Reflecţia la sărbătoarea Fericitului Ieremia

Anul Familiei: Fericitul Ieremia s-a născut într-o familie care iubea Sfinţenia şi Cerul

Reflecţia la sărbătoarea Fericitului Ieremia

„Învaţă pe copilul tău calea pe care trebuie s-o urmeze, şi până când va îmbătrâni, nu se va abate de la ea” (Prov 22,6)

Într-o zi, un copil i-a spus mamei sale indicând cu degetul arătător în aer: „Priveşte, mamă, acolo sus este cerul”. Dar mama l-a întrebat: „ Despre ce cer vorbeşti?” „Cum despre care cer? Despre cer!”, a răspuns copilul. „Te referi la cerul brăzdat de nori şi pe unde zboară păsările?”, a întrebat mama cu răbdare. „Nu, la cerul adevărat, unde sunt îngerii”, a răspuns copilul. Atunci mama i-a zis: „Ascultă, fiul meu, cerul despre care vorbeşti se află acolo unde se află Dumnezeu. Şi pornind de aici mama i-a vorbit cu atâta foc despre frumuseţea lui Dumnezeu şi a Cerului, că în inima copilului dorul după Dumnezeu şi după Cer, s-a aprins şi mai mult.

Povestea acestui copil seamănă leit cu istoria vieţii Fericitului nostru Ieremia Valahul, (1556-1625) care s-a născut pe frumoasele plaiuri mioritice ale Moldovei noastre creştine, şi a fost educat de către evlavioşii săi părinţi, Stoica Costist şi Margareta Bărbat. Aceştia, împreună, i-au vorbit copilului lor Ioan, despre Dumnezeu, ca despre cel mai mare Domn pe care trebuie să-L iubească şi să-L slujească orice om; despre Paradis, locuinţa lui Dumnezeu şi a îngerilor, unde El a pregătit, prin Isus, un loc şi pentru orice credincios. L-au mai învăţat că pentru a ajunge în Cerul lui Dumnezeu, trebuie să te înalţi de la toate cele pământeşti, asemenea păsărilor în zbor. L-au mai învăţat că există şi o ţară a sfinţilor, numită Italia, şi că acolo trăiesc călugării sfinţi şi urmaşul Sfântului Petru, şi că din această ţară poţi găsi mai uşor drumul spre Dumnezeu şi spre Cer.

Apoi, în casa părintească, Ioan, a fost deprins să umble numai pe drumul bisericii şi pe drumul către ogorul familiei. În casa părintească, pe lângă dragostea de Dumnezeu şi faţă de Paradis, a mai învăţat şi teama de iad; apoi tot în casa părintească a mai învăţat şi dragostea faţă de Isus din Sfânta Împărtăţanie şi dragostea faţă de Maria, mama lui Isus, pe care nu le-a uitat nici o clipă; apoi a mai învăţat şi respectul faţă de îngerul său păzitor şi evlavia către sfântul său Patron, Ioan Evanghelistul, de la care a învăţat fidelitatea faţă de Isus chiar şi în momentele grele, chiar şi în momentele când toţi îl părăsesc şi-şi pierd încrederea în El. (cf In 18,15; In 19,26; In 20,8)

Cu asemenea zestre sufletească, nu ne mirăm, că într-o zi, asemenea păsărilor care nu sunt legate cu nimic de pe pământ, şi-a luat zborul spre ţara sfinţilor, spre ţara Sfântului Părinte şi a călugărilor sfinţi, spre ţara de unde poţi găsi mai uşor pe Dumnezeu şi Paradisul său. Cu asemenea zestre sufletească nu ne mirăm că a fost un copil bun, un tânăr bun, un om bun, un călugăr bun, un infirmier bun, un sfânt adevărat.

Când Vasul britanic „Titanic”, condus de căpitanul Smith, se scufunda în 14.04.1912, orchestra de pe vas, care atunci cântase de petrecere, acum şi-a schimbat registrul. Dirijorul Hartley, luând pentru ultima oară bagheta în mână, a dat ordin orchestrei să intoneze coralul: „Cerul e dorul meu, sunt călător,/ în lume sunt străin, rătăcitor. / La cer privesc mereu,/ acolo-i Domnul meu. /Cerul e dorul meu, sunt călător”, sau în varianta britanică: „Mai aproape, Doamne, către Tine, Doamne."

E lăudabil, că măcar în ultimele clipe de viaţă pasagerii de pe Titanic au fost chemaţi să se gândească la Dumnezeu şi la Cer. Dar cred că infinit mai de lăudat sunt acei părinţi care îi învaţă pe copiii lor, de micuţi fiind, să stea mai aproape de Dumnezeu şi să dorească Cerul, asemenea părinţilor Fericitului nostru Ieremia.

Cel mai minunat gând ce poate preocupa mintea omenească este cerul şi cum se poate ajunge acolo. Dumnezeu nu ne-a lăsat în întuneric, fără lumină şi fără călăuză. De aceea noi putem striga de bucurie, cu Psalmistul: "Cuvîntul Tău este o candelă pentru picioarele mele, şi o lumină pe cărarea mea" (Ps 119.105).

Vechiului Testament, pornind de la faptul că rândunica îşi învăţa puişorii să caute frumuseţea Casei Domnului, îi chema pe părinţii să-şi înveţe copii să caute lăcaşurile veşnice ale lui Dumnezeu. (cf. Ps 84,1-7) Să ne gândim aici numai la câţiva dintre părinţii care au urmat această minunată învăţătură, de exemplu părinţii sfinţi ai lui: Samuel, David, Daniel, Fraţii Macabei, Fecioara Maria, Ioan Botezătorul. etc.

