CONSIDERAŢIE LA DUMINICA A 19-A DE PESTE AN, ANUL C, 2019.

Fericit este poporul pe care Domnul şi l-a ales ca moştenire!

Pagina evanghelică a acestei duminici începe cu una dintre cele mai frumoase declaraţii ale lui Isus. „Nu te teme, turmă mică, pentru că i-a plăcut Tatălui vostru să vă dea împărăţia”! Din ea putem să luăm lumină pentru itinerariul nostru de credinţă şi îmbărbătare pentru speranţa noastră. Noi creştinii suntem poporul pe care Domnul şi l-a ales ca moştenire (cf. Ps 33,12), de aceea pentru intra în împărăţia lui Dumnezeu, trebuie să fim generoşi cu semenii noştri cum Dumnezeu însuşi este cu noi, adică să ne facem pungi care nu se învechesc, comoară nepieritoare în ceruri, unde hoţul nu se apropie, nici molia nu o distruge! Căci unde este comoara noastră, acolo este şi inima noastră” (cf. Lc 12,32-34). Apoi, să nu uităm că „Dumnezeu îl iubeşte pe cel care dă cu bucurie” (cf. 2Cor 9,7). „Faceţi-vă prieteni cu ajutorul bogăţiilor nedrepte, pentru ca atunci când veţi muri, să vă primească în corturile veşnice” (Luca 16,9). Sfântul diacon Laurenţiu a fost un astfel de om, căci a împărţit totul săracilor. Este cunoscut episodul premergător martiriului său, când judecătorul îl întreabă despre comorile Bisericii, Laurenţiu, stăpân pe sine şi conştient de înţeleapta administraţie, arată spre credincioşii săraci care au beneficiat de împărţirea bunurilor Bisericii, spunând: „Iată comorile Bisericii”!

Creştinul care prin Botez s-a angajat să caute cele de sus, trebuie să fie milostiv ca Tatăl ceresc (cf. Mt 5,45), altfel nu vor intra în împărăţia pregătită pentru ei de la întemeierea lumii (cf. Mt 25,34). „Binecuvântat să fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Cristos care, în marea sa îndurare, ne-a renăscut la o speranţă vie prin învierea lui Isus Cristos din morţi, pentru o moştenire nepieritoare, neîntinată, neofilită, păstrată pentru voi în ceruri (cf. 1Pt 1,3-4). Pentru că i-a plăcut Tatălui vostru să vă dea împărăţia (cf. Lc 12,32). Sfântul Filip Neri, exclama adesea: „Cum e posibil ca un om care zice că crede în Dumnezeu să poată iubi altceva decât pe Dumnezeu”?

Că Dumnezeu nu glumeşte în privinţa milostivirii copiilor săi, ne-a spus-o duminica trecută, Isus în parabola bogatului căruia i-a rodit ţarina din belşug şi care în loc să-şi facă provizii în cer prim mila faţă de cei săraci, s-a gândit numai la sine, uitând de Dumnezeu, uitând de împărăţia cerurilor, uitând de semenii săi săraci. A gândit totul fără Dumnezeu, fără împărăţia cerurilor şi fără bucuria cu semeni. „Bea, mănâncă, distrează-te”!. Strânsese comori doar pentru el şi doar pentru pământ, şi a pierdut totul bunurile, viaţa şi sufletul.

În altă ordine de idei, cartea Înțelepciunii ne aminteşte că poporul israelit celebrează marile evenimente pe care Dumnezeu le-a împlinit pentru a-l elibera din sclavia egipteană: „Poporul tău a văzut, în acelaşi timp, mântuirea celor drepţi şi pieirea duşmanilor (Înţ 18,6-9). Este tocmai Paştele, trecerea de la moarte la viaţă. Evreii sunt liberi, părăsesc ţara în care au fost sclavi. Pentru evrei se deschide un viitor de bucurie. Domnul a fost eliberatorul lor, dar Domnul este şi eliberatorul nostru, căci şi noi am fost eliberaţi de sclavia diavolului şi de sub puterea morţii veşnice. Toate acestea trebuie să ne ducă la transformarea vieţii.

