CONSIDERAŢIE LA DUMINICA A 20-A DE PESTE AN, ANUL C, 2019.

„Eu sunt umilit şi sărman, dar Dumnezeu are grijă de mine” (Ps 40,18).

Evanghelia din această duminică face parte din învăţăturile lui Isus adresate ucenicilor de-a

lungul urcării sale spre Ierusalim, unde îl aşteaptă moartea pe cruce. Pentru a indica scopul

misiunii sale, moartea pe cruce pentru fericirea noastră veşnică, Isus se foloseşte de trei imagini: focul, botezul şi dezbinarea.

Focul despre care vorbeşte Isus este focul iubirii divine care arde ca un cuptor (cf. Gen 15,17), este focul Duhului Sfânt (cf. Fap 2,3), este focul Cuvântului divin (Ier 5,14; 23,29), foc care a fost stins în om odată cu primul păcat, foc în locul căruia a fost instalat de către diavol „frigul” şi „răceala” satanică, în relaţia cu Dumnezeu, în relaţia cu semenii şi în relaţia cu întreaga creaţie. Într-o zi diavolul s-a recomandat unui om sfânt ca fiind „frigul”. Odată cu primul păcat, în locul iubirii divine, în locul Duhului Sfânt, în locul Cuvântului divin din noi, s-a instalat diavolul cu toată răceala sa şi a iadului. Pe diavol, frigul prin excelenţă, a venit Isus din cer ca să-l dea afară din noi oamenii. Dar pentru asta a trebuit să meargă la cuce şi moarte.

Într-o zi, Isus şi satan au avut o conversaţie şi Isus l-a întrebat pe Satan ce face cu oamenii din lume câştigaţi prin păcat. Satan i-a răspuns, îi pun să mă distreze: îi pun să detoneze bombe, să ucidă, să folosească arme, să se urască unii pe alţii, să abuzeze de alţii, să folosească droguri, să bea, să mintă şi să facă tot ceea ce este interzis. Mă distrez foarte bine! Isus l-a mai întrebat: Şi după acestea ce ai de gând să faci cu ei? După asta am de gând să-i distrug pe toţi! Isus reluă: Ce vrei în schimbul lor? Satan îi răspunde: De ce vrei să-i iubeşti pe oamenii aceştia? Ei sunt trădători, mincinoşi, falsificatori, egoişti şi lacomi! Ei nu te vor iubi niciodată cu adevărat, te vor huli, te vor scuipa în faţă, te vor dispreţui şi nu te vor lua în serios! Ce vrei în schimbul lor, a insistat Isus? Vreau lacrimile şi sângele tău, îi răspunse acesta!  Iar Isus a plătit preţul cerut de diavol pentru mântuirea noastră.

Focul iubirii divine, focul iubirii prin care Isus s-a dat pe sine la moarte, este focul care ne-a deschis paradisul, este focul pe care Isus vrea să-l aprindă în toţi oamenii păcătoşii înşelaţi de satan.

Să vedem acum moartea lui Isus de pe cruce, exprimată prin cuvântul „botez”. Dintre cele cinci cuvinte din Noul Testament care au ca rădăcină „bap”, două sunt verbe şi trei sunt substantive. Forma de bază este verbul grecesc „bapto” care apare de trei ori (cf. Lc 16,24; In 13,26; Ap 19,13), având înţelesul exact de: „a se îneca” şi „a muri”. Acesta este botezul cu care s-a botezat Isus, căci a murit pentru noi. Atunci când fiii lui Zebedeu i-au cerut lui Isus să stea alături de el, unul la dreapta şi altul la stânga în împărăţia sa (Mc 10,35–37), o cerere venită şi de la mama lor (cf. Mt 20,20-21), Isus le-a atras atenţia că paharul pe care el trebuia să îl bea şi botezul cu care el trebuia să fie botezat, ambele făcând aluzie la suferinţa fizică şi la moarte, vor trebui să aibă parte şi ei. Deci, botezul lui Isus se referă în primul rând la moartea sa, dar şi a ucenicilor care vor mântuirea din împărăţia sa.

„Toţi câţi am fost botezaţi în Isus Cristos, am fost botezaţi în moartea lui” (Rom 6,3). De aceea, dacă am murit împreună cu el, vom şi trăi împreună cu el. Dacă răbdăm, vom şi împărăţi împreună cu el” (2Tim 2,11-12).

Să vedem acum dezbinarea de care vorbeşte Isus. Păcatul a făcut şi o unire rea, a făcut ca oamenii răi să se unească pentru a se ridica împotriva lui Dumnezeu şi a planurilor sale, ca la Turnul Babel (cf. Gen 11,3-4), ca la moartea lui Isus (cf. Mt 27,1), sau ca la moartea ucenicilor (cf. Fap 8,1). Oamenii răi s-au dezbinat împotriva celor buni şi mai ales împotriva credincioşilor şi a ucenicilor lui Isus, aşa cum vedem până în ziua de astăzi. Există naţiuni sub cer care au legi de prigonire şi de moarte împotriva creştinilor, crezând că aduc cult divinităţii (cf. In 16,2). În sânul familiilor, altădată unite în fărădelege, el va fi primit de unii şi respins de alţii. Şi câte case nu sunt asemenea celei descrise aici! Căci, de acum înainte, cinci dintr-o casă vor fi dezbinaţi: trei împotriva a doi şi doi împotriva a trei. Vor fi dezbinaţi tatăl împotriva fiului şi fiul împotriva tatălui; mama împotriva fiicei şi fiica împotriva mamei; soacra împotriva nurorii sale şi nora împotriva soacrei" (Lc 12, 52-53). A-l urma pe Isus poate antrena uneori despărţirea de cei dragi nouă.

Şi chiar dacă ei nu se îndepărtează de noi, noi trebuie să ne depărtăm de ei (cf. Rom 16,17), căci ce înţelegere poate fi între Cristos şi Belial? Sau ce legătură are cel credincios cu cel necredincios? Cum se împacă templul lui Dumnezeu cu idolii? Căci noi suntem templul Dumnezeului celui viu, cum a zis însuşi Dumnezeu: Eu voi locui şi voi umbla în mijlocul lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul meu" (2Cor 6,15-16). Şi această dezbinare este un mod de a muri, fiind asemenea lui Isus.

Explicând prima lectură (cf. Ier 38,4-6.8-10), trebuie să spunem cum căpeteniile exasperate se ridică împotriva lui Ieremia, acuzându-l că a ţinut discursuri exagerate, menite să slăbească rezistenţa morală a poporului, şi obţin de la împărat aprobarea de care au nevoie pentru a-l arunca într-o groapă unde îşi propuseseră să-l lase să moară. Acuzat pe nedrept, bătut şi aruncat în groapă, Ieremia este aici o imagine a Domnului Isus, dar şi ucenicului său credincios, care vor suferi pentru cuvântul şi mesajul lui Dumnezeu. Aici să ne gândim la căpeteniile religioase şi civile din toate timpurile şi mai ales la cele din timpurile noastre, care s-au unit pentru a ucide creştinii care nu au aderat la ideile lor.

Israel atrăsese asupra sa mânia lui Dumnezeu, care devenise „împotrivitorul“ său. Dumnezeu era atunci în Cristos, oferind poporului său împăcarea, dar ei au refuzat s-o primească şi să distingă semnele care prevesteau judecata. Şi astăzi Dumnezeu oferă fiecărui om împăcarea, înainte de momentul când el nu va mai putea fi întâlnit decât ca Judecătorul neînduplecat (2Cor 5,19).