Apoi în Noul Testament, să ne amintim de timpul când Isus îi învăţa pe oameni despre Casa Tatălui său veşnic, cea cu multe lăcaşuri, (cf. In 14,2-3) cea cu străzi de aur şi palate de smaralde, (cf. Ap 21,8) cea unde nu este durere şi moarte (cf. Ap 21,4), cea unde nu este întuneric şi teamă, (cf. Ap 21,23) cum ucenicii lăsau toate şi-L urmau, (cf. Mt 19,27), cum părinţii îi aduceau copii, (cf. Mt 19,13-14), şi cum mamele îi ofereau copiii pentru a-i aşeza la dreapta şi la stânga Sa în Impărăţia cerurilor (cf Mt 20,21), cum mulţimi mari de oamenii veneau după El ca să-L asculte, uitând până şi să mănânce. (cf. In 6,1-5)

Să ne amintim apoi de timpul de după Înălţarea lui Isus, când Apostolii le redicau primilor creştini şi păgânilor despre frumuseţile Cerului şi despre pericolul ca cele materiale în drumul oamenilor spre Cer, cum aceştia îşi vindeau ogoarele şi bunurile şi aduceau preţul lor la picioarele apostolilor. (cf. Fap 2,45)

Să ne amintim apoi de timpurile care au urmat erei apostolice, cum părinţii buni le vorbeau copiilor lor despre dragostea faţă de Dumnezeu, de dragostea faţă frumuseţile şi bucuriile Cerului, şi despre fuga de chinurile iadului, cum aceştia lăsau toate grijile pământeşti şi se puneau pe căutarea şi dobândirea Împărăţiei Cerurilor, şi astfel făcând să răsară şi să crească Sfinţii ca: Paul Pustnicul, Antonie Pustnicul, Bernard şi fraţii lui, ca Francisc şi Clara din Assisi... şi ca Ieremia Valahul, şi ca foarte mulţi alţii.

Dacă astăzi aflăm tot mai puţini copii sfinţi în familiile creştine, copii care să caute pe Dumnezeu şi Impărăţia Cerurilor, dar în schimb găsim tot mai mulţi răi şi obraznici, care umblă zi şi noapte numai după amăgirile şi desfătările scurte ale pământului, asta se datorează faptului că în familii, părinţii nu le mai vorbesc copiilor lor de Dumnezeu, de fericirea Cerului, şi de Viaţa Veşnică, aşa cum Psalmistul făcea, aşa cum Isus făcea, aşa cu apostolii făceau, aşa cu părinţii fericitul Ieremia au făcut.

Îmi amintesc o istorioară creştină despre doi îngeri, care au fost trimişi să le vorbească oamenilor despre Dumnezeu şi despre Fericirea veşnică a Paradisului, pe care au uitat-o. Şi spune istorioara că îngerii umblând alături de oameni, au uitat pentru ce au fost trimişi pe pământ şi s-au lăsat atraşi de toate cele pământeşti. Când într-un târziu şi-au adus aminte că timpul şederii lor pe pământ s-a încheiat, voind să zboare spre cer n-au mai reuşit, pentru că aripile lor deveniseră de lut. Această istorioară are un corespondent în Biblie, unde ni se spune că nişte îngeri trimişi de Dumnezeu cu misiune pe pământ, s-au alipit atât de mult de cele pământeşti şi de fetele oamenilor, că au dat naştere la nişte monştri, monştri pe care Dumnezeu a fost silit să-i distrugă prin potop. (cf. Gen 6,1-7)

Această istorioară poate fi povestea cel puţin a unora din familiile de astăzi. Dumnezeu i-a trimis pe cei doi părinţi, ca pe doi îngeri, care să le vorbească în primul rând copiilor lor şi apoi tuturor celor din jur, despre frumuseţea lui Lui şi a Cerului. Dar ei lipindu-se prea mult de cele pământeşti şi lumeşti, nu numai că nu mai vorbesc copiilor şi semenilor lor despre frumuseţea lui Dumnezeu şi a Paradisului, dar parcă s-au făcut mesagerii unui alt stăpân, şi vorbesc numai despre cele pământeşti şi trecătoare, că ajung să nască şi să crească, nu îngeri pentru cer, dar monştri destinaţi mâniei lui Dumnezeu.

În dorul lui după sfinţenie şi după Cer, Fericitul Ieremia, asemenea lui Avraam, şi-a părăsit părinţii, familia, localitatea şi ţara, (cf. Ge 12,1) şi s-a dus acolo unde i s-a spus că locuieşte reprentantul lui Dumnezeu pe pământ, Papa, şi acolo unde i s-a spus că trăiesc călugării sfinţi, şi anume în Italia.

Când Tobia cel tânăr a plecat de acasă, în Media, unde urma să-şi găsească fericirea lui şi a familiei sale, Dumnezeu i-a trimis o călăuză, pe arhanghelul Rafael, care l-a călăuzit pe tot timpul călătoriei, fiindu-i un sfetnic bun şi un ajutor de nădejde. (cf. Tob 5,1-17)

Când Ieremia a plecat de acasă, spre împlinirea ţelului său, sfinţirea sufletului şi cucerirea Cerului, Dumnezeu i-a trimis şi lui un înger cu chip de om, ca şi lui Tobia, un înger care să-i fie ghid şi ajutor până în “ţara sfinţilor”.

