Reflecţie la DUMINICA  XI  DE  PESTE  AN  „C”

Ori suntem mântuiţi prin Cristos, ori nu suntem mântuiţi de loc.

Pentru a treia duminică consecutiv, lecturile de la sfânta Liturghie, scot în evidenţă milostivirea lui Dumnezeu faţă de toate categoriile de oameni şi faţă de toate problemele lor; dar în mod cu totul deosebit, lecturile de astăzi scot în evidenţă milostivirea lui Dumnezeu faţă de păcătoşi şi grija faţă de mântuirea lor. Iar această milostivire şi grijă faţă de probleme şi mântuirea oamenilor, Dumnezeu, şi-a arătat-o prin faptul că l-a trimis în lume pe unicul său fiu, pe Isus Cristos, căci iată ce este scris: “Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (In 3,16).

Dintre toţi evangheliştii, sfântul Luca este supranumit “Evanghelistul milostivirii lui Dumnezeu”, pentru că el ni-l prezintă pe Isus ca pe întruchiparea milostivirii divine faţă de toţi oamenii, fără deosebire: buni şi răi, drepţi şi nedrepţi (cf. Mt 5,45), care aleargă şi şi pentru cei care nu aleargă la mila şi mântuirea lui (cf. Lc 15,3-7.11-32); căci voinţa lui Dumnezeu este este ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului (cf. 1Tim 2,4).

Pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, după cum ştim din citirea Scripturilor şi din Crez, Isus nu s-a sfiit să coboare din cer, nici să se întrupeze din sânul Mariei, şi nici să intre în orice loc unde se găseau oameni de mântuit: nici în sate nici în oraşe, nici în colibele săracilor şi nici în casele bogaţilor; nici în casele aleşilor şi nici în casele păcătoşilor.

Tot pentru mântuirea oamenilor, el nu a refuzat nici o invitaţie: nici din partea păgănilor (centurionul roman); nici din partea vameşilor şi păcătoşilor (Levi şi Zaheu); nici din partea fariseilor (Simon fariseul), nici din partea fruntaşilor sinagogii ( cea a lui Iair), nici din partea săracilor şi orfanilor (Lazăr, Marta şi Maria din Betania); nici din partea apostolilor (Petru şi Andrei); Apoi în altă ordine de idei, trebuie să spune că nu a refuzat invitaţia, fie la momentele de bucurie (Nunta din Cana); fie la momentele triste (moartea lui Lazăr).

Într-un cuvânt, Isus nu a refuzat pe nimeni şi nici o circumstanţă, căci pentru el erau ocazii de a le purta evanghelia împărăţiei şi a mântuirii (cf. Mc 1,14; Lc 8,1), şi pentru a le arăta dragostea şi mila lui Dumnezeu.

Mesajul concret al lecturilor de la sfânta Liturghie de astăzi este acesta: oricât de mari păcătoşi am fi, şi oricât s-ar opune diavolul sau lumea (cf. Lc 15,2; ), noi tot trebuie să credem, să sperăm şi să alergăm la dragostea lui Dumnezeu, revărsată peste noi prin Isus (cf. 1In 4,9) şi prin Duhul Sfânt (cf. Rom 5,5). Biblia ne spune că Dumnezeu l-a trimis pe Isus în lume, pentru ca el să-i primească şi să-i mântuiască pe cei păcătoşi (cf. Lc 15,2; 1Tim 1,15). De aceea, -ferească Dumnezeu-, chiar dacă am fi mai desfrânaţi decât David şi decât femeia păcătoasă, mai cruzi decât Cain şi Irod, mai trădători decât Iuda şi Dima, tot nu trebuie să disperăm de iertarea şi mântuirea lui Dumnezeu, ci să venim la Isus. Şi iarăşi, chiar dacă ne-a simţi mai părăsiţi şi mai pedepsiţi decât Iob, tot nu trebuie să ne lasăm de Dumnezeu, dar să spunem împreună cu el: “Chiar dacă mă va ucide, eu tot în el îmi pun speranţa” (Iob 13,15).

Şi pentru ce aşa şi nu altfel? Ne răspunde mai întâi sfântul Petru: pentru că în nimeni altul nu este mântuirea decât în Isus, şi pentru că nu este nici un alt nume sub cer dat oamenilor în care să fie mântuiţi” (Fap 4,12). Apoi la acestă întrebare ne răspunde sfântul Paul în lectura a doua de astăzi: “Fraţilor, noi ştim bine că omul devine drept înaintea lui Dumnezeu nu prin împlinirea Legii, ci numai prin credinţa în Isus Cristos” (Gal 2,16).

