Reflecţie la sărbătoarea Sfântului Marcu, evanghelist.

In fiecare an, la 25 aprilie, Biserica îl celebrează pe Sfântul Ioan-Marcu evanghelistul, fiul Mariei şi vărul lui Barnaba, colaborator al Sfinţilor Apostoli Petru şi Paul, Episcop de Antiohia, şi martir al credinţei în Cristos.

Am început această Reflecţie despre Sfântul Marcu Evanghelist, cu un cuvânt di Sfânta Carte: “Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi” (2Cor 6,14) , la care vreau să mai adaug şi o vorbă a lui Napoleon I, al Franţei (1769-1821), care spune aşa: „Educaţia unui copil începe cu o sută de ani înainte de a se naşte”. Prin aceste două citate, vreau să evidenţiez cât de important este şi cât de mult contează în educaţia şi creşterea copiilor, ambientul optim, social şi familial în care se nasc şi cresc.

Sfântului Marcu Evanghelist, pe care îl sărbătorim astăzi, i-a cam lipsit ambientul optim, atât social, cât şi familial, pentru un început şi un parcurs bun pe drumul credinţei şi al mântuirii. Şi mă explic de ce am afirmat acesta, apelând la Evanghelia de astăzi.

În Evanghelia citită la Sfânta Liturghie de astăzi, Ioan-Marcu preia şi redă redă cuvintele lui Cristos referitor la cei care vor crede în El: “Iată semnele care vor însoţi pe cei care vor crede: în Numele Meu vor scoate demoni; vor vorbi în limbi noi; vor lua în mână şerpi; chiar dacă vor bea otravă de moarte, nu le va dăuna; îşi vor pune mâinile peste bolnavi, şi aceştia se vor vindeca” (Mc 16,17-18).

Ioan-Marcu, reţinut aceste cuvinte şi le-a transmis mai departe, pentru că el înainte de a veni în mod total la credinţa în Cristos, de tare mulţi şerpi veninoşi a mai fost muşcat în sufletul său, şi tare multă otravă sufletească a mai înghiţit de păgânii din jurul său şi din casa sa.

Pe vremea lui Ioan-Marcu, peste Ţara Sfântă domneau nişte copii degeneraţi ai lui Irod cel Mare, Irod Agripa şi Filip tetrarhul, nişte păgâni, nişte edomiţi, nişte urmaşi ai necredinciosului Esau, nişte duşmani ai poporului care, împreună cu tatăl lor au regizat, au introdus şi au susţinut în Ţara Sfântă a lui Israel, cultul zeilor păgâni şi multe practici de viaţă păgâneşti.

Şi ca şi cum aceste rele nu ar fi fost deajuns, în casă a fost nevoit să trăiască alături de un tată păgân. Căci mama lui, Maria, deşi evreică bună şi apoi creştină bună, a făcut imprudenţa de a se căsători, după moda timpului, cu un păgân, pe nume Aristopulos, cu toate că Legea lui Dumnezeu interzicea izraeliţilor angajarea în căsătorii inter rasiale şi cu păgânii: “Să nu te încuscreşti cu popoarele acestea, să nu măriţi pe fetele tale după fiii lor, şi să nu iei pe fetele lor de neveste pentru fiii tăi; căci ar abate de la Mine pe fiii tăi, şi ar sluji astfel altor dumnezei; Domnul S-ar aprinde de mânie împotriva voastră şi v-ar nimici îndată” (Dt 7,3-4).

Un principiu asemănător este stipulat şi în Noul Testament: “Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi. Căci ce legătură este între neprihănire şi fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu întunericul?” (cf. 2Cor 6,14)

Iar adevărul acestor ziceri ale Scripturii şi cu urmările lor nefaste, s-au arătat cu prisosinţă în viaţa lui Ioan-Marcu, pe care îl sărbătorim astăzi.