Cine îl primeşte pe Cristos în viaţa lui are parte de multe binecuvântări. Să vedem ce ne spune psalmul responzorial în acest sens: „Cu dor l-am aşteptat pe Domnul, iar el s-a plecat spre mine şi mi-a ascultat strigătul. M-a scos din prăpastia dezolării, din noroi şi mocirlă, mi-a pus picioarele pe stâncă, mi-a întărit paşii. El a pus în gura mea un cântec nou, un imn de laudă pentru Dumnezeul nostru” (Ps 40,2-4). Aceste cuvinte sunt valabile pentru toţi oamenii.

Scrisoarea către evrei, de unde este luată lectura a doua (cf. Evr 12,1-4), ne spune că a armata credinţei numără cercetaşi (cap. 11), un comandant renumit (cap. 12); noi suntem ariergarda. Acum este rândul nostru să ne angajăm în această cursă maraton de câştigare a împărăţiei cerului. Ce ne trebuie ca să alergăm bine? Să nu fim încărcaţi, nici împiedicaţi. Să începem prin a ne debarasa de orice povară sau bagaj inutil. Să aruncăm de asemenea păcatul, această plasă care ne împiedică atât de uşor! Dar aceasta nu este totul. Trebuie ca un obiect, ca un magnet irezistibil, să ne atragă înainte. Să ne aţintim ochii asupra lui Isus, Călăuza şi Modelul vieţii de credinţă, Căpetenia şi Împlinitorul ei. Şi el a avut un obiect înaintea lui, mai puternic decât crucea, decât ruşinea, decât toată suferinţa. Acesta era „plinătatea bucuriei“ care trebuia să încununeze viaţa omului credinţei, potrivit Psalmului 16, 11.

„Îmi vei arăta cărarea vieţii; înaintea Feţei tale sunt bucurii nespuse, şi desfătări veşnice în dreapta ta”.

Îmi vei arăta cărarea vieţii, adică "mă vei face să cunosc cărarea vieţii”, adică, cărarea care duce la viaţa veşnică, unde sunt bucurii nespuse, plinătatea bucuriei. Suficient şi mai mult decât suficient pentru a-l mulţumi pe copilul lui Dumnezeu: „Cel care poate să facă toate mai presus decât putem noi să cerem sau să gândim, prin puterea cu care lucrează în noi” (cf. Ef 3,20).

La dreapta ta, adică mâna lui Dumnezeu este plină, gata să reverse bucurii veşnice asupra copilului său. Această sursă de bucurii nu se va epuiza niciodată, căci este la fel de veşnică ca şi Cel Veşnic: „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a pregătit Dumnezeu celor care îl iubesc pe el” (1Cor 2,9). Psalmul 16 este o exprimare încântătoare a alegerii lui Dumnezeu făcute de om, a delectării în el, a renunţării la alţi dumnezei, a mulţumirii pentru soarta rânduită de Dumnezeu şi a încrederii liniştite în ajutorul lui acum şi pururi.

Daniel Rozini (n. 1961 la Ierusalim), un pedagog creştin contemporan, în cartea sa “Dialog în empireu”, ne spune că Isus Cristos, a intrat în lumea păcătoşilor, în încercarea de a o salva. A pornit pe prima stradă şi a ajuns la “casa omului mândru”. Bătu la uşă şi zise: Sunt Isus şi am venit din partea Tatălui meu ceresc, ca să-ţi aduc iertarea şi graţierea, dacă le accepţi. Eu n-am păcate, eu fac zilnic fapte bune, aşa că n-am nevoie de iertarea lui. A mers mai departe şi a ajuns la “casa omului ateu”. A bătut şi aici la uşă, şi a spus că este Isus, care a venit să-i aducă vestea cea bună că este iertat de orice vină, dacă îl primeşte. Isuse, îi răspunse ateul, ştii că eu nu cred în existenţa ta, aşa că pleacă. A bătut la altă poartă, pe care scria: “casa omului de afaceri”. A bătut la uşă, şi s-a recomandat că este Cristos, şi că are o afacere bună pentru el, iertarea păcatelor, dacă îl primeşte pe el. Asta nu este o afacere serioasă, aşa că pleacă, i-a răspuns afaceristul. A plecat mai departe, şi a bătul la uşa “omului sărac”. Am venit să-ţi aduc iertarea păcatelor tale. Dacă nu ai ceva de mâncare şi îmbrăcat, te rog pleacă. Isus a plecat mai departe şi a ajuns la “casa omului religios”. Sunt, Isus, şi am venit să-ţi aduc vestea iertării, dacă îmi deschizi uşa inimii. Uitându-se pe vizor, religiosul i-a spus: “Nu eşti Isus, căci nu semeni cu cel din tabloul meu, rămas de la părinţi”, aşa că du-te. Şi mergând mai departe, a ajuns la casa pe care scria: “cel mai mare păcătos”. Sunt Isus, dacă mă primeşti, îţi aduc vestea cea bună că ai fost iertat şi graţiat, căci am plătit datoria în locul tău. Atunci păcătosul izbucni în plâns, îl îmbrăţişă pe Isus şi îl invită în casa lui. Deodată toată casa care era învăluită în întuneric şi mizerie, deveni luminoasă, curată şi strălucitoare. Faţa păcătosului se lumină şi, urmele de păcat care îi mutilaseră chipul, dispărură. O cântare de mărire se auzi din casa şi inima păcătosului; el primii iertarea şi un nume nou dat de însuşi împăratul veşniciei prin intermediul lui Isus Cristos; iar acest nume nou era: “Păcătos iertat şi mântuit”.

                                                                                                   Pr. Ioan Lungu

CONSIDERAŢIE LA DUMINICA A 21-A DE PESTE AN, ANUL C, 2019.

„Vor face cunoscută gloria mea printre neamuri. Îi vor face pe fraţii lor dintre neamuri să aducă ofrandă Domnului” (Is 66,19-20).

Un timp, Isus i-a învăţat şi i-a vindecat pe oameni în Iudeea şi în Ierusalim. Apoi el traversează râul Iordan şi merge în regiunea Pereea pentru a predica din oraş în oraş. Însă, în scurtă vreme, va fi din nou în Ierusalim. În timp ce Isus se află în Pereea, un om îl întreabă, „Doamne, sunt puţini cei care vor fi salvaţi”? Probabil, bărbatul ştia că între conducătorii religioşi există polemici cu privire la numărul celor care vor fi salvaţi, unii susţinând că vor fi mulţi, alţii că vor fi puţini. Dar Isus nu spune câţi vor fi salvaţi, ci arată ce trebuie să facă cineva pentru a fi salvat. „Străduiţi-vă din răsputeri să intraţi pe uşa cea strâmtă”, îndeamnă el. Într-adevăr, sunt necesare eforturi mari. De ce? Isus explică, „Vă spun, mulţi vor căuta să intre, dar nu vor putea” (Luca 13,23, 24).

Pentru a ilustra că trebuie să ne străduim din răsputeri ca să fim salvaţi, Isus spune, „Stăpânul casei se va ridica şi va încuia uşa, iar voi veţi sta afară în picioare şi veţi bate la uşă, zicând, «Doamne, deschide-ne!». Dar el vă va vorbi şi vă va zice, «Nu ştiu cine sunteţi. Plecaţi de la mine, voi toţi, lucrători ai nedreptăţii!»” (Luca 13,25-27).

