Reflecţie la SOLEMNITATEA  NAŞTERII  SFÂNTULUI  IOAN  BOTEZĂTORUL 2013

Pe mulţi din fiii lui Israel îi va întoarce la Domnul Dumnezeul lor (cf. Lc 1,16).

Solemnitatea de astăzi, este o preamărire şi o cântare de laudă adusă a lui Dumnezeu Tatăl,   pentru marea lucrare a eliberării de păcat şi a mântuirii, pe care le-a realizat pentru noi, prin Cristos, în Duhul Sfânt; lucrare la care l-a făcut părtaş şi pe sfântul Ioan Botezătorul.

Eliberare de povoara păcatului, povoară pe care diavolul a aruncat-o asupra noastră a tuturor oamenilor odată cu neascultarea primilor oameni; povoară care este cea mai grea din întreg universul; povoară care ne-a fost ridicată şi asumată de către Isus la Iordan, atunci când a fost botezat de către Ioan (cf. Mt 3,13-17; Lc 3,21-22); povoară pe care mai apoi Isus a distrus-o pentru totdeauna, la cruce, unde pentru noi şi pentru a noastră mântuire, s-a făcut ascultător şi supus, până la moartea pe cruce (cf. Fil 2,8).  

Cât despre fericirea mântuirii veşnice din împărăţia sa, care ne-a venit nouă odată cu moartea şi învierea lui Isus, tot din zilele lui Ioan Botezătorul ni se vesteşte, pentru ca fiecare om să se lupte pentru a intra în ea (cf. Mt 11,12-13; Lc 16,16).

Prin lucrarea lui Isus începută cu Botezul său în Iordan şi terminată la cruce, Dumnezeu ne-a eliberat nu numai de povoara păcatului şi a urmărilor lui nefaste, nu numai de vrăjmaşii trupeşti şi pământeşti, dar ne-a eliberat de însăşi puterea lui satan şi a morţii, şi ne-a deschis calea spre fericirea paradisului. Fiind astfel eliberaţi şi fericiţi, noi nu trebuie să mai avem un alt scop mai măreţ, decât acela de a-i sluji Domnului „fără frică, în sfinţenie şi dreptate înaintea lui, în toate zilele noastre, ca Ioan Botezătorul, pe care îl celebrăm în ziua de astăzi (cf. Lc 1,74-75).

Se zice că, odată, nişte oameni s-a rătăcit într-o peşteră şi n-au mai găsit calea spre ieşire. Atunci au încercat şi au reuşit să supravieţuiască, găsind ciuperci şi viermi pentru hrană; ba mai mult şi-au amenajat peştera, s-au căsătorit, au avut chiar şi copii, şi au format o aşezare. După ce părinţii au murit, copiii lor au trăit mai departe acolo, fără să ştie de ce erau acolo. Dar, într-o zi au fost deranjaţi de o lumină şi au văzut venind spre ei un bărbat necunoscut. Cine eşti tu, au întrebat ei? Eu sunt speolog. Dar voi de ce staţi aici, unde este întuneric, rece şi umed? Este foarte plăcut aici, îi răspunseră ei. Avem un hamac de dormit, avem ca hrană viermi şi ciuperci, iar apa ne curge de pe pereţi. Dar afară este mult mai frumos, replică speologul; acolo sunt flori, străluceşte soarele, cânta păsările... Afară? Ce este aceasta, întrebară ei ironic? Noi credem numai ceea ce vedem, replicară ei. Vreo trei dintre ei s-au lăsat totuşi convinşi şi au plecat cu speologul afară. Pe măsură ce se apropiau de ieşirea din peştera, se făcea tot mai lumină. Apoi ieşind afară, au văzut verdele păşunilor, au mirosit aerul parfumat de primăvară şi au simţit vântul. Entuziasmaţi au strigat: Ce frumos este afară! De aici nu mai vrem să plecăm! Atunci speologul i-a întrebat: Dar ce o să faceţi cu fraţii voştri? Ei nu vor să iasă afară, i-au replicat ei. Dar el a insistat: Ce s-ar fi întâmplat dacă eu n-aş fi venit la voi şi nu v-aş fi convins să veniţi afară? Acum mergeţi şi voi la ei, şi convingeţi-i să vină la lumina de afară!

E nevoie urgentă ca toţi oamenii să fie conduşi la lumina evangheliei lui Cristos. Aşa cum nu se poate amâna ieşirea dintr-o casă cuprinsă de flăcări, sau salvarea unui om căzut în valuri, tot astfel nu se poate amâna salvarea oamenilor din întunericul păcatului şi al morţii.

Sfântul Ioan Botezătorul, care s-a întâlnit chiar din sânul mamei sale cu lumina lui Cristos (cf. Lc 1,44), a pornit imediat în misiunea de salvare a oamenilor care locuiau în întuneric şi în umbra morţii (cf. Mt 4,16; Is 42,7). El spunea cu Isaia: „Dumnezeu a făcut din mine o săgeată preferată, iar din gura lui o sabie ascuţită (Is 49,1-3). 

