CONSIDERAŢIE LA DUMINICA A 21-A DE PESTE AN, ANUL C, 2019.

„Vor face cunoscută gloria mea printre neamuri. Îi vor face pe fraţii lor dintre neamuri să aducă ofrandă Domnului” (Is 66,19-20).

Un timp, Isus i-a învăţat şi i-a vindecat pe oameni în Iudeea şi în Ierusalim. Apoi el traversează râul Iordan şi merge în regiunea Pereea pentru a predica din oraş în oraş. Însă, în scurtă vreme, va fi din nou în Ierusalim. În timp ce Isus se află în Pereea, un om îl întreabă, „Doamne, sunt puţini cei care vor fi salvaţi”? Probabil, bărbatul ştia că între conducătorii religioşi există polemici cu privire la numărul celor care vor fi salvaţi, unii susţinând că vor fi mulţi, alţii că vor fi puţini. Dar Isus nu spune câţi vor fi salvaţi, ci arată ce trebuie să facă cineva pentru a fi salvat. „Străduiţi-vă din răsputeri să intraţi pe uşa cea strâmtă”, îndeamnă el. Într-adevăr, sunt necesare eforturi mari. De ce? Isus explică, „Vă spun, mulţi vor căuta să intre, dar nu vor putea” (Luca 13,23, 24).

Pentru a ilustra că trebuie să ne străduim din răsputeri ca să fim salvaţi, Isus spune, „Stăpânul casei se va ridica şi va încuia uşa, iar voi veţi sta afară în picioare şi veţi bate la uşă, zicând, «Doamne, deschide-ne!». Dar el vă va vorbi şi vă va zice, «Nu ştiu cine sunteţi. Plecaţi de la mine, voi toţi, lucrători ai nedreptăţii!»” (Luca 13,25-27).

Ilustrarea descrie situaţia unei persoane care vine târziu – când îi convine ei, se pare, – şi găseşte uşa încuiată. Ar fi trebuit să vină mai devreme, chiar dacă nu ar fi fost convenabil pentru ea. Acelaşi lucru se poate spune şi despre mulţi oameni care ar fi putut să profite de ocazia că Isus era acolo şi îi învăţa, dar nu au făcut aceasta şi nu au pus închinarea adevărată pe primul loc în viaţă. Majoritatea celor la care a fost trimis Isus nu au acceptat măsura luată de Dumnezeu pentru salvarea oamenilor. Isus spune că aceştia vor plânge şi îşi vor scrâşni dinţii când vor fi aruncaţi afară. Însă oameni „de la răsărit şi de la apus, de la nord şi de la sud”, da, din toate naţiunile, „se vor aşeza la masă în împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 13,28-29).

Isus explică, „Cei din urmă cum sunt ne iudeii şi iudeii oprimaţi vor fi cei dintâi şi cei dintâi conducătorii religioşi care se mândresc că sunt descendenţi ai lui Abraham vor fi cei din urmă” (Lc 13,30). „Cei din urmă” nu vor fi în împărăţia lui Dumnezeu, întrucât nu au manifestat recunoştinţă pentru privilegiul acordat.

Nişte farisei vin acum la Isus şi îl avertizează, „Ieşi şi pleacă de aici, pentru că Irod Antipa vrea să te omoare”. Poate chiar regele Irod a răspândit acest zvon pentru a-l determina pe Isus să plece din zonă. Irod se teme, probabil, să nu fie implicat, într-un fel sau altul, în moartea altui profet, aşa cum a fost implicat în uciderea lui Ioan Botezătorul. Dar Isus le spune fariseilor, „Duceţi-vă şi spuneţi-i vulpii aceleia, «Iată că eu scot demoni şi fac vindecări azi şi mâine, iar a treia zi îmi voi încheia lucrarea»” (Lc 13,31-32). Numindu-l pe Irod „vulpe”, nu spune numai că este viclean,ci şi că vânează „puişorii” lui Israel. Însă nici Irod, nici altcineva nu vor putea să-l determine pe Isus să-şi încheie mai devreme activitatea. El va duce la îndeplinire misiunea pe care i-a dat-o Tatăl său potrivit calendarului acestuia, nu al oamenilor.

