu şi iubirea lui veşnică faţă de noi, oamenii. Iubirea este, desigur, o analogie umană, dar fără îndoială e cea care ne permite cel mai bine să aruncăm o privire în profunzimile misterioase ale lui Dumnezeu.

Pericopa evanghelică de astăzi ne spune că dacă n-ar fi fost Isus cel care să ne spună că ne este "de folos" ca el să se urce la Tatăl, ca să ni-l trimită pe Duhul Sfânt ne-ar fi fost imposibil să descoperim cu mintea noastră, întunecată de păcat, misterul Preasfintei Treimi. Astăzi şi acum, Duhul Sfânt, rodul suprem al întrupării, învăţăturii, pătimirii, morţii, învierii şi înălţări lui Cristos, cel trimis de Isus de la Tatăl ceresc, este cel ce ne călăuzeşte la "tot adevărul" (In 16,13); este cel care "ne aminteşte toate câte mi le-a spus Isus" (cf. In14,26), este cel care mărturiseşte despre Isus (cf. In 15.26-27); este cel care ne învăţa toate despre mântuirea lui Dumnezeu, prin Cristos şi Duhul Sfânt (cf. In 14,26); este cel care ne face cunoscute cele viitoare (cf. In 16,13); este cel care-l glorifică pe Isus în noi. Fără Duhul Sfânt trimis de Isus de la Tatăl, greu ne-ar fi fost să înţelegem toate acestea şi că înălţarea lui Isus la Tatăl ceresc ne este "de folos"; că multe împrejurări care pe moment ne întristează, ne sunt şi ele spre folosul nostru (cf. In 16,6-7); şi că Duhul Sfânt dovedeşte lumea vinovată de respingerea lui Cristos (cf. In16, 8-11). Dar trimiterea Duhului Sfânt pe pământ la noi şi în noi a făcut posibile toate acestea.

Sfântul Benedict Labre (1748-1783), cerşind pe străzi, s-a întâlnit într-o zi cu un alai de nuntă. Mirele, văzându-l cu picioarele goale, singur şi îmbrăcat prost, a exclamat: "Sărman nefericit! Chiar că nu ai nimic care să te facă să te bucuri de viaţă, nici măcar iubire!" Dar sfântul, zâmbind, i-a răspuns: "Eu am o iubire mai mare şi mai frumoasă decât a ta! Iubirea ta este umană şi muritoare, slabă şi mică. Iubirea divină pentru mine, în schimb, este imensă, sigură, veşnică! Încearcă să le cultivi pe amândouă!" De aceea, Isus a spus la înălţarea sa: "Mergeţi, faceţi ucenici din toate naţiunile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să ţină toate câte vi le-am poruncit. Şi iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii" (Mt 28,19).

Prima lectură (Prov 8,22-31) ne vorbeşte despre începutul revelării misterului lui Dumnezeu cel întreit şi unic, despre "Dumnezeu iubire" şi despre toate câte "le-a pregătit el pentru aceia care-l iubesc pe el" (1Cor 2,9), prin Cristos şi Duhul Sfânt, "braţele puternice ale lui Dumnezeu, cum plastic şi frumos se exprimă sfântul Irineu (130-202). Cristos este "Înţelepciunea lui Dumnezeu, este Logosul, adică Cuvântul: "La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu... Toate au fost făcute prin el (In 1,1.3). Această înţelepciune a fost ascunsă celor din vechime, dar ne-a fost descoperită nouă celor de astăzi spre gloria noastră" (1Cor 2,7; 1,30). Textul sacru din prima lectură de astăzi (cf. Prov 8,22-31) ridică vălul de pe evenimentele derulate înainte de creaţie şi ne poartă atât de departe cât nu pot pătrunde cu gândurile noastre. Înţelepciunea, Isus Cristos era din veşnicie alături de Dumnezeu ca Fiul, într-o plinătate reciprocă de dragoste şi de bucurie, pentru a concepe şi a înfăptui împreună actul creaţiei. De aici aflăm un lucru extraordinar că, înainte să fi existat un singur om, înainte chiar să fi fost pământul, noi, eram deja cunoscuţi şi iubiţi de Dumnezeu. Dumnezeu cel întreit şi unic ne spune că desfătările lui erau în "fiii oamenilor" (cf. Prov 8,31). Aceasta este minunata declaraţie a lui Dumnezeu dinainte de a fi existat timpul. Dumnezeu cel întreit şi unic nu voia să se bucure singur de creaţia sa minunată. De aceea, întreaga lucrare pe care plănuise să o facă urmărea un singur scop: ca prin Cristos şi Duhul Sfânt să-i introducă pe oameni în propria sa fericire şi glorie.

Psalmul 8, psalmul responsorial cântat de noi astăzi, vorbeşte despre epopeea dragostei divine faţă de om. Dumnezeu l-a creat pe om din pământ şi l-a desăvârşit pentru a-l face vrednic de fericire veşnică alături de el, dar omul amăgit de diavol a refuzat fericirea lui Dumnezeu. Dumnezeu a înţeles greşeala omului, dar, pentru că îl iubea cu o iubire veşnică (cf. Ier 31,3), i-a promis şi i-a trimis o răscumpărare (cf. Gen 3,15), prin Cristos şi Duhul Sfânt, căci era imposibil de încununat cu glorie şi cu cinste o creatură adâncită în păcat, moarte şi mizerie (cf. Ap 21,27). Atunci, ceea ce Dumnezeu n-a putut face pentru întâiul Adam, el a împlinit pentru noi în Cristos, al doilea Adam, la plinirea timpului (cf. Gal 4,4). Da, Isus s-a îmbrăcat cu însuşi trupul creat de el, fiind făcut cu puţin mai prejos decât îngerii" (cf. Evr 2,7) şi "din pricina morţii pe care a Isus suferit-o", omul îşi găseşte în el mai mult decât pierduse în primul Adam (cf. Ps 8, 5-8; 1Cor 15,27). Încununat prin înviere cu glorie şi cu cinste, Cristos va introduce pe mulţi, pe toţi oamenii care vor crede în el, prin Duhul Sfânt, în casa cea cu multe lăcaşuri a Tatălui său veşnic şi îi va face părtaşi gloriei sale (cf. In 14,2-3; 17,24).

