Reflecţie la SĂRBĂTOAREA  INIMII  NEPRIHĂNITE A  MARIEI  2013

Inima Mariei este cea mai asemănătoare cu Inima lui Isus

În fiecare an, în sâmbăta de după Solemnitatea Preasfintei Inimi a lui Isus, Biserica celebrează din anul 1944 sărbătoarea Inimii Neprihănite a Mariei.

De ce această sărbătoare? Răspunsul este cât se poate de simplu: pentru că această sărbătoare îşi are originea în Biblie (cf. Lc 2,19.51); pentru că pe Maria mulţi contemporani şi sfinţi au preamărit-o (cf. Lc 11,27); pentru că inima Mariei a fost inima cea mai asemănătoare cu inima lui Isus; asemănătoare în blândeţe, smerenie, dragoste, slujire şi jertfă (cf. Mt 11,29; Lc 1,38); pentru că, după Inima lui Isus, nici o altă inimă din întreg universul, nu l-a iubit mai mult pe Dumnezeu şi pe oameni, ca Inima Neprihănită a Mariei; pentru că această devoţiune o găsim recomandată în scrierile sfinţilor Părinţi; pentru că evlavia către inima Mariei era  populară încă de secolul XIII; pentru că devoţiunea inimii neprihănite a Mariei era preamărită încă din secolul al XVII-lea, de către sfântul Ioan Eudes (1601-1680) şi de mulţi alţii asemenea lui; pentru că cei din Napoli sărbătoreau această inimă a Mariei încă din anul 1802; pentru că mulţi artişti şi poeţi au cântat această inima; pentru că Maria însăşi a cerut această sărbătoare în 1917, la Fatima; pentru că devoţiunea celor 5 prime sâmbete din lună se practica încă din anul 1925; pentru că consacrarea lumii la Inima Neprihănită a Mariei se făcea încă din anul 1942; pentru că papa Pius XII (1876-1958), în 1944, a extins această devoţiune a Inimii Neprihănite a Mariei la toată Bierica; şi nu în ultimul rînd pentru că înţelesurile şi binecuvântările acestei sărbători sunt de mare folos sufletesc tuturor credincioşilor.

Dumnezeu, în sfânta Carte, ne cere unuia fiecăruia dintre noi, inima: „Fiule, dă-mi inima ta şi să găsească plăcere ochii tăi în căile mele” (Prov 23,26). Dumnezeu ne cere inima pentru ca mai întâi să ne-o spele şi să ne-o cureţe în sângele lui Isus (cf. 1In 1,7); apoi ca ca să ne-o largească pentru ca în în ea să încapă el însuşi şi toată creaţia (cf. 2Cor 6,13); şi nu în ultimul rând să ne-o umple cu prezenţa sa, cu divinul său cuvânt, şi cu toate darurile sale.  

Referitor la inima omului, sfântul Augustin (354-430), spunea: „Inima omului a fost astfel plămădită de Dumnezeu pentru ca nimeni şi nimic din lumea această să o încapă, decât el însuşi”.

Maria, a fost prima dintre creaturi care i-a dat lui Dumnezeu inima ei; i-a dat-o ca Dumnezeu să i-o lărgească şi să i-o umple de prezenţa sa, de cuvântul său, şi de fericirea sa. De aceea, Maria a putut spune cu Ana, din psalmul responzorial: “Inima mea se bucură în Dumnezeu, mântuitorul meu” (1Sam 2,1), şi apoi cu Psalmistul: “Păstrez în inimă cuvintele tale ca să nu păcătuiesc împotriva ta” (Ps 119,11). Iar evanghelia de la sfânta Liturghie de astăzi a putut mărturisi despre Maria că, păstra în inimă toate cuvintele lui Isus (cf. Lc 2,51), şi nu numai că le păstra, dar şi se gândea la ele în inima ei (cf. Lc 2,19).

Cuvântul lui Dumnezeu, pe care Maria l-a păstrat şi meditat în inima ei, aşa cum spune însăşi Biblia, i-a fost Mariei hrană dulce pentru creştere sufletească (cf. Ps 119,103); un foc care i-a ţinut mereu sufletul curat şi un ciocan care i-a curăţit mereu calea spre Dumnezeu (cf. Ier 23,29); ca o sămânţă care rodeşte mereu dragoste, bucurie, pace, îndelungă răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie, blândeţe, înfrânare (cf. Lc 8,11; Gal 5,22-23).  