Isus îşi continuă călătoria spre Ierusalim deoarece, conform cuvintelor sale, „nu este permis ca un profet să fie omorât în afara Ierusalimului” (Lc 13,33). Nici o profeţie biblică nu menţionează că Mesia trebuie să moară în Ierusalim. Prin urmare, de ce lasă Isus să se înţeleagă că va fi omorât în acest oraş? Ierusalimul este capitala. Aici se află Sanhedrinul, Curtea Supremă a evreilor alcătuită din 71 de membri, unde sunt judecaţi cei acuzaţi că sunt profeţi falşi. În plus, aici se oferă jertfele de animale. Aşadar, Isus îşi dă seama că nu poate fi ucis în altă parte.

Dacă Irod este o „vulpe” care vânează puişorii lui Israel, Isus se prezintă ca o cloşcă care îşi strânge puii sub aripi: „Ierusalime, Ierusalime, care-i omori pe profeţi şi-i ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine”, de câte ori am vrut să-i adun pe copiii tăi, cum îşi adună cloşca sub aripi puii, dar voi n-aţi voit! Iată, casa vă este părăsită şi lăsată vouă” (Lc 13,34-35). Naţiunea Israel îl respinge pe Fiul lui Dumnezeu şi trebuie să suporte consecinţele.

Înainte ca Isus să ajungă la Ierusalim, un conducător al fariseilor îl invită în casa lui pentru a lua masa împreună într-o zi de sabat. Invitaţii îl urmăresc cu atenţie pe Isus ca să vadă dacă îl va vindeca pe un bărbat aflat acolo care suferă de hidropizie (boală cauzată de acumularea excesivă de apă în anumite părţi ale corpului, în cele mai multe cazuri, în picioare). Isus îi întreabă pe farisei şi pe cei care sunt buni cunoscători ai Legii, „Este permis să vindeci în sabat sau nu?” (Lc 14,3).

Nimeni nu-i răspunde. Isus îl vindecă pe bărbat, după care îi întreabă, „Cine dintre voi, dacă-i cade fiul sau taurul într-o fântână, nu-l va scoate imediat în ziua de sabat?” (Lc 14,5). Şi de această dată, argumentul logic al lui Isus îi lasă fără răspuns.

Chiar minunea cu vindecarea omului bolnav de hidropizie care a venit la Isus, arată că cei simplii din popor şi bolnavii îl căutau pe Isus şi mântuirea lui. De aceea, aceştia se vor bucura de adevăratul Ierusalim al lui Dumnezeu. Iată ce spune profetul: „Bucuraţi-vă împreună cu Ierusalimul şi veseliţi-vă cu el, toţi cei care-l iubiţi“ (Is 66,10). Tot acestora li se adresează şi Psalmul 122.6: „Rugaţi-vă pentru pacea Ierusalimului! Cei care te iubesc vor prospera“. Ca răspuns la această rugăciune, pacea se aşterne peste cetate şi devine centrul de la care se răspândeşte către toate naţiunile cunoştinţa gloriei lui Dumnezeu. Domnul este şi astăzi la fel de atent faţă de rugăciunile celor care iubesc Biserica lui (cf. Ps 122,6; 2Cor 11,28). Să cerem ca Biserica să rămână în pace şi să poată manifesta gloria Domnului Cristos aici, jos, pe pământ. Chiar şi în mijlocul fericirii milenare trebuie să rămână o mărturie vizibilă a pedepsirii nelegiuiţilor, o privelişte cutremurătoare, ca aducere-aminte, cum a fost mormanul de pietre de pe mormântul lui Absalon (cf. 2Sam 18,17).