Ilustrarea descrie situaţia unei persoane care vine târziu – când îi convine ei, se pare, – şi găseşte uşa încuiată. Ar fi trebuit să vină mai devreme, chiar dacă nu ar fi fost convenabil pentru ea. Acelaşi lucru se poate spune şi despre mulţi oameni care ar fi putut să profite de ocazia că Isus era acolo şi îi învăţa, dar nu au făcut aceasta şi nu au pus închinarea adevărată pe primul loc în viaţă. Majoritatea celor la care a fost trimis Isus nu au acceptat măsura luată de Dumnezeu pentru salvarea oamenilor. Isus spune că aceştia vor plânge şi îşi vor scrâşni dinţii când vor fi aruncaţi afară. Însă oameni „de la răsărit şi de la apus, de la nord şi de la sud”, da, din toate naţiunile, „se vor aşeza la masă în împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 13,28-29).

Isus explică, „Cei din urmă cum sunt ne iudeii şi iudeii oprimaţi vor fi cei dintâi şi cei dintâi conducătorii religioşi care se mândresc că sunt descendenţi ai lui Abraham vor fi cei din urmă” (Lc 13,30). „Cei din urmă” nu vor fi în împărăţia lui Dumnezeu, întrucât nu au manifestat recunoştinţă pentru privilegiul acordat.

Nişte farisei vin acum la Isus şi îl avertizează, „Ieşi şi pleacă de aici, pentru că Irod Antipa vrea să te omoare”. Poate chiar regele Irod a răspândit acest zvon pentru a-l determina pe Isus să plece din zonă. Irod se teme, probabil, să nu fie implicat, într-un fel sau altul, în moartea altui profet, aşa cum a fost implicat în uciderea lui Ioan Botezătorul. Dar Isus le spune fariseilor, „Duceţi-vă şi spuneţi-i vulpii aceleia, «Iată că eu scot demoni şi fac vindecări azi şi mâine, iar a treia zi îmi voi încheia lucrarea»” (Lc 13,31-32). Numindu-l pe Irod „vulpe”, nu spune numai că este viclean,ci şi că vânează „puişorii” lui Israel. Însă nici Irod, nici altcineva nu vor putea să-l determine pe Isus să-şi încheie mai devreme activitatea. El va duce la îndeplinire misiunea pe care i-a dat-o Tatăl său potrivit calendarului acestuia, nu al oamenilor.

Isus îşi continuă călătoria spre Ierusalim deoarece, conform cuvintelor sale, „nu este permis ca un profet să fie omorât în afara Ierusalimului” (Lc 13,33). Nici o profeţie biblică nu menţionează că Mesia trebuie să moară în Ierusalim. Prin urmare, de ce lasă Isus să se înţeleagă că va fi omorât în acest oraş? Ierusalimul este capitala. Aici se află Sanhedrinul, Curtea Supremă a evreilor alcătuită din 71 de membri, unde sunt judecaţi cei acuzaţi că sunt profeţi falşi. În plus, aici se oferă jertfele de animale. Aşadar, Isus îşi dă seama că nu poate fi ucis în altă parte.

Dacă Irod este o „vulpe” care vânează puişorii lui Israel, Isus se prezintă ca o cloşcă care îşi strânge puii sub aripi: „Ierusalime, Ierusalime, care-i omori pe profeţi şi-i ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine”, de câte ori am vrut să-i adun pe copiii tăi, cum îşi adună cloşca sub aripi puii, dar voi n-aţi voit! Iată, casa vă este părăsită şi lăsată vouă” (Lc 13,34-35). Naţiunea Israel îl respinge pe Fiul lui Dumnezeu şi trebuie să suporte consecinţele.

Înainte ca Isus să ajungă la Ierusalim, un conducător al fariseilor îl invită în casa lui pentru a lua masa împreună într-o zi de sabat. Invitaţii îl urmăresc cu atenţie pe Isus ca să vadă dacă îl va vindeca pe un bărbat aflat acolo care suferă de hidropizie (boală cauzată de acumularea excesivă de apă în anumite părţi ale corpului, în cele mai multe cazuri, în picioare). Isus îi întreabă pe farisei şi pe cei care sunt buni cunoscători ai Legii, „Este permis să vindeci în sabat sau nu?” (Lc 14,3).

Nimeni nu-i răspunde. Isus îl vindecă pe bărbat, după care îi întreabă, „Cine dintre voi, dacă-i cade fiul sau taurul într-o fântână, nu-l va scoate imediat în ziua de sabat?” (Lc 14,5). Şi de această dată, argumentul logic al lui Isus îi lasă fără răspuns.

Chiar minunea cu vindecarea omului bolnav de hidropizie care a venit la Isus, arată că cei simplii din popor şi bolnavii îl căutau pe Isus şi mântuirea lui. De aceea, aceştia se vor bucura de adevăratul Ierusalim al lui Dumnezeu. Iată ce spune profetul: „Bucuraţi-vă împreună cu Ierusalimul şi veseliţi-vă cu el, toţi cei care-l iubiţi“ (Is 66,10). Tot acestora li se adresează şi Psalmul 122.6: „Rugaţi-vă pentru pacea Ierusalimului! Cei care te iubesc vor prospera“. Ca răspuns la această rugăciune, pacea se aşterne peste cetate şi devine centrul de la care se răspândeşte către toate naţiunile cunoştinţa gloriei lui Dumnezeu. Domnul este şi astăzi la fel de atent faţă de rugăciunile celor care iubesc Biserica lui (cf. Ps 122,6; 2Cor 11,28). Să cerem ca Biserica să rămână în pace şi să poată manifesta gloria Domnului Cristos aici, jos, pe pământ. Chiar şi în mijlocul fericirii milenare trebuie să rămână o mărturie vizibilă a pedepsirii nelegiuiţilor, o privelişte cutremurătoare, ca aducere-aminte, cum a fost mormanul de pietre de pe mormântul lui Absalon (cf. 2Sam 18,17).

Dumnezeu este sursa luminii, cel „care a dat soarele ca să lumineze ziua, care a rânduit luna şi stelele să lumineze noaptea“ (Ier 31,35). Acest motiv ar fi suficient ca să recunoaştem că el este sursa vieţii, întrucât lumina înseamnă viaţă. Dacă pământul nu ar fi încălzit în permanenţă de căldura şi lumina de la soare, viaţa nu ar fi posibilă, iar planeta noastră nu ar putea fi locuită. De aceea, este de mare interes pentru noi faptul că Dumnezeu a prezis cu privire la zilele noastre o perioadă de întuneric, nu de lumină. Isaia care a scris sub inspiraţie divină, spune: „Iată, întunericul va acoperi pământul şi o mare negură popoarele“ (Is 60,2). Chiar dacă aici se vorbeşte despre un întuneric spiritual, nu despre unul literal, nu ar trebui să subestimăm aceste cuvinte. Cei ce nu au lumină spirituală ajung, în cele din urmă, să îşi piardă viaţa, aşa cum se întâmplă cu cei ce sunt privaţi de lumina de la soare.

