Reflecţie la DUMINICA XIII DE PESTE AN “C”

Reflecţie la DUMINICA XIII DE PESTE AN “C”

Orice creştin este un chemat la viaţa de apostolat

În Evanghelia acestei duminicii, sfântul Luca începe relatarea evenimentelor care preced pătimirea şi moartea lui Isus. De aceea ni-l prezintă pe Mântuitorul preocupat în a rândui oameni care să-i continuie  şi să-i desăvârşească opera misionară pe care el a început-o. De aceea, aşa cum astăzi a chemat şi instruit câţiva oameni din afara cercului apostolilor, tot astfel ne chema şi ne instruieşte, pe noi ce botezaţi, pentru că şi noi să-i continuăm opera misionară pe care el a început-o. Pentru că secerişul este mare, pentru că oamenii de mântuit sunt mulţi, dar lucrătorii sunt puţini, (Mt 9,37), de aceea, Domnul are nevoie de unul fiecare dintre noi. Dar, chemarea Domnului trebuie urmată fără ezitare şi fără a privi înapoi, ca să nu pierdem răsplata slujirorului credincis astfel (cf. Mt 25,23).

A fi ucenicul lui Isus înseamnă a-l urma până la Ierusalim, adică până la dăruirea vieţii. Biserica a progresat atâta timp cât creştinii au mărturisit credinţa şi au suferit pentru asta. Papa Pius XI (1857-1939), fiind odată întrebat: “Cum merge Biserica? A răspuns: Merge bine, suferă”! Iar un misionar spunea: “Timpul când creştinii erau daţi hrană leilor a fost mai glorios decât acela când, au început să ia bilete la spectacole religioase!

Dumnezeu ne-a creat liberi pentru slujirea lui şi a aproapelui; dar diavolul ne-a adus robia păcatului şi a întunericului. "Dumnezeu a dorit ca omul să rămână în mâna sfatului său'” (Sir 15, 14). Dar a intervenit “invidia diavolului” care l-a robit pe om (cf. Înţ 2,24). De aceea, sfântul Paul în lectura a doua ne spune:”Cristos ne-a eliberat că să rămânem cu adevărat liberi. Aşadar nu lăsaţi să vi se pună iarăşi jugul sclaviei. Voi aţi fost chemaţi la libertate, dar nu cumva să devină pretext pentru a sluji egoismului, dimpotrivă slujiţi-vă unii pe alţii prin iubire” (Gal  5,13-14).

Diavolul pentru a o putea amăgi pe Eva şi-a luat un “medium”, şarpele. Diavolul pentru a ne amăgi şi pe noi cei de astăzi şi pentru a ne îndepărta de Dumnezeu şi idealul nostru, ia tot un “medium”: muzică, distracţiile, modă, plăceri, alcool, droguri. Şi trebuie să ştim că pluralul pentru “medium” este “media”. Deci, o parte din “media” de astăzi, este “medium”-ul de care se loloseste diavolul pentru a intra în legătură cu noi, a ne amăgi, a ne poseda şi pentru a ne pierde veşnic.

O mică fabulă ne va lămuri în acest sens: ”Într-o zi, o muscă pe când zbura, a văzut în celaltă parte a încăperii, o distracţie. Erau o mulţime de muşte care păreau că dansează pe o bandă de hârtie care atârnă de tavan. Se legănau. Mamă, ce se distrează de bine, trebuie să ajung şi eu acolo! De pe un perete un păianjen îi şopti:”Muscă nu te duce acolo! Muştele de acolo nu se distrează, ci numai par că se simt bine, dar ele sunt prinse într-un clei mortal. Muscă noastră îi zise, hai las-o bătrâne, că nu vezi bine! N-o să ascult de ţine! Şi la urma urmelor sunt liberă să fac ceea ce vreau eu. În zbor spre hârtia cu lipici, o altă insectă caută s-o oprească. Vă opuneţi cu toţi fericirii mele. E viaţă mea şi fac ce vreau cu ea. Muscă nu ascultă şi aterizează la petrcere pe bandă cu lipici. Şi a început distracţia cu dulceaţa de clei ameţitoare. Dar când a dat să plece, n-a mai putut. Ce se întâmplă acolo părea numai să fie o distracţie, dar era o moarte sigură.

Aşa ne amăgeşte şi pe mulţi dintre noi diavolul, ca să aterizăm pe bandă lui cu lipici mortal, pe bandă lui cu distracţii şi plăceri aducătoare de osândă şi moarte veşnică. Nu aceasta este libertatea pentru care ne-a creat Dumnezeu. Nu aceasta este libertatea pe care ne-a adus-o Isus. (cf. In 8,36; Gal 5,13).

Versetul de la Evanghelie ne cheamă astăzi, să privim la două răspunsuri corecte şi plăcute lui Dumnezeu, la chemarea sa; este vorba de răspunsurile lui Samuel şi a lui Petru: “Vorbeşte, Doamne, căci slujitorul tău ascultă; “Doamne, la cine să mergem, tu ai cuvintele vieţii veşnice” (1Sam 3,9; In 6,69b).

Să luăm aminte la aceste răspunsuri corecte şi plăcute, şi să trăim şi noi după voia lui Dumnezeu, care ne vorbeşte şi ne cheamă prin evanghelie şi păstorii rânduiţi de el, şi să-i slujim ca profeţi, în dreptate şi sfinţenie, în toate zilele vieţii noastre (cf. Lc 1,76); căci asta va fi numai spre binele nostru şi slava lui Dumnezeu.

             

Iată, din evanghelia de astăzi, câteva dintre exigenţele slujirii de apostol, cerute de Isus:  

1. Vestitorul mântuirii nu trebuie să fie răzbunător şi violent, nici chiar atunci când este jignit şi alungat; iar omul de mântuit nu trebuie să refuze chemarea la convertire. Iacob şi Ioan, nişte “copii ai tunetului” (Mc 3,17), au fost trimişi de Isus în Samaria pentru a-i pregăti pe oameni ca să-l primească. Samaritenii din cauza amestecului lor cu neamurile şi din cauza că ţineau numai cele cinci cărţi ale lui Moise, erau dispreţuiţi de ceilalţi evrei. Dar sentimentul era rciproc. Când, Iacob şi Ioan, au venit la ei pentru a-i pregăti calea lui Isus, pentru că erau evrei şi în duşmănie, aceştia nu i-au primit. Atunci ei au cerut repetarea minunii focului din cer care să-i mistuise ca pe vremea lui Ilie (cf. 1Rg 18,17-46; 2Rg 1,12). Dar Isus i-a dojenit pentru purtarea lor, pentru că el şi ucenicii săi, nu au venit să-i piardă oamenii păcătoşi, ci să-i mântuiască (cf. Lc 9,56).

Lui Paul i-au refuzat primirea şi chemarea la convertire, dregătorul Felix (cf. Fap 24,25); împăratul Irod Agripa (cf. Fap 26,28); şi atenienii (cf. Fap 17,32). Dar Paul nu le-a răspuns nici cu violenţă de limbaj, nici cu violenţă fizică. Biblia a notat toate acestea, pentru ca şi noi să ne purtăm corect.

Hermann Goering (1893-1946), celebrul nazist, după ce a fost închis, atât în timpul procesului de la Nürnberg, cât şi înainte de executarea sentinţei, preotul închisorii a venit să stea de vorbă cu el. Preotul i-a explicat nevoia de a se pregăti pentru întâlnirea cu Dumnezeu. În timpul discuţiei, Goering a ridiculizat adevărurile biblice şi a refuzat să accepte faptul că Cristos a murit pentru oamenii păcătoşi, deci şi pentru el. Preotul a părăsit celula mâhnit, dar nu l-a certat. În mai puţin de o oră, Goering s-a sinucis. Dumnezeu îl chemase pe acest om, dar el refuzase să răspundă. “Un om care împotriveşte tuturor mustrărilor va fi zdrobit deodată şi fără leac” (Prov 29,1).

           

2. Vestitorul mântuirii, nu fie lacom de avere şi câştig facil, căci în această misiune trebuie să mergi fără, pungă, fără traistă, fără provizii, şi fără alte siguranţe pământeşti, pentru ca singurul sprijinitor în această lucrare să-i fie Domnul secerişului (cf. Mt 10,9-10; Mc 6,8; Lc 10,4).

Unuia care căuta numai câştigul pământesc, asemenea lui Simon Magul (cf. Fap 8,18-20), şi asemenea procuratorului roman, Felix (cf. Fap 24,26), Isus, i-a spus astăzi în evanghelie: "Vulpile au vizuini, păsările cerului au cuiburi, dar Fiul Omului nu are unde să-şi plece capul" (Lc 9,58). Şi pentru că Isus nu a avut nimic pământesc să-i ofere, acela a plecat.

Isus nu promite mai întâi avantaje pământeşti celor care îl urmează, în schimb le promite comori cereşti: "Adevăr vă spun că voi care m-ați urmat, la reînnoirea tuturor lucrurilor, când Fiul Omului va sta pe tronul gloriei sale, veți sta și voi pe douăsprezece tronuri ca să judecați cele douăsprezece triburi ale lui Israel” (Mt 19,28). Dar nici de cele materiale nu-i lasă Domnul lipsiţi: “Oricine va fi părăsit case, sau frați, sau surori, sau tată, sau mamă, sau soție, sau copii, sau ogoare pentru numele meu, va primi însutit și va moșteni viața veșnică” (Mt 19,29).

Odată o firmă căuta un reprezentant pentru Orientul îndepărtat; şi din motive de încredere şi de credibilitate, s-au gândit la un misionar care lucra acolo. L-au contactat şi i-au oferit 10.000 de dolari pe lună. Refuzând oferta, i-au oferit 25.000. Refuzând iar oferta, i-au oferi 50.000, dar a refuzat din nou. Atunci l-au întrebat care e motivul refuzului. Salariul dumneavoastră mă onorează, dar postul e prea mic. Dumnezeu, cu mult timp înaintea dumneavoastră mi-a dat postul de ambasador al sau, de evanghelizator, iar eu cum aş putea coborî de la o aşa înălţime?

Chemarea de colaborator al lui Dumnezeu şi de moştenitor al Împărăţiei Cerurilor, este mai nobilă şi mai înaltă decât toate celelalte chemări de pe pământ şi din cer.

Dragostea de cele pământeşti îl face pe om trădător de Dumnezeu şi de misiunea sa, aşa cum s-a întâmplat cu Iuda, cu Dima, cu Alexandru Fierarul, şi cu mulţi alţii din toate veacurile. Un proverb indonizian spune: Idealul găinii nu merge mai sus de grămada cu pleavă”.