Dumnezeu este sursa luminii, cel „care a dat soarele ca să lumineze ziua, care a rânduit luna şi stelele să lumineze noaptea“ (Ier 31,35). Acest motiv ar fi suficient ca să recunoaştem că el este sursa vieţii, întrucât lumina înseamnă viaţă. Dacă pământul nu ar fi încălzit în permanenţă de căldura şi lumina de la soare, viaţa nu ar fi posibilă, iar planeta noastră nu ar putea fi locuită. De aceea, este de mare interes pentru noi faptul că Dumnezeu a prezis cu privire la zilele noastre o perioadă de întuneric, nu de lumină. Isaia care a scris sub inspiraţie divină, spune: „Iată, întunericul va acoperi pământul şi o mare negură popoarele“ (Is 60,2). Chiar dacă aici se vorbeşte despre un întuneric spiritual, nu despre unul literal, nu ar trebui să subestimăm aceste cuvinte. Cei ce nu au lumină spirituală ajung, în cele din urmă, să îşi piardă viaţa, aşa cum se întâmplă cu cei ce sunt privaţi de lumina de la soare.

Unde putem găsi lumină în aceste timpuri de întuneric? Pe parcursul acestor timpuri de întuneric nu ne putem permite să ignorăm lumina spirituală pe care Dumnezeu ne-o pune la dispoziţie. Este vital să ne îndreptăm spre Cuvântul lui Dumnezeu pentru a ne lumina calea, citind, dacă este posibil, în fiecare zi din Biblie (cf. Ps 119,105). Întrunirile creştine sunt ocazii cu care ne putem încuraja unii pe alţii pentru a rămâne pe „cărarea celor drepţi“ (Prov 4,18; Evr 10,23–25). Puterea pe care o dobândim studiind cu atenţie Biblia, precum şi asocierile creştine ne ajută să nu fim înghiţiţi de întunericul acestor „ultime zile”, care vor culmina cu marea zi a „mâniei lui Dumnezeu“ (2Tim 3,1; Sof 2,3).

Isus este singura „Cale” pentru a merge la Tatăl. El este Adevărul, este Viaţa. El n-a încetat nici o clipă să-l descopere pe Tatăl în cuvinte şi în lucrări, de aceea, câtă durere îi provoacă ignoranţa ucenicilor săi! N-ar putea el însă să ne spună şi nouă uneori: De atâta timp tu auzi vorbindu-se despre mine, citeşti Cuvântul meu, cum de nu mă cunoşti mai bine?

Un cuvânt al lui Petru de la începutul cărţii Faptele Apostolilor rezumă întreaga evanghelie după Marcu. Apostolul evocă „tot timpul în care Isus intra şi ieşea în mijlocul nostru, începând de la botezul lui Ioan până în ziua când a fost înălţat“ la cer (Fap 1,21-22). Primul tablou al Evangheliei: la Iordan, cerul se deschide deasupra lui Isus; ultimul tablou: acelaşi cer se deschide pentru a-l primi; între aceste două momente, viaţa lui de slujire şi de dăruire. Confirmat de Dumnezeu, el stă de atunci, „la dreapta măririi“ (Evr 1,3), locul odihnei şi al gloriei care îi revin, lucrarea lui fiind încheiată.

Acum este rândul ucenicilor să şi împlinească lucrarea lor, urmând instrucţiunile din v. 15-18, precum şi marele exemplu pe care l-au avut în faţa lor. Noi trebuie să-i facem pe mulţi să ajungă la mântuire, prin predica şi activitatea noastră. Dar nu suntem lăsaţi să ne descurcăm prin propriile noastre resurse, căci Domnul, „înălţat“, este cel care dirijează lucrarea noastră. Slujba este un privilegiu etern pe care şi-l rezervă dragostea. Isus, slujitor dintotdeauna (cf. Dt 15,17; Lc 12,37), va coopera cu ucenicii săi şi îi va însoţi cu puterea sa (cf. Fap 14,3; Evr 2,4).

Psalmul 117 este o chemare către toate naţiunile să-l laude pe Domnul pentru bunătatea şi îndurarea faţă de poporul său. Este cel mai scurt dintre psalmi, cu toate acestea este măreţ în ceea ce priveşte tema lui: „Mergeţi în toată lumea şi predicaţi evanghelia la toată făptura”!