Un copil cu două nume, unul de evreu, Ioan, voit de mama sa, şi unul de păgân, Marcu, dorit de tatăl său. Cu numele de Ioan lăuda pe Dumnezeul iubirii, iar cu numele de Marcu cinstea pe Marte, zeul războiului. Un copil cu două religii, una adevărată şi alta falsă. Un copil cu două locuri de închinare, sinagoga şi capiştea păgână. Un copil cu două principii de viaţă, unul evreu şi altul păgân. Un copil cu două învăţături total opuse, de la Dumnezeu şi de la idoli. Un copil duplicitar cu părinţii, dar şi cu viaţă. Un copil născut şi crescut într-un conflict de idei şi de stiluri de viaţă.

Sfântul Epifanie (315-403), ne spune că mama sa, Maria, a realizat curând greşeala făcută, şi a început imediat remedirea ei; a început prin a se ruga mult lui Dumnezeu pentru a fi iertată că şi ales un tată pâgân pentru copilul ei; apoi prin a acţiona ca Ioan-Marcu să fie introdus în ambientul lui Isus şi al apostolilor săi. În acest sens şi-a pus casa mare din Ierusalim la dispoziţia lui Isus şi a apostolilor (cf. Fap 12,12-17). Şi ca o paranteză trebuie să spunem aici că, în casa lor a celebrat Isus Cina cea de Taină împreună cu ucenicii săi; iar Ioan Marcu a fost acel om despre care Evanghelia ne spune că, celor doi ucenici trimişi de Isus pentru a căuta loc pentru Cină, el le-a arătat „un foişor mare cu masa gata aşternută” (cf Mc 14,13-15); şi tot în casa lor, mereu deschisă ucenicilor lui Isus, s-a refugiat şi Petru, după ce a fost scăpat de înger din închisoare. (cf. Fap 12,12)

Dar, rugăciunile, jertfele şi eforturile Mariei, nu au dat roade imediate, căci recuperarea cuiva din ideile păgâne ale ambientului social şi familial şi din stilul duplicitar de viaţă pe care l-a deprins, este grea.

Tot Sfântul Epifanie povesteşte, cum mama sa în efortul de a-l recupera pe fiul său din mentalitatea păgână în care a căzur foarte rapid, căci influenţele rele prin mai repede şi mai bine ca cele bune, l-a trimis pe Ioan-Marcu ca să stea aproape de Isus şi de ucenicii Lui, pentru a se iniţia în Tainele Împărăţiei. Însă el l-a părăsit pe Isus chiar de la prima predică pe care nu a înţeles-o şi care nu i-a convenit, şi anume cea referitoare la Euharistie, cea referitoare la trebuinţa de a mânca Trupul şi a bea Sângele Domnului, pentru a învia şi pentru a intra astfel în Impărăţia Cerurilor. (cf In 6,66). Tot Ioan-Marcu este acela, care după Cina de Taină din casa lor, fiind trimis de mama sa ca să-i urmeze pe Isus şi apostoli în Grădina Măslinilor pentru rugăciune şi cântări, el a fugit gol când un soldat a voit să-l întrebe despre convingerile sale în legătură cu Isus (cf. Mc 14,51-52).

Din această ipostază, Sfântului Marcu, părea un pierdut pentru toţi, nu însă şi pentru mama, care a continuat să spere, să lucreze, să acţioneze şi să apeleze la ajutorul apropiaţilor, şi care nu s-a lăsat până ce nu şi-a văzut fiul ridicat din păgânism şi devenit creştin bun, colaborator şi sprijinitor al Sfinţilor Apostoli pe care ea îi iubea mult, misionar şi pescar de oameni asemenea lui Isus şi apostolilor, episcop şi păstor de suflete, un evanghelist convins şi un martir dăruit.

Trebuie spus aici că, Maria, mama lui Ioan Marcu, în efortul ei de a-l pune pe fiul ei pe drumul lui Isus şi al mântuirii sale, a cerut ajutor şi de la rudele familiei ei. Ea avea de rudă pe Barnaba, care era verişor cu fiul ei Ioan-Marcu (cf. Col 4,10), care era un levit, un preot iudeu din Cipru, care acum asemenea ei îl urma pe Isus (cf. Fap 4,36).