Unde putem găsi lumină în aceste timpuri de întuneric? Pe parcursul acestor timpuri de întuneric nu ne putem permite să ignorăm lumina spirituală pe care Dumnezeu ne-o pune la dispoziţie. Este vital să ne îndreptăm spre Cuvântul lui Dumnezeu pentru a ne lumina calea, citind, dacă este posibil, în fiecare zi din Biblie (cf. Ps 119,105). Întrunirile creştine sunt ocazii cu care ne putem încuraja unii pe alţii pentru a rămâne pe „cărarea celor drepţi“ (Prov 4,18; Evr 10,23–25). Puterea pe care o dobândim studiind cu atenţie Biblia, precum şi asocierile creştine ne ajută să nu fim înghiţiţi de întunericul acestor „ultime zile”, care vor culmina cu marea zi a „mâniei lui Dumnezeu“ (2Tim 3,1; Sof 2,3).

Isus este singura „Cale” pentru a merge la Tatăl. El este Adevărul, este Viaţa. El n-a încetat nici o clipă să-l descopere pe Tatăl în cuvinte şi în lucrări, de aceea, câtă durere îi provoacă ignoranţa ucenicilor săi! N-ar putea el însă să ne spună şi nouă uneori: De atâta timp tu auzi vorbindu-se despre mine, citeşti Cuvântul meu, cum de nu mă cunoşti mai bine?

Un cuvânt al lui Petru de la începutul cărţii Faptele Apostolilor rezumă întreaga evanghelie după Marcu. Apostolul evocă „tot timpul în care Isus intra şi ieşea în mijlocul nostru, începând de la botezul lui Ioan până în ziua când a fost înălţat“ la cer (Fap 1,21-22). Primul tablou al Evangheliei: la Iordan, cerul se deschide deasupra lui Isus; ultimul tablou: acelaşi cer se deschide pentru a-l primi; între aceste două momente, viaţa lui de slujire şi de dăruire. Confirmat de Dumnezeu, el stă de atunci, „la dreapta măririi“ (Evr 1,3), locul odihnei şi al gloriei care îi revin, lucrarea lui fiind încheiată.

Acum este rândul ucenicilor să şi împlinească lucrarea lor, urmând instrucţiunile din v. 15-18, precum şi marele exemplu pe care l-au avut în faţa lor. Noi trebuie să-i facem pe mulţi să ajungă la mântuire, prin predica şi activitatea noastră. Dar nu suntem lăsaţi să ne descurcăm prin propriile noastre resurse, căci Domnul, „înălţat“, este cel care dirijează lucrarea noastră. Slujba este un privilegiu etern pe care şi-l rezervă dragostea. Isus, slujitor dintotdeauna (cf. Dt 15,17; Lc 12,37), va coopera cu ucenicii săi şi îi va însoţi cu puterea sa (cf. Fap 14,3; Evr 2,4).

Psalmul 117 este o chemare către toate naţiunile să-l laude pe Domnul pentru bunătatea şi îndurarea faţă de poporul său. Este cel mai scurt dintre psalmi, cu toate acestea este măreţ în ceea ce priveşte tema lui: „Mergeţi în toată lumea şi predicaţi evanghelia la toată făptura”!

Însă această vestire trebuie să o facem cu înţelepciune. Dumnezeu este izvorul înţelepciunii. El le dă cu generozitate înţelepciune celor ce doresc să devină înţelepţi. În Iacov 1,5 se spune, „Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, să i-o ceară neîncetat lui Dumnezeu, căci el le dă tuturor cu generozitate şi fără să reproşeze şi ea îi va fi dată”. O modalitate de a dobândi înţelepciune de la Dumnezeu este aceea de a accepta disciplinarea sa. Această înţelepciune ne poate ocroti de pericole de natură morală şi spirituală, ceea ce ne ajută să ne ‘păstrăm în iubirea lui Dumnezeu pentru viaţa veşnică’. (Prov 2,10-12; Iuda 21).

Totuşi, din cauza înclinaţiilor noastre păcătoase, a mediului în care am crescut sau a altor factori, ne este greu uneori să acceptăm disciplinarea sau să o privim dintr-o perspectivă corectă. Totuşi, când vedem ce foloase avem în urma disciplinării divine, înţelegem cât de mult ne iubeşte Dumnezeu. În Proverbele 3,11-12 se spune, „Fiul meu, nu respinge disciplinarea lui Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu îl mustră pe cel pe care-l iubeşte”. Să nu uităm că Dumnezeu ne vrea mereu binele! (cf. Evr 12,5-11).

Cain cultivase o ură criminală faţă de fratele său Abel şi Dumnezeu l-a întrebat, „De ce te-ai aprins de mânie şi de ce ţi s-a posomorât faţa? Dacă faci binele, nu vei fi oare înălţat? Dar, dacă nu faci binele, păcatul pândeşte la intrare şi dorinţa lui se ţine după tine. Tu însă îl vei stăpâni?”. (Gen 4,6-7) Cain nu a ascultat, astfel că păcatul a pus stăpânire pe el, iar consecinţele au fost dezastru. (Gen 4,11-12). Dacă ar fi acceptat mustrarea de la Dumnezeu, durerea pe care ar fi simţit-o ar fi fost mult mai mică.

Zedecia a fost un rege rău, cu un caracter slab. El a domnit într-o perioadă întunecată din istoria Ierusalimului. Profetul Ieremia l-a îndemnat de repetate ori pe Zedecia să renunţe la căile lui rele, dar regele nu s-a lăsat disciplinat. Şi în cazul lui consecinţele au fost dezastruoase: exilul, copiii ucişi sub ochii lui, ochii scoşi, moartea în surghiun (cf. Ier 52,8-11).

Un copil este supus în familia lui educaţiei părinţilor. Aceasta îl va face să verse câteva lacrimi, dar, ajuns mare, va fi un lucru pentru care el le va putea mulţumi părinţilor (cf. Evr 12,5-13). Dacă suntem fii şi fiice ale lui Dumnezeu, este imposibil să nu avem de-a face cu disciplina lui (v. 8), pentru că Dumnezeul sfânt doreşte să-şi formeze copiii după imaginea lui (v. 10). Să ne amintim de numele dat credinciosului sub disciplină: „acela pe care-l iubeşte Domnul“ (v. 6). Să nu uităm că noi înşine suntem obiecte ale harului şi ale disciplinei lui Dumnezeu; de aceea, să alungăm din inimile noastre rădăcinile de amărăciune.

Esau, nu a făcut-o şi nu a putut fi numit alături de membrii familiei lui; el este pomenit aici spre ruşine veşnică. Fie ca nici unul dintre noi să nu-i semene!

Noe a fost înţelept şi ascultător. Când Dumnezeu i-a spus să construiască arca, deşi nu avea experienţă, s-a apucat de lucru şi de vestirea cerinţelor lui Dumnezeu. El nu construise niciodată o arcă, de aceea, a trebuit să se bazeze pe Dumnezeu. El „a făcut întocmai”, respectând tot ce i-a spus Dumnezeu (cf. Gen 6,22). Care a fost rezultatul? Noe nu a dat greş. El a avut succes şi în rolul de cap de familie deoarece s-a bazat pe înţelepciunea divină. Le-a oferit copiilor săi o instruire bună şi a dat un exemplu bun concetăţenilor săi, ceea ce nu a fost deloc uşor în perioada dinaintea Potopului (cf. Gen 6,5)

Pr. Ioan Lungu

CONSIDERAŢIE LA DUMINICA A 19-A DE PESTE AN, ANUL C, 2019.

Fericit este poporul pe care Domnul şi l-a ales ca moştenire!