Sfântul Paul, în epistolele sale ne vorbeşte de două comunităţi evanghelizate de el: corintenii şi efesenii. Despre efeseni ne spune că aveau o inimă largă (cf. Ef 1,15). Iar despre corinteni ne spune că aveau o inima strâmtă (2Cor 6,11-13).

Sunt două lucruri care fac ca inima omului să fie, sau strâmtă, sau largă: credinţa şi dragostea.   Credinţa în Isus şi dragostea pentru toţi sfinţii. Acestea fac inima largă, şi pe acestea le căută Dumnezeu întotdeauna la oameni.

În Maria, Dumnezeu a aflat o inimă largă; o inimă plină de credinţă faţă de Dumnezeu; o inimă plină de dragoste faţă de oameni; o inimă curată, o inimă bună şi caldă, o inimă lipsită de orice egoism, o inimă mereu atentă la cuvântul său, şi o inimă dăruită în întregime Duhului Sfânt. De aceea, Dumnezeu i-a putut descoperi planul său de mântuire şi modul de a coopera la acest plan, cu titlul de mamă a Mântuitorului.

Problema creştinilor din Corint, despre care ne vorbeşte sfântul Paul (cf. 2Cor 6,11-13), era că inima lor era foarte strâmtă, în comparaţie cu inima lui Paul. Inimile lor nu s-au lărgit deloc, deşi erau creştini de mulţi ani. Ei l-au primit pe Isus în inimile lor la botez, dar inimile le-au rămas tot aşa de strâmte ca şi la început, pentru că nu şi-au mai dat silinţa ca ei să crească în credinţă, în speranţă şi în dragoste. Şi acesta este şi motivul pentru care şi mulţi creştini de astăzi, după mai mulţi ani de creştinism, mai trăiesc tot după firea pământească şi au rămas tot prunci în ale credinţei.

Maria, şi-a lărgit mereu inima prin credinţa faţă de Dumnezeu şi prin dragostea faţă de oameni; începând de la Bunavestire de când l-a primit pe Dumnezeu în inima sa, până pe Calvar şi până la ridicarea ei cu trupul şi sufletul la cer, şi-a tot lărgit inima prin creşterea zilnică în credinţa faţă de Dumnezeu şi prin dragostea faţă de aproapele.

Dacă vom privi la Maria, aşa cum apare ea în Biblie, vom constata că ea mereu şi-a lărgit inima prin credinţa în Dumnezeu şi prin dragostea faşă de aproapele. Astfel: la Bunavestire crede în glasul lui Dumnezeu venit prin înger, iar apoi merge imediat s-o ajute pe verişoara sa Elisabeta (cf. Lc 1,38-40); la nunta din Cana, crede în dumnezeirea lui Isus şi îi ajută şi pe miri şi nuntaşi ca să creadă (cf. In 2,3-5); pe Calvar crede în învierea lui Isus, iar după înviere îi adună pe ucenicii risipiţi şi-i ajută să rămână fideli (cf. Fap 1,14); după înălţare a crezut încredinţării de pe cruce, şi l-a ajutat pe Ioan în călătoriile sale misioanare (cf. In 19,26-27); dar nu numai pe Ioan l-a ajutat, ci ne ajută şi pe unul fiecare din copiii ei, ca toţi să credem în Isus şi să dobândească harurile trebuincioase, şi mântuirea.

Dacă am putea crede că Dumnezeu ne-a ales aşa păcătoşi cu suntem; dacă am putea crede că el ne-a ales în cunoştinţă de cauză; dacă am putea crede că el ştia de la început tot ceea ce suntem şi vom fi, tot ceea ce am făcut şi vom face şi după alegerea noastră; dacă am putea crede că el ne iubeşte aşa cum suntem şi că ne vrea cu orice preţ mântuiţi; atunci ni s-ar lărgi inima ca inima Mariei şi ca inima lui Paul, şi ca inima tuturor mântuiţilor. 

Tocmai această poveste de dragoste a lui Dumnezeu faţă de noi oamenii, ne-o descrie şi Isaia 61, de unde şi Biserica a luat astăzi un scurt pasaj, pentru ca şi noi să ne lărgim inima prin credinţa în Dumnezeu şi prin dragostea faţă de semeni. Acest capitolul 61 din Isaia, reprezintă un interes cu totul deosebit, pentru că din acest capitol a ales şi Isus a ales să-l citească, pentru a lărgi inima celor din Nazaret (cf. Lc 4,16-21).