În lectura a doua luată din Scrisoarea către romani (5,1-5), sfântul Paul ne spune că omul credincios, odată achitat, îndreptăţit, lasă să strălucească în el bucuria lui Isus. Pacea cu Dumnezeu este de acum partea sa cea mai preţioasă. El este împăcat cu Judecătorul suprem tocmai prin fapta care ar fi trebuit să atragă asupra lui mânia pentru totdeauna: "moartea Fiului său". Iar această dragoste a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dăruit (cf. Rom 5,5). Iubirea lui Dumnezeu nu se poate compara cu nici o altă iubire. Este "propria lui iubire" (cf. Rom 5,8), cu toate motivaţiile ei. Dumnezeu a iubit sărmana fiinţă a omului, care în urma păcatului nu mai aveau nimic vrednic de iubit şi care nu a putut face nici un mic pas către el, căci ajunsese fără putere şi chiar duşmană (cf. Rom 5, 6.8.10; 1In 4,10.19). Şi această dragoste mântuitoare arătată în Isus este acum turnată în inimile noastre prin Duhul său Sfânt (cf. Rom5,5). Sfântul Ioan al Crucii (1542-1591) spune că "iubirea care a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt" (Romi 5,5) nu este altceva decât iubirea cu care Tatăl, dintotdeauna, îl iubeşte pe Fiul şi pe Duhul Sfânt. Este o revărsare a iubirii divine de la Preasfânta Treime în noi (cf. Cântare spirituală A, strofa 38). Iar fericita Elisabeta a Sfintei Treimi (1880-1906) traduce toată această iubire divină în programul său de viaţă: "Tot exerciţiul meu constă în a intra în mine însămi şi a mă pierde în cei Trei care sunt acolo" (cf. Scrisori, 151). Şi tot ea spune: "În ceea ce mă priveşte, am găsit cerul pe pământ, căci cerul este Dumnezeu, iar Dumnezeu este în sufletul meu".

Aclamaţia de la Evanghelie, "Slavă Tatălui, şi Fiului, şi Sfântului Duh, slavă lui Dumnezeu care este, care era şi care vine", aclamaţie luată din Apocalips 1,8. El ne iubeşte (prezent) - dragostea lui este mereu prezentă şi neschimbată. De aceea ne-a spălat, este o lucrare împlinită, încheiată, desăvârşită, pentru a fi făcuţi de acum "o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru" (Ap 1,6; 5,10; 20,6). Ceea ce Dumnezeu a făcut din noi depăşeşte ce a făcut pentru noi. De aceea şi exclamaţia de la Evanghelia de astăzi: "Slavă Tatălui, şi Fiului, şi Sfântului Duh, slavă lui Dumnezeu care este, care era şi care vine" (Ap 1,8).

În faţa lumii care se făleşte cu avantaje prezente şi trecătoare, omul credincios, departe de a fi ruşinat, căci "speranţa nu înşală", căci viitorul lui extraordinar, este "gloria lui Dumnezeu". În plus, el este capabil să-şi găsească bucuria şi în necazurile prezente, pentru că acestea produc roade preţioase care dau speranţă, viaţă şi înflăcărare. Şi nu numai atât, noi avem dreptul să ne lăudăm în aceste daruri, însă înainte de toate lauda noastră trebuie să fie în acela care ne-o dă, adică în Dumnezeu însuşi, devenit Dumnezeul nostru prin Domnul nostru Isus Cristos şi Duhul Sfânt (cf. Rom 5,11).

În anul 178 a fost martirizat la Lyon (Franţa) tânărul Epimodion. Bătut cu pumnii peste gură, fiindcă se declara creştin şi nu voia să se lepede de credinţă, cu gura însângerată a reuşit să spună: "Mărturisesc că Isus Cristos este Dumnezeu egal cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt; şi cu toată încrederea îmi încredinţez sufletul în mâinile aceluia care este Creatorul şi Răscumpărătorul meu".

La Roma se află o renumită şi foarte veche relicvă, şi anume trupul sfintei Cecilia, găsit la scurt timp după moartea ei, arătând cauza martiriului ei, credinţa în Sfânta Treime. Trei degete de la mâna dreaptă şi unul de la mâna stângă sunt întinse în formă de arătătoare: un Dumnezeu în trei Persoane unite într-o singură natură. Sfânta Cecilia a murit martiră în anul 232.

Sfântul Toma de Kempis (1379-1471) spune în "Imitaţiunea lui Cristos", "Ce-ţi foloseşte să discuţi lucruri sublime despre Sfânta Treime, dacă n-ai smerenia prin care să fii plăcut Sfintei Treimi? În faţa unui mister atât de mare, care ne face lucruri minunate, nu putem face altceva decât să ne smerim împreună cu sfânta Fecioară Maria, zicând: «Iată roaba Domnului» (Lc 1,38) să o vestim până la marginile pământului (cf. Fap 1,8) şi să-l preamărim astfel pe Domnul din toată inima, fiindcă ne-a făcut lucruri peste aşteptări de mari, pe care le vom vedea atunci când ne va invita să moştenim împărăţia pregătită nouă de la întemeierea lumii, ca să-i cântăm mărire pentru toată veşnicia" (cf. Mt 25,34). Amin.

Pr. Ioan Lungu