3. Să nu găseşti scuze şi pretexte pentru a refuza sau a amâna urmarea Domnului. Isus a chemat pe unul ca să-l urmeze în misiune sa divină. Dar acesta cerut să meargă să-şi îngroape tatăl. Isus nu a refuzat să-l lase să-şi îngrope tatăl. Isus a refuzat să aştepte până ce-i moare tatăl, ca să-l urmeze. Vestirea Împărăţie nu suferă amânare sau întârzieri, pentru că timpul este scurt (cf. 1Cor 7,29), şi sfârşitul timpurilor este de acum mai aproape (cf. Rom 13,11).

Un om căzuse între tâlhari, care l-au jefuit şi l-au rănit de moarte, şi avea acum nevoie urgentă de îngrijiri. Mai mulţi trecând pe lângă el, deşi îl vedeau că este grav rănit, găseau diferite motive pentru a nu-l ajuta. Samariteanul milostiv, n-a filozofat lângă el, ci l-a îngrijit şi l-a dus la medic. Isus ne trimis şi pe noi ca să facem la fel cu orice bolnav trupeşte şi sufleteşte (cf. Lc 10,25-37).

Dacă până la venirea lui Isus, oamenii puteau pune la egal interesele lor pământeşti cu cele sufleteşti, după venirea lui Isus şi după chemarea lui dată la botez, oamenii trebuie să lucreze în primul rând pentru Dumnezeu şi pentru mântuirea veşnică şi apoi pentru altele (cf. Mt 6,33). Întâi suntem “Pescari de oameni” (Mc 1,17), şi apoi agricultori, păstori, negustori, funcţionari, politici. 

4. Să nu întârzie cu nici un minut la plecare în misiunea încredinţată nouă de Isus.  Aşa cum focul ivit într-o casă trebuie stins imediat, tot astfel omul căzut în focul păcatului şi al pierzării, trebuie şi el scos imediat. Orice întârziere este fatală. De aceea, misionarul Daniel Carboni, când a fost trimis misionar, a plecat imediat, chiar când tatăl său, bătrân şi bolnav, avea nevoie de ajutor. Dar şi bătrânul şi bolnavul său tată, deşi avea mare nevoie de sprijinul lui Daniel, a acceptat din dragoste pentru Isus, ca  Daniel să plece misionar. Iar câştigul amândurora a fost considerabil: multe suflete smulse din ghiarele diavolului şi viaţa veşnică pentru ei amândoi.  

Femeia lui Lot, numai că s-a uitat puţin înapoi spre Sodoma, a şi fost transformată în stană de sare (cf. Gen 19,26). De aceea Isus i-a spus omului care i-a cerut ca mai întâi să mai dea o fugă pe acasă: “Oricine pune mâna pe plug, şi se uită înapoi nu este destoinic pentru Împărăţia lui Dumnezeu” (Lc 9,62).

În momentul în care venim la Isus, trebuie să spunem un adio definitiv trecutului păcătos şi să începem: o viaţă nouă, o cale nouă, o lucrare nouă; fără nici un “dacă”, fără nici un “însă”, fără nici un compromis, fără nici o abatere pe alte cărări, fără nici o şchiopătare (cf. 1Rg 18,21). Altfel dansăm pe banda cu lipici a diavolului.

Legendele greceşti ne vorbesc despre o anume, Atalanta, fiica lui Scheneu, regele ţinutului Scir. Era o atletă de renume, dar care a fost învinsă într-o alergare de un olog, pe nume Hippomeneu, fiindcă în timpul competiţiei, neputînd rezistă tentaţiei, sa oprit din alergare ca să culeagă merele, semănate în drum de ologul Hippomeneu. Premiul pe care l-a pierdut culegând acele mere de aur, a fos nespus mai mare decât valoarea lor. Aşa ne amăgeşte şi pe noi diavolul, ne scoate în faţă tentaţii, pentru ca oprindu-ne, să piardem premiul cel mare, mântuirea nostră şi a semenilor.

Cerinţele lui Dumnezeu trebuie să aibe prioritate faţă de acelea ale oamenilor, chiar ale rudelor apropiate (cf. Mt 12,48-49). Faţă vremea când Eliseu fusese şi el chemat să-l urmeze pe Ilie, şi s-a dus să-şi vadă părinţii, acum circumstanţele erau total diferite, căci timpul cât Isus mai avea să rămână vizibil pe pământ, era de numai vreo şase luni (cf.1Rg 19,20). Lucrarea cu Domnul este ca înotul contra curentului. Când te-ai oprit, valul te împinge înapoi”.

Sfântul Francisc de Sales (1567-1622), spunea: "Dumnezeu vrea să fie tratat ca Dumnezeu. Dacă aş şti că în inima mea ar fi numai o singură fibră care nu palpită de iubire faţă de el şi faţă de sufletele de mântuit, aş smulge-o fără milă". Asta trebuie să gândim şi să acţionăm şi noi.

                                                                                                                       Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la SOLEMNITATEA SFINŢILOR APOSTOLI PETRU ŞI PAUL

Reflecţie la SOLEMNITATEA  SFINŢILOR  APOSTOLI  PETRU  ŞI  PAUL

Aceştia sunt sfinţii care au băut paharul Domnului şi au ajuns prietenii lui Dumnezeu

Solemnitatea, "Sfinţii Petru şi Paul" este una dintre cele mai vechi, cele mai solemne şi cele mai frumoase sărbători din anul liturgic. După sfânta Fecioară şi sfântul Ioan Botezătorul, sfinţii apostoli Petru şi Paul, sunt sfinţii cei mai des celebraţi în anul liturgic, căci, în afară de sărbătoarea de astăzi, mai sunt şi sărbătorile: "Convertirea sfântului Paul", la 25 ianuarie; "Catedra sfântului Petru", la 22 februarie; şi "Sfinţirea bazilicilor Sfântul Petru şi Paul, la 18 noiembrie.

Azaria, unul din cei trei tovarăşi ai lui Daniel luaţi robi în Babilon, şi aruncaţi în cuptorul cu foc de regele Nebucandenţar, s-a rugat astfel: „Doamne, nu îndepărta îndurarea ta de la noi, pentru Abraham, prietenul tău, pentru Isaac, slujitorul tău, şi pentru Israel, sfântul tău (cf. Dan 3, 35).

Dacă, în Vechiul Testament, onoarea de a fi prieten, slujitor şi sfânt al lui Dumnezeu, au avut-o doar câţiva oamenii din familia Avraam; în Noul Testament, datorită lui Cristos, sămânţa credincioasă a lui Avraam (cf. Gal 3,16), toţi ucenicii Domnului, începând cu apostolii şi continuând apoi cu toţi botezaţii, au primit onoarea de a fi prietenii, casnicii şi sfinţii lui (cf. Ef 2,19), căci iată ce a spus Isus: „Nu vă mai numesc robi, dar v-am numit pe voi prieteni pentru că toate câte le-am auzit de la Tatăl meu vi le-am făcut cunoscute” (In 15,15). 

Sfinţii Petru şi Paul, pe care îi sărbătorim în această binecuvântată zi, au fost doar începutul unui lung şir de prieteni, slujitori şi sfinţi casnici, pe care şi i-a făcut şi şi-i va face Dumnezeu până la sfârşitul veacurilor, căci el doreşte ca şi fiecare dintre noi cei botezaţi, să-i fim prietenii, slujitorii   şi sfinţii săi casnici (cf. Ef 2,19; 1Pt 1,16). Însă depinde de noi dacă primim această onoare.

Sfinţii Petru şi Paul, pe care îi sărbătorim astăzi, au primit cu mare bucurie această onoare.

Petru şi Paul, s-au făcut  “prietenii lui Dumnezeu”, pentru că au acceptat ca Isus să le schimbe amândurora numele, în momentul în care i-a chemat în slujba sa. Astfel pe Simon Petru l-a numit Chefa, adică „piatră”; iar pe Saul l-a numit Paul, adică “mic şi smerit”. Căci atunci când vii la Cristos şi crezi în el, nu mai trebuie să rămâi ceea ce ai fost, ci trebuie devii o fiinţă nouă: din slab în credinţă devii tare ca piatra; din mândru, devii mic şi smerit.  

Şi noi trebuie să acceptăm numele de creştin pe care Isus ni l-a dat la botezul nostru, care este însuşi numele său; prin acest nume Isus ne-a schimbat pentru veşnicie din robi ai satanei, ai lumii şi ai patimilor, în prieteni ai săi şi sfinţilor săi. „Dacă cineva este în Cristos, este o creatură nouă: cele vechi au trecut, iată că toate au devenit noi” (2Cor 5,17).

Evanghelia zilei, ne spune că, Isus i-a întrebat pe apostoli cine este el pentru ei. Şi la această întrebare Simon Petru îi răspunde: "Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu!" (Mt 16,16).

De răspunsul la această întrebare, a depins toată viaţa ulterioară a sfinţilor Petru şi Paul, a tuturor celorlalţi apostoli, şi a tuturor sfinţilor. Dar de răspunsul la această întrebare, depinde şi viaţa unuia fiecăruia dintre noi, depinde şi veşnicia noastră, depinde şi puterea „cheilor împărăţiei cerurilor”, prin care putem dezlega toate misterele de pe pământ şi din  cer, şi putem lega orice vrajă a păcatului (cf. Mt 16,19). 

Prietenii lui Dumnezeu, ai lui Cristos şi ai sfinţilor, deşi trăiesc încă pe pământ, trăiesc în după legile cerului, prin care supun toate cele pământeşti, şi-i învaţă şi pe alţii să trăiască la fel.

În Vechiul Testament, Dumnezeu i-a zis lui Rebeca, soţia lui Isaac: „Două neamuri sunt în sânul tău, şi cel mai mare va sluji celui mai mic“ (Gen 25,22-23). Sfântul Paul se lamenta într-o zi: „Găsesc  în mine legea aceasta: când vreau să fac binele, răul este lipit de mine” (Rom 7,21).

Şi în noi sunt două neamuri, şi în noi sunt două legi care se luptă fiecare să ne atragă de partea lor; dar prin Cristos, firea noastră veche trebuie să fie adusă să slujească firii celei noi. Sfinţii Petru şi Paul au reuşit să-şi supună trupul şi să-l facă rob al lui Dumnezeu (cf. 1Cor 9,27). Şi noi trebuie să reuşim această biruinţă, căci acelaşi Cristos care a lucrat în ei, lucrează şi în noi (cf. Rom 6,6). Aşa cum Petru din slab în credinţă, a devenit „piatră vie”; aşa cum Paul din prigonitor mândru, a devenit slujitor umil; tot astfel şi noi trebuie să devenim din robi ai păcatului, oameni tari în credinţă, slujitori smeriţi ai lui Cristos, cu un cuvânt „prietenii şi casnicii ai lui Dumnezeu.

