Întâmpinarea Domnului II

Consideraţie la ÎNTÂMPINAREA  DOMNULUI

“Ne amintim de bunătatea ta, Dumnezeule, în launtrul templului tău” (Ps 47,10) 

Avem astăzi sărbătoarea Întâmpinării Domnului, sărbătoare în care noi, asemenea bătrânilor Simeon şi Ana, ieşim în întâmpinarea lui Isus, care vine în braţele lui Iosif şi ale Mariei, pentru a se oferi împreună cu ei şi cu toţi drepţii (cf. Col 1,24), Tatălui Ceresc, ca jertfă ispăşitoare, pentru toţi cei care aşteaptă mântuirea (cf. Lc 2,22-40).

Pentru a le expune enoriaşilor săi însemnătatea şi semnificaţia sărbătorii de astăzi, un preot şi-a formulat predica astfel: Într-un orăşel de munte din Palestina, trăia o familie coborâtoare din principi şi regi, dar care printr-un joc nefast al soartei, a ajuns acum foarte săracă. A sărăcit material, dar nobleţea de caracter i-a rămas. Familia era compusă din cei doi părinţi şi un băieţel nou născut. Deşi nu avea bogăţii materiale, această familie era mereu mulţumită şi fericită, pentru că avea o mare credinţă în Dumnezeu şi o mare disponibilitate la sjujire şi jertfă.

Însă de la o vreme, în ţinutul lor, au început să se întâmple mare urgii şi nenorociri, iar lumea se înrăise foarte mult. Şi ceea ce era cel mai grav este că nimeni din acel ţinut nu se gândea că acele mari nenorociri se întâmplau din cauza păcatelor lor. Ba chiar nici măcar nu se socoteau păcătoşi.

Un preot de-al lor, a avut o viziune în care i s-a revelat că toate acele nenorociri se întâmplau din cauza păcatelor lor. Şi dacă în timp de 40 de zile oamenii nu-şi vor recunoaşte păcatele şi nu vor găsi pe cel mare păcătos dintre ei, din cauza căruia se întâmplă toate acestea, şi nu-l vor jertfi, nenorocirea nu numai că nu va înceta, dar întreg ţinutul va fi distrus. Mulţi dintre ei spuneau că nu au nici un păcat. Alţii recunoşteau că sunt păcătoşi, dar nu din cei mari. Fiecare vedea pe cel de-a lături mai păcătos decât el. Timpul era aproape de expirare, dar ei încă nu găsise pe păcătosul cel mare, pe care să-l jertfească pentru păcatele lor mici.

În noaptea dinaintea ultimei zile, când termenul de 40 de zile expira, copilaşul familiei sărace, a început să vorbească dintr-o dată ca un om matur, ceea ce i-a uimit pe părinţii săi. El le-a zis părinţilor săi: “Dragi părinţi, de ce să moară un întreg popor şi să se piardă din cauza păcatelor lor? Mai degrabă să mor eu în locul lor, iar voi să vă consumaţi în jertfă împreună cu mine, şi astfel să salvăm întreg poporul!” Şi toată familia a fost deacord să se ofere ca jerfă.

Când toţi conducătorii acelui popor începură să-şi piardă nădejdea că-l vor mai găsi pe cel mai păcătos dintre ei pe care să-l jerfească, iată că la orizont apar un bărbat şi o femeie, cu un copil micuţ în braţe, şi care au spus cu voce caldă, că ei sunt vinovaţi de toate relele întâmplate, că ei sunt cei mai mari păcătoşi, în frunte cu copilaşul lor. Când oamenii locului au auzit că s-au găsit vinovaţii şi că pruncul e cel mai vinovat, deşi erau convinşi că nu acesta este adevărul, au început să strige de bucurie.

Preotul lor a luat copilul în braţe şi a întrebat poporul ce să facă cu el? Atunci toţi au răspuns în cor: La moarte cu el! Când tatăl copilului a auzit strigătul de: La moarte moarte cu el!, a muţit şi în scurt timp a murit. Iar mama a simţit cum o sabie i-a străpuns inima şi a murit şi ea de durere.