Lui Barnaba i l-a încredinţat ea acum pe fiul ei spre salvare. Iar Barnaba, în anul 44, cu ocazia unei colecte adunate din Antiohia pentru Biserica din Ierusalim, îl ia şi-l prezintă pe Ioan-Marcu cercului de apostoli şi ucenici. Cu această ocazie, Paul l-a îndrăgit atât de mult pe Ioan-Marcu, încât a decis să-l ia cu sine, alături de Barnaba şi de alţi colaboratori, în prima sa călătorie misionară din Asia Mică. (cf. Fap 13,5)

Dar Ioan-Marcu nu era determinat pentru slujire. Văzând el greutăţile acestei călătorii misionare, auzind că trebuie să treacă şi Munţii Taurus unde locuiau oameni violenţi şi ostili creştinilor, Ioan-Marcu, în toiul călătoriei, abandonează totul şi se întoarce la comodităţile casei părinteşti din Ierusalim. (cf. Fap 13,13)

Ioan-Marcu l-a înşelat şi pe Barnaba, aşa cum o înşelase de atâtea ori şi pe mama lui. Cu această ocazie Paul s-a supărat atât pe Ioan-Marcu care l-a părăsit în toiul luptei, şi n-a mai voit să lucreze împreună cu el (cf. Fap 15,38), dar s-a supărat şi pe Barnaba care l-a adus pe Ioan-Marcu în cercul ucenicilor, şi acum îi lua apărarea. (cf. Fap 15,39).

Ioan-Marcu a avut un înger bun în persoana verişorului său, Barnaba, chemat în ajutor de mama lui Maria. Barnaba care era un bun pedagog şi un bun călăuzitor de suflete, care îl adusese şi pe Paul în cercul ucenicilor (cf. Fap 9,27) n-a făcut o dramă din această nouă cădere a lui Ioan Marcu.

În timp ce unii îi spuneau lui Ioan-Marcu că este un trădător şi un laş, Barnaba, care înţelegea nevoia acordării unei noi şanse celui care a greşit şi se căieşte, s-a apropiat de Ioan-Marcu şi i-a spus: „Am curajul să fac din nou echipă cu tine. Vino să lucrăm împreună. Am încredere în tine, nu te mai gândi la greşeala ta, am iertat şi am uitat totul.”

Aceste cuvinte dulci ale lui Barnaba au avut darul de a sparge ghiaţa şi de a face lumină definitivă în sufletul lui Ioan-Marcu, care n-a mai oscilat şi nu a mai căzut niciodată. Dar aceste cuvinte au avut şi darul de a aduce mângâiere şi împlinire rugăciunilor şi jerfelor Mariei, care n-a încetat să spere în recuperarea fiului ei, şi care n-a încetat să creadă că fiul atâtor rugăciuni, lacrimi, trude şi intervenţii, nu se poate pierde.

In acest moment, Barnaba l-a luat şi l-a dus pe Ioan-Marcu la apostolul Petru, alt căzut care a primit o nouă şansă, iar Petru l-a renăscut, prin puterea lui Cristos la viaţa harului, şi apoi l-a repus pe Ioan-Marcu în nobleţea de ucenic al lui Cristos, aşa cum şi el a fost repus de Cristos în funcţia din care căzuse tot prin trădare (cf In 21, 15-17) După acest moment, Sfântul Petru, nu-l va mai numi pe Ioan-Marcu decât: „Fiul meu” (1Pt 5,13)

Paul văzând buna lucrare a lui Dumnezeu, prin atitudinea tolerantă şi binevoitoare a lui Barnaba faţă de Ioan Marcu, s-a împăcat atât cu Barnaba, cât şi cu Ioan-Marcu care în trădase la greu, şi-l numea acum: „conlucrător de nădejde în misiune” (Flm 1,24) şi „om de folos pentru slujbă” (2Tim 4,11).

Veacul în care trăim duce mare lipsă de persoane ca: MARIA şi BARNABA. Oare unde sunt cei care repară greşelile? Unde sunt greşiţii care plâng şi se roagă pentru repararea greşelii lor? Unde este aceia ce iartă? Unde sunt cei care uită după ce au iertat?

După convertirea sa, tare mult l-a preocupat pe Ioan-Marcu pescuirea cu plasa Evangheliei a oamenilor pentru Isus, de fapt misiune de bază şi pentru orice creştin.