După ce Petru şi Paul, s-au supus „Legii celei noi”, au pornit la lucru pentru a-i aduce pe câţi mai mulţi oameni la ascultarea de Cristos şi la prietenia cu el.

După înviere, după masa de pe marginea lacului, Isus i-a zis lui Simon Petru: "Simon, fiul lui Iona, mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?" El i-a răspuns: "Da, Doamne, tu ştii că te iubesc". Isus i-a zis: "Paşte mieluşeii mei!" (In 21,15). Iar Paul mărturiseşte în a doua lectură din ajunul sărbătorii: “Dumnezeu care mă alesese din sânul mamei mele, care mă chemase prin harul său, într-o bună zi, el a găsit de cuviinţă să mi-l descopere pe Fiul său, pentru ca eu să-l vestesc popoarelor păgâne” (Gal 1,15-16). Dar, Dumnezeu ne-a făcut şi unul fiecăruia dintre noi la botez, această chemare: “Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu şi l-a câştigat ca să fie al lui, ca să vestiţi faptele măreţe ale celui ce v-a chemat din întuneric la minunata sa lumină” (1Pt 2,9). Ca şi ei, trebuie să facem şi noi.

Biserica a sintetizat foarte bine activitatea misionară a celor doi mari apostoli, căci în Prefaţa de astăzi spune: “Petru, a mărturisit primul credinţa în Cristos, şi Paul, a luminat adâncurile misterului său; Petru, pescarul din Galileea, a constituit prima comunitate cu drepţii lui Israel, iar Paul, învăţătorul şi doctorul, a vestit mântuirea tuturor neamurilor”.

De la această chemare asumată, a rezultat toată grija lui Paul, a lui Petru şi a celorlalţi apostoli, pentru toate bisericile (cf. 2Cor 11,28), şi pentru toate trebuinţele lor materiale şi spirituale. În prima lectură din ajun, Petru şi Ioan, vindecă la trup şi la suflet (cf. Fap 3,1-10), şi fac toate spre mai marea slavă a lui Dumnezeu şi spre mântuirea sufletelor (cf. 1Cor 10,31). În lectura a doua din timpul zilei, îl vedem pe Paul luptând până la epuizare, pentru a vesti evanghelia până la capăt, pentru ca s-o audă toate popoarele păgâne (cf. 2Tim 4,6-8.17-18).  

Iată câteva din luptele lui Paul pentru Isus, prietenul său şi pentru evanghelie: închisorii reci, lipsă de alimente şi de îmbrăcăminte (cf. 1Cor 4,11; 2Cor 11,27); răutatea şi opoziţia de oamenilor; apariţia în faţa „leului” Nero; părăsirea din prietenilor; schimbarea unor colaboratori din prieteni în duşmani, cum a fost cazul lui Dima, trădătorul (cf. 2Tim 4,10.14-15).

Predicând oamenilor din timpul său, Petru, nu uita să le spună: Fiţi totdeauna gata să răspundeţi oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi” (1Pt 3,15). Adică, fiţi gata şi predicaţi, fiţi gata să suferiţi, fiţi gata să muriţi, fiţi gata pentru toate şi nu vă temeţi. Petru şi Paul nu s-au temut de nimic, nici de suferinţe, nici de moarte; au ştiut bine în cine şi-au pus speranţa (cf. 2Tim 1,12).

Aşa cum a promis în Psalmului responzorial din timpul zilei, Dumnezeu, le-a dat şi le dă aleşilor săi aflaţi în lipsuri materiale, cele de trebuinţă pentru trai (cf. Ps 34,9-10); celor care au trecut şi trec prin suferinţă şi moarte, le-a dat şi le dă mângâierea sa (cf. Ps 34,18). De aceea Psalmistul ne invită pe toţi să gustăm împreună cu el şi să vedem cât de bun este Domnul (cf. Ps 34,8; 1Pt 2,3), pentru ca mai apoi să-l putem lăuda pe Domnul împreună cu dânsul (cf. Ps 34,3).

Dar prieteni adevăraţi şi deplini ai Domnului, sfinţii Petru şi Paul, au devenit numai atunci când au băut paharul lui, când şi-au dat viaţa pentru el. Petru a fost răstignit cu capul în jos; iar lui Paul i s-a tăiat capul cu sabia. Dar Isus a spus pentru ei şi pentru noi: "Tată, vreau ca acolo unde sunt eu să fie şi ei cu mine, ca să împărtăşească împreună slava pe care tu mi-ai dat-o” (In 17,24). Dumnezeu, pe noi cei de astăzi, s-ar putea să nu ne mai cheme la sacrificiul suprem, dar la muncile apostolice şi la jertfele de fiecare zi, spre zidirea Bisericii sale, ne cheamă sigur pe toţi.

                                                                                                                 Pr. Lungu Ioan                                                            

Reflecţie la SOLEMNITATEA  NAŞTERII  SFÂNTULUI  IOAN  BOTEZĂTORUL 2013

Pe mulţi din fiii lui Israel îi va întoarce la Domnul Dumnezeul lor (cf. Lc 1,16).

Solemnitatea de astăzi, este o preamărire şi o cântare de laudă adusă a lui Dumnezeu Tatăl,   pentru marea lucrare a eliberării de păcat şi a mântuirii, pe care le-a realizat pentru noi, prin Cristos, în Duhul Sfânt; lucrare la care l-a făcut părtaş şi pe sfântul Ioan Botezătorul.

Eliberare de povoara păcatului, povoară pe care diavolul a aruncat-o asupra noastră a tuturor oamenilor odată cu neascultarea primilor oameni; povoară care este cea mai grea din întreg universul; povoară care ne-a fost ridicată şi asumată de către Isus la Iordan, atunci când a fost botezat de către Ioan (cf. Mt 3,13-17; Lc 3,21-22); povoară pe care mai apoi Isus a distrus-o pentru totdeauna, la cruce, unde pentru noi şi pentru a noastră mântuire, s-a făcut ascultător şi supus, până la moartea pe cruce (cf. Fil 2,8).  

Cât despre fericirea mântuirii veşnice din împărăţia sa, care ne-a venit nouă odată cu moartea şi învierea lui Isus, tot din zilele lui Ioan Botezătorul ni se vesteşte, pentru ca fiecare om să se lupte pentru a intra în ea (cf. Mt 11,12-13; Lc 16,16).

Prin lucrarea lui Isus începută cu Botezul său în Iordan şi terminată la cruce, Dumnezeu ne-a eliberat nu numai de povoara păcatului şi a urmărilor lui nefaste, nu numai de vrăjmaşii trupeşti şi pământeşti, dar ne-a eliberat de însăşi puterea lui satan şi a morţii, şi ne-a deschis calea spre fericirea paradisului. Fiind astfel eliberaţi şi fericiţi, noi nu trebuie să mai avem un alt scop mai măreţ, decât acela de a-i sluji Domnului „fără frică, în sfinţenie şi dreptate înaintea lui, în toate zilele noastre, ca Ioan Botezătorul, pe care îl celebrăm în ziua de astăzi (cf. Lc 1,74-75).

Se zice că, odată, nişte oameni s-a rătăcit într-o peşteră şi n-au mai găsit calea spre ieşire. Atunci au încercat şi au reuşit să supravieţuiască, găsind ciuperci şi viermi pentru hrană; ba mai mult şi-au amenajat peştera, s-au căsătorit, au avut chiar şi copii, şi au format o aşezare. După ce părinţii au murit, copiii lor au trăit mai departe acolo, fără să ştie de ce erau acolo. Dar, într-o zi au fost deranjaţi de o lumină şi au văzut venind spre ei un bărbat necunoscut. Cine eşti tu, au întrebat ei? Eu sunt speolog. Dar voi de ce staţi aici, unde este întuneric, rece şi umed? Este foarte plăcut aici, îi răspunseră ei. Avem un hamac de dormit, avem ca hrană viermi şi ciuperci, iar apa ne curge de pe pereţi. Dar afară este mult mai frumos, replică speologul; acolo sunt flori, străluceşte soarele, cânta păsările... Afară? Ce este aceasta, întrebară ei ironic? Noi credem numai ceea ce vedem, replicară ei. Vreo trei dintre ei s-au lăsat totuşi convinşi şi au plecat cu speologul afară. Pe măsură ce se apropiau de ieşirea din peştera, se făcea tot mai lumină. Apoi ieşind afară, au văzut verdele păşunilor, au mirosit aerul parfumat de primăvară şi au simţit vântul. Entuziasmaţi au strigat: Ce frumos este afară! De aici nu mai vrem să plecăm! Atunci speologul i-a întrebat: Dar ce o să faceţi cu fraţii voştri? Ei nu vor să iasă afară, i-au replicat ei. Dar el a insistat: Ce s-ar fi întâmplat dacă eu n-aş fi venit la voi şi nu v-aş fi convins să veniţi afară? Acum mergeţi şi voi la ei, şi convingeţi-i să vină la lumina de afară!

E nevoie urgentă ca toţi oamenii să fie conduşi la lumina evangheliei lui Cristos. Aşa cum nu se poate amâna ieşirea dintr-o casă cuprinsă de flăcări, sau salvarea unui om căzut în valuri, tot astfel nu se poate amâna salvarea oamenilor din întunericul păcatului şi al morţii.

Sfântul Ioan Botezătorul, care s-a întâlnit chiar din sânul mamei sale cu lumina lui Cristos (cf. Lc 1,44), a pornit imediat în misiunea de salvare a oamenilor care locuiau în întuneric şi în umbra morţii (cf. Mt 4,16; Is 42,7). El spunea cu Isaia: „Dumnezeu a făcut din mine o săgeată preferată, iar din gura lui o sabie ascuţită (Is 49,1-3). 

Poporul evreu, deşi născut din dragostea lui Dumnezeu, a fost totuşi un popor necredincios, un popor care a respins mântuirea prin har venită prin Cristos, preferând-o pe cea faptelor din Legea lui Moise, Lege care nu a mântuit niciodată pe nimeni, căci ea fost numai un îndrumător spre Cristos (cf. Gal 3,24). Din acest motiv, Dumnezeu l-a înlocuit pe vechiul Israel, cu Cristos, adevăratul Israel (cf. Fap 13,23), slujitorul credincios şi ascultător până la moarte, care după profeţie (cf. Lc 1,16), i-a strâns la un loc pe copiii săi risipiţi ai lui Dumnezeu (In 11,51-52), şi astfel a transformat respingerea lor faţă de Cristos, într-o cale prin care mântuirea lui să ajungă „până la capătul pământului (cf. Is 49,6).

