Întâmpinarea Domnului I

Reflecţie la ÎNTÂMPINAREA DOMNULUI

Creştinul este lumină din lumina lui Isus Cristos

Avem astăzi Sărbătoarea Întâmpinării Domnului, sărbătoare despre care Papa Paul VI (1897-1978), ne spune că ea este „o memorie simultană a Fiului şi a Mamei, o celebrarea a unui mister de mântuire înfăptuit de Cristos, la care Sfânta Fecioară a fost intim unită ca Mamă a Slujitorului în suferinţă, ca înfăptuitoare a unei misiuni care-i revenea vechiului Israel, şi ca model al noului popor al lui Dumnezeu, care primind suferinţa şi prigoana, este încercat constant în credinţa şi speranţa lui.” (cf. Marialis cultus, nr.7).

De aceea, Sărbătoarea de astăzi este o invitaţie la aprofundarea şi înnoirea credinţei noastre în Isus Cristos, care s-a făcut om, pentru ca prin jertfa sa de pe Cruce, să ne aducă mântuirea; care s-a născut între noi oamenii pentru a ne fi “lumină” pe drumul întunecat al vieţii; dar care a venit la noi prin Preacurata Fecioară Maria, care i-a fost nu numai Mamă, dar şi o colaboratoare fidelă pe drumul Evangheliei şi al Crucii.

Noi ştim că atunci când Isus s-a născut la Betleem, numai puţini din rândul poporului ales, păstorii, şi numai puţini dintre neamuri, magii, au venit să-l întâmpine şi să-l primească. Şi pentru că atunci oamenii nu s-au grăbit să-l primească şi nici nu s-au ostenit să-l caute (cf. In 1,11.26), de aceea el însuşi, la 40 de zile de la naşterea sa, folosindu-se de prescripţiile Legii care cerea consacrarea sa ca membru în rândul poporului ales (cf. Ex 13,12-15), a venit să-i caute şi să se întâlnească pe toţi cei care aşteptau mântuirea lui Dumnezeu. Iar primii din popor cu care s-a întâlnit, şc care l-au recunoscut şi primit ca Mesia, au fost bătrânii sfinţi, Simeon şi Ana. Mai tarziu, când avea 30 de ani, şi când şi-a început activitatea mântuitoare, el a fost întâmpinat şi primit ca Mesia, de vameşi şi păcatoşi, de saraci şi bolnavi, ba chiar si de farizei si cărturari. Iar în vremurile de acum trebuie întâmpinat şi primit ca mântuitor, de noi creştinii şi oamenii şi de toţi oamenii care aşteaptă mântuirea.

Evanghelia de astăzi ne spune că, dintre cei mulţi prezenţi în templul din Ierusalim la acel moment, doar doi oameni simpli îl recunosc şi îl primesc în mod personal, pe pruncul Isus ca Mesia: bătrânul Simeon şi prorociţa Ana. Oare ceilalţi nu cunoşteau Scripturile, oare ceilalţi nu au auzit glasul plângerii lui de la tăierea împrejur, oare ceilalţi nu aveau greutăţi şi trebuinţă de mântuirea lui? Cu siguranţă că da, însă tainele lui Dumnezeu nu pot fi pătrunse nici de agerimea minţii, nici de lumina învăţăturii acestei lumi, ci numai de lumina credinţei, care lor le lipsea.