Pagina evanghelică a acestei duminici începe cu una dintre cele mai frumoase declaraţii ale lui Isus. „Nu te teme, turmă mică, pentru că i-a plăcut Tatălui vostru să vă dea împărăţia”! Din ea putem să luăm lumină pentru itinerariul nostru de credinţă şi îmbărbătare pentru speranţa noastră. Noi creştinii suntem poporul pe care Domnul şi l-a ales ca moştenire (cf. Ps 33,12), de aceea pentru intra în împărăţia lui Dumnezeu, trebuie să fim generoşi cu semenii noştri cum Dumnezeu însuşi este cu noi, adică să ne facem pungi care nu se învechesc, comoară nepieritoare în ceruri, unde hoţul nu se apropie, nici molia nu o distruge! Căci unde este comoara noastră, acolo este şi inima noastră” (cf. Lc 12,32-34). Apoi, să nu uităm că „Dumnezeu îl iubeşte pe cel care dă cu bucurie” (cf. 2Cor 9,7). „Faceţi-vă prieteni cu ajutorul bogăţiilor nedrepte, pentru ca atunci când veţi muri, să vă primească în corturile veşnice” (Luca 16,9). Sfântul diacon Laurenţiu a fost un astfel de om, căci a împărţit totul săracilor. Este cunoscut episodul premergător martiriului său, când judecătorul îl întreabă despre comorile Bisericii, Laurenţiu, stăpân pe sine şi conştient de înţeleapta administraţie, arată spre credincioşii săraci care au beneficiat de împărţirea bunurilor Bisericii, spunând: „Iată comorile Bisericii”!

Creştinul care prin Botez s-a angajat să caute cele de sus, trebuie să fie milostiv ca Tatăl ceresc (cf. Mt 5,45), altfel nu vor intra în împărăţia pregătită pentru ei de la întemeierea lumii (cf. Mt 25,34). „Binecuvântat să fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Cristos care, în marea sa îndurare, ne-a renăscut la o speranţă vie prin învierea lui Isus Cristos din morţi, pentru o moştenire nepieritoare, neîntinată, neofilită, păstrată pentru voi în ceruri (cf. 1Pt 1,3-4). Pentru că i-a plăcut Tatălui vostru să vă dea împărăţia (cf. Lc 12,32). Sfântul Filip Neri, exclama adesea: „Cum e posibil ca un om care zice că crede în Dumnezeu să poată iubi altceva decât pe Dumnezeu”?

Că Dumnezeu nu glumeşte în privinţa milostivirii copiilor săi, ne-a spus-o duminica trecută, Isus în parabola bogatului căruia i-a rodit ţarina din belşug şi care în loc să-şi facă provizii în cer prim mila faţă de cei săraci, s-a gândit numai la sine, uitând de Dumnezeu, uitând de împărăţia cerurilor, uitând de semenii săi săraci. A gândit totul fără Dumnezeu, fără împărăţia cerurilor şi fără bucuria cu semeni. „Bea, mănâncă, distrează-te”!. Strânsese comori doar pentru el şi doar pentru pământ, şi a pierdut totul bunurile, viaţa şi sufletul.

În altă ordine de idei, cartea Înțelepciunii ne aminteşte că poporul israelit celebrează marile evenimente pe care Dumnezeu le-a împlinit pentru a-l elibera din sclavia egipteană: „Poporul tău a văzut, în acelaşi timp, mântuirea celor drepţi şi pieirea duşmanilor (Înţ 18,6-9). Este tocmai Paştele, trecerea de la moarte la viaţă. Evreii sunt liberi, părăsesc ţara în care au fost sclavi. Pentru evrei se deschide un viitor de bucurie. Domnul a fost eliberatorul lor, dar Domnul este şi eliberatorul nostru, căci şi noi am fost eliberaţi de sclavia diavolului şi de sub puterea morţii veşnice. Toate acestea trebuie să ne ducă la transformarea vieţii.

Pe cine îngropaţi cu prapurii ăştia, întrebă în batjocoră un necredincios, un om cuminte care participa la o procesiune pentru a cere ploaie. Pe omul nostru cel vechi, îi răspunse omul cuminte. Ei, bine, dar şi duminica trecută l-aţi îngropat?! Ai dreptate, dragul meu; l-am îngropat şi duminică şi îl îngropăm în fiecare zi, pentru că omul nostru cel vechi este un „mort" ciudat, îngropat la botez, el caută mereu să învie. Dumnezeu să ne ajute pe toţi să înţelegem că trebuie să facem această „îngropăciune" zilnic.

În sfânta Evanghelie, Isus ne îndeamnă să fim mereu gata de a-l primi, asemenea slujitorilor care aşteaptă pe stăpânul ce trebuie să se întoarcă noaptea târziu. Noaptea a avut loc trecerea Domnului, primul Paşti, când poporul ales a fost eliberat din robia Egiptului (cf. Ex 12,42); noaptea a avut loc naşterea lui Isus: „În liniştea care cuprinsese totul şi noaptea ajunsese la mijlocul drumului ei, Cuvântul tău atotputernic din cer s-a coborât de pe tronul regesc” (Înţ 18,14); noaptea a înviat şi Cristos (cf. Mt 28,13).

Scrisoare către Evrei preamăreşte credinţa (cf. Evr 11,1-2.8-19). După ce ni se arată ce este credinţa, ni se relatează ca într-o epopee, istoria oamenilor credincioşi, care, începând cu Abraham, "prietenul lui Dumnezeu", aşteaptă împlinirea făgăduinţelor. În rândul lor se înscriu şi creştinii buni care, primindu-l pe Mesia, aşteaptă fericirea cerească. Prin credinţă, Abraham a ascultat atunci când a fost chemat să plece spre un loc pe care avea să-l primească drept moştenire şi a plecat fără să ştie unde merge. Prin credinţă, s-a stabilit în Ţara Promisă ca un străin şi a locuit în corturi împreună cu Isaac şi Iacob, care sunt împreună-moştenitori ai acestei promisiuni, căci el aştepta cetatea care are temelii, al cărei arhitect şi constructor este Dumnezeu. Deci, lectura a doua ne prezintă elogiul credinţei patriarhilor, credinţă pe care s-o imităm.

Trăim timpuri grele, deseori descurajante, dar să nu uităm că pe acestea le depăşim numai împreună cu Dumnezeu, nu fără el. Astăzi descoperind aşteptările sale cu privire la noi, să-l alegem ca Dumnezeul nostru.

Odată, Charles Haddon Spurgeon (1834-1892), un misionar, a plecat în concediu într-o localitate din Anglia, unde se spunea că sunt multe privighetori. Când a ajuns acolo, era o vreme rece, posomorâtă şi începuse să plouă. Puţin decepţionat, se gândea că pe o aşa vreme urâtă nu va auzi glasul privighetorilor. Dar abia a început să-şi desfacă bagajul şi nu departe de fereastra lui a auzit trilurile privighetoarei. El s-a dus uşor la fereastră şi a văzut-o pe un tufiş de spini. Afară în ploaie, pe o vreme întunecată, ea se desfăta cu cântecul ei minunat. Atunci Spurgeon şi-a luat carnetul său şi a scris: "Nu mă aştept să aud un cântec mai dulce, mai măreţ, până ce voi ajunge sus să aud cântecul minunat al îngerilor în glorie". Într-o zi nefavorabilă, din vârful spinilor, privighetoarea înaltă cea mai frumoasă cântare Creatorului. Spurgeon, care era suferind, n-a uitat niciodată lecţia această. În Psalmul 34.1 e scris: "Voi binecuvântă pe Domnul în orice vreme, lăuda lui va fi totdeauna în gura mea".

