Reflecţie la  DUMININICA  IX  DE  PESTE  AN  „C”

Să nu scoateţi şi să nu adăugaţi nimic la Planul lui Dumnezeu de mântuire

Pentru a înţelege tematica lecturilor de astăzi, trebuie să pornim de la lectura a doua, în care sfântul Paul se uimeşte de galatenii care au trecut aşa de repede de la evanghelia mântuirii prin harul lui Cristos, mântuire predicată de el, la o aşa zisă „altă evanghelie” predicată de nişte oameni care căutau să răstălmăcească evanghelia lui Cristos, numai de dragul ca să placă lumii şi nu lui Dumnezeu, adăugându-i astfel prescripţiile împovărătoare lui Moise, pe care nimeni nu a putut să le împlinească şi nici nu au putut să mântuiască pe nimeni. Paul le spune acestor galateni înşelaţi că, nici chiar dacă un înger din cer ar veni la ei cu o altă evanghelie decât cea predicată de el, să nu fie primit şi ascultat, şi să fie anatema (cf. Gal 1,1-10).

Multor oamenii amăgiţi de diavol, oameni care nu caută slava lui Dumnezeu ci slava proprie, le place să schimbe total sau parţial, să adauge sau să scoată elemente de Legea lui Dumnezeu, aşa cum a făcut chiar de la început diavolul, spre nefericirea lor temporară şi veşnică.

Dumnezeu fiind înţelepciunea însăşi şi atotputernicia, a ştiut exact şi a orânduit perfect toate cele necesare fericirii noastre; de aceea nu mai este nevoie să se mai scoată sau să se mai adauge cineva ceva la ceea ce el a orânduit; cine îndrăzneşte să facă una ca aceasta se leapădă de Dumnezeu şi fericirea dăruită de el.

Primul care a îndrăznit să schimbe planul de fericire rânduit de Dumnezeu pentru toată creaţia, a fost Lucifer, care a voit să-şi înalţe un tron până la Dumnezeu şi să devină asemenea lui, fiind un şi el un alt dumnezeu (cf. Is 14,12-15). Acest fapt l-a făcut pe Dumnezeu să-l deposedeze de toată fericirea, strălucirea şi de toate darurile primite; l-a făcut pe Dumnezeu să-l doboare în întunericul cel mai dinafară şi în chinul cel mai greu, chinul veşnic al iadului, chin pe care Dumnezeu l-a creat special pentru Lucifer şi pentru îngerii lui (cf. Mt 25,41), şi apoi să-l transforme în diavol şi satana (cf. Ap 12,9). 

Apoi, diavolul văzându-se căzut din fericirea şi demnitatea de la început, a început să fie invidios pe fericirea omului (cf. Înţ 2,24), om care primise de la Dumnezeu locul din care căzuse el, om care primise de la Dumnezeu stăpânirea peste întreaga creaţie, om care trăia fericit şi în pace cu Dumnezeu şi cu toată creaţia. Din invidie, dar şi din răzbunare că omul purta acum şi asemănarea cu Dumnezeu (cf. Gen 1,26), a urzit un plan diabolic, prin care să-l facă pe om să-şi piardă nu numai fericirea şi stăpânirea peste creaţia primită de Dumnezeu (cf. Gen 2,19), dar să piardă şi măcar ceva din chipul şi asemănarea lui cu Dumnezeu. Iar singura modalitate de a-şi duce la îndeplinire planul său diabolic, era să-l facă pe om să păcătuiască prin neglijarea sau prin schimbarea orânduielilor lui Dumnezeu.

Deşi Adam şi Eva aveau în ei chipul şi asemănarea cu Dumnezeu, deşi aveau în stăpânirea peste creaţia lui Dumnezeu, deşi împărtăşeau fericirea lui Dumnezeu, au ascultat totuşi de diavol, şi şi-au dorit să fie ca Dumnezeu, schimbând pentru aceasta planul lui Dumnezeu. Şi ei care până acum nu cunoscuse decât binele şi fericirea, iată că din momentul păcatului li s-a dat să cunoască şi răul, şi nefericirea trudei, suferinţei şi morţii. Aici duce orice schimbare a orânduielilor lui Dumnezeu, la trudă, suferinţă şi moarte.