Din momentul ajungerii în Italia, ghidul care l-a călăuzit pe Ieremia, i-a vorbit în continuare din Cartea Scripturii, din Tabernacol, şi din braţele Fecioarei Maria. De aceea el cerceta zilnic Sfintele Scripturi, zilnic se împărtăşea şi făcea adoraţie, zilnic alerga la Maria cu Pruncul divin în braţe. De aceea şi Isus şi Fecioara Maria îi vorbeau deseori, oferindu-i călăuzire şi putere.

Sunt convins că fiecărui om care porneşte, ca Ieremia, pe drumul sfinţeniei şi al cerului, Dumnezeu, pe lângă Îngerul lui Păzitor pe care i l-a dat deja, i-ar mai trimite şi un alt înger, chiar cu chip de om, ca lui Tobia şi ca lui Ieremia, ca să-l călăuzească şi să-l apere pe acest drum.

Fericitul Ieremia, după 40 de ani de slujire lui Dumnezeu, în persoana celor bolnavi, pe data de 26 februarie 1625, în plină iarnă, pe când se întorcea de la un bolvav ce locuia la 12 Km de mănăstire, se întâlneşte cu o femeie care îi spune: "Am să vin miercuri la mănăstire." "N-ai să mă găseşti." "Dar unde aveţi de gînd să plecaţi?" "Vreau să mă duc în patria mea !" Pentru fratele Ieremia, patria lui era: “Sus în cer”, căci în toată viaţa lui “cerul a fost dorul său.”

Iar în seara aceleiaşi zile, înainte de a muri, fără a se adresa cuiva anume, a rostit aceste cuvinte: " Mulţumesc ! Isuse, vin! Vin să te întâlnesc pe Tine ! Vin să-i întâlnesc şi pe şchiopii şi schilozi în care te-am slujit !”

Aşa să să trăim şi aşa să muncim în viaţă, ca la sfârşitul vieţii noastre să putem rosti şi noi aceste minunate cuvinte ale Fericitul Ieremia. Fericite Ieremia, roagă-te pentru noi! Amin.

Reflecţie la sărbătoarea sfântului Iosif, tâmplarul in Nazaret

Anul Familiei: Sfântul Iosif şi familia lui, au lucrat mereu ca pentru Domnul şi spre slava Sa

Reflecţie la sărbătoarea sfântului Iosif, tâmplarul in Nazaret

În oraşul Santa Fè, New Mexico, SUA, un mister atrage de peste 130 de ani mai mult de 250.000 de vizitatori pe an. Atracţia o constituie Capela Loretto. Aceasta capela este deosebită prin “miracolul scării’. Capela a fost construită in sec.XIX. Când a fost terminată călugării au constatat că nu există o scară pentru a ajunge la loja corului. Atunci ei s-au rugat timp de 9 zile la Sf. Iosif, ştiind că acesta a fost dulgher. In ultima zi a novenei, la uşa mănăstirii lor a bătut un străin, care le-a spus că este dulgher şi că el le va construi scara. El a construit scara cu 33 de trepte de unul singur şi dintr-un lemn care nu există în zonă. Dulgherul nu a folosit pentru îmbinarea elementelor scării, nici cuie şi nici clei. Nimeni până în ziua de astăzi, nu a înţeles cine este dulgherul; nimeni nu a înteles cum şi de unde a adus dulgherul lemnul pentru scară; nimeni nu a înţeles cum a reuşit să îmbine scara fără cuie şi clei; nimeni nu a înţeles cum stă scara fără a avea un suport central; nimeni nu a înţeles de ce la sfârşitul lucrării dulgherul a dispărut fără a aştepta plata; şi nimeni nu a înţeles de ce a lăsat pe scara terminată ştergarul de care s-a şters în timpul lucrului. Toţi cred astăzi că dulgherul a fost însuşi Sfântul Iosif.

Dintre toate misterele care învăluie construcţia acestei scări, eu l-aş comenta puţin numai pe cel al ştergarului lăsat pe scara terminată.

Pe timpul lui Isus era un obicei la iudei, obicei care consta în aceea că, atunci când un dulgher al timpului, îşi termina o lucrare pe care i-a încredinţat-o cineva, după ce se spăla pe mâini şi pe faţă, lua un ştergar din pânză cu care se ştergea bine, apoi împăturea frumos ştergarul şi-l aşeza pe lucrarea sa, ca marcă personală, şi ca semn că şi-a încheiat lucrarea.

Până aici pare că nu ar fi nimic deosebit în acestă poveste şi în acest amănunt cu ştergarul lăsat de dulgher pe lucrarea sa terminată şi bine lucrată. Dar faptul că Dumnezeu “la împlinirea timpului” (Gal 4,4), a hotrât ca Fiul său, Isus, să se nască în lume, ca “Fiul dulgherului”, dă înţeles gestului dulgherului de a pune pe lucrarea terminată, ştergarul împăturit.

Ştim cu toţii că, Dumnezeu Tatăl, i-a încredinţat “dulgherului Isus” o lucrare, lucrarea mântuirii noastre. Ei bine, când la înviere,Tâmplarul Isus şi-a terminat lucrarea încredinţată Lui de Tatăl, El şi-a împăturit ştergarul care îi acoperise faţa, şi l-a aşezat pe lucrarea sa terminată. Iar acest semn, acest gest, acest limbaj, a fost pentru cunoscători, de exemplu ca pentru Ioan, (cf. In 20,7-8) un ajutor în a crede mai uşor că, Isus Dulgherul, şi-a terminat cu bine lucrarea mântuirii oamenilor încredinţată Lui de Tatăl, iar acum a înviat din morţi, şi s-a înălţat la Tatăl pentru a-şi primi plata cuvenită.