Totuşi pentru că pruncul era prea mic, au amânat execuţia pentru ceva mai târziu, dar nu mai înainte de a-i vărsa câţiva stropi de sânge, ca preludiu al jertfei de mai târziu.

Cred că v-aţi dat uşor seama cine este poporul nelegiuit, cine sunt cei ce se credea drepţi, dar care prin păcatele lui a atras mânia lui Dumnezeu? Au fost oamenii vechilui popor ale, dar suntem unul fiecare dintre noi care formăm acum noul popor ales! Cred, deasemeni, că v-aţi dat tot la fe de uşor seama, cine este acea familie săracă care şi-a oferit Pruncul ca jertfă pentru păcatele poporului, murind şi ei cu durere împreună cu el? Este familia sfântă de la Nazaret care a consimţit la moartea fiului lor, Isus, alături de care au suferit şi au murit şi ei.

Noi trebuia să fim condamnaţi pentru păcatele noastre, dat Tatăl l-a dat pe Isus în locul nostru.

Noi trebuia să plătim preţul păcatului cu moartea, dar Isus a luat asupra sa păcatele noastre.

Isus s-a făcut păcat în locul nostru şi a murit în locul nostru pe Cruce. Iar astăzi, prin tăierea împrejur care a făcut să curgă sânge, a început deja să plătească tributul de sânge pentru păcatele noatre, tribut pe care îl va achita pe deplin la cruce.

Astăzi când vedem ceea ce a făcut Isus pentru noi, ceea ce au făcut Maria şi Iosif, părinţii lui, ar trebui ca batistele să ne fie ude de lacrimi de recunoştinţă şi de căinţă; sau să ne umplem de bucurie şi de uimire, asemenea bătrânilor Simeon şi Ana.

După profeţia lui Malahia din prima lectură (cf. Mal 3,1-4), Isus vine zilnic în Templul său, adică în Biserica sa, unde tot zilnic îl putem întâlni, îl putem asculta şi îl putem primi, nu numai în braţe ca bătrânii Simeon şi Ana, ci mult mai deplin, în sufletele noastre, prin Cuvântul proclamat şi prin Euharistie.  Aici el ne şopteşte dulcile lui cuvinte; aici ni se dăruieşte ca hrană divină; aici el ne curăţă de păcate; aici ne dă garanţia vieţii veşnic fericite.

Sfântul Filip Neri (1515-1595) a vizitat o călugăriţă, cu numele Marta, care trăia în credinţa chinuitoare că va fi osândită la iad. Sfântul i-a spus: „Raiul va fi al tău”. „Imposibil”, a zis ea. „Iată prostia ta. Pentru cine a murit Isus?” „Pentru păcătoşi”. „Ei bine, tu eşti o mare păcătoasă; deci Isus a murit pentru tine şi cerul va fi al tău!” După acest argument atât de clar, ea a rămas foarte liniştită şi fericită. Isus este Poarta Speranţei noastre.

Un misionar din Guinea, Africa, povesteşte că: „Într-o zi, nişte copii au venit în fugă şi mi-au spus că pe malul apei este un om care trage de moarte. Am alergat, l-am luat şi l-am adus la misiune. Era în Vinerea Mare. Vorbind despre misterul acestei zile, bolnavul trăgea atent cu urechea şi apoi mi-a zis: Misionarule, Isus Cristos a murit şi pentru negri? Da, i-am răspuns eu; şi nu numai pentru negri dar şi pentru toţi oamenii. Atunci m-a întrebat din nou: Dar a murit şi pentru marii păcătoşi ca mine? Desigur, i-am răspuns eu, în primul rând a murit pentru ei. Ah! a zis el, dacă Isus a murit şi pentru mine, atunci şi eu vreau să mor pentru el! Dă-mi Botezul, părinte, ca să mor şi eu în aceeaşi zi în care a murit el. Într-adevăr, l-am botezat şi îndată a murit liniştit”.