În acest capitol 61 din Isaia, remarcăm un detaliu de cea mai mare importanţă accentuat de Isus. Pe când citea enumerarea binecuvântărilor aduse de Mesia, a întrerupt brusc lectura, chiar la mijlocul frazei, pentru a scoate din text “ziua răzbunării”, zi care nu va mai exista niciodată pentru cei care vor crede în el şi îl vor urma. (cf. Is 61,1-2; Lc 4,18-19). Iar mai târziu a adăugat, ca la Iob dublarea bucuriilor (cf. Iov 42,12), şi ca la apostoli înmiirea loc împreună cu viaţa veşnică (cf. Mt 19,29). De ce a procedat Isus aşa? Pentru că a voit să le lărgească şi să ne lărgrască inimile; pentru că a voit să le umple şi să ne umple inimile de iubirea sa. Doar puţini din Nazaret au accepta oferta. Noi ce vom face?

Fragmentul citit de noi astăzi la sfânta Liturghie, cuprinde numai răspunsul şi mulţumirea celor credincioşi, celor care nu au refuzat oferta mântuirii prin credinţă şi iubire: „Mă voi bucura din toată inima în Domnul şi va tresălta de veselie sufletul meu în Dumnezeul meu, căci m-a îmbrăcat cu haina mântuirii, m-a acoperit cu veşmântul veseliei ca pe un mire care poartă cunună împărătească şi ca pe o mireasă împodobită cu giuvaierele” (Is 61,10).

Maria umplută de prezenţa lui Dumnezeu şi plinătatea harului divin (cf. Lc 1,28), a fost prima care şi-a lărgit inima, prin credinţă, speranţă şi iubire, şi prima care mulţumeşte astăzi lui Dumnezeu din cer, cu frumoasele cuvinte ale profetului Isaia, citite astăzi de noi la sfânta Liturghie.

Maria a fost doar prima care şi-a lărgit inima prin credinţa în Dumnezeu şi prin dragostea faţă de aproapele, dar nu a fost nici singura şi nu va fi nici ultima, căci, Dumnezeu voieşte ca şi unul fiecare dintre noi care credem în el şi care o iubim pe Maria, să ne lărgim la fel inima prin credinţa în Dumnezeu şi prin dragostea faţă de aproapele, şi să ne alăturăm pentru vecie acestui cor de mulţumitori.

Dragostea lui Dumnezeu e mult mai mare decât poate mintea omului cuprinde. Paul scrie că dragostea este cea mai mare dintre toate (cf. 1Cor 13,13). Şi dacă numai cu virtutea credinţei se pot muta munţii din loc (cf. Mt 17,20), să ne imaginăm acum ce poate să facă dragostea care este cea mai mare forţă din univers!

În anul 1989, în Armenia, a avut loc un cutremur înspăimântotor care a provocat plâns şi jale.   Dintre cei care au ajutat nu a lipsit nici Maica Tereza şi surorile ei. Deosebit de emoționantă a fost întâlnirea cu o femeie supraviețuitoare, rămasă îngropată de vie cu copilul ei timp de optsprezece zile. Acea mamă armeană era pe moarte pentru că în tot acel lung şi teribil prizonierat, în ultima săptămână, şi-a tăiat câte un deget în fiecare zi ca să îl dea copilului să sugă. Sângele ei dăruit devenea viaţă pentru propriul copil. Când Maica Tereza s-a apropiat să o sărute, acea femeie eroică a atins crucifixul, pe care misionarele carităţii o poartă pe umărul stâng, şi cu voce stinsă a spus: “El m-a învățat!”

Isus a învăţat-o şi pe Maria. Iar acum Isus şi Maria au învăţat-o pe această femeie, şi ne învaţă şi pe noi, să mutăm munţii suferinţelor oamenilor, prin credinţă şi prin dragoste. Apoi încă un lucru foarte important: Isus i-a trimis pe Maria şi pe apostoli ca să predice evanghelia harului şi a iubirii; acum prin Maria şi apostolii, Isus ne trimite pe noi (1Cor 9,22-23).

                                                                                                              Pr. Ioan Lungu