Au fost unii cărora li s-au părut şi li se pare încă prea puţin pentru ei ca să creadă doar în ceea ce a făcut Domnul. De aceea au voit ori să adauge ceva, ori să scoată ceva; aşa a fost cazul galatenilor, care s-au gândit să mai adauge la harul mântuirii prin credinţa în Isus, şi prescripţiile apăsătoare ale legii lui Moise care n-au mântuit pe nimeni; deşi ştiau din Biblie că Dumnezeu a interzis orice amestec de efort uman slujirea sa, atunci când i-a oprit pe preoţi să îmbrace haine care ar indica efort şi transpiraţie umană, ci le-a prescris haine numai haine de in care arată neamestecul efortului şi transpiraţiei umane (cf. Ex 39,27-29).

Mulţi schimbă şi astăzi orânduielile lui Dumnezeu cu privire la căsătorie şi familie, la echilibrul florei şi faunei, la echilibrul pământului şi apelor, la relaţiilor dintre omului cu semenii, la relaţiile omului cu Dumnezeu, la orânduielile slujbelor sacre, etc. Toţi aceştia fac toate acestea pentru că vor să fie ca Dumnezeu şi pentru că vor slava de la oameni. Dar ei uită că fac toate acestea şi spre nefericirea lor veşnică.

Nimeni nu mai poate adăuga ceva la ceea ce este în mod perfect şi desăvârşit făcut. Asta arată neîncredere în Dumnezeu şi mândrie de a fi ca Dumnezeu.

Referitor la orânduielile Domnului date nouă, însăşi Scriptura spune: „Dacă va adăuga cineva ceva la cuvintele acestei cărţi, va trimite Dumnezeu peste el plăgile scrise în cartea aceasta; iar dacă cineva scoate ceva din cuvintele cărţii acesteia, Dumnezeu va îndepărta partea lui de la pomul vieţii şi de la cetatea cea sfântă şi de la cele scrise în cartea aceasta” (cf. Ap 22,18-18).

Deci este suficient ceea ce Domnul ne-a lăsat scris, fără ca noi să adăugăm sau să scoatem ceva. Paul îi spune temnicerului din Filipi să facă numai atât: „Crede în Domnul Isus, şi vei fi mântuit tu şi casa ta“ (Fap 16,31). Petru spune iudeilor faţa Sinedriului: “În nimeni altul nu este mântuire; căci nu este supt cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi“ (Fap 4,12). Deci, nu mai este nimic de adăugat şi nici de scos la ceea ce a spus Dumnezeu.

Deşi, Dumnezeu l-a atenţionat pe om cu privire la importanţa ascultării faţă de el (cf. Gen 2,16-17), omul paradisului n-a ţinut seama de această atenţionare şi a acceptat provocarea diavolului de a schimba planul lui Dumnezeu de fericire cu cel al satanei. Astfel omul paradisului a pierdut fericirea, prietenia şi pacea cu Dumnezeu, şi a trecut de la casnic fericit la lui Dumnezeu (cf. Ef 2,19), la rob nefericit al satanei (cf. Gen 3,1-8; Mih 15,11-16; 2Tim 2,26). Şi credem că tot cu jumătăţi de adevăr, Lucifer i-a înşelat şi pe ceilalţi îngeri care l-au urmat în răzvrătirea lui contra lui Dumnezeu.

La fel ca şi Lucifer care a înlocuit planul lui Dumnezeu de fericire, cu planul său, şi a ajuns din înger al înălţimilor, şarpe târâtor (cf. Gen 3,1), din fiu al lui Dumnezeu (cf. Iov 2,1) în potrivnic al lui Dumnezeu (cf. 2Tes 2,4); tot astfel şi omul care a schimbat şi el planul lui Dumnezeu cu cel al satanei, a ajuns şi el din nobil copil al lui Dumnezeu: rob al satanei, târâtor prin mocirla păcatelor (cf. Iuda 1,19), copil şi un fiu al pierzării (cf. In 8,44; In 17,12), stea rătăcitoare spre negura întunericului veşnic (cf. Iuda 1,13), căutător al celor de jos şi trecătoare (cf. Col 3,1-2), şi scormonitor prin gunoaiele acestei lumi (cf. Fil 3,8).  

Aceasta a fost starea jalnică a omului după păcatul neascultării şi a schimbării orânduielilor lui Dumnezeu. Dar dorinţa de fericire a lui Dumnezeu pentru om a continuat şi după păcat, cu planul de mântuire hotărât din veşnicie, plan care va fi realizat de Dumnezeu prin Cristos în Duhul sfânt, plan prin care Isus trebuia să se facă pentru noi ascultător până la moarte şi încă până la moartea pe cruce (cf. Fil 2,8), plan prin care omul va dobândi o fericire şi o stăpânire mult mai bogată, decât cele pierdute prin păcat.