Dar Maria mai avea o durere în sufletului ei, convertirea soţului ei păgân, Aristopulos. De multe ori, după convertirea sa, Ioan-Marcu, împreună cu mama sa, s-au rugat lui Dumnezeu pentru o minune care să-l aducă pe Aristopulos la credinţă. Si iată că ziua cea minunată a sosit.

Odată, pe când Ioan-Marcu şi tatăl său mergea împreună pe lângă Iordan, aproape de deşert, s-au întâlnit cu un leu şi o leoaică mugind după puii pierduţi. Aristopolus a crezut că îşi vor găsi amândoi sfârşitul acolo. Atunci Ioan-Marcu i-a spuns: "Cristos, în mâinile căruia sunt vieţile noastre, nu va lăsa fiarele acestea să ne omoare". Spunând acestea, a început să se roage. Imediat, Dumnezeu a auzit această rugăciune şi cele două fiare şi-au schimbat direcţia de mers. Tatăl său s-a minunat foarte tare şi i-a cerut fiului său să-i vorbească despre Cristos. El a crezut şi a fost botezat chiar de fiul său, în prezenţa soţiei sale. Maria şi-a împlinit visul şi s-a mutat la cer fericită.

După convertirea sa, Ioan-Marcu a lucrat mult în câmpul misionar, fiind ajutor de misiune, când pentru Petru (cf. 1Pt 5,13), când pentru Paul (cf. 2Tm 4,11), care erau de acum bătrâni sau în temniţe pentru Cristos.

Marcu, nu a fost ataşat numai de un apostol, ci el a colaborat cu toţi apostolii cu care a avut fericita ocazie să se întâlnească. Si aici este ceva de comentat. Sunt mulţi enoriaşi care se ataşează de un anume apostol a lui Isus. Iar când acest apostol este chemat, ca şi Isus, să predice şi prin alte părţi, ei nu mai colaborează cu următorul, nu mai fac nimic, şi chiar devin ostili Evangheliei. Acest lucru e dăunător lucrării mântuirii. Trebuie să-i iubim şi să colaborăm cu toţi apostolii, şi să-i ajutăm pe toţi cei trimişi de Dumnezeu la noi, asemenea Sf. Marcu, căci nu pe ei îi slujim, ci pe Dumnezeu însuşi şi pe oiţele Lui.

După convertirea sa, pe Ioan-Marcu, ca şi pe Paul, nimic nu l-a mai putut desparte de dragostea lui Cristos: nici necazul, nici strâmtorarea, nici prigonirea, nici foametea, nici lipsa de îmbrăcăminte, nici primejdia nici sabia“ (cf. Rom 8,35)

După ce i-au fost probate credinţa şi determinarea, în Ierusalim şi la Roma, după ce i-a fost văzută Evanghelia scrisă pentru păgâni, după ce a văzut că în Evanghelia sa Isus este prezentat ca Slujitorul mântuirii noastre şi ca Leul biruitor din Tribul lui Iuda, Sfântul Petru l-a consacrat pe Ioan-Marcu episcop, şi l-a trimis pescar şi păstor de suflete, la Alexandria Egiptului.

Biografii lui Ioan-Marcu vorbesc că prima convertire pe care a făcut-o în calitate de episcop de Alexandria, a fost cea a unui anume Anian, un meşteşugar, care, rănindu-se în timpul lucrului, i-a cerut lui Dumnezeu să-i trimită pe cineva care să-l vindece. Şi imediat i-a bătut la poartă Ioan-Marcu care l-a vindecat în chip minunat. Drept recunoştinţă, Anian l-a primit în casa sa, de unde sfântul Ioan-Marcu şi-a început activitatea pastorală în Egipt, iar de acolo va ajunge până în Etiopia.

După converirea sa, Ioan-Marcu n-a mai căzut niciodată din harul apostoliei, în schimb s-a lăsat căzut cu capul în frânghia prigonitorilor săi care l-au târât pe străzile Antiohiei; apoi s-a mai lăsat căzut în rugul aprins al păgânilor, la care venise să-i cucerească pentru Isus şi pentru viaţa veşnică.