Prima lectură de astăzi ne spune că noi suntem copiii lui Dumnezeu, a acelui Dumnezeu care a făcut foarte bine toate lucrările sale. (cf. Gen 1,26-2,3)

Evanghelia ne vorbeşte de Isus, “Fiul al tâmplarului”, care şi-a făcut bine toate lucrările sale.

(cf. Mt 13,54-58)

Paul ne spune astăzi în lectura II că, noi asemenea lui Isus şi a Sfinţilor, trebuie să ne facem munca noastră de fiecare zi, “ca pentru Dumnezeu” (Col 3,23), şi “spre slava lui Dumnezeu" (1Cor 10,31).

Iar din exemplul de la început, dar şi din experienţa noastră, ştim că sfântul Iosif lucrează şi acum, din cer unde este, tot “pentru Domnul şi slava Lui”, dar şi spre binele oamenilor.

Întraga Sfântă familia şi-a împlinit bine lucrarea, fiind mereu cu gândul la Dumnezeu care le-a încredinţat lucrarea, şi mereu la rugăciune în faţă Lui, căci fără El nimeni nu poate face nimic (cf. In 15,5). De aceea Sfânta Familie a fost o familie fericită şi este o famile model pentru toate celelalte familii de pe pământ. De aceea tot Sfânta Familie de la Nazaret este aceea care ne-a lăsat şi “cheia” de cum ne putem împlini bine lucrarea vieţii noastre, ca pentru Domnul şi spre slava Lui, dar şi spre folosul fraţilor noştri, prin acel: “Ora et labora!”, roagă-te şi lucrează.

Să privim la evreii din Evanghelia de astăzi, pentru că nu au lucrat bine, nici cu profeţiile, nici cu învăţăturile, şi nici cu darurile Dumnezeu, au ajuns să-l respingă pe Isus şi pe mântuirea Lui. La fel se va întâmpla şi cu noi, dacă nu vom lucra bine cu Evanghelia şi cu darurile primite de la Dumnezeu, vom sfârşi şi noi prin a-L respinge pe Isus şi mântuirea Lui.

Pentru faptul că Iosif şi Maria şi-au făcut bine lucrarea încredinţată de Dumnezeu faţă de Isus (cf. Lc 2,41-48). Pentru că Isus şi-a făcut bine lucrarea încredinţată de Tatăl Ceresc (cf. In 17,4), dar şi lucrarea încredinţată Lui, de Iosif şi Maria, putem scoate de aici câteva învăţături foarte importante referitoare la viaţă de familie, referitoare la datoriile părinţilor şi a copiilor:

1. Dacă părinţii nu-şi fac bine şi la timp treaba educaţiei copiilor lor, această neglijenţă a lor n-o vor putea îndrepta apoi nici sute de profesori, nici sute de preoţi, nici sute de poliţişti.

Ornitologii, cei care se ocupă cu studiul păsărilor, ne spun că, puişorii de privighetoare, dacă în primele săptămâni de viaţă sunt lipsiţi de grija părinţilor, nu mai învaţă niciodată să cânte. Şi neştiind să cânte, rămân fără parteneri şi rămânând fără parteneri rămân fără sprijin de viaţă, şi rămânând fără sprijin de viaţă mor foarte curând. Cu educaţia copiilor în familii este exact la fel. Educaţia bună pierdută în anii copilăriei, distrug şi ucid copilul, sufleteşte şi trupeşte.

2. Dacă copiii nu-şi dau interesul ca de mici să deprindă viaţa de credinţă, dragostea faţă de învăţătura şi muncă, vor creşte şi vor îmbătrâni fără credinţă, fără înţelepciune, fără drag de muncă, fără realizări, şi vor deveni o grea povoară pentru părinţi, pentru familie, pentru Biserică şi pentru societate.

Apoi, cei care în copilărie, de dragul distracţiei, nu şi-au fac bine treaba învăţatului de carte şi a învăţatului de muncă, aceştia când vor ajunge mari, vor trebui să muncească mai mai mult, mai din greu şi cu plată mai puţină, decât acei care în copilărie au învăţat cartea şi munca.

Şi tot aici trebuie spus că elevii şi studenţii leneşi în timpul studiilor lor, care la fel din cauza dragostei lor faţă de distracţii, studiază superficial numai în sesiune şi numai pentru o notă de trecere, care numai chinuit şi din mila profesorilor vor termina o şcoală, atunci când vor fi angajaţi, de exemplu: ca ingineri, vor fi o pacoste pentru angajatori; ca profesori, vor fi o pacoste pentru elevi şi părinţi; ca medici, vor fi pacoste şi moarte pentru bolnavi. Şi lista poate continua.

Cineva făcea remarca că: “majoritatea din cei care populează astăzi puşcăriile şi ospiciile, sunt din acei oameni care în copilărie, de dragul distracţiilor, nu şi-au făcut bine treaba de a asculta, de a studia şi de a deprinde cu dragul de muncă”.

3. Modul în care fiecare dintre noi îşi împlineşte munca zilnică, îşi arată şi credinţa.

Se spune că un cizmar necredincios făcea mai tot timpul lucruri de mântuială. Dar într-o zi a venit la credinţă. Când venea cineva la el, cu ceva de făcut sau de reparat, şi-l întreba cum o să iasă lucrarea, el răspundea vesel: bună, ca pentru Domnul şi spre slava Lui ! O, de ne-am converti şi noi şi ne-am face fiecare lucrările noastre, ca pentru Domnul şi spre slava Lui!