Iată câteva din lucrările de colaborare a sfântul Ioan Botezătorul, la lucrarea de mântuire a lui Dumnezeu, prin Cristos în Duhul Sfânt: asemenea tuturor profeţilor puşi deoparte de Dumnezeu încă înainte de naştere (cf. Is 49,2.5; Ier 1,5; Gal 1,5), Ioan Botezătorul care a avut privilegiul ca încă din sânul mamei sale să tresalte de bucurie la venirea lui Mesia (cf. Lc 1,41), încă de tânăr a devenit un ucenic supus al lui Cristos (cf. In 3,25-30); încă de tânăr a semănat cu hărnicie Cuvântul divin în deşertul Iudeii (cf. Mt 3,1-12; Mc 1,2-8) şi l-a mărturisit pe Isus (cf. Mt 3,11-12; Mc 1,7-8; In 1,29-36); ca fiu de preot care cunoştea răutatea păcatului din mulţimea jertfelor, a predicat un botez al pocăinţei şi o chemare la convertire (cf. Lc 3,7-14; Fap 13,24; Fap 19,3-4); ca om luminat de Cristos, s-a făcut model de trăire a credinţei pentru toţi (cf. Mt 5,14-15); ca un umblător pe calea cea strâmtă (cf. Mt 7,13-14), a arătat tuturor calea  mântuirii (cf. Lc 3,1-17), şi s-a făcut un apărător al dreptăţii şi al fidelităţii în căsătorie (cf. Mt 14,3-4); ca un administrator credincios, s-a făcut un apostol al milei faţă de cei săraci şi păcătoşi (cf. Mt 3,1-12; Lc 3,11); şi ca cel mare profet, cu spiritul lui Ilie, s-a făcut înainte mergătorul lui Isus, căruia i-a pregătit calea  (cf. Lc 1,16-17; Mal 4,5-6).

Despre sfântul Ioan Botezătorul, Isus a spus că, este omul cel mai mare născut din femeie care a intrat în cer; însă acolo sunt alţii şi mai mari decât el (cf. Mt 11,11). Când Isus a făcut această afirmaţie despre Ioan, acesta dăduse deja o bună mărturie despre el, repusese deja Legea lui Dumnezeu în inimile oamenilor, arătase deja calea umilinţei ca pe o cale regală spre mântuire (cf. In 3,29-30), iar acum era în temniţă şi aproape de moartea de martir pentru Cuvântul lui Dumnezeu care îi clocotea în inimă.  

Chiar de la începutul misiunii sale, Ioan Botezătorul, şi-a asumat rapid ceea ce a vestit Domnul prin cartea Înţelepciunii lui Solomon, şi anume că: la odihna veşnică se ajunge prin trudă vremelnică; la pacea divină se ajunge prin lupta cu răul; la bucuria veşnică se ajunge prin suferinţă şi jertfă; la viaţa veşnică, se ajunge prin moarte (cf. Înţ 3,1-11). Şi de aceea a acţionat în consecinţă, trecând în împlinirea misiunii lui, prin trudă, prin lupte cu răul, prin suferinţe şi lipsuri, prin chinuri şi moarte, fără să se teamă de oameni (cf. Ier 1,8).

Psalmul Responsorial, de la sfânta Liturghie din ajun, îl aşează Ioan Botezătorul prigonit de mai marii timpului său (cf. In 1,19-28), alături de David care a fost prigonit de însuşi fiul său Absalon şi apoi de Şimei (cf. Ps 71,1-17) În Psalm, Absalon şi Şimei, sunt imagini ale lumii păcătoase. Dar, Ioan prigonit, i-a spus lui Dumnezeu, tot împreună cu David: „Tu, Doamne, eşti încrederea mea încă din copilărie; „Dumnezeule, tu m-ai învăţat încă din tinereţea mea, iar eu până astăzi am vestit lucrările tale minunate (Ps 71,5.17).

Apoi, ca orice profet mare în ochii lui Dumnezeu şi ai oamenilor, Ioan trebuia să fie onorat cu mărturia supremă a vărsării sângelui, aşa cum au fost onoraţi înaintea lui: Isaia care a fost tăiat cu fierăstrăul; Ieremia a fost ucis cu pietre; David a fost prigonit chiar de casnicii săi; Zaharia care a fost ucis între templu şi altar (cf. Mt 23,35). Pentru că şi-a împlinit misiunea după voinţa lui Dumnezeu, Ioan după ce a fost mai întâi prigonit de mai marii religioşi şi politici, mai apoi tot aceştia şi-au dat mâna spre a-l ucide (cf. Mt 14,1-12; Mc 6,14-29), exact ca şi la moartea lui Isus (cf. Mt 14,9-10; Lc 23,12).  

Dar acum să trecem la noi, creştinii de astăzi, care celebrăm cu bucurie şi recunoştinţă, solemnitatea naşterii sfântului Ioan Botezătorul. Despre sfântul Ioan Botezătorul, Biblia, ne spune că a fost înainte-mergătorul lui Isus, atât în naştere cât şi în moarte. Dar Ioan Botezătorul nu a fost numai înainte-mergătorul lui Isus, mai ales în muncile apostolice, în suferinţe şi moartea pentru mântuire, căci a fost şi înainte-mergătorul nostru, al creştinilor din toate timpurile.

Deci, Biserica, prin solemnitate de astăzi, nu a voit să ne spună numai o poveste frumoasă despre viaţa, activitatea, moartea şi slava lui Ioan Botezătorul, ci Biserica a voit să ne spună astăzi, că aşa cum Ioan Botezătorul i-a pregătit pe oameni pentru prima venire a lui Isus, tot astfel noi creştinii, care suntem mai mult decât profeţi, căci suntem şi preoţi şi regi, trebuie să-i pregătim pe oamenii timpului nostru, pentru venirea de-a doua, cea cu slavă şi cu putere, pentru ca toţi să ajungă în slava cerească.

Ioan Botezătorul, i-a pregătit pe oameni ca să-l primească pe Mesia, ducând în primul rând o viaţă de credinţă, o viaţă umilă, o viaţă dezlipită de toate cele pământeşti, o viaţă de vestire continuă a iubirii lui Dumnezeu, prin Cristos. Tot prin aceste mijloace trebuie să se desfăşoare şi misiunea noastră de profeţi şi de apostoli pescari de suflete.

Şi dacă Dumnezeu ne-a dat la botezul nostru misiunea lui Ioan, atunci să fim siguri că ne-a dat odată cu fericirea lui, şi muncile, prigoanele şi suferinţele lui. De aceea sfântul Paul atenţionează că, toţi cei care vor dori să trăiască în evlavie, vor fi prigoniţi (cf. 2Tim 3,12).

Problema care ni se pune nouă astăzi, este aceea dacă suntem dispuşi să plătim preţul uceniciei la Cristos, asemenea lui Ioan, şi dacă prin fiecare gând, vorbă şi faptă, ca nişte note muzicale, suntem dispuşi să cântăm lumii, cântul luminos al mântuirii

Am auzit cu toţii de expresia: „A da ceea ce ai mai bun în tine”! La aceasta l-a chemat Dumnezeu pe Ioan Botezătorul, şi tot la aceasta ne chemă şi pe noi. Ioan a dat ceea ce a avut mai bun în el, căci a dat lumina din el, pentru ca oamenii să poată ajunge la marea lumină, Cristos. Şi nouă ni se cere astăzi să pregătim drumul luminos al lui Cristos spre oameni, şi al oamenilor spre Cristos.

Fiecărui om pe care Dumnezeu îl cheamă să meargă pe căile sale şi să poarte mântuirea sa la toate popoarele, asemenea lui Ioan, profeţilor şi apostolilor, Dumnezeu îi spune: „Eu sunt cu tine”; „Să nu te temi de dânşii, căci eu sunt cu tine, ca să te ocrotesc"; „îţi dau putere asupra popoarelor şi împărăţiilor, ca să smulgi şi să dobori, ca să dărâmi şi să distrugi, ca să construieşti şi să plantezi". (cf. Ier 1,8-10; Ier 15,20). Şi ce mai contează capacităţile noastre, din moment ce el este cu noi, şi din moment ce noi nu trebuie să spunem şi să facem nimic altceva decât ceea ce el ne porunceşte?

Pentru un creştin, „a misiona”, nu este numai un sfat pios, ci este o poruncă divină: „Vai mie, dacă nu predic evaghelia (cf. 1Cor 9,16).  Cine nu misionează, demisionează din grupul de ucenici ai Domnului. Sfânta Carte ne spune iar: „Ziua această este o zi de veste bună. Dacă vom tăcea, vom fi pedepsiţi (2Rg 7,9). „Iar tu, copilule, vei fi profet al Celui Preaînalt; vei merge înaintea Domnului ca să-i pregăteşti căile sale (Lc 1,79).

                                                                                                               Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la DUMINICA  XII  DE  PESTE  AN  „C”

 Isus vrea ca noi să-l ştim şi să-l primim ca pe “Mesia lui Dumnezeu” (cf. Lc 9,20).

Am să încep această această Reflecţie, prin a vă relata o istorioară scrisă de cardinalul italian de Milano, Giovanni Colombo (1902-1992). În această istorioară el vorbeşte despre o persoană foarte săracă, care zilnic venea la poarta unui castel, unde bătea; iar dinăuntru se deschidea un gemuleţ şi, cineva îi oferea raţia de mâncare pentru fiecare zi. Iar când a fost întrebată cum de are toate cele de trebuinţă, ea nu a răspuns că totul este un dar, ci a răspuns că ea munceşte mergând zilnic la acea poartă. De aceea nici nu-şi cunoştea binefăcătorul şi nici nu-i mulţumea.

Ca această persoană erau şi mulţi oameni care veneau la Mântuitorul. Deşi, Mântuitorul Isus, predica şi săvârşea minuni în popor de mai bine de un an de zile, deschizând zilnic pentru ei gemuleţul milostivirii divine; deşi lumea îl ştia din minunile pe care le făcea; deşi numai cu puţin timp înainte înmulţiseră cele cinci pâini şi doi peşti pentru cinci mii de bărbaţi, veniţi după Isus împreună cu familiile lor (cf. Lc 9,10-17); deşi a fost prezis de profeţi; cu toate acestea multă lume era în confuzie cu privire la el.

În prima lectură, profetul Zaharia, ne prezintă ce prevedea Planul lui Dumnezeu cu privire la venirea lui Mesia, adică: ca toţi oamenii pământului să-l cunoască, să-l aştepte, să-l întâmpine şi să-l primească cu respect şi recunoştinţă; şi cu toate acestea mulţi oamenii nu s-au conformat. În continuare lecturii, profetul Zaharia arată cât de minunată trebuia să fie istoria poporului iudeu şi a omenirii întregi în urma primirii Fiului lui Dumnezeu! Dar ne mai arată şi durerea şi plânsul lor, pentru Mesia străpuns şi ucis pentru păcatul lor. 

