Reflecţie la DUMINICA  XII  DE  PESTE  AN  „C”

 Isus vrea ca noi să-l ştim şi să-l primim ca pe “Mesia lui Dumnezeu” (cf. Lc 9,20).

Am să încep această această Reflecţie, prin a vă relata o istorioară scrisă de cardinalul italian de Milano, Giovanni Colombo (1902-1992). În această istorioară el vorbeşte despre o persoană foarte săracă, care zilnic venea la poarta unui castel, unde bătea; iar dinăuntru se deschidea un gemuleţ şi, cineva îi oferea raţia de mâncare pentru fiecare zi. Iar când a fost întrebată cum de are toate cele de trebuinţă, ea nu a răspuns că totul este un dar, ci a răspuns că ea munceşte mergând zilnic la acea poartă. De aceea nici nu-şi cunoştea binefăcătorul şi nici nu-i mulţumea.

Ca această persoană erau şi mulţi oameni care veneau la Mântuitorul. Deşi, Mântuitorul Isus, predica şi săvârşea minuni în popor de mai bine de un an de zile, deschizând zilnic pentru ei gemuleţul milostivirii divine; deşi lumea îl ştia din minunile pe care le făcea; deşi numai cu puţin timp înainte înmulţiseră cele cinci pâini şi doi peşti pentru cinci mii de bărbaţi, veniţi după Isus împreună cu familiile lor (cf. Lc 9,10-17); deşi a fost prezis de profeţi; cu toate acestea multă lume era în confuzie cu privire la el.

În prima lectură, profetul Zaharia, ne prezintă ce prevedea Planul lui Dumnezeu cu privire la venirea lui Mesia, adică: ca toţi oamenii pământului să-l cunoască, să-l aştepte, să-l întâmpine şi să-l primească cu respect şi recunoştinţă; şi cu toate acestea mulţi oamenii nu s-au conformat. În continuare lecturii, profetul Zaharia arată cât de minunată trebuia să fie istoria poporului iudeu şi a omenirii întregi în urma primirii Fiului lui Dumnezeu! Dar ne mai arată şi durerea şi plânsul lor, pentru Mesia străpuns şi ucis pentru păcatul lor. 

Dar să revenim la evanghelia zilei. Deşi, majoritatea oamenilor nu gândeau rău şi nici nu vorbeau rău despre Isus, căci îl considerau un mare profet şi un mare făcător de minuni; totuşi ei nu gândeau bine şi nu vorbeau corect despre el, căci el era mai mult decât un profet, mai mult decât un mare făcător de minuni, el era Mesia, Fiul lui Dumnezeu. Şi, cu toate că Dumnezeu le-a spus prin profeţi cine este Isus; cu toate că Dumnezeu l-a inspiat pe apostolul Petru să spună încă odată adevărul despre el: “Tu eşti Mesia lui Dumnezeu” ! “Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului cel viu” (Mt 16,16)!; cu toate acestea, oamenii au rămas în continuare indifereţi faţă de Isus, l-au refuzat şi l-au condamnat la moarte.

Plânsul din recunoştinţă pentru darul lui Dumnezeu, primit în Isus, şi plânsul de regret pentru păcatele lor, care l-au făcut pe Isus să moară străpuns pe cruce; plâns pe care oamenii i l-au refuzat lui Isus la prima sa venire, urmează să-şi găsească împlinirea la venirea lui Isus de-a doua, într-un altfel de plâns, într-un plâns de respinşi de la fericirea veşnică, căci iată ce spune Scriptura: „Iată că el vine pe nori. Şi orice ochi îl va vedea; şi cei ce l-au străpuns (Ap 1,7). „Atunci… toate seminţiile pământului se vor boci, când vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi cu o mare slavă” (Mt 24,30). Zaharia ne spune astăzi că, pentru cei care-l vor fi refuzat pe Mesia la prima sa venire, va fi o jale generală, ca jalea din Hadadrimon, din Valea Meghidonului (cf. Zah 12,11). Aceasta este o referire la jalea de la moartea lui Iosia. Iosia a fost un împărat iubit de popor şi de aceea atunci când a murit a fost mare jale în tot poporul. Chiar pofetul Ieremia I-a plâns pe Iosia aşa cum n-a mai plâns pentru nimeni altcineva (cf. 2Cr 35,25).

Astăzi, Isus vrea să fie cunoscut, iubit şi primit de noi, ca Mesia, ca cel venit de la Tatăl (cf. In 16,28), ca cel fără de care nu este mântuire (cf. Fap 4,12), ca cel fără de care nu se ridică povoara păcatelor lumii (cf. In 1,29), ca cel fără al cărui sânge vărsat nu este curăţire de păcat (cf. 1In 1,7), ca cel fără de care nu poate ajunge în cer, ca cel fără de care nu găsim calea, adevărul, viaţa şi poarta cerului (cf. In 10,7-8; In 14,6).