Iar o bătrânică se plângea odată: Am angajat pe cineva să-mi prăşească ogorul, dar a prăşit numai capetele care se vedeau şi asfel am pierdut şi banii şi recolta. Altă dată am angajat pe cineva să-mi facă o sobă. A voit s-o termine repede şi să i-a banii. Am pierdut şi banii şi materialul pentru sobă. Aceştia oameni nu mai au nici o credinţă şi nici o teamă de Dumnezeu.

Lucrul bine făcut slujeşte şi slăveşte pe Dumnezeu, iar lucrul făcut rău îl ofensează şi îl mâhneşte. Lucru bine făcut înalţă spre Dumnezeu atât pe cel care îl înfăptuieşte, cât şi pe cei din jurul lui. Iar lucrul rău făcut, dăunează atât celui care îl înfăptuieşte, cât şi celor din jurul lui.

Nu auzim noi dese ori vorbindu-se cum, exemplul cutărui sfânt a întors pe cineva la credinţă, iar exemplul cutărui om stricat a dus la căderea cuiva din credinţă? Oare exemplul vieţii noastre ce efect are faţă de cei din jur ?

În aşa fel să ne împlinim munca împletită cu rugăciunea, ca după exemplul Sfântului Iosif şi a întregii Sfintei Familii, ca să-i aducem lui Dumnezeu slavă şi închinare, iar pentru fraţii noştrii să se constituie ca nişte ferestre spre lumina credinţei, ca nişte poduri spre unirea cu Dumnezeu şi cu oamenii, ca nişte scări spre cer, şi ca nişte porţi deschise spre Paradis.

“Binecuvântează, Doamne, munca mâinilor noastre, ca să se arate lucrarea Ta în slujitorii tăi!”

(Ps. Resp. Ps 89,16) Amin.

Reflecţie la sărbătoarea Sfântului Marcu, evanghelist.

In fiecare an, la 25 aprilie, Biserica îl celebrează pe Sfântul Ioan-Marcu evanghelistul, fiul Mariei şi vărul lui Barnaba, colaborator al Sfinţilor Apostoli Petru şi Paul, Episcop de Antiohia, şi martir al credinţei în Cristos.

Am început această Reflecţie despre Sfântul Marcu Evanghelist, cu un cuvânt di Sfânta Carte: “Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi” (2Cor 6,14) , la care vreau să mai adaug şi o vorbă a lui Napoleon I, al Franţei (1769-1821), care spune aşa: „Educaţia unui copil începe cu o sută de ani înainte de a se naşte”. Prin aceste două citate, vreau să evidenţiez cât de important este şi cât de mult contează în educaţia şi creşterea copiilor, ambientul optim, social şi familial în care se nasc şi cresc.

Sfântului Marcu Evanghelist, pe care îl sărbătorim astăzi, i-a cam lipsit ambientul optim, atât social, cât şi familial, pentru un început şi un parcurs bun pe drumul credinţei şi al mântuirii. Şi mă explic de ce am afirmat acesta, apelând la Evanghelia de astăzi.

În Evanghelia citită la Sfânta Liturghie de astăzi, Ioan-Marcu preia şi redă redă cuvintele lui Cristos referitor la cei care vor crede în El: “Iată semnele care vor însoţi pe cei care vor crede: în Numele Meu vor scoate demoni; vor vorbi în limbi noi; vor lua în mână şerpi; chiar dacă vor bea otravă de moarte, nu le va dăuna; îşi vor pune mâinile peste bolnavi, şi aceştia se vor vindeca” (Mc 16,17-18).

Ioan-Marcu, reţinut aceste cuvinte şi le-a transmis mai departe, pentru că el înainte de a veni în mod total la credinţa în Cristos, de tare mulţi şerpi veninoşi a mai fost muşcat în sufletul său, şi tare multă otravă sufletească a mai înghiţit de păgânii din jurul său şi din casa sa.

Pe vremea lui Ioan-Marcu, peste Ţara Sfântă domneau nişte copii degeneraţi ai lui Irod cel Mare, Irod Agripa şi Filip tetrarhul, nişte păgâni, nişte edomiţi, nişte urmaşi ai necredinciosului Esau, nişte duşmani ai poporului care, împreună cu tatăl lor au regizat, au introdus şi au susţinut în Ţara Sfântă a lui Israel, cultul zeilor păgâni şi multe practici de viaţă păgâneşti.

Şi ca şi cum aceste rele nu ar fi fost deajuns, în casă a fost nevoit să trăiască alături de un tată păgân. Căci mama lui, Maria, deşi evreică bună şi apoi creştină bună, a făcut imprudenţa de a se căsători, după moda timpului, cu un păgân, pe nume Aristopulos, cu toate că Legea lui Dumnezeu interzicea izraeliţilor angajarea în căsătorii inter rasiale şi cu păgânii: “Să nu te încuscreşti cu popoarele acestea, să nu măriţi pe fetele tale după fiii lor, şi să nu iei pe fetele lor de neveste pentru fiii tăi; căci ar abate de la Mine pe fiii tăi, şi ar sluji astfel altor dumnezei; Domnul S-ar aprinde de mânie împotriva voastră şi v-ar nimici îndată” (Dt 7,3-4).

Un principiu asemănător este stipulat şi în Noul Testament: “Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi. Căci ce legătură este între neprihănire şi fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu întunericul?” (cf. 2Cor 6,14)

Iar adevărul acestor ziceri ale Scripturii şi cu urmările lor nefaste, s-au arătat cu prisosinţă în viaţa lui Ioan-Marcu, pe care îl sărbătorim astăzi.