Astăzi am binecuvântat o lumânare. Ea ne aminteşte de Cristos care ni se dăruieşte şi ne luminează, care ne încălzeşte inima, dar în acelaşi timp se jertfeşte pentru noi. Lumânarea binecuvântată este simbolul lui Isus, care d la prezentarea lui la Templu, a început să se jertfească, să ardă şi să se consume din dragoste pentru noi, dar şi să ne lumineze viaţa cu jertfa sa de iubire. Lumânarea mai este şi simbolul credinţei noastre în iertarea păcatelor şi în moştenirea veşnică, căci pe această lumânare aprinsă o ţin în mână şi cei care mor. Dar această lumânare ne aminteşte şi de datoria noastră de a fi lumini în lumea în care trăim. Iar dragostea faţă de semeni e cea mai simplă lumină prin care putem străluci în lumea de păcat.

Richard, regele Angliei (1189-1199), se rătaci prin padure, la o vânătoare. Ceru adăpost peste noapte la un cărbunar, care nu-l cunostea şi vorbea foarte dur cu el. Regele fu primit abia în grajd, iar când a cerut pâine, cărbunarul l-a impins la o parte ca pe un cerşetor. Abia i-a dat puţina pâine cu apa. A doua zi regele stând pe tron l-a chemat pe cărbunar şi l-a întrebat: ”Mă recunoşti, nenorocitule?” Cărbunarul a căzut la pământ şi peste puţin timp a şi murit de spaimă. Cunoscuse ca era Regele său, cel pe care l-a tratat rău. ”Tot ceea ce n-aţi făcut unuia dintre aceştia mici, care sunt fraţii mei, Mie nu mi-aţi făcut”. (Mt 25, 45)

O doamnă luase un orfan de pe drumuri ca să-l îngrijească. După ce l-a adăpostit, l-a hrănit şi l-a îmbrăcat, doamna i-a zis copilului: Nu e nicio îndoială că acum te simţi mai bine micuţule! Când ea se întoarse ca să plece, copilul o prinse de mână şi, privind-o cu lacrimi în ochi, îi spuse: dumneavoastră sunteţi bună ca Dumnezeu!

Fericitul Papă, Ioan Paul al II-lea (1920-2005), în 1997, din respect şi preţuire, a ales ziua de 2 februarie, ca să fie Ziua Mondială a Persoanelor Consacrate; căci ele asemenea bătrânului Simeon şi a Anei Prorociţa, stau mereu aproape de altar, şi zi şi noapte îl întâmpină pe Cristos (cf. Lc 2,37); căci ele asemenea Preacuratei Fecioare Maria şi a sfântului Iosif, zilnic se dăruiesc cu totul lui Cristos, şi tot zilnic îl arată şi dăruiesc lumii întregi prin slujirea şi jertfa lor (cf. Lc 2,22); căci ele asemenea păsărelelor curate şi gata oricând de jertfă (cf. Lc 2,24) şi-au ales lăcaş lângă Casa Domnului (cf. Ps 84, 3); căci ele asemenea lumânărilor sfinţie, şi după exemplul lui Cristos, se consumă numai în iubirea lui Dumnezeu şi a Bisericii.

Cu ocazia acestui sfânt aniversar, dorim tuturor persoanelor consacrate, (şi aici să nu uităm că şi fiecare creştin, prin botezul primit, este un consacrat al Domnului), fidelitate în întâmpinarea zilnică a lui Cristos, care vine prin Cuvânt şi prin Euharistie, dar care vine şi prin frumoasa carte a naturii şi prin împătăşirea frăţească; să fie mereu făclii mereu aprinse şi jertfe curate, ca Iosif şi Maria; să fie mereu gata de jertfă ca porumbeii şi turturelele; să trăiască mereu spre slava lui Isus şi slujirea semenilor, ca Simeon şi Ana; iar la sfârşit să ajungă în fericirea veşnică alături de Isus!                                                                                         

                                                                                                            Pr. Ioan Lungu