Iar când îl chemăm pe Isus la noi, sau mergem noi la el, dacă voim să fim iertaţi şi mântuiţi, nu trebuie să apărem în faţa lui cu prejudecăţi şi trufie, ca Simon fariseul de astăzi (cf. Lc 7,39), ci trebuie să apărem în faţa lui cu dragoste, ca femeia păcătoasă şi ca David, şi cu “smerita cugetare”, cum se exprimau părinţii pustiului; adică cu dreapta apreciere despre noi înşine că “în păcat am fost zămisliţi de mama noastră” (cf. Ps 51,5); că nimeni din cei vii nu-i drept înaintea lui Dumnezeu (cf. Ps 143,2); că nici cerurile nu sunt curate înaintea lui Dumnezeu (cf. Iov 15,15); că nu este nimeni pe pământ care să facă binele, nici măcar unul (cf. Rom 3,10); că păcătosul cu de la sine putere nu poate face nici un act meritoriu; că fără harul lui Dumnezeu nici un păcătos nu ar putea fi iertat sau mântuit. 

Cu această semerită cugetare au stat astăzi în faţa lui Dumnezeu, regele David şi femeia păcătoasă din lecturile de astăzi, care au fost iertaţi şi mântuiţi. Cu această smerită cugetare au stat înaintea lui Dumnezeu toţi cei care sunt astăzi fericiţi în cer. Cu această smerită cugetare trebuie să stăm şi noi păcătoşii în faţa lui Dumnezeu, pentru ca să primim iertarea şi mântuirea.

Tot evanghelia de astăzi ne arată că, atunci când venim la Isus pentru iertare şi mântuire, el nu ne descoperă nici păcatele, nu ne descoperă nici numele, şi nu ne descoperă nici măcar locul de unde suntem, ca nu cumva să fim umiliţi, nu ne ceartă şi nici nu ne pedepseşte.

Dacă înainte de venirea lui Cristos, omul trebuia să suporte urmările păcatului său, umilinţa şi suferinţa, aşa cum am văzit în prima lectură de astăzi (2Sam 12,7-13); după venirea lui Cristos în lume, Dumnezeu a rânduit ca Fiul său, să suporte toate urmările păcatului nostru: umilinţă, suferinţă şi moartre. Iar acest lucru Dumnezeu l-a prefigurat, chiar prin moartea fiului David, care a murit în locul părinţilor lui care au păcătuit (cf. 2Sam 12,15-21). Deci, şi noi păcătoşi, suntem iertaţi şi mântuiţi prin umilirea, suferinţa şi moartea lui Isus, Fiul lui David (cf. Mc 10,47).

Chiar dacă Dumnezeu a pus pe umerii Fiului său: ruşinea, umilinţa, suferinţa şi moartea, totuşi Dumnezeu aşteaptă şi aportul nostru de umilinţă, suferinţă, sacrificiu şi de fapte de dragoste, căci după vorba sfântului Augustin (354-430): “Cel ce te-a creat fără de tine, nu te va mântui fără de tine”. Deci, Dumnezeu apreciază iubirea şi smerenia cu care venim la Isus; îi place căinţa şi hotărârea cu care venim la Isus.

Dacă până acum ne-am folosit de darurile primite de la Dumnezeu, numai pentru a ispiti pe Dumnezeu şi pe oameni; numai pentru a judeca pe Dumnezeu şi pe oameni; numai pentru a-l acuza pe Dumnezeu şi pe oameni; numai pentru a ne făli cu ele înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, aşa cum făceau fariseii şi cărturarii, şi aşa cum a făcut Simon fariseul astăzi, dar fără a pune aceste daruri în slujba lui Dumnezeu şi a oamenilor, în semn de recunoştinţă, smerenie şi cerere de iertare, suntem încă neiertaţi, nefericiţi şi ne mântuiţi.

Şi iarăşi, dacă până acum ne-am folosit de darurile trupeşti şi sufleteşti date de Dumnezeu, numai pentru a-l supăra pe el şi a-i duce şi pe alţii la păcat, aşa cum a făcut şi David şi femeia păcătoasă înainte de convertire, dar şi aşa cum fac şi mulţi oameni neconvertiţi şi astăzi; de acum înainte trebuie să ne folosim de toate darurile primite de la Dumnezeu, numai spre slava lui şi spre mântuirea oamenilor, asemenea lui David şi a femeii păcătoase convertire; mai exact, tot ceea ce până acum foloseam numai pentru plăcerile noastre şi pentru a atrage atenţia oamenilor numai asupra noastră, de acum înainte trebuie să ne folosim de: banii, averea, tinereţea, şarmul, inteligenţa, şi toate celelalte daruri primite de la Dumnezeu, numai pentru slava lui Dumnezeu, numai pentru slujirea şi evidenţierea lui Cristos şi pentru mântuirea oamenilor, “Trupului mistic al lui Cristos”.

Scriptura ne spune că Dumnezeu ne-a oferit darurile sale, nu numai spre folosul propriu, ci spre slava lui Dumnezeu, şi spre folosul tuturor (cf. 1Pt 4,10-11). 

Se vorbeşte despre o tânără în scaun cu rotile; era cocoşată şi cu mâinile şi picioarele atrofiate; numai avea nimic atrăgător în trupul ei decât zâmbetul. Pe acest singur bun atrăgător care îi mai rămăsese de la boală, zâmbetul, s-a decis să-l folosească spre slava lui Dumnezeu şi spre bucuria semenilor. De aceea, l-a rugat pe preotul bisericii să-I dea o funcţie în biserică, unde să-şi pună în valoare zâmbetul. Atunci preotul a aşezat-o la intrarea în biserică, pentru a-i primi şi a-i dispune cu zâmbetul ei, pe cei care veneau în casa Domnului.