Istoricul bizantin, Hegesip (110-180), ne spune că Bătrânul Simeon, a fost preot la Templul din Ierusalim şi că a fost unul din cei 70 de înţelepţi, pe care împăratului Ptolomeu, (305-283 îC), i-a ales să traducă Biblia din ebraică în greacă. Hegesip, ne mai spune că lui Simeon, care atunci avea 77 de ani, şi că i-a căzut spre traducere, pe lângă multe alte texte biblice, şi capitolul 7 din profetul Isaia. Iar când acesta a ajuns la locul în care scria: „Iată Fecioara va zămisli şi va naşte un fiu şi-i vor pune numele Emanuel, ceea ce înseamnă: Dumnezeu este cu noi” (Is 7,14). Simeon pătruns de gânduri omeneşti, a tradus: “Iată că o femeie măritată va zămisli şi va naşte…” Şi spune mai departe Hegesip, că în timpul nopţii, când toţi traducătorii Bibliei s-au dus la culcare, un înger din cer a venit şi a corectat: “Iată o fecioară va zămisli şi va naşte…”.  Dimineaţa, Simeon, crezând că un coleg i-a corectat traducerea, a scris din nou varianta lui de traducere. De ori l-a corectat Simeon peste înger. Atunci îngerul i-a apărut şi i-a spus că drept pedeapsă de la Dumnezeu, pentru că nu a crezut Cuvântului scris, nu va muri până nu va vedea cu ochii lui “Fecioara care zămislit şi a născut Pruncul”. Iar, când a sosit timpul “ca cea care trebuia să nască, a născut (cf. Mih 5,2), bătrânul Simeon avea vârsta de 360 de ani. De aceea şi exclamaţia lui Simeon la vederea Fecioarei Maria cu Pruncului Isus: “Acum eliberează pe robul tău în pace, Stăpâne, după cuvântul tău; căci ochii mei au văzut mântuirea ta, pe care ai pregătit-o înaintea tuturor popoarelor, lumină pentru luminarea neamurilor şi slava poporului tău Israel" (cf. Lc 2,29-32). 

Ana era din semintia lui Aşer. Aser a fost cel de-al optulea fiu al lui Iacob, al lui Izdrael. El a fost un trib care s-a rupt de tribul lui Iuda şi al lui David, şi a trecut de partea lui Ieroboam, fiul lui Nebat, care a dus poporul la idoli (cf. 1Rg 12,20). Iar ca pedeapsă, în anul 722 îC, a fost deportat in Asiria. Deci facea parte dintr-un trib pierdut.

La acest punct aş face un mic comentariu: Atât bătrânul Simeon, cât şi Ana prorociţa, au făcut parte din rândul oamenilor “pedepsiţi” de Dumnezeu; el pentru necredinţă, ea pentru dezbinarea strămoşilor ei. Dar amândoi au tras speranţă că Mesia îi va primi şi-i va mântui la venirea sa, în ciuda situaţiei lor grele. Şi nu s-au inşelat, căci ochii lor au văzut şi mâinile lor l-au pipăit pe Isus (cf. Lc 2,30; 1In 1,1), pe acel Isus care a venit pentru toate oile pierdute ale casei lui Isdrael, şi nu numai (cf. Mt 15,24); pe acel Isus care mai târziu avea să spună:”N-am venit sa-i chem la pocăinţă pe cei drepţi, dar pe cei pacatoşi..”(Mt 9,13). Deci, toată această relatare a evangheliei de astăzi, cu bătrânul Simeon, cel sătul de zile, şi cu Ana prorocita, cea în vârstă de 84 de ani, vrea să ne spună nouă tuturor, că Isus nu a refuzat şi nu va refuza niciodată pe nimeni; că Isus nu va izgoni niciodată pe nimeni, ci pe toţi care vor veni la el, îi va conduce la mântuirea sa (cf. In 6,37).

Deci, şi tu creştinule, şi tu omule, oricine ai fi tu, oricât de mare păcatos şi pierdut ai fi, evanghelia de astăzi îţi spune că, Isus a venit şi pentru tine. De aceea, ca bătrânul Simeon şi ca Ana prorociţa, aşteaptă-l şi tu toată viaţa ta pe Isus; ieşi şi tu în fiecare zi în întâmpinarea lui; primeşte-l şi tu, în mod personal, în toate zilele vieţii tale ca mântuitor al tău; strânge-l şi tu, mai exact, primeşte-l şi tu zilnic în Cuvântul Scripturii şi în sfânta Euharistie; slujeşte-l şi tu în toată viaţa ta, în persoana fraţilor tăi; vorbeşte şi tu despre el toată viaţa ta la toţi cei care au nevoi de mântuirea lui; Atunci nu vei regreta niciodată, căci vei vedea sigur mântuirea adusă de el, alături de cei pe care i-ai slujit din dragoste faţă de el şi i-ai condus la el.   