Dar să revenim la evanghelia zilei. Deşi, majoritatea oamenilor nu gândeau rău şi nici nu vorbeau rău despre Isus, căci îl considerau un mare profet şi un mare făcător de minuni; totuşi ei nu gândeau bine şi nu vorbeau corect despre el, căci el era mai mult decât un profet, mai mult decât un mare făcător de minuni, el era Mesia, Fiul lui Dumnezeu. Şi, cu toate că Dumnezeu le-a spus prin profeţi cine este Isus; cu toate că Dumnezeu l-a inspiat pe apostolul Petru să spună încă odată adevărul despre el: “Tu eşti Mesia lui Dumnezeu” ! “Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului cel viu” (Mt 16,16)!; cu toate acestea, oamenii au rămas în continuare indifereţi faţă de Isus, l-au refuzat şi l-au condamnat la moarte.

Plânsul din recunoştinţă pentru darul lui Dumnezeu, primit în Isus, şi plânsul de regret pentru păcatele lor, care l-au făcut pe Isus să moară străpuns pe cruce; plâns pe care oamenii i l-au refuzat lui Isus la prima sa venire, urmează să-şi găsească împlinirea la venirea lui Isus de-a doua, într-un altfel de plâns, într-un plâns de respinşi de la fericirea veşnică, căci iată ce spune Scriptura: „Iată că el vine pe nori. Şi orice ochi îl va vedea; şi cei ce l-au străpuns (Ap 1,7). „Atunci… toate seminţiile pământului se vor boci, când vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi cu o mare slavă” (Mt 24,30). Zaharia ne spune astăzi că, pentru cei care-l vor fi refuzat pe Mesia la prima sa venire, va fi o jale generală, ca jalea din Hadadrimon, din Valea Meghidonului (cf. Zah 12,11). Aceasta este o referire la jalea de la moartea lui Iosia. Iosia a fost un împărat iubit de popor şi de aceea atunci când a murit a fost mare jale în tot poporul. Chiar pofetul Ieremia I-a plâns pe Iosia aşa cum n-a mai plâns pentru nimeni altcineva (cf. 2Cr 35,25).

Astăzi, Isus vrea să fie cunoscut, iubit şi primit de noi, ca Mesia, ca cel venit de la Tatăl (cf. In 16,28), ca cel fără de care nu este mântuire (cf. Fap 4,12), ca cel fără de care nu se ridică povoara păcatelor lumii (cf. In 1,29), ca cel fără al cărui sânge vărsat nu este curăţire de păcat (cf. 1In 1,7), ca cel fără de care nu poate ajunge în cer, ca cel fără de care nu găsim calea, adevărul, viaţa şi poarta cerului (cf. In 10,7-8; In 14,6).

În scrisorile sale, Paul ne vorbeşte de mai multe ori despre faptul că Isus s-a dat pe sine însuşi la moarte pentru mântuirea noastră a oamenilor: „El s-a dat pe sine însuşi pentru păcatele noastre“ (Gal 1.4); „Isus Cristos, care s-a dat pe sine însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi“ (1Tim 2,5-6); „Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi s-a dat pe sine însuşi pentru mine“ (Gal 2.20); “Cum a iubit Cristos Biserica şi s-a dat pe sine pentru ea“ (Ef 5,2.25); „El s-a dat pe sine Însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege şi să-şi curăţească un popor care să fie al lui, plin de râvnă pentru fapte bune“ (Tit 2,14).

După ce Isus le-a arătat ucenicilor săi, calea şi misiunea sa, în continuare el i-a invitat şi pe ei ca să-l urmeze pe această cale şi să accepte misiunea lui. Aici nu trebuie să uităm că, încorporaţi în Cristos prin botez, noi am devenit deja una cu el, atât prin lepădare de sine cât şi prin purtarea crucii; am devenit consacraţi pentru a lua parte împreună cu el la mântuirea lumii. Ca urmaşi ai lui Cristos, noi botezaţii trebuie să-i semănăm lui în toate.

Referitor la luarea crucii împreună cu Isus, trebuie să facem următoarele precizări: crucea nu înseamnă boală, necaz sau infirmitate, aşa cum ar crede unii dintre noi, căci toate acestea sunt urmări ale păcatului. Crucea este o cale aleasă de bunăvoie şi nesilit de nimeni, o cale aleasă în mod liber şi conştient, o cale aleasă din dragoste faţă de Isus şi din dragoste faţă de oamenii de mântuit. În ochii lumii fără Cristos, crucea poate îmbrăca diferite aspcte: dispreţ şi de ocară; umiliri şi prigoane; suferinţă şi moarte; fapt pentru care dispreţuiesc crucea; dar pentru noi cei care îl avem pe Cristos, crucea este puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu. (cf. 1Cor 1, 22-25). Ca şi creştin, nu ajunge numai să-l cunoşti pe Cristos cel dulce din braţele Mariei şi al lui Iosif, al păstorilor şi al crailor din răsărit, ci e nevoie să-l cunoşti şi pe cel amar de pe muntele Măslinilor şi de pe muntele Calvar.

Referitor la lepădarea de sine însuşi, trebuie să facem iarăşi nişte precizări: lepădarea de sine  însuşi şi îmbrăţişarea voinţei lui Dumnezeu, înseamnă renunţare de bună voie: la a trăi după plac; la a plănui după plac ce vei face; la a plănui după plac unde şi în ce vei intra; la a plănui după plac cu cine săte căsătoreşti şi câţi copii vei aduce pe lume, etc. Trebuie o deschidere totală la Planul lui Dumnezeu lăsat nouă în Scripturi. Trebuie să-l recunoşti pe Dumnezeu ca singurul stăpân al tău în toate domeniile de viaţă şi activitate. Trebuie să alegi în mod deliberat să trăieşti viaţa pe care a trăit-o şi Isus (cf. 1In 2,6).

Dar, lepădare de sine şi purtarea crucii, mai înseamnă şi ceva foarte important pentru noi; mai înseamnă şi să apucăm viaţa cea veşnică şi să luptăm pentru ea: "Luptă-te lupta cea bună a credinţei; apucă viaţa veşnică la care ai fost chemat" (1Tim 6,12).

Deci, înainte de a trăi bine împreună cu Isus, trebuie şi să murim bine faţă de noi înşine, faţă de păcat şi faţă de lume. Oamenii de astăzi trăiesc un creştinism şchiop şi infantil, pentru că n-au murit total faţă de ei înşişi, faţă de păcat şi faţă de lume, şi de aceea nici nu s-au născut din nou. Viaţa veche le-a fost numai adormită sau numai ameţită, dar nu ucisă cum cere Scriptura: „omorâţi mădularele voastre care sunt pe pământ: curvia, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia, care este o închinare la idoli” (Col 3,5). Înfrângerile spirituale vin din neînfrângerea cărnii, căci firea veche trezindu-se din somn sau din amorţire, muşcă mortal, aşa cum s-a întâmplat şi cu Iuda şi cu Dima, şi cu alţii asemenea lor.  

Se spune că un om, prin tot felul de patimi şi-a nenorocit viaţa şi familia. Odată a avut un vis, şi acolo a văzut cum în camera lui intra câte un înger al bucuriei. Dar de câte ori intra câte un înger al bucuriei, tot de atâtea ori vedea cum de după perdeaua de la geam se întindea o mână ca alunga îngerul. În somn omul s-a gândit: „Mă voi scula şi voi da perdeaua la o parte, şi voi da afară pe nemernicul care îmi distruge viaţa”. S-a trezit, a tras perdeaua, şi ştiţi ce a văzut după ea? S-a văzut pe sine însuşi. Eu-l lui care nu murise împreună cu Isus şi, viaţa cea nouă care nu se născuse încă în el, erau acelea care-i goneau fericirea. 

Practic, Isus, nu ne cere să renunţăm decât la ceea ce ne fură fericirea adevărată şi la ceea ce nu putem păstra pentru veşnicie.  

Sfânta Carte de spune că: „n-am adus nimic în lume şi nimic nu putem lua din ea” (1Tim 6,7). Dacă ştim că nimic nu putem lua din lume, înţelept ar fi să dăruim ceea ce nu putem reţine, spre a dobândi ceea ce nu poate pierde. Dacă un om ar lăsa o împărăţie, şi chiar lumea întreagă, iar apoi ar purta şi cea mai grea cruce din lume, dar dacă nu s-a lepădat de sine, n-a lăsat nimic.    

Iată acum ceva ce ne poate mângâia în lupta noastră cu eu-l propriu şi cu păcatul: gloria veşnică împreună cu el: “Oile care ascultă glasul meu, mă urmează” (In 10,27). 

Psalmul Responzorial pe care l-am cântat la sfânta Liturghie de astăzi (cf. Ps 62,2-9), a fost compus de regele David în pustia Iudeii, atunci când fugea de regele Saul care căuta să-i ia viaţa. Şi pentru că David a acceptat, chiar fără să înţeleagă, să fie imagine profetică a lui Cristos şi să sufere împreună cu el, fără să se răzvrătească contra lui Dumnezeu şi fără să se răzbune pe Saul, deşi o putea face, Dumnezeu l-a eliberat din toate relele şi l-a făcut mare rege.

Un om a omorât pe altul. Numaidecât ucigaşul a fugit în munţi. Fiul victimei nu s-a oprit din căutarea ucigaşului. Tot timpul, ucigaşul auzea că fiul victimei îl caută. Într-o zi, pe când ucigaşul adormise de atâta alergare sub un pom, se trezi dintr-o dată într-o spaimă de moarte. O mână se aşezase pe umărul său. El a deschis ochii şi a văzut îngrozit faţa fiului victimei. „Tu eşti ucigaşul tatălui meu?“, l-a întrebat acesta. „Da, eu am omorât pe tatăl tău. Sunt în mâinile tale, omoară-mă!“. Pe faţa fiului s-a aşezat un sentiment de compătimire şi zise: „Ascultă-mă! Eu sunt creştin şi ştiu cât de preţioasă este iertarea. De săptămâni întregi te caut să-ţi spun această veste. Vino acasă şi trăieşte liniştit!“.  

Mulţi oameni alungă gândul despre Dumnezeu iertător, pentru că îşi amintesc că sunt vinovaţi. Dar Dumnezeu îi caută, şi ne caută tot timpul, şi vrea să le spună tuturor că, Fiul său a plătit pe Golgota pentru păcatele tuturor. Devreme ce suntem în Cristos, prin harul lui Dumnezeu, suntem şi noi socotiţi nişte neprihăniţi, nişte iertaţi şi nişte oameni în pace cu Dumnezu (cf. Rom 5,1-2).