Pe cine îngropaţi cu prapurii ăştia, întrebă în batjocoră un necredincios, un om cuminte care participa la o procesiune pentru a cere ploaie. Pe omul nostru cel vechi, îi răspunse omul cuminte. Ei, bine, dar şi duminica trecută l-aţi îngropat?! Ai dreptate, dragul meu; l-am îngropat şi duminică şi îl îngropăm în fiecare zi, pentru că omul nostru cel vechi este un „mort" ciudat, îngropat la botez, el caută mereu să învie. Dumnezeu să ne ajute pe toţi să înţelegem că trebuie să facem această „îngropăciune" zilnic.

În sfânta Evanghelie, Isus ne îndeamnă să fim mereu gata de a-l primi, asemenea slujitorilor care aşteaptă pe stăpânul ce trebuie să se întoarcă noaptea târziu. Noaptea a avut loc trecerea Domnului, primul Paşti, când poporul ales a fost eliberat din robia Egiptului (cf. Ex 12,42); noaptea a avut loc naşterea lui Isus: „În liniştea care cuprinsese totul şi noaptea ajunsese la mijlocul drumului ei, Cuvântul tău atotputernic din cer s-a coborât de pe tronul regesc” (Înţ 18,14); noaptea a înviat şi Cristos (cf. Mt 28,13).

Scrisoare către Evrei preamăreşte credinţa (cf. Evr 11,1-2.8-19). După ce ni se arată ce este credinţa, ni se relatează ca într-o epopee, istoria oamenilor credincioşi, care, începând cu Abraham, "prietenul lui Dumnezeu", aşteaptă împlinirea făgăduinţelor. În rândul lor se înscriu şi creştinii buni care, primindu-l pe Mesia, aşteaptă fericirea cerească. Prin credinţă, Abraham a ascultat atunci când a fost chemat să plece spre un loc pe care avea să-l primească drept moştenire şi a plecat fără să ştie unde merge. Prin credinţă, s-a stabilit în Ţara Promisă ca un străin şi a locuit în corturi împreună cu Isaac şi Iacob, care sunt împreună-moştenitori ai acestei promisiuni, căci el aştepta cetatea care are temelii, al cărei arhitect şi constructor este Dumnezeu. Deci, lectura a doua ne prezintă elogiul credinţei patriarhilor, credinţă pe care s-o imităm.

Trăim timpuri grele, deseori descurajante, dar să nu uităm că pe acestea le depăşim numai împreună cu Dumnezeu, nu fără el. Astăzi descoperind aşteptările sale cu privire la noi, să-l alegem ca Dumnezeul nostru.

Odată, Charles Haddon Spurgeon (1834-1892), un misionar, a plecat în concediu într-o localitate din Anglia, unde se spunea că sunt multe privighetori. Când a ajuns acolo, era o vreme rece, posomorâtă şi începuse să plouă. Puţin decepţionat, se gândea că pe o aşa vreme urâtă nu va auzi glasul privighetorilor. Dar abia a început să-şi desfacă bagajul şi nu departe de fereastra lui a auzit trilurile privighetoarei. El s-a dus uşor la fereastră şi a văzut-o pe un tufiş de spini. Afară în ploaie, pe o vreme întunecată, ea se desfăta cu cântecul ei minunat. Atunci Spurgeon şi-a luat carnetul său şi a scris: "Nu mă aştept să aud un cântec mai dulce, mai măreţ, până ce voi ajunge sus să aud cântecul minunat al îngerilor în glorie". Într-o zi nefavorabilă, din vârful spinilor, privighetoarea înaltă cea mai frumoasă cântare Creatorului. Spurgeon, care era suferind, n-a uitat niciodată lecţia această. În Psalmul 34.1 e scris: "Voi binecuvântă pe Domnul în orice vreme, lăuda lui va fi totdeauna în gura mea".

Credința lăudată de lectura a doua, este cântecul credinciosului în timp de vreme rea.