Un copil cu două nume, unul de evreu, Ioan, voit de mama sa, şi unul de păgân, Marcu, dorit de tatăl său. Cu numele de Ioan lăuda pe Dumnezeul iubirii, iar cu numele de Marcu cinstea pe Marte, zeul războiului. Un copil cu două religii, una adevărată şi alta falsă. Un copil cu două locuri de închinare, sinagoga şi capiştea păgână. Un copil cu două principii de viaţă, unul evreu şi altul păgân. Un copil cu două învăţături total opuse, de la Dumnezeu şi de la idoli. Un copil duplicitar cu părinţii, dar şi cu viaţă. Un copil născut şi crescut într-un conflict de idei şi de stiluri de viaţă.

Sfântul Epifanie (315-403), ne spune că mama sa, Maria, a realizat curând greşeala făcută, şi a început imediat remedirea ei; a început prin a se ruga mult lui Dumnezeu pentru a fi iertată că şi ales un tată pâgân pentru copilul ei; apoi prin a acţiona ca Ioan-Marcu să fie introdus în ambientul lui Isus şi al apostolilor săi. În acest sens şi-a pus casa mare din Ierusalim la dispoziţia lui Isus şi a apostolilor (cf. Fap 12,12-17). Şi ca o paranteză trebuie să spunem aici că, în casa lor a celebrat Isus Cina cea de Taină împreună cu ucenicii săi; iar Ioan Marcu a fost acel om despre care Evanghelia ne spune că, celor doi ucenici trimişi de Isus pentru a căuta loc pentru Cină, el le-a arătat „un foişor mare cu masa gata aşternută” (cf Mc 14,13-15); şi tot în casa lor, mereu deschisă ucenicilor lui Isus, s-a refugiat şi Petru, după ce a fost scăpat de înger din închisoare. (cf. Fap 12,12)

Dar, rugăciunile, jertfele şi eforturile Mariei, nu au dat roade imediate, căci recuperarea cuiva din ideile păgâne ale ambientului social şi familial şi din stilul duplicitar de viaţă pe care l-a deprins, este grea.

Tot Sfântul Epifanie povesteşte, cum mama sa în efortul de a-l recupera pe fiul său din mentalitatea păgână în care a căzur foarte rapid, căci influenţele rele prin mai repede şi mai bine ca cele bune, l-a trimis pe Ioan-Marcu ca să stea aproape de Isus şi de ucenicii Lui, pentru a se iniţia în Tainele Împărăţiei. Însă el l-a părăsit pe Isus chiar de la prima predică pe care nu a înţeles-o şi care nu i-a convenit, şi anume cea referitoare la Euharistie, cea referitoare la trebuinţa de a mânca Trupul şi a bea Sângele Domnului, pentru a învia şi pentru a intra astfel în Impărăţia Cerurilor. (cf In 6,66). Tot Ioan-Marcu este acela, care după Cina de Taină din casa lor, fiind trimis de mama sa ca să-i urmeze pe Isus şi apostoli în Grădina Măslinilor pentru rugăciune şi cântări, el a fugit gol când un soldat a voit să-l întrebe despre convingerile sale în legătură cu Isus (cf. Mc 14,51-52).

Din această ipostază, Sfântului Marcu, părea un pierdut pentru toţi, nu însă şi pentru mama, care a continuat să spere, să lucreze, să acţioneze şi să apeleze la ajutorul apropiaţilor, şi care nu s-a lăsat până ce nu şi-a văzut fiul ridicat din păgânism şi devenit creştin bun, colaborator şi sprijinitor al Sfinţilor Apostoli pe care ea îi iubea mult, misionar şi pescar de oameni asemenea lui Isus şi apostolilor, episcop şi păstor de suflete, un evanghelist convins şi un martir dăruit.

Trebuie spus aici că, Maria, mama lui Ioan Marcu, în efortul ei de a-l pune pe fiul ei pe drumul lui Isus şi al mântuirii sale, a cerut ajutor şi de la rudele familiei ei. Ea avea de rudă pe Barnaba, care era verişor cu fiul ei Ioan-Marcu (cf. Col 4,10), care era un levit, un preot iudeu din Cipru, care acum asemenea ei îl urma pe Isus (cf. Fap 4,36).

Lui Barnaba i l-a încredinţat ea acum pe fiul ei spre salvare. Iar Barnaba, în anul 44, cu ocazia unei colecte adunate din Antiohia pentru Biserica din Ierusalim, îl ia şi-l prezintă pe Ioan-Marcu cercului de apostoli şi ucenici. Cu această ocazie, Paul l-a îndrăgit atât de mult pe Ioan-Marcu, încât a decis să-l ia cu sine, alături de Barnaba şi de alţi colaboratori, în prima sa călătorie misionară din Asia Mică. (cf. Fap 13,5)

Dar Ioan-Marcu nu era determinat pentru slujire. Văzând el greutăţile acestei călătorii misionare, auzind că trebuie să treacă şi Munţii Taurus unde locuiau oameni violenţi şi ostili creştinilor, Ioan-Marcu, în toiul călătoriei, abandonează totul şi se întoarce la comodităţile casei părinteşti din Ierusalim. (cf. Fap 13,13)

Ioan-Marcu l-a înşelat şi pe Barnaba, aşa cum o înşelase de atâtea ori şi pe mama lui. Cu această ocazie Paul s-a supărat atât pe Ioan-Marcu care l-a părăsit în toiul luptei, şi n-a mai voit să lucreze împreună cu el (cf. Fap 15,38), dar s-a supărat şi pe Barnaba care l-a adus pe Ioan-Marcu în cercul ucenicilor, şi acum îi lua apărarea. (cf. Fap 15,39).