Acum să ne întoarcem puţin la începutul consideraţiei noastre, unde vorbeam despre greşeala şi lupta duhovnicească a Mariei, pentru convertirea fiului ei Ioan-Marcu şi apoi pentru convertirea soţului ei, Aristopulos, şi spunem că toată această istorie dramatică, a slujit de pildă, fie pentru nu cădea în greşeala Mariei, fie pentru a repara greşeala, asemenea ei. Iată două exemple în acest sens:

Eliza Ekbert, o tânără din Franţa, era logodită cu un tânăr creştin păgânizat. Auzindu-l vorbind contra lui Dumnezeu şi a principiilor morale ale Bibliei, i-a cerut să înceteze pentru totdeauna cu aceste idei dacă o vrea de soţie. Acesta însă a refuzat să se oprească. Din nou i-a cerut să înceteze cu aceste cuvinte, iar el a sfidat-o chiar în ziua căsătoriei. Atunci ea, chiar în faţa altarului a spus un NU categoric, renunţând astfel la căsătoria cu el.

Monica din Tagaste, care n-a cântărit destul de bine riscurile căsătoriei cu un păgân, îşi va găsi forţa în exemplul Mariei, mama lui Ioan-Marcu, de a se încrede în Cristos, de a se ruga lui fără încetare, de a se jertfi şi lupta zilnic, de a căuta sprijin şi la alţii, pentru recuperarea copiilor şi a soţului ei din mentalitatea păgână şi pentru a-i reda lui Cristos şi Împărăţiei sale.

Iar ca o concluzie a acestei Reflecţi, îmi permit câteva recomandări:

- Referitor la crearea mediului social optim în care să se nască şi să crească copii de astăzi, recomand creştinilor care sunt chemaţi să alegă conducătorii civili, să-i aleagă şi să-i prefere numai pe cei credincioşi, pe cei care iubesc credinţa şi care susţin moravurile bune, căci Isus spune: “Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeui şi dreptatea lui şi toate acestea vi se vor adăuga pe deasupra” (Mt 6,31-33).

- referitor la tinerii care urmează să se căsătorească, recomand, “Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi. Căci ce legătură este între neprihănire şi fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu întunericul?” (cf. 2Cor 6,14)

- referitor la cei care au făcut deja pasul greşit ca mama lui Ioan Marcu, sau ca mama lui Augustin, recomand, să le urmeze acum exemplele lor de reparare şi recâştigare a comorilor pierdute, prin rugă, jertfă, implicare şi muncă continuă, căci Scriptura zice: “Răscumpăraţi vremea, căci zilele sunt rele”. (Ef 5,16)

- referitor la adulţii şi copii din familii, care din cauza unei greşeli din tinereţe a unuia din părinţi, stau acum departe de credinţa şi slujirea cerute de Dumnezeu, sau sunt duplicitari în cele sfinte, recomand să renunţe la orgoliile nedemne şi să se lase cuceriţi de Cristos, ca Ioan-Marcu şi tatăl său, ca Augustin şi tatăl său, şi ca alţii, căci Biblia spune: „Lăsaţi-vă împăcaţi cu Dumnezeu!” (2Cor 5,20).

- referitor la păstorii de suflete, recomand ca toţi să aibă faţă de enoriaşi iubirea şi înţelegerea lui Barnaba faţă de Marcu. Iar referitor la enoriaşi, recomand ca toţi să aibă faţă de toţi păstorii de suflete iubirea lui Marcu faţă de Petru şi Paul, o iubire care nu făcea diferenţe. "Cine vă ascultă pe voi pe mine mă ascultă" (Lc 10,16).

- referitor la noi toţi cei botezaţi, recomand, să nu se uite că la botez am primit cu toţii misiunea de a ne mărturisi fără rezerve credinţa în faţa oamenilor, pentru ca prin noi, toţi să ajungă să-L cunoască şi să-L creadă, să-L iubească şi să-l slujească pe Dumnezeu, şi astfel să se mântuiască. “Mergeţi în lumea întreagă, şi predicaţi Evanghelia la orice făptură” (Mc 16,15).

Charles de Foucauld (1858-1916), recomandă şi el: “Lucraţi la sanctificarea lumii, cu şi fără cuvinte; duceţi Evanghelia predicând-o cu gura şi cu exemplul, vestind-o şi trăind-o”.

Cristos a înviat!