În scrisorile sale, Paul ne vorbeşte de mai multe ori despre faptul că Isus s-a dat pe sine însuşi la moarte pentru mântuirea noastră a oamenilor: „El s-a dat pe sine însuşi pentru păcatele noastre“ (Gal 1.4); „Isus Cristos, care s-a dat pe sine însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi“ (1Tim 2,5-6); „Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi s-a dat pe sine însuşi pentru mine“ (Gal 2.20); “Cum a iubit Cristos Biserica şi s-a dat pe sine pentru ea“ (Ef 5,2.25); „El s-a dat pe sine Însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege şi să-şi curăţească un popor care să fie al lui, plin de râvnă pentru fapte bune“ (Tit 2,14).

După ce Isus le-a arătat ucenicilor săi, calea şi misiunea sa, în continuare el i-a invitat şi pe ei ca să-l urmeze pe această cale şi să accepte misiunea lui. Aici nu trebuie să uităm că, încorporaţi în Cristos prin botez, noi am devenit deja una cu el, atât prin lepădare de sine cât şi prin purtarea crucii; am devenit consacraţi pentru a lua parte împreună cu el la mântuirea lumii. Ca urmaşi ai lui Cristos, noi botezaţii trebuie să-i semănăm lui în toate.

Referitor la luarea crucii împreună cu Isus, trebuie să facem următoarele precizări: crucea nu înseamnă boală, necaz sau infirmitate, aşa cum ar crede unii dintre noi, căci toate acestea sunt urmări ale păcatului. Crucea este o cale aleasă de bunăvoie şi nesilit de nimeni, o cale aleasă în mod liber şi conştient, o cale aleasă din dragoste faţă de Isus şi din dragoste faţă de oamenii de mântuit. În ochii lumii fără Cristos, crucea poate îmbrăca diferite aspcte: dispreţ şi de ocară; umiliri şi prigoane; suferinţă şi moarte; fapt pentru care dispreţuiesc crucea; dar pentru noi cei care îl avem pe Cristos, crucea este puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu. (cf. 1Cor 1, 22-25). Ca şi creştin, nu ajunge numai să-l cunoşti pe Cristos cel dulce din braţele Mariei şi al lui Iosif, al păstorilor şi al crailor din răsărit, ci e nevoie să-l cunoşti şi pe cel amar de pe muntele Măslinilor şi de pe muntele Calvar.

Referitor la lepădarea de sine însuşi, trebuie să facem iarăşi nişte precizări: lepădarea de sine  însuşi şi îmbrăţişarea voinţei lui Dumnezeu, înseamnă renunţare de bună voie: la a trăi după plac; la a plănui după plac ce vei face; la a plănui după plac unde şi în ce vei intra; la a plănui după plac cu cine săte căsătoreşti şi câţi copii vei aduce pe lume, etc. Trebuie o deschidere totală la Planul lui Dumnezeu lăsat nouă în Scripturi. Trebuie să-l recunoşti pe Dumnezeu ca singurul stăpân al tău în toate domeniile de viaţă şi activitate. Trebuie să alegi în mod deliberat să trăieşti viaţa pe care a trăit-o şi Isus (cf. 1In 2,6).

Dar, lepădare de sine şi purtarea crucii, mai înseamnă şi ceva foarte important pentru noi; mai înseamnă şi să apucăm viaţa cea veşnică şi să luptăm pentru ea: "Luptă-te lupta cea bună a credinţei; apucă viaţa veşnică la care ai fost chemat" (1Tim 6,12).

Deci, înainte de a trăi bine împreună cu Isus, trebuie şi să murim bine faţă de noi înşine, faţă de păcat şi faţă de lume. Oamenii de astăzi trăiesc un creştinism şchiop şi infantil, pentru că n-au murit total faţă de ei înşişi, faţă de păcat şi faţă de lume, şi de aceea nici nu s-au născut din nou. Viaţa veche le-a fost numai adormită sau numai ameţită, dar nu ucisă cum cere Scriptura: „omorâţi mădularele voastre care sunt pe pământ: curvia, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia, care este o închinare la idoli” (Col 3,5). Înfrângerile spirituale vin din neînfrângerea cărnii, căci firea veche trezindu-se din somn sau din amorţire, muşcă mortal, aşa cum s-a întâmplat şi cu Iuda şi cu Dima, şi cu alţii asemenea lor.  

Se spune că un om, prin tot felul de patimi şi-a nenorocit viaţa şi familia. Odată a avut un vis, şi acolo a văzut cum în camera lui intra câte un înger al bucuriei. Dar de câte ori intra câte un înger al bucuriei, tot de atâtea ori vedea cum de după perdeaua de la geam se întindea o mână ca alunga îngerul. În somn omul s-a gândit: „Mă voi scula şi voi da perdeaua la o parte, şi voi da afară pe nemernicul care îmi distruge viaţa”. S-a trezit, a tras perdeaua, şi ştiţi ce a văzut după ea? S-a văzut pe sine însuşi. Eu-l lui care nu murise împreună cu Isus şi, viaţa cea nouă care nu se născuse încă în el, erau acelea care-i goneau fericirea. 