Când Dumnezeu l-a chemat pe Avraam, i-a promis Ţara Canaanului şi toate popoarele ca moştenire, prin credinţă (cf. Gen 12,1-3). Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi credinţa aceasta i-a fost socotită ca neprihănire (cf. Rom 4,3). Trebuie să înţelegem că fii ai lui Avraam sunt cei ce au credinţă în Cristos; iar prin credinţa în Cristos dobândim iertarea şi mântuirea.  

Sfântul Paul ne spune astăzi: “toţi cei care v-aţi unit cu Cristos prin Botez, v-aţi îmbrăcat în Cristos. Nu mai este deosebire între iudeu şi păgân, între sclav şi om liber, între bărbat şi femeie, pentru că voi toţi sunteţi una în Cristos Isus. Dacă îi aparţineţi lui Cristos, voi sunteţi urmaşii lui Abraham şi deci moştenitori ai promisiunii (Gal 3,26-29). Deci, noi prin credinţă, suntem eliberaţi toată povoara grelelor noastre păcate; dar nu o credinţă numai verbală, ci o credinţă faptică.

Scriptura vorbind despre Avraam şi Rahav, spune că au fost mântuiţi prin credinţă; însă ne mai spune că ei n-au avut o credinţă seacă, ci o credinţă confirmată de fapte. La fel şi noi să ne arătăm credinţa în Dumnezeu prin fapte; căci fără fapte credinţa este moartă; iar fără credinţă faptele sunt lipsite de valoare (cf. Iac 2,16-26).  

                                                                                                                            Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la DUMINICA  XI  DE  PESTE  AN  „C”

Ori suntem mântuiţi prin Cristos, ori nu suntem mântuiţi de loc.

Pentru a treia duminică consecutiv, lecturile de la sfânta Liturghie, scot în evidenţă milostivirea lui Dumnezeu faţă de toate categoriile de oameni şi faţă de toate problemele lor; dar în mod cu totul deosebit, lecturile de astăzi scot în evidenţă milostivirea lui Dumnezeu faţă de păcătoşi şi grija faţă de mântuirea lor. Iar această milostivire şi grijă faţă de probleme şi mântuirea oamenilor, Dumnezeu, şi-a arătat-o prin faptul că l-a trimis în lume pe unicul său fiu, pe Isus Cristos, căci iată ce este scris: “Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (In 3,16).

Dintre toţi evangheliştii, sfântul Luca este supranumit “Evanghelistul milostivirii lui Dumnezeu”, pentru că el ni-l prezintă pe Isus ca pe întruchiparea milostivirii divine faţă de toţi oamenii, fără deosebire: buni şi răi, drepţi şi nedrepţi (cf. Mt 5,45), care aleargă şi şi pentru cei care nu aleargă la mila şi mântuirea lui (cf. Lc 15,3-7.11-32); căci voinţa lui Dumnezeu este este ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului (cf. 1Tim 2,4).

Pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, după cum ştim din citirea Scripturilor şi din Crez, Isus nu s-a sfiit să coboare din cer, nici să se întrupeze din sânul Mariei, şi nici să intre în orice loc unde se găseau oameni de mântuit: nici în sate nici în oraşe, nici în colibele săracilor şi nici în casele bogaţilor; nici în casele aleşilor şi nici în casele păcătoşilor.

Tot pentru mântuirea oamenilor, el nu a refuzat nici o invitaţie: nici din partea păgănilor (centurionul roman); nici din partea vameşilor şi păcătoşilor (Levi şi Zaheu); nici din partea fariseilor (Simon fariseul), nici din partea fruntaşilor sinagogii ( cea a lui Iair), nici din partea săracilor şi orfanilor (Lazăr, Marta şi Maria din Betania); nici din partea apostolilor (Petru şi Andrei); Apoi în altă ordine de idei, trebuie să spune că nu a refuzat invitaţia, fie la momentele de bucurie (Nunta din Cana); fie la momentele triste (moartea lui Lazăr).

Într-un cuvânt, Isus nu a refuzat pe nimeni şi nici o circumstanţă, căci pentru el erau ocazii de a le purta evanghelia împărăţiei şi a mântuirii (cf. Mc 1,14; Lc 8,1), şi pentru a le arăta dragostea şi mila lui Dumnezeu.

Mesajul concret al lecturilor de la sfânta Liturghie de astăzi este acesta: oricât de mari păcătoşi am fi, şi oricât s-ar opune diavolul sau lumea (cf. Lc 15,2; ), noi tot trebuie să credem, să sperăm şi să alergăm la dragostea lui Dumnezeu, revărsată peste noi prin Isus (cf. 1In 4,9) şi prin Duhul Sfânt (cf. Rom 5,5). Biblia ne spune că Dumnezeu l-a trimis pe Isus în lume, pentru ca el să-i primească şi să-i mântuiască pe cei păcătoşi (cf. Lc 15,2; 1Tim 1,15). De aceea, -ferească Dumnezeu-, chiar dacă am fi mai desfrânaţi decât David şi decât femeia păcătoasă, mai cruzi decât Cain şi Irod, mai trădători decât Iuda şi Dima, tot nu trebuie să disperăm de iertarea şi mântuirea lui Dumnezeu, ci să venim la Isus. Şi iarăşi, chiar dacă ne-a simţi mai părăsiţi şi mai pedepsiţi decât Iob, tot nu trebuie să ne lasăm de Dumnezeu, dar să spunem împreună cu el: “Chiar dacă mă va ucide, eu tot în el îmi pun speranţa” (Iob 13,15).

Şi pentru ce aşa şi nu altfel? Ne răspunde mai întâi sfântul Petru: pentru că în nimeni altul nu este mântuirea decât în Isus, şi pentru că nu este nici un alt nume sub cer dat oamenilor în care să fie mântuiţi” (Fap 4,12). Apoi la acestă întrebare ne răspunde sfântul Paul în lectura a doua de astăzi: “Fraţilor, noi ştim bine că omul devine drept înaintea lui Dumnezeu nu prin împlinirea Legii, ci numai prin credinţa în Isus Cristos” (Gal 2,16).

Iar când îl chemăm pe Isus la noi, sau mergem noi la el, dacă voim să fim iertaţi şi mântuiţi, nu trebuie să apărem în faţa lui cu prejudecăţi şi trufie, ca Simon fariseul de astăzi (cf. Lc 7,39), ci trebuie să apărem în faţa lui cu dragoste, ca femeia păcătoasă şi ca David, şi cu “smerita cugetare”, cum se exprimau părinţii pustiului; adică cu dreapta apreciere despre noi înşine că “în păcat am fost zămisliţi de mama noastră” (cf. Ps 51,5); că nimeni din cei vii nu-i drept înaintea lui Dumnezeu (cf. Ps 143,2); că nici cerurile nu sunt curate înaintea lui Dumnezeu (cf. Iov 15,15); că nu este nimeni pe pământ care să facă binele, nici măcar unul (cf. Rom 3,10); că păcătosul cu de la sine putere nu poate face nici un act meritoriu; că fără harul lui Dumnezeu nici un păcătos nu ar putea fi iertat sau mântuit. 

Cu această semerită cugetare au stat astăzi în faţa lui Dumnezeu, regele David şi femeia păcătoasă din lecturile de astăzi, care au fost iertaţi şi mântuiţi. Cu această smerită cugetare au stat înaintea lui Dumnezeu toţi cei care sunt astăzi fericiţi în cer. Cu această smerită cugetare trebuie să stăm şi noi păcătoşii în faţa lui Dumnezeu, pentru ca să primim iertarea şi mântuirea.

Tot evanghelia de astăzi ne arată că, atunci când venim la Isus pentru iertare şi mântuire, el nu ne descoperă nici păcatele, nu ne descoperă nici numele, şi nu ne descoperă nici măcar locul de unde suntem, ca nu cumva să fim umiliţi, nu ne ceartă şi nici nu ne pedepseşte.

Dacă înainte de venirea lui Cristos, omul trebuia să suporte urmările păcatului său, umilinţa şi suferinţa, aşa cum am văzit în prima lectură de astăzi (2Sam 12,7-13); după venirea lui Cristos în lume, Dumnezeu a rânduit ca Fiul său, să suporte toate urmările păcatului nostru: umilinţă, suferinţă şi moartre. Iar acest lucru Dumnezeu l-a prefigurat, chiar prin moartea fiului David, care a murit în locul părinţilor lui care au păcătuit (cf. 2Sam 12,15-21). Deci, şi noi păcătoşi, suntem iertaţi şi mântuiţi prin umilirea, suferinţa şi moartea lui Isus, Fiul lui David (cf. Mc 10,47).

Chiar dacă Dumnezeu a pus pe umerii Fiului său: ruşinea, umilinţa, suferinţa şi moartea, totuşi Dumnezeu aşteaptă şi aportul nostru de umilinţă, suferinţă, sacrificiu şi de fapte de dragoste, căci după vorba sfântului Augustin (354-430): “Cel ce te-a creat fără de tine, nu te va mântui fără de tine”. Deci, Dumnezeu apreciază iubirea şi smerenia cu care venim la Isus; îi place căinţa şi hotărârea cu care venim la Isus.

Dacă până acum ne-am folosit de darurile primite de la Dumnezeu, numai pentru a ispiti pe Dumnezeu şi pe oameni; numai pentru a judeca pe Dumnezeu şi pe oameni; numai pentru a-l acuza pe Dumnezeu şi pe oameni; numai pentru a ne făli cu ele înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, aşa cum făceau fariseii şi cărturarii, şi aşa cum a făcut Simon fariseul astăzi, dar fără a pune aceste daruri în slujba lui Dumnezeu şi a oamenilor, în semn de recunoştinţă, smerenie şi cerere de iertare, suntem încă neiertaţi, nefericiţi şi ne mântuiţi.

Şi iarăşi, dacă până acum ne-am folosit de darurile trupeşti şi sufleteşti date de Dumnezeu, numai pentru a-l supăra pe el şi a-i duce şi pe alţii la păcat, aşa cum a făcut şi David şi femeia păcătoasă înainte de convertire, dar şi aşa cum fac şi mulţi oameni neconvertiţi şi astăzi; de acum înainte trebuie să ne folosim de toate darurile primite de la Dumnezeu, numai spre slava lui şi spre mântuirea oamenilor, asemenea lui David şi a femeii păcătoase convertire; mai exact, tot ceea ce până acum foloseam numai pentru plăcerile noastre şi pentru a atrage atenţia oamenilor numai asupra noastră, de acum înainte trebuie să ne folosim de: banii, averea, tinereţea, şarmul, inteligenţa, şi toate celelalte daruri primite de la Dumnezeu, numai pentru slava lui Dumnezeu, numai pentru slujirea şi evidenţierea lui Cristos şi pentru mântuirea oamenilor, “Trupului mistic al lui Cristos”.