Poporul evreu, deşi născut din dragostea lui Dumnezeu, a fost totuşi un popor necredincios, un popor care a respins mântuirea prin har venită prin Cristos, preferând-o pe cea faptelor din Legea lui Moise, Lege care nu a mântuit niciodată pe nimeni, căci ea fost numai un îndrumător spre Cristos (cf. Gal 3,24). Din acest motiv, Dumnezeu l-a înlocuit pe vechiul Israel, cu Cristos, adevăratul Israel (cf. Fap 13,23), slujitorul credincios şi ascultător până la moarte, care după profeţie (cf. Lc 1,16), i-a strâns la un loc pe copiii săi risipiţi ai lui Dumnezeu (In 11,51-52), şi astfel a transformat respingerea lor faţă de Cristos, într-o cale prin care mântuirea lui să ajungă „până la capătul pământului (cf. Is 49,6).

Iată câteva din lucrările de colaborare a sfântul Ioan Botezătorul, la lucrarea de mântuire a lui Dumnezeu, prin Cristos în Duhul Sfânt: asemenea tuturor profeţilor puşi deoparte de Dumnezeu încă înainte de naştere (cf. Is 49,2.5; Ier 1,5; Gal 1,5), Ioan Botezătorul care a avut privilegiul ca încă din sânul mamei sale să tresalte de bucurie la venirea lui Mesia (cf. Lc 1,41), încă de tânăr a devenit un ucenic supus al lui Cristos (cf. In 3,25-30); încă de tânăr a semănat cu hărnicie Cuvântul divin în deşertul Iudeii (cf. Mt 3,1-12; Mc 1,2-8) şi l-a mărturisit pe Isus (cf. Mt 3,11-12; Mc 1,7-8; In 1,29-36); ca fiu de preot care cunoştea răutatea păcatului din mulţimea jertfelor, a predicat un botez al pocăinţei şi o chemare la convertire (cf. Lc 3,7-14; Fap 13,24; Fap 19,3-4); ca om luminat de Cristos, s-a făcut model de trăire a credinţei pentru toţi (cf. Mt 5,14-15); ca un umblător pe calea cea strâmtă (cf. Mt 7,13-14), a arătat tuturor calea  mântuirii (cf. Lc 3,1-17), şi s-a făcut un apărător al dreptăţii şi al fidelităţii în căsătorie (cf. Mt 14,3-4); ca un administrator credincios, s-a făcut un apostol al milei faţă de cei săraci şi păcătoşi (cf. Mt 3,1-12; Lc 3,11); şi ca cel mare profet, cu spiritul lui Ilie, s-a făcut înainte mergătorul lui Isus, căruia i-a pregătit calea  (cf. Lc 1,16-17; Mal 4,5-6).

Despre sfântul Ioan Botezătorul, Isus a spus că, este omul cel mai mare născut din femeie care a intrat în cer; însă acolo sunt alţii şi mai mari decât el (cf. Mt 11,11). Când Isus a făcut această afirmaţie despre Ioan, acesta dăduse deja o bună mărturie despre el, repusese deja Legea lui Dumnezeu în inimile oamenilor, arătase deja calea umilinţei ca pe o cale regală spre mântuire (cf. In 3,29-30), iar acum era în temniţă şi aproape de moartea de martir pentru Cuvântul lui Dumnezeu care îi clocotea în inimă.  

Chiar de la începutul misiunii sale, Ioan Botezătorul, şi-a asumat rapid ceea ce a vestit Domnul prin cartea Înţelepciunii lui Solomon, şi anume că: la odihna veşnică se ajunge prin trudă vremelnică; la pacea divină se ajunge prin lupta cu răul; la bucuria veşnică se ajunge prin suferinţă şi jertfă; la viaţa veşnică, se ajunge prin moarte (cf. Înţ 3,1-11). Şi de aceea a acţionat în consecinţă, trecând în împlinirea misiunii lui, prin trudă, prin lupte cu răul, prin suferinţe şi lipsuri, prin chinuri şi moarte, fără să se teamă de oameni (cf. Ier 1,8).

Psalmul Responsorial, de la sfânta Liturghie din ajun, îl aşează Ioan Botezătorul prigonit de mai marii timpului său (cf. In 1,19-28), alături de David care a fost prigonit de însuşi fiul său Absalon şi apoi de Şimei (cf. Ps 71,1-17) În Psalm, Absalon şi Şimei, sunt imagini ale lumii păcătoase. Dar, Ioan prigonit, i-a spus lui Dumnezeu, tot împreună cu David: „Tu, Doamne, eşti încrederea mea încă din copilărie; „Dumnezeule, tu m-ai învăţat încă din tinereţea mea, iar eu până astăzi am vestit lucrările tale minunate (Ps 71,5.17).