Despre un bolnav greu, se spune că şi-a unit suferinţele cu cele ale lui Isus şi le oferea Tatălui ceresc pentru protecţia comunităţii din care făcea parte. Iar cât timp a trăit, deşi nimeni nu l-a luat în seamă, comunitatea a fost păzită de orice primejdie şi calamitate. Dar de la un timp au început să se întâmple în acea comunitate, multe rele şi nenorociri. Abia atunci şi-au dat seama că a murit sfântul din mijlocul lor.

Dacă numai cu suferinţele noastre putem aduce un aşa rod, ce să mai spunem atunci de sănătatea, vigoarea, inteligenţa, şarmul, talentele, banii, averea, proviziile şi de toate bunurile noastre! Cu o haină pe care n-o mai purtăm putem susţine un centru de primire pentru persoane sărace; cu o pâne putem susţine hrana zilnică a multor înfometaţi; cu o donaţie de bani putem susţine un azil de bătrâni; cu maşina noastră putem ajuta pe bolnavi şi neputincioşi să se deplaseze mai uşor; cu un loc într-o cameră neocupată putem salva un om fără adăpost; etc.

Dar cel mai bine, dăruieşte-te pe tine însuţi! Dăruieşte-i celui părăsit o oră din timpul tău. Dă celui întristat sau apăsat, o mângâiere. Fă o vizită de încurajare celui pe care îl ştii doborât de descurajare. Du-i unui bătrân sau unui bolnav un prânz cald. Găseşte un cuvânt de compasiune pentru cineva care şi-a pierdut pe cineva drag. Arată-ţi prietenia printr-un mic gest de atenţie pentru unul care este ocolit de ceilalţi, etc. Căci Isus zice: "Adevărat vă spun că ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceştia care sunt fraţi ai mei, mie mi le-aţi făcut" (Mt 25,40).

Vasul de alabastru cu parfumul de nard curat, cules de pe vârful munţilor Himalaia, din India, adus de femeia păcătoasă la Isus, valora 300 de dinari, adică plata unui muncitor pe un an de zile. Motivul pentru care femeia a procedat aşa, a fost faptul că ea ştia că fiind o mare păcătoasă, i s-a iertat mult. Simon fariseul, care a fost vindecat de Isus de lepră (cf. Mt 26,6), s-a mulţumit doar cu un ospăţi rece de recunoştinţă; iar pentru faptul că nu se credea un păcătos, şi considera că nu are nevoie de iertarea şi mântuirea sa, l-a tratat pe Isus fără politeţe şi cu răceală.  

Asemenea lui Simon fariseul, mulţi oamenii pot accepta că că există un Dumnezeu, pot accepta să facă câte um mic gest pentru el, dar să se identifice cu păcătosul vinovat care are nevoie de iertarea şi mi mântuirea lui, asta refuză să o facă. Şi totuşi, dacă credinţa noastră nu o va depăşi pe cea a fariseilor şi cărturarilor, nu vom mai veni niciodată la Isus, şi vom rămâne pentru totdeauna fără mântuire (cf. Mt 5,17-20). Lecturile de astăzi ne spun categoric: Ori suntem mântuiţi prin Cristos, ori nu suntem mântuiţi de loc. 

Dumnezeu este “cămătarul cel bun”, el ne-a împrumutat la discreţie bunurile sale, iar noi suntem “datornicii cei răi” care i-am irosit bunurile, ca fiul risipitor (cf. Lc 15,13); şi pentru cu nu le mai aveam, el ne-a iertat pe toţi, prin pătimirile şi moartea Fiului său.

Insă, dacă noi vom crede că datoriile noastre, păcatele noastre sunt mici sau puţine; şi dacă vom crede că le vom putea plăti sau curăţi singuri cu câteva rugăciuni şi fapte bune, ca fariseii care se lăudau şi se îndreptăţeau cu faptele legii (cf. Lc 18,10-14), lege care n-a fost decât un pedagog spre Isus (cf. Gal 3,24); atunci vom rămâne fără Isus şi fără mântuirea lui (cf. Fap 4,12). Apostolul Ioan ne spune: „Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică, şi această viaţă este în Fiul său. Cine are pe Fiul are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa” (cf. 1In 5,11-12).

Mulţi dintre cei de astăzi care se poartă cu răceală şi fără politeţe cu Dumnezeu, uită că el i-a creat şi că ai lui sunt (cf. Ps 100,3), că el i-a răscumpărat, prin sângele lui Cristos, din felul deşert de viaţă moştenit de la părinţi (cf. 1Pt 1,18), şi că în el au viaţa, mişcarea şi fiinţa (cf. Fap 17,28).

Dar noi să ne recunoaştem păcătoşi şi să ne mărturisim păcatele, căci: “Dumnezeu este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire” (1In 1,9). Şi apoi să-l rugăm cu Psalmistul: “Dă-ne, Doamne, bucuria unei inimi curate” (Ps 32,5)!

                                                                                                                             Pr. Ioan Lungu