Scriptura ne spune că Dumnezeu ne-a oferit darurile sale, nu numai spre folosul propriu, ci spre slava lui Dumnezeu, şi spre folosul tuturor (cf. 1Pt 4,10-11). 

Se vorbeşte despre o tânără în scaun cu rotile; era cocoşată şi cu mâinile şi picioarele atrofiate; numai avea nimic atrăgător în trupul ei decât zâmbetul. Pe acest singur bun atrăgător care îi mai rămăsese de la boală, zâmbetul, s-a decis să-l folosească spre slava lui Dumnezeu şi spre bucuria semenilor. De aceea, l-a rugat pe preotul bisericii să-I dea o funcţie în biserică, unde să-şi pună în valoare zâmbetul. Atunci preotul a aşezat-o la intrarea în biserică, pentru a-i primi şi a-i dispune cu zâmbetul ei, pe cei care veneau în casa Domnului.

Despre un bolnav greu, se spune că şi-a unit suferinţele cu cele ale lui Isus şi le oferea Tatălui ceresc pentru protecţia comunităţii din care făcea parte. Iar cât timp a trăit, deşi nimeni nu l-a luat în seamă, comunitatea a fost păzită de orice primejdie şi calamitate. Dar de la un timp au început să se întâmple în acea comunitate, multe rele şi nenorociri. Abia atunci şi-au dat seama că a murit sfântul din mijlocul lor.

Dacă numai cu suferinţele noastre putem aduce un aşa rod, ce să mai spunem atunci de sănătatea, vigoarea, inteligenţa, şarmul, talentele, banii, averea, proviziile şi de toate bunurile noastre! Cu o haină pe care n-o mai purtăm putem susţine un centru de primire pentru persoane sărace; cu o pâne putem susţine hrana zilnică a multor înfometaţi; cu o donaţie de bani putem susţine un azil de bătrâni; cu maşina noastră putem ajuta pe bolnavi şi neputincioşi să se deplaseze mai uşor; cu un loc într-o cameră neocupată putem salva un om fără adăpost; etc.

Dar cel mai bine, dăruieşte-te pe tine însuţi! Dăruieşte-i celui părăsit o oră din timpul tău. Dă celui întristat sau apăsat, o mângâiere. Fă o vizită de încurajare celui pe care îl ştii doborât de descurajare. Du-i unui bătrân sau unui bolnav un prânz cald. Găseşte un cuvânt de compasiune pentru cineva care şi-a pierdut pe cineva drag. Arată-ţi prietenia printr-un mic gest de atenţie pentru unul care este ocolit de ceilalţi, etc. Căci Isus zice: "Adevărat vă spun că ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceştia care sunt fraţi ai mei, mie mi le-aţi făcut" (Mt 25,40).

Vasul de alabastru cu parfumul de nard curat, cules de pe vârful munţilor Himalaia, din India, adus de femeia păcătoasă la Isus, valora 300 de dinari, adică plata unui muncitor pe un an de zile. Motivul pentru care femeia a procedat aşa, a fost faptul că ea ştia că fiind o mare păcătoasă, i s-a iertat mult. Simon fariseul, care a fost vindecat de Isus de lepră (cf. Mt 26,6), s-a mulţumit doar cu un ospăţi rece de recunoştinţă; iar pentru faptul că nu se credea un păcătos, şi considera că nu are nevoie de iertarea şi mântuirea sa, l-a tratat pe Isus fără politeţe şi cu răceală.  

Asemenea lui Simon fariseul, mulţi oamenii pot accepta că că există un Dumnezeu, pot accepta să facă câte um mic gest pentru el, dar să se identifice cu păcătosul vinovat care are nevoie de iertarea şi mi mântuirea lui, asta refuză să o facă. Şi totuşi, dacă credinţa noastră nu o va depăşi pe cea a fariseilor şi cărturarilor, nu vom mai veni niciodată la Isus, şi vom rămâne pentru totdeauna fără mântuire (cf. Mt 5,17-20). Lecturile de astăzi ne spun categoric: Ori suntem mântuiţi prin Cristos, ori nu suntem mântuiţi de loc. 

Dumnezeu este “cămătarul cel bun”, el ne-a împrumutat la discreţie bunurile sale, iar noi suntem “datornicii cei răi” care i-am irosit bunurile, ca fiul risipitor (cf. Lc 15,13); şi pentru cu nu le mai aveam, el ne-a iertat pe toţi, prin pătimirile şi moartea Fiului său.

Insă, dacă noi vom crede că datoriile noastre, păcatele noastre sunt mici sau puţine; şi dacă vom crede că le vom putea plăti sau curăţi singuri cu câteva rugăciuni şi fapte bune, ca fariseii care se lăudau şi se îndreptăţeau cu faptele legii (cf. Lc 18,10-14), lege care n-a fost decât un pedagog spre Isus (cf. Gal 3,24); atunci vom rămâne fără Isus şi fără mântuirea lui (cf. Fap 4,12). Apostolul Ioan ne spune: „Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică, şi această viaţă este în Fiul său. Cine are pe Fiul are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa” (cf. 1In 5,11-12).

Mulţi dintre cei de astăzi care se poartă cu răceală şi fără politeţe cu Dumnezeu, uită că el i-a creat şi că ai lui sunt (cf. Ps 100,3), că el i-a răscumpărat, prin sângele lui Cristos, din felul deşert de viaţă moştenit de la părinţi (cf. 1Pt 1,18), şi că în el au viaţa, mişcarea şi fiinţa (cf. Fap 17,28).

Dar noi să ne recunoaştem păcătoşi şi să ne mărturisim păcatele, căci: “Dumnezeu este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire” (1In 1,9). Şi apoi să-l rugăm cu Psalmistul: “Dă-ne, Doamne, bucuria unei inimi curate” (Ps 32,5)!

                                                                                                                             Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la SĂRBĂTOAREA  SFÂNTULUI  ANTON  DE PADOVA  2013

Anul Familiei şi al credinţei: “Dacă măslinul este verde şi puternic, atunci şi roadele lui sunt plăcute şi frumoase” (Ier 11,16).

În fiecare an la data de 13 iunie, creştinii şi mulţi necreştinii, îi aduc laudă şi preamărire lui Dumnezeu, pentru că le-a dat în sfântul Anton de Padova, un păstor şi un învăţător pe calea binelui, dar şi un mijlocitor şi un mare făcător de minuni în greutăţile vieţii.

Sfântul Anton, s-a născut la 15 august 1195, la Lisabona, frumoasa capitală a Portugaliei, dintr-o familie coborâtoare din nobila viță a Bouillonilor. Tatăl său se chema Martin de Bouillon, om de vază la curte regală, ministru și vistiernic regesc, dar mai presus de toate, un bun creştin. Mama sa a fost Maria Tereza Treveira, nobilă și ea de sânge, dar și mai nobilă prin virtute. La botez primi numele de Ferdinand, însă, când a întrat la Franciscani, și l-a schimbat în Anton.

Sub ochii veghetori ai părinților, Ferdinand a crescut ca un copilul curat la suflet și la trup, ca și crinul alb. Îi plăcea rugăciunea și petrecea zilnic bucuros ceasuri întregi în faţa altarului din casa Domnului, închinându-se cu credință și slujind preoților la sfântul altar, ca ministrant. Iar apoi ca preot şi călugăr, a trăit şi perfecţionat învăţăturile primite de pe genunchii părinţilor.

Suntem încă în Anul Familiei şi al credinţei, şi nu trebuie să uităm de rolul sfinţeniei părinţilor în trăirea sfinţeniei copilului. În acest sens apostolul Paul ne spune: “Dacă rădăcinile sunt sfinte şi ramurile sunt sfinte” (Rom 11,16); iar profetul Ieremia spune şi el: “Dacă măslinul este verde şi puternic, atunci şi roadele sunt plăcute şi frumoase” (Ier 11,16).

În iconografia creştină, Sfîntul Anton este reprezentat aproape întotdeauna cu Biblia, cu un crinul, şi cu pruncul Isus în braţe. Biblia este cea care ni-l descoperă pe Isus. Crinul, simbolul nevinovăţiei, şi leacul contra muşcăturilor de şarpe, datorită celor şase petale, coincide cu „Scutul lui David”, fiind simbolul Casei lui David, de care aparţine şi Isus, crinul văilor (cf. Ct 2,1). Pruncul Isus, este cel care a marcat viaţa sfântului Anton din copilărie, când i-a apărut ca cerşertor de inimi, şi până la sfârşitul vieţii când îi apărea după oboselile misionare pentru a-l mângâia şi a-l întări. Iconografia vrea să  să ne spună că toată viaţa lui Anton, ca şi cea a lui Paul, marele apostol al neamurilor, a fost plină de prezenţa lui Isus (cf. Gal 2,20).  

În amintirea faptului că Anton a fost binecuvântat de mic copil de Isus, şi în amintirea faptului că el a dus o viaţă curată, asemenea lui Isus, crinul văilor, de ziua sărbătorii lui, creştinii obişnuiesc să binecuvâteze copiii şi crinii, în speranţa că şi ei vor avea o viaţă binecuvântată de Dumnezeu de la tinereţe până la bătrâneţe, că vor trăi o viaţă înmiresmată de parfumul virtuţilor şi că vor avea un destin veşnic fericit ca al sfântul Anton. Sfântul Anton a trăit mereu după Biblie, a trăit mereu curat ca un crin, şi a fost mereu fără răutate ca un prunc. Noi cum trăim şi suntem?

În sfânta Scriptură citim că, într-o zi, un tânăr dornic de a-l sluji cu vrednicie pe Dumnezeu, s-a dus la Isus şi la întrebat: „Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică”? Isus i-a zis: „Ce este scris în Lege? Cum citeşti în ea?” El a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău; şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. „Bine ai răspuns”, i-a zis Isus, „fă aşa, şi vei avea viaţa veşnică” (Lc 10,25-28).

Sfintele Scripturi care ne dau lumină pe cărarea vieţilor noastre (cf. Ps 119,105), sunt şi tematica principală a lecturilor din sărbătoarea sfântului Anton: Legea ta, Doamne, este mereu în inima mea. Poruncile Domnului sunt strălucitoare, luminează ochii (cf. Ps 19,9). Domnul m-a uns şi m-a trimis să aduc săracilor vestea cea bună (cf. Is 61,1). Secerişul este mult, iar lucrătorii puţini (cf. Lc 10,2). Prin aceste lecturi, Biserica ne cere o reflecţie profundă asupra Cuvântului lui Dumnezeu, pe care trebuie să ni-l însuşim, pe care trebuie să-l trăim, pe care trebuie să-l vestim, şi pentru care trebuie să ne rugăm să se găsească cât mai mulţi vestitori; pentru că în Cuvânt, ca şi în Euharistie, găsim înţelepciunea şi puterea de a-l iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele, iubire fără de care nu putem intra în împărăţia Cerurilor (vf. Mt 25,31-46).