Practic, Isus, nu ne cere să renunţăm decât la ceea ce ne fură fericirea adevărată şi la ceea ce nu putem păstra pentru veşnicie.  

Sfânta Carte de spune că: „n-am adus nimic în lume şi nimic nu putem lua din ea” (1Tim 6,7). Dacă ştim că nimic nu putem lua din lume, înţelept ar fi să dăruim ceea ce nu putem reţine, spre a dobândi ceea ce nu poate pierde. Dacă un om ar lăsa o împărăţie, şi chiar lumea întreagă, iar apoi ar purta şi cea mai grea cruce din lume, dar dacă nu s-a lepădat de sine, n-a lăsat nimic.    

Iată acum ceva ce ne poate mângâia în lupta noastră cu eu-l propriu şi cu păcatul: gloria veşnică împreună cu el: “Oile care ascultă glasul meu, mă urmează” (In 10,27). 

Psalmul Responzorial pe care l-am cântat la sfânta Liturghie de astăzi (cf. Ps 62,2-9), a fost compus de regele David în pustia Iudeii, atunci când fugea de regele Saul care căuta să-i ia viaţa. Şi pentru că David a acceptat, chiar fără să înţeleagă, să fie imagine profetică a lui Cristos şi să sufere împreună cu el, fără să se răzvrătească contra lui Dumnezeu şi fără să se răzbune pe Saul, deşi o putea face, Dumnezeu l-a eliberat din toate relele şi l-a făcut mare rege.

Un om a omorât pe altul. Numaidecât ucigaşul a fugit în munţi. Fiul victimei nu s-a oprit din căutarea ucigaşului. Tot timpul, ucigaşul auzea că fiul victimei îl caută. Într-o zi, pe când ucigaşul adormise de atâta alergare sub un pom, se trezi dintr-o dată într-o spaimă de moarte. O mână se aşezase pe umărul său. El a deschis ochii şi a văzut îngrozit faţa fiului victimei. „Tu eşti ucigaşul tatălui meu?“, l-a întrebat acesta. „Da, eu am omorât pe tatăl tău. Sunt în mâinile tale, omoară-mă!“. Pe faţa fiului s-a aşezat un sentiment de compătimire şi zise: „Ascultă-mă! Eu sunt creştin şi ştiu cât de preţioasă este iertarea. De săptămâni întregi te caut să-ţi spun această veste. Vino acasă şi trăieşte liniştit!“.  

Mulţi oameni alungă gândul despre Dumnezeu iertător, pentru că îşi amintesc că sunt vinovaţi. Dar Dumnezeu îi caută, şi ne caută tot timpul, şi vrea să le spună tuturor că, Fiul său a plătit pe Golgota pentru păcatele tuturor. Devreme ce suntem în Cristos, prin harul lui Dumnezeu, suntem şi noi socotiţi nişte neprihăniţi, nişte iertaţi şi nişte oameni în pace cu Dumnezu (cf. Rom 5,1-2).

Când Dumnezeu l-a chemat pe Avraam, i-a promis Ţara Canaanului şi toate popoarele ca moştenire, prin credinţă (cf. Gen 12,1-3). Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi credinţa aceasta i-a fost socotită ca neprihănire (cf. Rom 4,3). Trebuie să înţelegem că fii ai lui Avraam sunt cei ce au credinţă în Cristos; iar prin credinţa în Cristos dobândim iertarea şi mântuirea.  

Sfântul Paul ne spune astăzi: “toţi cei care v-aţi unit cu Cristos prin Botez, v-aţi îmbrăcat în Cristos. Nu mai este deosebire între iudeu şi păgân, între sclav şi om liber, între bărbat şi femeie, pentru că voi toţi sunteţi una în Cristos Isus. Dacă îi aparţineţi lui Cristos, voi sunteţi urmaşii lui Abraham şi deci moştenitori ai promisiunii (Gal 3,26-29). Deci, noi prin credinţă, suntem eliberaţi toată povoara grelelor noastre păcate; dar nu o credinţă numai verbală, ci o credinţă faptică.

Scriptura vorbind despre Avraam şi Rahav, spune că au fost mântuiţi prin credinţă; însă ne mai spune că ei n-au avut o credinţă seacă, ci o credinţă confirmată de fapte. La fel şi noi să ne arătăm credinţa în Dumnezeu prin fapte; căci fără fapte credinţa este moartă; iar fără credinţă faptele sunt lipsite de valoare (cf. Iac 2,16-26).  

                                                                                                                            Pr. Ioan Lungu