Şi încă un amănunt important, menţionat de Malahia şi de sfântul Luca: Domnul care vine să se întâlnească cu poporul său, Domnul care vine să aducă mântuirea celor care o aşteaptă şi celor care au nevoie de ea, vine în Templul său, adică vine în Biserica sa (cf. Mal 3,1; Lc 2,27). Deci, cel mai bine se poate recunoaşte, cel mai bine se poate întâlni şi cel mai bine se poate primi Domnul, în Biserică. De aceea şi Biserica, a orânduit ca toate Tainele sale, care sunt întâlniri personale cu Domnul Isus, să se administreze în lăcaşul bisericii, acolo unde lui îi place să vină şi să se întâlnească tainic cu noi.

Dacă bătrânii Simeon şi Ana nu ar fi venit la Templu când Iosif şi Maria l-au adus pe Isus înăuntru, nu l-at mai fi întâlnit, nu l-ar mai fi luat în braţele şi în sufletul lor, şi nu s-ar mai fi bucurat de mântuirea şi de darurile lui. Dacă Zaheu, nu ar fi ieşit la momentul când trecea Isus prin localitatea sa, el şi familia sa ar fi rămas fără Isus şi fără mântuirea lui (cf. Lc 19,1-10). Dacă cei 10 leproşi n-ar fi ieşit când trecea Isus, ar fi rămas şi ei fără vindecare (cf. Lc 17,11-14)

Isus vine zilnic în biserica noastră pentru a se întâlni cu noi la sfânta Liturghie şi la rugăciunea comună; el vine zilnic la noi pentru a ne oferi vindecarea, iertare, mântuirea, pacea şi toate darurile sale de care aven trebuinţă zilnic. Dar dacă noi nu suntem la biserică pentru a ne întâlni cu el, atunci noi vom rămâne fără el, fără vindecarea lui, fără ajutorul lui, fără mântuirea lui, fără darurile lui şi fără toate binecuvântările sale veşnice.

Această descoperire, această nouă lumină ce ne-a strălucit nouă prin Cristos şi prin Evanghelia sa; această mântuire începută de Isus prin vărsarea primelor lui picături de sânge la tăierea lui împrejur şi se va desăvârşi pe Calvar; această lumină care se revarsă zilnic asupra noastră prin Duhul Sfânt şi prin inspiraţiile sale; zic, această nouă lumină care ni se oferă zilnic, noi astăzi o simbolizăm prin lumânările pe care Biserica ni le-a binecuvântat; căci ele ne amintesc de jertfa lui faţă de noi, dar şi de lumina şi bucuria ce ni se revarsă din moartea şi învierea lui.

Prin aceste lumânări binecuvântate, asemenea bătrânilor sfinţi, Simeon şi Ana, noi îl luăm în braţe pe Isus; îl strângem la piept pe Isus; ne întărim sufleteşte şi trupeşte cu Isus; ne aducem aminte de Jertfa lui şi a noastră şi vom accepta tot greul mai uşor; ne aducem aminte să-l primim în suflete prin Cuvânt şi Euharistie; îl purtăm pe el în casele noastre şi la semenilor noştri, spre mântuirea noastră şi a lor.  

Practica creştină ne spune că lumânările sfinţite la 2 februarie, se aprind în case în timp de furtună, pericole şi moarte. Dar, aici nu trebie să ne gândim numai la furtunile şi pericolele din afară, dar şi la cele pe care le stârnesc diavolul, lumea şi instinctele noastre. Dar, aici nu trebuie să ne gândim numai la moartea trupească, dar şi la cea sufletească care se instalează în noi în fiecare zi şi cu fiecare păcat pe care îl săvârşim. Ei bine, în toate aceste situaţii, noi avem nevoie mai mult ca oricând de luminile cereşti ale lui Dumnezeu, simbolizate de această lumânare.