Credința lăudată de lectura a doua, este cântecul credinciosului în timp de vreme rea.

Pe timpul prigoanei catolicilor din Anglia trăia un ţesător cu numele de Roger Wrenne în oraşul Lancaster. A fost închis şi condamnat la moarte pentru credinţă. Călăul i-a agăţat frânghia de gât pentru a-l spânzura, dar aceasta s-a rupt. Judecătorul l-a îndemnat încă o dată, după ce a văzut moartea cu ochii, să renunţe la credinţa catolică, dar Roger i-a zis: Eu sunt acelaşi de mai înainte şi s-a grăbit să urce pe locul de execuţie. Călăul i-a reproşat: Hei, de ce te grăbeşti aşa? Osânditul i-a răspuns: Dacă ai fi văzut şi tu ceea ce mi-a arătat mie Dumnezeu, ai face acelaşi lucru ca şi mine: te-ai grăbi să mori. Şi a murit fericit. Frica de Dumnezeu l-a făcut liber în faţa morţii, ca pe Isus, care şi-a dat de bunăvoie sufletul în mâinile Tatălui ceresc (cf. Lc 23,46).

Domnul Isus se va întoarce. Această speranţă are consecinţe practice în viaţa noastră, în sensul că ne desprinde de o lume pe care o vom părăsi, ne curăţă „după cum el este curat“ (1In 3,3), ne face plini de râvnă în lucrarea pentru alte suflete şi ne umple inima de bucurie. Să ne gândim şi la bucuria scumpului nostru Mântuitor, ale cărui afecţiuni vor fi la culme. , iar robul care n-a făcut voia stăpânului său, deşi o cunoştea, îşi va primi pedeapsa. „Oricui i s-a dat mult i se va cere mult“ (Lc 12,48). Să încercăm să ne facem fiecare socoteala cu privire la tot ce am primit şi să tragem concluzia.

Sfântul Serapion Sindonitul (+ 388), era originar din Egipt. Purtând o tunică simplă şi o Evanghelie mică, mergea din loc în loc şi îl predică pe Isus. Mergând el odată la Alexandria, l-a întâmpinat un sărac gol şi tremurând de frig. Şi, stand, s-a gândit el: „Cum eu, ucenic al lui Cristos port haină, iar acest sărac îngheaţă de frig? Dacă nu-i voi acoperi goliciunea şi-l voi lasă să moară de frig, voi fi osândit în ziua judecăţii, că un ucigaş”. Şi, dezbrăcându-se de tunică i-a dat săracului. După aceea, a întâlnit pe un om, pe care îl duceau la temniţă, pentru datorie, şi, fiindu-i milă de el şi neavând ce să-i dea, a vândut Evanghelia, pe care o purta, şi a plătit datoria acestui om. Astfel, s-a dus gol la colibă în care petrecea. Văzându-l gol, ucenicul i-a zis: „Părinte, unde este haina ta”? Stareţul, i-a răspuns: „Am trimis-o înainte, fiindcă în locul ei îmi trebuie una mai bună„. Şi, iarăşi, l-a întrebat ucenicul, unde îţi este Biblia? „Am făcut ce scrie în ea: Vinde averea ta şi da-o săracilor, că să o găseşti în ziua Judecăţii”. Deci, am vândut-o şi banii i-am dat celui ce avea trebuinţă.

Aşteptăm noi cu credinţă cetatea al cărei arhitect şi constructor este Dumnezeu? Atunci coapsele noastre vor fi încinse şi luminile vor fi aprinse şi vom aştepta ca slujitorul credincios pe stăpânul său să se întoarcă de la nuntă, gata ca să-i deschidă de îndată ce vine şi bate la uşă! Fericiţi de noi dacă stăpânul ne va găsi veghind! Adevăr vă spun, se va încinge, ne va aşeza la masă şi ne va servi.

„Cui i s-a dat mult, mult i se va cere și cui i s-a încredinţat mult şi mai mult i se va cere”. (Lc 12,48-49). Ce mi-a încredinţat mie Domnul? Fiecare persoană pe care o voi întâlni, de la membrii familiei mele, de la membri parohiei, de a vecinul pe care îl ştiu bolnav, de la colegul meu, de la omul care trăieşte alături de mine, până la prietenii mei, până la cunoscuţii mei; fiecare dintre ei este preţios în ochii săi şi prin fiecare îmi este încredinţat ca să-i dau iubirea mea, aşa cum şi eu am fost încredinţat cuiva pentru a primi iubirea lui.

O fecioară creştină i-a spus unui rege păgân neliniştit din pricina priorităţilor vieţii că: cel mai important ceas este cel de acum; că cel mai trebuincios om este cel cu care ai treabă acum; iar fapta cea mai bună este să-i faci binele cel mai util omului din faţa ta.

Pr. Ioan Lungu

6 AUGUST, SCHIMBAREA LA FAȚĂ A DOMNULUI NOSTRU ISUS CRISTOS

“Toţi ne vom schimba, într-o clipită din ochi, la cea din urmă trâmbiţă” (1Cor 15,51)

Acum câţiva ani în urmă, înotătoarea americană, Florence May Chadwick (1918-1995), a ratat traversarea Canalului Mânecii, renunțând, numai cu puţin înainte de final. Mai târziu ea a explicat că pricina eşecului ei, a fost ceaţa ce se lăsase încă din zori acelei zile asupra canalului. “Dacă aş fi putul vedea malul celălalt”, spunea ea, “aş fi reuşit”.

În fiecare an, de sărbătoarea Schimbării la faţă a lui Isus, Dumnezeu, ne dă ocazia să vedem malul celălalt. În marea sa iubire faţă de noi, Dumnezeu ne arată ceea ce el a pregătit pentru unul fiecare dintre noi, dincolo de pragul acestei vieţi, datorită ascultării şi Jertfei lui Cristos.

Schimbarea la Faţă nu este doar pomenirea unei întâmplări din viaţa lui Isus care a avut loc în trecut, căci ceea ce s-a întâmplat cu Isus pe Tabor, se va întâmpla într-o zi şi cu toţi cei care cred în el şi-l urmează.

Prin Botez devenim părtaşi nu numai de moartea lui Isus, dar prin Botez devenim şi părtaşi de învierea şi de Schimbarea lui la faţă. Sfântul Paul zice: “Toţi ne vom schimba, într-o clipă, într-o clipită din ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii, şi noi vom fi schimbaţi” (cf. 1Cor 15,51-52).

Nu suntem doar nişte vase de lut supuse morţii şi stricăciunii, căci noi purtăm în aceste vase de lut, “o mare comoară”, comoara gloriei eterne (cf. 2Cor 4,7) Trupurile noastre, nu sunt numai purtătoare de duh, dar sunt şi purtătoare de slava lui Dumnezeu.

Dacă trebuie să vorbim despre o minune în Schimbarea la faţă a lui Isus, atunci acea minune nu e Schimbarea sa la faţă, căci această strălucire Isus o avea de la început, aşa cum ne spune prima lectură (cf. Dan 7,9-14). Dacă e să vorbim de o minune în Schimarea la faţă a lui Isus, atunci minune stă în faptul că el a putut ascunde această lumină până la învierea sa din morţi (cf. Mc 9,9-10).