Ioan-Marcu a avut un înger bun în persoana verişorului său, Barnaba, chemat în ajutor de mama lui Maria. Barnaba care era un bun pedagog şi un bun călăuzitor de suflete, care îl adusese şi pe Paul în cercul ucenicilor (cf. Fap 9,27) n-a făcut o dramă din această nouă cădere a lui Ioan Marcu.

În timp ce unii îi spuneau lui Ioan-Marcu că este un trădător şi un laş, Barnaba, care înţelegea nevoia acordării unei noi şanse celui care a greşit şi se căieşte, s-a apropiat de Ioan-Marcu şi i-a spus: „Am curajul să fac din nou echipă cu tine. Vino să lucrăm împreună. Am încredere în tine, nu te mai gândi la greşeala ta, am iertat şi am uitat totul.”

Aceste cuvinte dulci ale lui Barnaba au avut darul de a sparge ghiaţa şi de a face lumină definitivă în sufletul lui Ioan-Marcu, care n-a mai oscilat şi nu a mai căzut niciodată. Dar aceste cuvinte au avut şi darul de a aduce mângâiere şi împlinire rugăciunilor şi jerfelor Mariei, care n-a încetat să spere în recuperarea fiului ei, şi care n-a încetat să creadă că fiul atâtor rugăciuni, lacrimi, trude şi intervenţii, nu se poate pierde.

In acest moment, Barnaba l-a luat şi l-a dus pe Ioan-Marcu la apostolul Petru, alt căzut care a primit o nouă şansă, iar Petru l-a renăscut, prin puterea lui Cristos la viaţa harului, şi apoi l-a repus pe Ioan-Marcu în nobleţea de ucenic al lui Cristos, aşa cum şi el a fost repus de Cristos în funcţia din care căzuse tot prin trădare (cf In 21, 15-17) După acest moment, Sfântul Petru, nu-l va mai numi pe Ioan-Marcu decât: „Fiul meu” (1Pt 5,13)

Paul văzând buna lucrare a lui Dumnezeu, prin atitudinea tolerantă şi binevoitoare a lui Barnaba faţă de Ioan Marcu, s-a împăcat atât cu Barnaba, cât şi cu Ioan-Marcu care în trădase la greu, şi-l numea acum: „conlucrător de nădejde în misiune” (Flm 1,24) şi „om de folos pentru slujbă” (2Tim 4,11).

Veacul în care trăim duce mare lipsă de persoane ca: MARIA şi BARNABA. Oare unde sunt cei care repară greşelile? Unde sunt greşiţii care plâng şi se roagă pentru repararea greşelii lor? Unde este aceia ce iartă? Unde sunt cei care uită după ce au iertat?

După convertirea sa, tare mult l-a preocupat pe Ioan-Marcu pescuirea cu plasa Evangheliei a oamenilor pentru Isus, de fapt misiune de bază şi pentru orice creştin.

Dar Maria mai avea o durere în sufletului ei, convertirea soţului ei păgân, Aristopulos. De multe ori, după convertirea sa, Ioan-Marcu, împreună cu mama sa, s-au rugat lui Dumnezeu pentru o minune care să-l aducă pe Aristopulos la credinţă. Si iată că ziua cea minunată a sosit.

Odată, pe când Ioan-Marcu şi tatăl său mergea împreună pe lângă Iordan, aproape de deşert, s-au întâlnit cu un leu şi o leoaică mugind după puii pierduţi. Aristopolus a crezut că îşi vor găsi amândoi sfârşitul acolo. Atunci Ioan-Marcu i-a spuns: "Cristos, în mâinile căruia sunt vieţile noastre, nu va lăsa fiarele acestea să ne omoare". Spunând acestea, a început să se roage. Imediat, Dumnezeu a auzit această rugăciune şi cele două fiare şi-au schimbat direcţia de mers. Tatăl său s-a minunat foarte tare şi i-a cerut fiului său să-i vorbească despre Cristos. El a crezut şi a fost botezat chiar de fiul său, în prezenţa soţiei sale. Maria şi-a împlinit visul şi s-a mutat la cer fericită.

După convertirea sa, Ioan-Marcu a lucrat mult în câmpul misionar, fiind ajutor de misiune, când pentru Petru (cf. 1Pt 5,13), când pentru Paul (cf. 2Tm 4,11), care erau de acum bătrâni sau în temniţe pentru Cristos.

Marcu, nu a fost ataşat numai de un apostol, ci el a colaborat cu toţi apostolii cu care a avut fericita ocazie să se întâlnească. Si aici este ceva de comentat. Sunt mulţi enoriaşi care se ataşează de un anume apostol a lui Isus. Iar când acest apostol este chemat, ca şi Isus, să predice şi prin alte părţi, ei nu mai colaborează cu următorul, nu mai fac nimic, şi chiar devin ostili Evangheliei. Acest lucru e dăunător lucrării mântuirii. Trebuie să-i iubim şi să colaborăm cu toţi apostolii, şi să-i ajutăm pe toţi cei trimişi de Dumnezeu la noi, asemenea Sf. Marcu, căci nu pe ei îi slujim, ci pe Dumnezeu însuşi şi pe oiţele Lui.

După convertirea sa, pe Ioan-Marcu, ca şi pe Paul, nimic nu l-a mai putut desparte de dragostea lui Cristos: nici necazul, nici strâmtorarea, nici prigonirea, nici foametea, nici lipsa de îmbrăcăminte, nici primejdia nici sabia“ (cf. Rom 8,35)

După ce i-au fost probate credinţa şi determinarea, în Ierusalim şi la Roma, după ce i-a fost văzută Evanghelia scrisă pentru păgâni, după ce a văzut că în Evanghelia sa Isus este prezentat ca Slujitorul mântuirii noastre şi ca Leul biruitor din Tribul lui Iuda, Sfântul Petru l-a consacrat pe Ioan-Marcu episcop, şi l-a trimis pescar şi păstor de suflete, la Alexandria Egiptului.