Apoi, ca orice profet mare în ochii lui Dumnezeu şi ai oamenilor, Ioan trebuia să fie onorat cu mărturia supremă a vărsării sângelui, aşa cum au fost onoraţi înaintea lui: Isaia care a fost tăiat cu fierăstrăul; Ieremia a fost ucis cu pietre; David a fost prigonit chiar de casnicii săi; Zaharia care a fost ucis între templu şi altar (cf. Mt 23,35). Pentru că şi-a împlinit misiunea după voinţa lui Dumnezeu, Ioan după ce a fost mai întâi prigonit de mai marii religioşi şi politici, mai apoi tot aceştia şi-au dat mâna spre a-l ucide (cf. Mt 14,1-12; Mc 6,14-29), exact ca şi la moartea lui Isus (cf. Mt 14,9-10; Lc 23,12).  

Dar acum să trecem la noi, creştinii de astăzi, care celebrăm cu bucurie şi recunoştinţă, solemnitatea naşterii sfântului Ioan Botezătorul. Despre sfântul Ioan Botezătorul, Biblia, ne spune că a fost înainte-mergătorul lui Isus, atât în naştere cât şi în moarte. Dar Ioan Botezătorul nu a fost numai înainte-mergătorul lui Isus, mai ales în muncile apostolice, în suferinţe şi moartea pentru mântuire, căci a fost şi înainte-mergătorul nostru, al creştinilor din toate timpurile.

Deci, Biserica, prin solemnitate de astăzi, nu a voit să ne spună numai o poveste frumoasă despre viaţa, activitatea, moartea şi slava lui Ioan Botezătorul, ci Biserica a voit să ne spună astăzi, că aşa cum Ioan Botezătorul i-a pregătit pe oameni pentru prima venire a lui Isus, tot astfel noi creştinii, care suntem mai mult decât profeţi, căci suntem şi preoţi şi regi, trebuie să-i pregătim pe oamenii timpului nostru, pentru venirea de-a doua, cea cu slavă şi cu putere, pentru ca toţi să ajungă în slava cerească.

Ioan Botezătorul, i-a pregătit pe oameni ca să-l primească pe Mesia, ducând în primul rând o viaţă de credinţă, o viaţă umilă, o viaţă dezlipită de toate cele pământeşti, o viaţă de vestire continuă a iubirii lui Dumnezeu, prin Cristos. Tot prin aceste mijloace trebuie să se desfăşoare şi misiunea noastră de profeţi şi de apostoli pescari de suflete.

Şi dacă Dumnezeu ne-a dat la botezul nostru misiunea lui Ioan, atunci să fim siguri că ne-a dat odată cu fericirea lui, şi muncile, prigoanele şi suferinţele lui. De aceea sfântul Paul atenţionează că, toţi cei care vor dori să trăiască în evlavie, vor fi prigoniţi (cf. 2Tim 3,12).

Problema care ni se pune nouă astăzi, este aceea dacă suntem dispuşi să plătim preţul uceniciei la Cristos, asemenea lui Ioan, şi dacă prin fiecare gând, vorbă şi faptă, ca nişte note muzicale, suntem dispuşi să cântăm lumii, cântul luminos al mântuirii

Am auzit cu toţii de expresia: „A da ceea ce ai mai bun în tine”! La aceasta l-a chemat Dumnezeu pe Ioan Botezătorul, şi tot la aceasta ne chemă şi pe noi. Ioan a dat ceea ce a avut mai bun în el, căci a dat lumina din el, pentru ca oamenii să poată ajunge la marea lumină, Cristos. Şi nouă ni se cere astăzi să pregătim drumul luminos al lui Cristos spre oameni, şi al oamenilor spre Cristos.

Fiecărui om pe care Dumnezeu îl cheamă să meargă pe căile sale şi să poarte mântuirea sa la toate popoarele, asemenea lui Ioan, profeţilor şi apostolilor, Dumnezeu îi spune: „Eu sunt cu tine”; „Să nu te temi de dânşii, căci eu sunt cu tine, ca să te ocrotesc"; „îţi dau putere asupra popoarelor şi împărăţiilor, ca să smulgi şi să dobori, ca să dărâmi şi să distrugi, ca să construieşti şi să plantezi". (cf. Ier 1,8-10; Ier 15,20). Şi ce mai contează capacităţile noastre, din moment ce el este cu noi, şi din moment ce noi nu trebuie să spunem şi să facem nimic altceva decât ceea ce el ne porunceşte?

Pentru un creştin, „a misiona”, nu este numai un sfat pios, ci este o poruncă divină: „Vai mie, dacă nu predic evaghelia (cf. 1Cor 9,16).  Cine nu misionează, demisionează din grupul de ucenici ai Domnului. Sfânta Carte ne spune iar: „Ziua această este o zi de veste bună. Dacă vom tăcea, vom fi pedepsiţi (2Rg 7,9). „Iar tu, copilule, vei fi profet al Celui Preaînalt; vei merge înaintea Domnului ca să-i pregăteşti căile sale (Lc 1,79).

                                                                                                               Pr. Ioan Lungu