Isus îi întrebase pe ucenicii lui, cine spune lumea că este el? După ce a ascultat de la ei ceea ce spune lumea despre el, Isus i-a întrebat pe ei ce cred despre el? Inspirat de Dumnezeu, Petru răspunde şi spune că este Mesia. Dar el nu ştia exact ce înseamnă Mesia, căci atunci când Isus i-a vorbit despre apropiata sa patimă şi moarte, Petru l-a luat deoparte şi l-a dojenit. Ştiţi de ce l-a dojenit Petru pe Isus, atunci când i-a vorbit despre apropiata sa patimă şi moarte? Pentru că el nu vedea încă malul celălalt al Împărăţiei şi al slavei lui Isus.

De aceea Isus, a hotărât să se schimbe la faţă înaintea lor, pentru a le arăta malul celălalt, tărâmul vieţii veşnice şi al Împărăţiei sale neperitoare. El spusese deja: “Putere am să-mi dau viaţa şi putere am să o iau înapoi” (cf. In 10,18), dar ei au uitat repede aceste cuvinte. De aceea, probabil, i-a luat cu el pe cei mai vocali dintre ucenici, şi s-a schimbat la faţă înaintea lor, pentru ca ei să poată vedea cu ochii lor slava lui, şi să audă cu urechile lor din gura Tatălui cine este el (cf. Mc 9,2-10)

După ce Isus le-a arătat malul celălalt, ei înşişi nu s-au mai temut să moară împreună cu Isus, pentru Evanghelie şi pentru mântuirea sufletelor, căci toți au murit martiri. Petru, după ce a văzut slava lui Isus, scria romanilor: “Când v-am făcut cunoscută puterea şi venirea Domnului nostru Isus Cristos, nu am pornit de la nişte basme alcătuite de închipuirea cuiva, ci am fost noi înşine martori oculari ai măreţiei sale” (cf. 2Pt 1,16)

Ştiţi de ce vociferăm şi noi în faţa necazurilor şi suferinţelor la care ne cheamă Dumnezeu? Pentru că nici noi nu vedem malul celălalt şi nu avem încredere deplină în Dumnezeu! Astăzi suntem chemați ca toţi să vedem "malul celălalt" şi avem încredere deplină în Dumnezeu.

Pr. Ioan Lungu

Consideraţie la duminica a 18-a de peste an - Anul C - 2019

Căutaţi cele de sus, unde Cristos şade la dreapta lui Dumnezeu (cf. Col 3,1).

Într-o zi un rege îşi trimisese fiul în exil, pentru a-l îndrepta de nişte greşeli în care trăia. Prinţul a suferit mult de foame şi frig, dar mai ales şi-a pierdut speranţa că va mai primi vreodată iertarea părintească şi că va mai ajunge sa locuiască la castel. Într-o bună zi, regele gândindu-se cu drag la fiul său, a trimis la el pe un sol care să-i împlinească orice dorinţă, chiar şi cea a iertării şi a întoarcerii la castel. Solul îi spuse prinţului care este porunca regelui cu privire la el. Dar prinţul, care deznădăjduise, îi spuse solului: "Dă-mi o bucată de pâine şi o mantie caldă!" Uitase că este prinţ şi că se putea întoarce iertat la caste pentru a trăi regeşte.

Această istorioară este trista poveste a multor oameni, care fiind exilaţi pe pământ în urma păcatului (cf. Gen 3,23), au uitat că sunt fiii lui Dumnezeu (cf. Mt 5,9), că au locuri pregătite în casa Tatălui (cf. In 14,2-3), că au un loc la ospăţul veşnic (cf. In 17,25), că Domnul este partea lor de moştenire (cf. Ps 15/16,5), că pot trăi regeşte toată veşnicia şi, de aceea, se mulţumesc cu firimiturile lumii acesteia. Noi, chiar dacă acum mai trăim încă în acest exil al pământului, departe de casa Tatălui şi de ospăţul său veşnic, săraci şi bolnavi, să nu uităm că suntem fiii lui Dumnezeu şi că Isus va veni într-o zi să ne ia cu el în împărăţia cerurilor.

Lecturile biblice din această duminică ne vorbesc despre false bogăţii şi despre adevărate bogăţii, despre bogăţii care se pierd odată cu viaţa şi bogăţii care încep odată cu trecerea din viaţă.

Cartea Qoelet de unde am luat prima lectură (cf. Qoh 1,2;2,21-23), poate fi rezumată prin aceste cuvinte ale mântuitorului Isus spuse femeii samaritene: "Oricui bea din apa aceasta îi va fi iarăşi sete" (cf. In 4,13). Fântâna din Sihar este imaginea lumii aride şi amăgitoare, unde nu se poate găsi o fericire de durată. Cea mai mare parte a oamenilor seamănă cu sărmana samariteană. Nu sunt gata să primească apa vie, darul fără plată al Fiului lui Dumnezeu, decât după ce, de nenumărate ori, vor fi făcut experienţa că "apa" de pe pământ nu poate în nici un fel potoli setea sufletului: "Căci poporul meu a săvârşit un îndoit păcat: m-au părăsit pe mine, izvorul apelor vii, şi şi-au săpat puţuri, puţuri crăpate care nu ţin apă" (Ier2,13). Ei bine, această experienţă a fost făcută de evrei; ea se găseşte consemnată în această carte pentru ca noi să nu mai avem nevoie să o repetăm! Ea a fost făcută şi de cineva care, prin înţelepciunea şi prin măreţia lui, era şi calificat să cerceteze "tot ce se face sub ceruri" (Qoh 1,13). Quohelet, Eclesiastul, Predicatorul nu este altul decât Solomon, împărat la Ierusalim. Mărturia lui are întotdeauna aceeaşi valoare, pentru că "nu este nimic nou sub soare" (cf. Qoh 1,9). Multe lucruri, fără îndoială, şi-au schimbat înfăţişarea, însă inima omului a rămas identică, iar consecinţele păcatului sunt întotdeauna acolo: "Ce este strâmb nu poate fi îndreptat şi ce lipseşte nu poate fi numărat" (cf. Qoh 1,15). Eclesiastul şi-a pus inima întâi să cunoască cele bune. Ar putea abundenţa de bunuri pământeşti să dea satisfacţie? Cine oare avea oportunităţi mai mari decât Solomon să acumuleze şi să administreze bogăţii, desăvârşind "lucruri mari", pe care ambiţia omenească nu încetează să şi le propună? Împăratul Solomon i-a întrecut pe toţi împăraţii pământului prin bogăţiile şi înţelepciunea lui (2Cr 9,22). Să ascultăm însă cum le apreciază el în final: "deşertăciune şi goană după vânt" (cf. Qoh 1,11). "Ce folos are omul din toată truda sa sub soare" a fost prima întrebare pusă de Eclesiast (Qoh 1,3). "Nici un folos" a răspuns versetul 11. În ce priveşte prezentul, se frământă, zilele lui sunt durere, iar îndeletnicirea lui, trudă; nici noaptea nu are odihnă (v. 22-23). Iar cât despre viitor, realizează că nimic nu este stabil.