Biografii lui Ioan-Marcu vorbesc că prima convertire pe care a făcut-o în calitate de episcop de Alexandria, a fost cea a unui anume Anian, un meşteşugar, care, rănindu-se în timpul lucrului, i-a cerut lui Dumnezeu să-i trimită pe cineva care să-l vindece. Şi imediat i-a bătut la poartă Ioan-Marcu care l-a vindecat în chip minunat. Drept recunoştinţă, Anian l-a primit în casa sa, de unde sfântul Ioan-Marcu şi-a început activitatea pastorală în Egipt, iar de acolo va ajunge până în Etiopia.

După converirea sa, Ioan-Marcu n-a mai căzut niciodată din harul apostoliei, în schimb s-a lăsat căzut cu capul în frânghia prigonitorilor săi care l-au târât pe străzile Antiohiei; apoi s-a mai lăsat căzut în rugul aprins al păgânilor, la care venise să-i cucerească pentru Isus şi pentru viaţa veşnică.

Acum să ne întoarcem puţin la începutul consideraţiei noastre, unde vorbeam despre greşeala şi lupta duhovnicească a Mariei, pentru convertirea fiului ei Ioan-Marcu şi apoi pentru convertirea soţului ei, Aristopulos, şi spunem că toată această istorie dramatică, a slujit de pildă, fie pentru nu cădea în greşeala Mariei, fie pentru a repara greşeala, asemenea ei. Iată două exemple în acest sens:

Eliza Ekbert, o tânără din Franţa, era logodită cu un tânăr creştin păgânizat. Auzindu-l vorbind contra lui Dumnezeu şi a principiilor morale ale Bibliei, i-a cerut să înceteze pentru totdeauna cu aceste idei dacă o vrea de soţie. Acesta însă a refuzat să se oprească. Din nou i-a cerut să înceteze cu aceste cuvinte, iar el a sfidat-o chiar în ziua căsătoriei. Atunci ea, chiar în faţa altarului a spus un NU categoric, renunţând astfel la căsătoria cu el.

Monica din Tagaste, care n-a cântărit destul de bine riscurile căsătoriei cu un păgân, îşi va găsi forţa în exemplul Mariei, mama lui Ioan-Marcu, de a se încrede în Cristos, de a se ruga lui fără încetare, de a se jertfi şi lupta zilnic, de a căuta sprijin şi la alţii, pentru recuperarea copiilor şi a soţului ei din mentalitatea păgână şi pentru a-i reda lui Cristos şi Împărăţiei sale.

Iar ca o concluzie a acestei Reflecţi, îmi permit câteva recomandări:

- Referitor la crearea mediului social optim în care să se nască şi să crească copii de astăzi, recomand creştinilor care sunt chemaţi să alegă conducătorii civili, să-i aleagă şi să-i prefere numai pe cei credincioşi, pe cei care iubesc credinţa şi care susţin moravurile bune, căci Isus spune: “Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeui şi dreptatea lui şi toate acestea vi se vor adăuga pe deasupra” (Mt 6,31-33).

- referitor la tinerii care urmează să se căsătorească, recomand, “Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi. Căci ce legătură este între neprihănire şi fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu întunericul?” (cf. 2Cor 6,14)

- referitor la cei care au făcut deja pasul greşit ca mama lui Ioan Marcu, sau ca mama lui Augustin, recomand, să le urmeze acum exemplele lor de reparare şi recâştigare a comorilor pierdute, prin rugă, jertfă, implicare şi muncă continuă, căci Scriptura zice: “Răscumpăraţi vremea, căci zilele sunt rele”. (Ef 5,16)

- referitor la adulţii şi copii din familii, care din cauza unei greşeli din tinereţe a unuia din părinţi, stau acum departe de credinţa şi slujirea cerute de Dumnezeu, sau sunt duplicitari în cele sfinte, recomand să renunţe la orgoliile nedemne şi să se lase cuceriţi de Cristos, ca Ioan-Marcu şi tatăl său, ca Augustin şi tatăl său, şi ca alţii, căci Biblia spune: „Lăsaţi-vă împăcaţi cu Dumnezeu!” (2Cor 5,20).

- referitor la păstorii de suflete, recomand ca toţi să aibă faţă de enoriaşi iubirea şi înţelegerea lui Barnaba faţă de Marcu. Iar referitor la enoriaşi, recomand ca toţi să aibă faţă de toţi păstorii de suflete iubirea lui Marcu faţă de Petru şi Paul, o iubire care nu făcea diferenţe. "Cine vă ascultă pe voi pe mine mă ascultă" (Lc 10,16).

- referitor la noi toţi cei botezaţi, recomand, să nu se uite că la botez am primit cu toţii misiunea de a ne mărturisi fără rezerve credinţa în faţa oamenilor, pentru ca prin noi, toţi să ajungă să-L cunoască şi să-L creadă, să-L iubească şi să-l slujească pe Dumnezeu, şi astfel să se mântuiască. “Mergeţi în lumea întreagă, şi predicaţi Evanghelia la orice făptură” (Mc 16,15).

Charles de Foucauld (1858-1916), recomandă şi el: “Lucraţi la sanctificarea lumii, cu şi fără cuvinte; duceţi Evanghelia predicând-o cu gura şi cu exemplul, vestind-o şi trăind-o”.

Cristos a înviat!