Însă această vestire trebuie să o facem cu înţelepciune. Dumnezeu este izvorul înţelepciunii. El le dă cu generozitate înţelepciune celor ce doresc să devină înţelepţi. În Iacov 1,5 se spune, „Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, să i-o ceară neîncetat lui Dumnezeu, căci el le dă tuturor cu generozitate şi fără să reproşeze şi ea îi va fi dată”. O modalitate de a dobândi înţelepciune de la Dumnezeu este aceea de a accepta disciplinarea sa. Această înţelepciune ne poate ocroti de pericole de natură morală şi spirituală, ceea ce ne ajută să ne ‘păstrăm în iubirea lui Dumnezeu pentru viaţa veşnică’. (Prov 2,10-12; Iuda 21).

Totuşi, din cauza înclinaţiilor noastre păcătoase, a mediului în care am crescut sau a altor factori, ne este greu uneori să acceptăm disciplinarea sau să o privim dintr-o perspectivă corectă. Totuşi, când vedem ce foloase avem în urma disciplinării divine, înţelegem cât de mult ne iubeşte Dumnezeu. În Proverbele 3,11-12 se spune, „Fiul meu, nu respinge disciplinarea lui Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu îl mustră pe cel pe care-l iubeşte”. Să nu uităm că Dumnezeu ne vrea mereu binele! (cf. Evr 12,5-11).

Cain cultivase o ură criminală faţă de fratele său Abel şi Dumnezeu l-a întrebat, „De ce te-ai aprins de mânie şi de ce ţi s-a posomorât faţa? Dacă faci binele, nu vei fi oare înălţat? Dar, dacă nu faci binele, păcatul pândeşte la intrare şi dorinţa lui se ţine după tine. Tu însă îl vei stăpâni?”. (Gen 4,6-7) Cain nu a ascultat, astfel că păcatul a pus stăpânire pe el, iar consecinţele au fost dezastru. (Gen 4,11-12). Dacă ar fi acceptat mustrarea de la Dumnezeu, durerea pe care ar fi simţit-o ar fi fost mult mai mică.

Zedecia a fost un rege rău, cu un caracter slab. El a domnit într-o perioadă întunecată din istoria Ierusalimului. Profetul Ieremia l-a îndemnat de repetate ori pe Zedecia să renunţe la căile lui rele, dar regele nu s-a lăsat disciplinat. Şi în cazul lui consecinţele au fost dezastruoase: exilul, copiii ucişi sub ochii lui, ochii scoşi, moartea în surghiun (cf. Ier 52,8-11).

Un copil este supus în familia lui educaţiei părinţilor. Aceasta îl va face să verse câteva lacrimi, dar, ajuns mare, va fi un lucru pentru care el le va putea mulţumi părinţilor (cf. Evr 12,5-13). Dacă suntem fii şi fiice ale lui Dumnezeu, este imposibil să nu avem de-a face cu disciplina lui (v. 8), pentru că Dumnezeul sfânt doreşte să-şi formeze copiii după imaginea lui (v. 10). Să ne amintim de numele dat credinciosului sub disciplină: „acela pe care-l iubeşte Domnul“ (v. 6). Să nu uităm că noi înşine suntem obiecte ale harului şi ale disciplinei lui Dumnezeu; de aceea, să alungăm din inimile noastre rădăcinile de amărăciune.

Esau, nu a făcut-o şi nu a putut fi numit alături de membrii familiei lui; el este pomenit aici spre ruşine veşnică. Fie ca nici unul dintre noi să nu-i semene!

Noe a fost înţelept şi ascultător. Când Dumnezeu i-a spus să construiască arca, deşi nu avea experienţă, s-a apucat de lucru şi de vestirea cerinţelor lui Dumnezeu. El nu construise niciodată o arcă, de aceea, a trebuit să se bazeze pe Dumnezeu. El „a făcut întocmai”, respectând tot ce i-a spus Dumnezeu (cf. Gen 6,22). Care a fost rezultatul? Noe nu a dat greş. El a avut succes şi în rolul de cap de familie deoarece s-a bazat pe înţelepciunea divină. Le-a oferit copiilor săi o instruire bună şi a dat un exemplu bun concetăţenilor săi, ceea ce nu a fost deloc uşor în perioada dinaintea Potopului (cf. Gen 6,5)

Pr. Ioan Lungu