De aceea, pentru a trăi la superlativ dragostea de Dumnezeu şi dragostea de aproapele, prima grijă a lui Anton a fost aceea de a-şi însuşi o cunoaştere temeinică a sfintelor Scripturi, pentru ca mai apoi să le trăiască şi să le predice tuturor oamenilor. Pentru cunoaşterea Scripturilor, s-a retras într-o peşteră din San Paolo, lângă Porţiuncula, ca Paul în Arabia (cf. Gal 1,17); iar apoi pentru predicarea lor, tot ca Paul, a mers în toată lumea, după porunca lui Isus (cf. Mc 16,15).

Sfântul Anton de Padova a ajuns la o aşa cunoaştere a sfintelor Scripturi, care dau viaţă veşnică (cf. In 5,39), încât se spunea despre el, că dacă s-ar fi pierdut toate exemplarele sfintelor Scripturi, el ar fi putut să le rescrie din memorie. Iar această afirmaţie nu pare a fi exagerată, căci Papa Grigore al IX-lea, care l-a auzit vorbind din Scripturi, l-a numit “Chivotul noului Legământ”. Iar Papa Pius al XII-lea, în anul 1946, l-a declarat învăţător al Bisericii cu apelativul de doctor evangelicus. Iar sfîntul Francisc din Assisi (1181-1226) a exclamat: “În sfîrşit, avem episcopul nostru”.  

Sfântul Ieronim spunea că: “Ignorarea Scripturile înseamnă ignorarea lui Dumnezeu; necunoaşterea Scripturilor înseamnă necunoaşterea lui Dumnezeu”.

Sfântul Anton de Padova a trăit într-o perioadă când oamenii uitaseră dragostea faţă de sfintele Scripturi şi dragostea faţă de Euharistie, fapt pentru care mulţi dintre ei au căzut în diferite erezii. De aceea, după ce el însuşi şi-a umplut sufletul de cunoaşterea şi iubirea Scripturilor şi a Euharistiei, a pornit prin lume pentru a le face cunoscute tuturor celor înşelaţi, viaţa din belşug care izvorăşte din ele (cf. In 10,10). 

A predicat în Portugalia, Franţa, Maroc şi Italia. A convertit mulţi păcătoşi şi mulţi înşelaţi de învăţături străine. A predat fraţilor călugări teologia. A scris predici străbătute de adâncă învăţătură şi de mare frumuseţe.

Predica într-o limbă și era înțeles de toate națiile. Cuvântările lui, deși rostite cu glas obișnuit, se auzeau până la mari depărtări. Odată, o femeie nu a fost lăsată de soţul ei să meargă să-l audă pe sfânt vorbind. Atunci femeia s-a urcat în podul casei şi a ascultat de acolo toată predica, cuvânt cu cuvânt, deşi sfântul Anton predica la kilometrii depărtare.

Biserica prin sărbătoarea sfântului Anton de astăzi, un om carea şi-a însuşit Scriptura, a trăit-o şi a predicat-o, vrea să ne amintească şi nouă de misiunea de preoţi şi profeţi primită la la Botez, misiune prin care noi am devenit mesagerii săi, şi ca atare trebuie să avem ştiinţa Scripturilor în inima şi pe buzele noastre (cf. Mal 2,7; Lc 9,26; 1Pt 2,9). Vai nouă, dacă nu predicăm evanghelia, spunea sfântul Paul (cf. 1Cor 9,16). Şi ferice de noi dacă o predicăm, căci mântuim sufletele amăgite de diavol, ne acoperim nouă multele păcate şi ne salvăm sufletele, cum spune sfântul Iacob (cf. Iac 5,29).

Ştim noi oare că Biblia este scrisoarea de dragoste a lui Dumnezeu pentru noi? Dacă ştim, i-am făcut un altar în casa noastră? Dacă ştim, de câte ori pe zi citim din ea pentru a primi sentimentele, gândurile, poveţele şi hrana iubitului nostru, Dumnezeu? Dacă ştim, de câte ori le vorbim oamenilor din ea şi căutăm să-i aducem la bogăţia şi iubirea ei?  

Ştim noi oare că ori de câte ori se celebrează sfânta Liturghie, Isus, Mirele nostru divin, vine în bisericile noastre, şi că ne dă zilnic întâlnire acolo, pentru a ne spune iubirea lui pentru noi, pentru a ne asculta păsurile, şi pentru a ne hrăni cu medicamentul nemuririi, trupul şi sângele său? Dacă ştim, de câte ori lăsăm alte interese şi venim la aceste întâlniri zilnice date de Mirele nostru?

Iar dacă noi nu găsim timp să venim la aceste scurte întâlniri zilnice cu Isus din Biblie şi din Euharistie, dacă noi l-am făcut să aştepte în zadar luni şi chiar ani de zile, mai putem oare aştepta că el să iasă în întâmpinarea noastră da la sfârşitul vieţii?

Sfântul Anton şi toţi Sfinţii au ştiut toate acestea şi au acţionat în consecinţă! Astăzi Isus şi Biserica ne spun la unul fiecare dintre noi: “Mergi şi fă şi tu la fel” (Lc 10,37).

Diavolul nu a putut suporta lumina sfintelor Scripturi niciodată, dar nici pe vestitorii ei, nici pe Anton, şi nici pe noi. Lui Anton care le predica, i-a ridicat multe piedici încă din copilărie, venind la el cu tot felul de gânduri şi ispite; dar Anton le biruia prin puterea crucii lui Cristos, aşa cum şi noi o putem face. Odată, pe când predica în aer liber, diavolul a stârnit o furtună aşa de mare, încât oamenii credeau că vor fi luaţi pe sus. Atunci sfântul Anton, numai făcând semnul crucii spre pomii din jur, de unde venea zgomotul de mare furtună, şi totul s-a liniştit imediat. Altă dată, când sfântul Anton predica tot în aer liber, lângă un lac, diavolul a ridicat nişte broaşte gălăgioase ca să tulbure lucrarea de predicare a cuvântului lui Dumnezeu. Atunci, sfântul Anton, făcu iar semnul crucii, le-a poruncit să tacă, şi ele au tăcut. Altă dată satana furios din cauza sufletelor care le pierdea din cauza predicilor sfântului Anton, l-a apucat de gât şi l-a trântit jos. Anton îşi face iar liniştit semnul crucii, cheamă în ajutor pe Maria, şi totul se termină cu bine. 

Cinstitor al Maicii Domnului încă din copilărie, Anton, s-a înflăcărat tot mai mult de iubire către dânsa; iar acum ca preot şi călugăr, se străduia să le arate tuturor, câtă slavă are ea în ceruri și cât mijlocește ea de mult pentru noi oamenii, la fiul ei, Isus. De aceea, drept răsplată, într-o zi de sărbătoarea Adormirii, învierii şi înălţării sale la cer, într-o zi de 15 august, Maica Domnului i-a apărut frumoasă şi strălucitoare, spre a-l mângâia şi a-l întări în salvarea sufletelor.

Aşa cum spune Biserica despre sfântul Iosif, că fiind un slujitor credincios, Domnul i-a încredinţat Sfânta Familie pentru a o ocrotit cu grijă de părinte (cf. Prefaţa la sfântul Iosif), tot astfel ne spune astăzi şi despre sfântul Anton, care fiind un slujitor credincios al Cuvântului şi al Euharistiei, Domnul l-a înzestrat şi pe el cu darul minunilor, pentru ca prin el să-şi arate slava şi puterea.

Minunile săvârşite de Dumnezeu prin mâinile sfântului Anton sunt atât de felurite, încât cu greu se poate spune în ce nevoi a ajutat şi ajută mai mult. Prin el, Dumnezeu, scapă de moarte, ferește de erezii, de nenorociri, de diavol și de ispitele lui, de lepră și de bolile molipsitoare și incurabile; ajută pe toți bolnavii care aleargă la dânsul cu încredere, ajută pe călătorii de pe ape şi de pe uscat; îi eliberează pe robi, pe prizonieri și pe surghiuniți; află lucrurile pierdute şi furate; scapă și ferește de primejdii și ajută în orice fel de lipsuri. De aceea, creștinii așteaptă de la Dumnezeu, prin mâinile sfântului Anton orice har: haruri spirituale și haruri materiale, haruri pentru viaţa sufletească şi haruri pentru viaţa trupească.  De la mijlocirea sfântului Anton, oamenii de astăzi, mai aşteaptă: sănătate, pace în familie, căsătorii fericite, serviciu cinstit, mijloc de trai, reușită la învățătură și la examene, succes în acțiunile lor, ocrotire împotriva dușmanilor, creșterea bună a copiilor, apărarea avutului, scăparea de calomnii, reuşită la procese, pâinea cea de toate zilele, ajutor în timpul ispitelor, ușurarea sufletelor, și o moarte creștinească.

Toate aceste minuni le-a săvârşit şi Isus. Dar Isus înălţându-se la cer, ne-a spus: “Adevărat, adevărat vă spun că cine crede în mine va face şi el lucrările pe care le fac eu; ba încă va face altele şi mai mari decât acestea, pentru că eu mă duc la Tatăl” (In 14,12). Acest adevăr Isus l-a confirmat, prin minunile pe care le-a făcut prin mâinile sfântului Anton şi a multor alţi sfinţi.

Dar Dumnezeu, vrea să ne mai spună nouă astăzi, prin mulţimea minunilor săvârşite prin mâinile sfântului Anton şi a altor mulţi sfinţi, că el voieşte să facă astfel de minuni şi prin mâinile noastre. Dumnezeu vrea ca prin noi creştinii de astăzi, şi prin cei care vor veni după noi, să mângâie, să îmbărbăteze, să ajute, să vindece bolnavi la suflet şi chiar la trup, să învie morţi sufleteşti, etc. Iar pentru toate acestea noi am primit deja harul, la botezul nostru şi suntem mereu întăriţi de a le împlini, atât prin înălţare lui Isus de la dreapta Tatălui, cât şi prin faptul că a rămas cu noi în Cuvânt şi Euharistie, de unde ne ajută. Plus de asta, sfântul Anton se roagă şi mijloceşte pururi pentru noi. Ne trebuie numai puţină bunăvoinţă şi cu puţină dragoste. Să nu uităm că la judecată, Dumnezeu ne va întreba câte minuni am făcut cu mulţimea harurilor sale (cf. Mt 25,31-46).

                                                                                                               Pr. Ioan Lungu