Primiţi lumina lui Cristos, ni s-a spus unuia fiecăruia dintre noi la botez. Voi sunteţi lumina lumii, ne spune Isus zilnic în evanghelia sa (cf. Mt 5,14). Este atât de mult întuneric şi atât de multă rătăcire în lume, că Isus ne vrea lumini împreună cu el. Trebuie să fim mereu preocupaţi, ca să reflectăm în noapte lumii, lumina primită de la soarele Cristos, aşa cum şi luna şi stelele reflectă în întunericul nopţii, lumina pe care o primesc de la soare. 

De aceea, Biserica, pentru a ne aminti de misiunea a noastră de a fi în lume, lumini din lumina lui Cristos, ne pune astăzi în mâini lumânare aprinsă; dar nu numai astăzi, dar şi la: Botez, prima Împărtăşanie, Mir, Preoţie, Cununie, binecuvânarea caselor, la moarte, la binecuvântarea mormintelor, etc.

Scriitorul american, Mark Twain, (1835-1910) în nuvela sa:”Omul care stă în întuneric”, ne vorbeşte despre întunericul moravurilor pe care cuceritorii europeni, le-au dus la Pieile roşii” din America, cu pretenţia de lumină şi civilizaţie. Într-o zi, unul dintre acei sălbatici, văzând în ce constă lumina şi civilizaţia europenilor, a exclamat: “Domnilor, lumina şi civilizaţia voastră, sunt mult mai negre decât întunericul nostru”.

Pe mormântul unui tânăr, prietenii lui au scris:”Aici aşteaptă învierea, unul care atunci când era în mijlocul nostru, era mai uşor să fii bun”! Acesta a fost lumină nu numai în timpul vieţii, dar şi după moarte. El a meritat lumânarea aprinsă: din timpul vieţii, de la moarte şi de după moarte.

Nouă, care din aceste două mărturii ni se potrivesc?

Poate prea des subapreciem valoarea unei amabilităţi, a unei îmbrăţişări, a unui zâmbet, a unei vorbe bune, a unei urechi ascultătoare, a unui compliment delicat, sau a unui simplu act de caritate, prin care putem fi în lume, lumini din marea lumină, Cristos. Toate acestea au puterea de a face dintr-o zi obişnuită o zi specială; toate acestea au puterea de schimba chiar destinul veşnic al unei persoane, aşa cum s-a întâmplat şi cu sfântul Pahomie (292-346), născut păgăn, şi fiind la un moment dat soldat prizonier într-o ţară străină; însă amabilitatea şi ajutorul unor creştini egipteni, i-au schimbat viaţa şi destinul veşnic, căci l-au făcut să-l caute pe Cristos şi să-şi închine întreaga viaţă slujirii lui şi a semenilor, ajungând astfel sfânt.

În anul 1997, Fericitul papă, Ioan Paul II (1920-2005), gândindu-se că în liturgia de astăzi apar Iosif şi Maria care-l poartă pe Isus; că apar Simeon şi Ana care se bucură şi vorbesc de Isus; că apar prumbeii, care sunt un simbol al jerfei curate; pentru că apar lumânările, care sunt un simbol al luminii lui Cristos şi al Bisericii, a declarat ziua de 2 februarie, Ziua tuturor persoanelor consacrate. Căci şi ele asemenea lui Iosif şi Maria îl poartă mereu lumii pe Cristos; căci ele asemenea lui Simeon şi Ana aşteaptă mereu pe Cristos şi vorbesc despre el lumii întregi; căci şi ele asemenea porumbeilor sunt mereu o jerfă curată; căci şi ele asemenea lumânărilor, se consumă de iubire faţă de Isus şi Biserică.. Dar un consacrat este şi fiecare creştin botezat.  

De aceea, urarea mea este: La mulţi ani tuturor consacraţilor lui Dumnezeu, fie prin simplul Botez, fie prin profesiune religiasă; şi în acelaşi timp mult curaj în trăirea menirii voastre sfinte!

                                                                                                             Pr. Ioan Lungu