Iar evanghelia de astăzi ni-l prezintă pe Isus cel ascultător până la moarte de voinţa Tatălui, pe Isus plin de puterea Duhului Sfânt, lucrând la mântuirea lumii, adică: vindecând bolile care sunt urmările păcatului (cf. Lc 7,1-10), predicând „Evanghelia împărăţiei” uitată de oameni (Lc 8,1), restaurând în el fiinţa degradată a omului (cf. Ef 1,10), semănând Împărăţia lui Dumnezeu în inimile oamenilor stăpâniţi de puterea celui rău (cf. Lc 17,21), şi apoi suferind şi murind pentru noi pe cruce (cf. 1Cor 15,3).

Iar dacă păcatul s-a săvârşit uşor, noi nu trebuie să uităm niciodată că mântuirea s-a făcut greu şi cu un preţ foarte mare, s-a făcut cu trudă, s-a făcut cu suferinţă, s-a făcut cu răni grele, s-a făcut cu moartea pe cruce a lui Isus. Iar aceste răni au fost atât de adânci, că nu s-au şters nici după învierea şi înălţarea lui Isus la cer (cf. In 20,27).

Prima lectură de astăzi a prefigurat lucrarea de mântuire a omului, prin trudă, suferinţă şi moarte din partea Mântuitorului Isus. Ea ne spune că, Solomon, terminând de construit Casa lui Dumnezeu, a chemat preoţii ca să sfinţească Templul şi să aducă în Sfânta sfintelor, Chivotul Domnului. Aici trebuie să spunem că Arca Alianţei este o imagine profetică a lui Cristos, care după suferinţele Calvarului, care după moartea pe cruce, care după învierea sa, prin înălţarea sa, a fost purtat în Sfânta sfintelor, în gloria cerească.

Deşi, Arca Domnului adusă în Templu nu mai trebuia să fie purtată nicăieri, preoţii au primit ordin de la Dumnezeu ca să i se lase drugii care nu trebuiau să fie scoşi din inelele lor; căci aceşti drugi care au apăsat greu umerii celor care au purtat Chivotul, trebuie să le vorbească oamenilor atât de răutatea păcatelor cât şi de efortul nespus de greu prin care au ajuns în ţara promisă. (cf.1Rg 8,7-8).

Arca Alianţei lăsată cu drugii pe ea în Templu, deşi nu mai trebuia purtată, este o imagine a lui Isus care a pătimit şi a murit, şi care deşi acum este înviat şi înălţat este în gloria cerească, el mai poartă totuşi rănile prin care am fost vindecaţi şi răscumpăraţi (cf. In 20,27; 1Pt 2,24), mai întâi ca pe nişte trofee, şi apoi ca veşnică aducere aminte de răutatea păcatului şi de marea jertfă care a trebuit să fie plătită ca preţ de răscumpărare (cf. 1Cor 6,19-20).

Aşa cum datorită Chivotului adus în Templu, simbol al lui Isus, Dumnezeu va asculta şi va împlini toate rugăciunile ridicate din Templu, atât de evrei cât şi de păgâni, şi-i va atrage toate popoarele la sine căci Dumnezeu este tatăl tuturor şi doreşte fericirea tuturor (cf. 1Rg 8,41-43). Tot astfel şi datorită înălţării lui Isus la cer după pătimirile, moartea şi învierea sa, Dumnezeu va asculta şi împlini rugăciunile tuturor celor dare se roagă în numele său (cf. In 14,12-14), şi ne va atrage la sine în cer (cf. In 12,32).

Nimeni să mai spună de acum înainte: „Mă pot schimba singur fără Cristos, fără Biblie, fără Biserică, fără Porunci şi fără Sacramente”! Chiar dacă cineva va reuşi să-şi pună viaţa într-o anumită ordine, totuşi fără toate acestea nu vei fi niciodată un creştin mântuit, căci dacă această schimbare s-a făcut fără Cristos, în Duhul Sfânt, aşa cum voieşte Dumnezeu, totul este zadarnic. 

Lucrul pe care îl doreşte Dumnezeu astăzi de la noi, este ca noi să ne recunoaştem păcatele noastre, să venim cu ele şi toată viaţa noastră la Cristos, pe care să-l lăsăm să trăiască în noi. Căci iată ce ne spune sfântul Paul: “Am fost răstignit împreună cu Cristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi s-a dat pe Sine însuşi pentru mine” (Gal 2,20-21).

                                                                                                                        Pr. Ioan Lungu