În faţa acestui tablou disperant (v. 20), ce va face copilul lui Dumnezeu? Lui nu-i este interzis să iubească viaţa şi să vadă zile fericite aici, pe pământ. Aceasta însă nu va fi străbătând lumea în căutarea unei fericiri iluzorii. Partea lui este să împlinească nişte cerinţe: "...să-şi păzească limba de rău, ... să facă binele, ... să caute pacea..." (1Pt 3,10-11; când nu suntem fericiţi, îi acuzăm atât de liber pe alţii. Pe de altă parte, munca este necesară, dar ea trebuie făcută paşnic, împlinită pentru Domnul, nu pentru a ne servi propria ambiţie (cf. 2Tes 3,12; Col 3,23-25). Care este scopul muncii mele? Pentru că lucrurile nu au nicidecum aceeaşi înfăţişare atunci când sunt privite în lumina soarelui ca atunci când sunt privite în lumina eternităţii. Numai veşnicia va arăta ce este cu adevărat de folos.

În fragmentul evanghelic din această duminică (cf. Lc 12,13-21), cineva din mulţime face apel la Domnul pentru o problemă de moştenire, iar Isus, profitând de această ocazie, dezvăluie care este rădăcina acestor contestaţii: lăcomia. "Pentru că iubirea de bani este o rădăcină a tot felul de rele" (1Tim 6,10). Parabola omului bogat ale cărui grânare au ajuns neîncăpătoare ilustrează această pasiune pentru a strânge. Celor care acumulează şi-şi fac calcule şi proiecte pe termen lung le place să se numească prevăzători, dar ce fac ei denotă tocmai cea mai mare lipsă de prevedere, pentru că ei neglijează şi înşală ceea ce au cel mai de preţ: sufletul. În nebunia lui, bogatul crezuse că-şi poate mulţumi sufletul oferindu-i "multe bunătăţi" (Lc 12,19). Dar sufletul nepieritor are nevoie de un alt fel de hrană. Da, "nebun" este numele pe care Dumnezeu îl dă acestui om: "Ca o potârniche care cloceşte nişte ouă pe care nu le-a ouat ea, aşa este cel ce agoniseşte bogăţii pe nedrept; trebuie să le părăsească în mijlocul zilelor sale, şi la urmă nu este decât un nebun" (Ier 17,11) şi pe câte morminte nu ar putea fi inscripţionat un astfel de epitaf: "Iată omul care nu lua ca ocrotitor pe Dumnezeu, ci se încredea în bogăţiile lui cele mari şi se bizuia pe răutatea lui" (Ps52,7)! În antiteză cu aceasta, Domnul Isus îi învaţă pe ai săi că adevărata prevedere constă în a-ţi pune încrederea în Dumnezeu. Orice stânjeneală cu privire la nevoile noastre de zi cu zi este rezolvată prin afirmaţia: "Tatăl vostru ştie că aveţi nevoie de ele" (Lc12,30). Dacă punem pe primul plan împărăţia lui şi interesele lui, el se va îngriji în totalitate de ale noastre. Când cineva îl primeşte pe Domnul Isus, atunci Domnul Isus devine centrul în jurul căruia se învârteşte totul. Lepădare de sine, de interese proprii, de interesele neamului sau ale lumii, sunt semnul că eşti înviat împreună cu Cristos. Cristos este viaţa ta. Şi dacă aşa stau lucrurile, în mod natural nu mai umbli după lucrurile de jos.

Răscumpăraţii Domnului Isus însă, care-i cunosc infinita dragoste, pot cere încă de acum: "Satură-ne dimineaţa (adică la tinereţe) de bunătatea ta, ca să cântăm de veselie şi să ne bucurăm toate zilele noastre". Rugăciunea psalmistului de astăzi să fie şi rugăciunea noastră (cf. Ps 90,14).

"Fraţilor, dacă aţi înviat împreună cu Cristos, căutaţi cele de sus, unde Cristos şade la dreapta lui Dumnezeu! Cugetaţi la cele de sus, şi nu la cele de pe pământ, căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă împreună cu Cristos în Dumnezeu! Când se va arăta Cristos, care este viaţa voastră, atunci şi voi vă veţi arăta împreună cu el în glorie. Aşadar, daţi morţii membrele pământeşti: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta cea rea şi lăcomia, care este idolatrie" (Col 3,1-5).

Gândurile noastre sunt ca nişte păsări care pot zbura oriunde şi se pot aşeza pe orice - după cum doresc, Dar siguranţa curăţiei şi a vieţii atârnă de locul unde zboară şi unde se aşază. Păsările sunt rareori prinse în zbor. Tot aşa şi noi, cu cât suntem mai mult pe aripile gândurilor dumnezeieşti, cu atât mai mult scăpăm de cursă. Să nu zăbovim mult în gânduri pământeşti, ca nu cumva să ne prindă păsărarul sufletelor, diavolul. Trebuie să ne gândim la lucrurile dumnezeieşti şi să înălţăm gândurile deasupra lucrurilor trecătoare; altfel, lumea ne va înfăşură şi ne vom asemăna cu păsările care sunt ţinute pe ramurile date cu clei sau sunt prinse în laţ.

Păcatul este un mădular al firii vechi, de aceea spune Domnul: "Omorâţi mădularele voastre". Fără mădulare omul vechi nu mai poate să trăiască. Dacă i-ai tăiat mâinile, picioarele, limba, ochii şi toate celelalte, omul vechi rămâne fără putere şi fără posibilitatea de a-şi procura hrana necesară, căci păcatul este şi hrana lui. Dezbrăcarea de omul cel vechi este urmată în mod natural de îmbrăcarea cu omul cel nou. Şi cum dezbrăcarea de omul cel vechi e totuna cu creşterea şi înnoirea omului cel nou, înseamnă că toată lucrarea se face treptat, "din zi în zi" (2Cor 4,16).

Un predicator german a primit într-o zi o scrisoare, în care era acuzat că vorbeşte numai despre har şi niciodată despre lege. Predicatorul a citit scrisoarea următoarea duminică în adunare, apoi s-a îndreptat spre fereastră spunând: "Vedeţi acel păr? Este sălbatic şi nu face roade bune de mâncat. O să-i dau o lecţie bună! Dragul meu păr, nu ţi-e ruşine că aduci de zece ani deja, numai roade sălbatice? Ar fi timpul să faci pere bune. Ascultă-mă şi fă ceea ce îţi spun!" Apoi predicatorul s-a întors spre oamenii care şedeau în bănci şi zâmbeau. "Desigur - a continuat el - zâmbiţi pe bună dreptate. Un păr sălbatic nu poate aduce roade bune, chiar dacă i-am vorbi mult. Predicile de morală nu ajută la nimic. La fel stau lucrurile şi cu voi. Nu are nici un sens să vă cer să faceţi tot felul de fapte bune, atâta timp cât nu sunteţi întorşi la Dumnezeu. Abia după ce veţi primi prin har viaţa nouă şi Duhul Sfânt va locui în voi, veţi putea aduce roade pentru Dumnezeu".

"Cei ce sunt pământeşti nu pot să placă lui Dumnezeu" (Rom 8,8). "Căci dacă este cineva în Cristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi" (2Cor 5,7). A fi în Cristos înseamnă a fi smuls din veacul acesta, înseamnă a fi deasupra tuturor deosebirilor, înseamnă a fi cu Cristos. "Cine zice că rămâne în Cristos, trebuie să trăiască şi el cum a trăit Cristos" (1In2,6).

Pr. Ioan Lungu