Pe timpul prigoanei catolicilor din Anglia trăia un ţesător cu numele de Roger Wrenne în oraşul Lancaster. A fost închis şi condamnat la moarte pentru credinţă. Călăul i-a agăţat frânghia de gât pentru a-l spânzura, dar aceasta s-a rupt. Judecătorul l-a îndemnat încă o dată, după ce a văzut moartea cu ochii, să renunţe la credinţa catolică, dar Roger i-a zis: Eu sunt acelaşi de mai înainte şi s-a grăbit să urce pe locul de execuţie. Călăul i-a reproşat: Hei, de ce te grăbeşti aşa? Osânditul i-a răspuns: Dacă ai fi văzut şi tu ceea ce mi-a arătat mie Dumnezeu, ai face acelaşi lucru ca şi mine: te-ai grăbi să mori. Şi a murit fericit. Frica de Dumnezeu l-a făcut liber în faţa morţii, ca pe Isus, care şi-a dat de bunăvoie sufletul în mâinile Tatălui ceresc (cf. Lc 23,46).

Domnul Isus se va întoarce. Această speranţă are consecinţe practice în viaţa noastră, în sensul că ne desprinde de o lume pe care o vom părăsi, ne curăţă „după cum el este curat“ (1In 3,3), ne face plini de râvnă în lucrarea pentru alte suflete şi ne umple inima de bucurie. Să ne gândim şi la bucuria scumpului nostru Mântuitor, ale cărui afecţiuni vor fi la culme. , iar robul care n-a făcut voia stăpânului său, deşi o cunoştea, îşi va primi pedeapsa. „Oricui i s-a dat mult i se va cere mult“ (Lc 12,48). Să încercăm să ne facem fiecare socoteala cu privire la tot ce am primit şi să tragem concluzia.

Sfântul Serapion Sindonitul (+ 388), era originar din Egipt. Purtând o tunică simplă şi o Evanghelie mică, mergea din loc în loc şi îl predică pe Isus. Mergând el odată la Alexandria, l-a întâmpinat un sărac gol şi tremurând de frig. Şi, stand, s-a gândit el: „Cum eu, ucenic al lui Cristos port haină, iar acest sărac îngheaţă de frig? Dacă nu-i voi acoperi goliciunea şi-l voi lasă să moară de frig, voi fi osândit în ziua judecăţii, că un ucigaş”. Şi, dezbrăcându-se de tunică i-a dat săracului. După aceea, a întâlnit pe un om, pe care îl duceau la temniţă, pentru datorie, şi, fiindu-i milă de el şi neavând ce să-i dea, a vândut Evanghelia, pe care o purta, şi a plătit datoria acestui om. Astfel, s-a dus gol la colibă în care petrecea. Văzându-l gol, ucenicul i-a zis: „Părinte, unde este haina ta”? Stareţul, i-a răspuns: „Am trimis-o înainte, fiindcă în locul ei îmi trebuie una mai bună„. Şi, iarăşi, l-a întrebat ucenicul, unde îţi este Biblia? „Am făcut ce scrie în ea: Vinde averea ta şi da-o săracilor, că să o găseşti în ziua Judecăţii”. Deci, am vândut-o şi banii i-am dat celui ce avea trebuinţă.

Aşteptăm noi cu credinţă cetatea al cărei arhitect şi constructor este Dumnezeu? Atunci coapsele noastre vor fi încinse şi luminile vor fi aprinse şi vom aştepta ca slujitorul credincios pe stăpânul său să se întoarcă de la nuntă, gata ca să-i deschidă de îndată ce vine şi bate la uşă! Fericiţi de noi dacă stăpânul ne va găsi veghind! Adevăr vă spun, se va încinge, ne va aşeza la masă şi ne va servi.

„Cui i s-a dat mult, mult i se va cere și cui i s-a încredinţat mult şi mai mult i se va cere”. (Lc 12,48-49). Ce mi-a încredinţat mie Domnul? Fiecare persoană pe care o voi întâlni, de la membrii familiei mele, de la membri parohiei, de a vecinul pe care îl ştiu bolnav, de la colegul meu, de la omul care trăieşte alături de mine, până la prietenii mei, până la cunoscuţii mei; fiecare dintre ei este preţios în ochii săi şi prin fiecare îmi este încredinţat ca să-i dau iubirea mea, aşa cum şi eu am fost încredinţat cuiva pentru a primi iubirea lui.

O fecioară creştină i-a spus unui rege păgân neliniştit din pricina priorităţilor vieţii că: cel mai important ceas este cel de acum; că cel mai trebuincios om este cel cu care ai treabă acum; iar fapta cea mai bună este să-i faci binele cel mai util omului din faţa ta.

Pr. Ioan Lungu